Scrisoare catre mama…

                                                    Scrisoare catre mama…

Cum imi era obiceiul, citeam cateva postari ale fratilor-bloggari de pe Wp, am dat de aceasta scrisoare, era prin top 100, insa merita sa fie aici.

Mi-a placut simplitatea expunerii, sinceritatea, deschiderea si pe alocuri theologhia din ea. Da! Este si o theologhie ascunsa in si printre randuri.

M-am bucurat! Era o dupa-amiaza, cand ‘m-am gasit’ din nou in casa mea, singurel, dupa ce m-am odihnit cateva ore bune dupa cele 2 zile de efort continuu cu care am zabovit prin afara casei.

Felicitarile mele. Desi stiu ca nu e complet expusa starea ce-o anima pe ceea ce a scris scrisoarea aceasta, pentru ca nu cred ca poti expune in totalitate prin scris sau macar prin cuvinte. Desi se opreste doar la realitatea atingerii (scrisoarea se intituleaza in original “Atingeri”), sunt si alte realitati ascunsea si neexprimate in aceasta scrisoare. Ma bucuram de aceasta scrisoare, ma bucuram ca e o bucurie mare la mine acasa dupa o oboseala cumplita, ca ascultam ceva cantari psaltice, o adevarata simfonie duhovniceasca ce umplea peretii casei cu impodobire sfanta. Casa tindea sa se sfinteasca…

Scrisoare catre mama …

Draga mama,

Acum dormi langa mine in patul meu din Bruxelles. Ti-am scris atatea scrisori pe care nu ti le-am trimis niciodata de teama sa nu te sperii si sa nu vii intr-un suflet la mine, crezand ca trebuie sa ma salvezi de viata asta grea.

Esti langa mine acum, chiar daca pentru numai cateva zile. Mi-ai facut supa mea preferata si placinta cu mere dupa care salivam fix de pe data de 19 noiembrie. M-ai lasat sa dorm tarziu si m-ai intrebat intr-una daca sunt bine. Mi-ai spus ca am slabit si ca arat bine, ti-a pasat ca exist, m-ai intrebat de sanatate si mi-ai spus noapte buna.

Cat de marunte ar parea toate, daca nu mi-ar fi lipsit atat de mult in ultimele trei luni. Si ce simplu mi-ar trece pe langa ureche daca nu mi le-as fi dorit cu ardoare de la orice fiinta umana.

Ajungem uneori sa ne dam seama ce multe lucruri pretioase avem si cum nu suntem in stare sa le apreciem. Ajungem sa ne potcnim uneori si ne trebuie doar un suflet, o mana calda, un gand bun, ceva care sa ne incurajeze. Cineva care sa se intrebe sincer daca ti-e bine si sa fie acolo, sa-ti fie fizic aproape.

Nu mi-am dat seama, pana sa vin aici, cat de conectata (fizic vorbind) eram de oamenii din jurul meu. Nu mi-am dat seama ca trebuie sa il ating pe Sorin zilnic ca sa am o stare de normalitate, nu una de bine. Ca trebuie sa imbratisez un prieten zilnic, ca trebuie sa-mi sarut iubitul mereu, ca trebuie sa tin bratul unei prietene cand ne plimbam pe strada. Doar ca sa ma simt normal, nici macar bine.

Stiu ca suna ca un cliseu, dar fiecare dintre noi are pe cineva langa el pe care-l poate atinge fizic. Mergeti la iubitul/iubita voastra si luati-i mana intr-a voastra. Atat. Simtiti asta prin toti porii si ganditi-va ca vine o zi cand n-o sa o mai puteti face. Sau mergeti la parinti si imbratisati-i. Vor pleca de langa noi curand si atunci o sa le imbratisam fotografiile, inghitindu-ne lacrimile. Mergeti la o prietena sau un prieten bun si pur si simplu lasati-va capul pe umarul ei/lui. Simtiti-i caldura si ganditi-va ca e trupul unui om care v-a fost aproape cand v-a fost greu.

Nu mereu ne dam seama cat de important este contactul fizic dintre oameni si uitam sa simtim. Uitam ca unul dintre cele mai importante simturi este cel tactil. Uitam ca i-am putea ghici pielea sau parul iubitului dintr-o mie doar pipaindu-le cu buricele degetelor. Nu stim ca palmele noastre au memorat texturi si forme, ca tastele ne curg sub degete natural si ca am stii sa recunoastem oricand o frunza artificiala de una adevarata cu ochii inchisi. Pentru ca pielea are fantastica proprietate de a simti viata din ceea ce atinge. Mi-era dor sa simt viata in ceea ce ating.

sursa

foto

 

 

 

 

Explore posts in the same categories: Familie

Tags: acasa, departe, scrisoare, scrisoare catre mama, theologhia

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.