De toată veselia s-a umplut Efrata şi Rahila dănţuieşte cu credinţă, aducând lui Dumnezeu jertfă pe prunci

De toată veselia s-a umplut Efrata şi Rahila dănţuieşte cu credinţă, aducând lui Dumnezeu jertfă pe prunci

Acum două zile l-am prăznuit pe Sf. Arhidiacon Ştefan, întâiul mucenic pentru Hristos. Astăzi aceeaşi bucurie: cei 14.000 de prunci ucişi tot pentru Hristos. Ei sunt primii care au murit pentru Hristos, Cel întrupat (înomenit), cu toate că nu au putut intra în Împărăţia Cerurilor imediat ce au primit martirajul, aşa cum a făcut-o primul intrat în rai – tâlharul cel îndreptat de pe cruce, deoarece Hristos nu fusese încă răstignit şi nici nu înviase. Acel tâlhar a luat-o înaintea tuturor, intrând în rai chiar înaintea lui Adam şi Eva.[1]

Din sângiuri în sângiuri ne pregătim, astfel, să prăznuim Tăierea Împrejur cea după trup a Domnului. Umanitatea aduce ca jertfă sângele mucenicului şi al mucenicilor pentru Cel ce primeşte Tăierea împrejur, ca să ne cuprindă ca păstorul oile sale şi ca noi să-L putem cuprinde în Sfânta Împărtăşanie, adică în Trupul frânt şi-n Sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Pruncului I se aduce ca jertfă prunci: “Cu gând de bună voie făcându-Te Prunc Hristoase Dumnezeule, ai dăruit putere bărbătească pruncilor, ca să surpe semeţiile vrăjmaşilor”[2]. Cei ce până atunci sugeau lapte la sânul mamelor, au fost hrăniţi de Hristos, prin mucenicie, cu laptele credinţei: “Veseliţi-vă popoarelor duhovniceşte, că s-a adunat ceată de prunci, nu cu lapte hrănită, ci cu credinţa lucrată”[3]. Această sărbătoare ne îndeamnă să ne smerim ca pruncii în faţa smereniei Domnului. În acelaşi timp, sângele pruncilor ucişi ni se face nouă porfiră şi vison, cu care ne îmbrăcăm ca şi cu o podoabă, şi ne veselim întru Domnul: “Veselească-se astăzi tainic Biserica, că se înfrumuseţează luminat cu sângele pruncilor ca şi cu o porfiră şi cu vison; neîncetat slăvind pre Hristos Biruitorul şi Dumnezeu”[4]. Irod a rămas urâtor de oameni şi urâtor de Dumnezeu. Ucigându-i pe prunci dorea, fără de minte, moartea lui Dumnezeu. Dorind uciderea lui Dumnezeu, a distrus familiile, lăsându-i pe părinţi în casă fără de moştenire. Betleemul – Casa Pâinii, s-a tânguit când şi-a văzut pruncii seceraţi ca nişte spice necoapte: “Fiind Irod vrăjmaş lui Dumnezeu, trimiţând ticălosul, a secerat holda cea verde a pruncilor necoaptă; iară pre Domnul, care S-a născut, neputând să-L omoare, se umple de toată ruşinea”[5], şi iarăşi: “În Vitleem la Împăratul ce S-a născut, maghii de la răsărituri cu daruri au venit, povăţuiţi fiind prin setea din înălţime; dar Irod s-a tulburat şi a secerat pe prunci ca nişte grâu, temându-se că stăpânia lui va cădea curând”[6]. Precum un strugure ce-şi lasă roşeaţa, aşa şi aceşti prunci, de vârstă cu Hristos, au colorat în ‘vopseluri’ vii locaşul naşterii Domnului. Aşa cum spiţa neamului lui Hristos se împarte în trei perioade a câte 14 neamuri, aşa şi pruncii, urmând rânduielii divine, au fost ucişi în număr de 14.000, cunoscând noi aceasta din Sfânta Tradiţie, căci nu se menţionează nicăieri numărul, dar primind-ul cu pruncească credinţă.

În cartea proorocului Ieremia, la capitolul 31, se află menţionată, într-un singur verset (15), proorocia care vesteşte ucidera pruncilor de doi ani şi mai jos din Betleem şi din împrejurimile sale: “Aşa zice Domnul: “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt” . Îndoită este întristarea Rahilei, de aceea şi zice proorocia “bocet şi plângere amară”. Bocet ca de fecioară pentru “junghierea cea fără dreptate”[7] şi plângere amară ca de mamă pentru “moartea cea fără de vreme”[8] a pruncilor. Proorcul aminteşte de Rama, căci aceasta era diametral opus de cum se află Betleemul faţă de Ierusalim, înspre nord, aproape de Betel, la muntele Efraim. Acolo era patria altei femei biblice, Debora-proorociţa, soţia lui Lapidot, care locuia sub un palmier şi la care “fiii lui Israel veneau să se judece”[9]. Aceasta parcă o aude plângând pe Rahila. Ea aude bocetul şi plângerea ei cea amară. Tot în Rama, Ieremia proorocul a fost ţinut în lanţuri şi eliberat de Nebuzaradan, căpetenia gărzii (vezi Ier. 40, 1). Proorocia aceasta a lui Ieremia urmează scripturistic imediat alteia, care vesteşte bucurie mare pentru Israel, fiindcă Domnul îi va aduna şi-i va păzi “ca păstorul turma sa”[10]. Tot acolo, poporul israelit este numit cu apelativul “fecioară”[11], iar mai încolo Efraim este numit “fecior”: “Dar Efraim nu este feciorul meu scump, un copil atât de alintat?”[12]. Înainte de această proorocie privind uciderea pruncilor de către Irod se află un verset în care veselia prevestită israeliţilor atinge cotele maxime “Atunci fecioara se va veseli în horă, tineri şi bătrâni vor fi fericiţi. Voi schimba întristarea lor în veselie şi-i voi mângâia după întristarea lor şi-i voi bucura…”[13]. Am putea spune că proorociile acestea nu stau în legătură unele cu altele, fiind adunate într-o singură carte şi aşezate una după alta, dar este acelaşi Dumnezeu şi acelaşi prooroc! Nimic nu poate fi aşezat întâmplător în scriptură. În acest sens, proorocia ‘aducătoare de moarte’ ne cheamă, de fapt, spre veselie, completându-se cu celălalte şi chemând la duhovnicească dănţuire pe Rahila: “De toată veselia s-a umplut Efrata, şi Rahila dănţuieşte cu credinţă, aducând lui Dumnezeu jertfă pe prunci, ca şi Avraam”[14], şi iarăşi: “Vitleeme nu te întrista, ci te veseleşte pentru omorârea sfinţilor prunci, că s-au adus stăpânului Hristos jertfă desăvârşită; că junghiindu-se pentru El, împreună cu Dânsul împărăţesc”[15].

Peste tot însă, în Betleem: pustiu şi pustie. Rahila se tânguie, Mântuitorul în Egipt fuge, Elisabeta cu Ioan în piatră se ascunde, iară Zaharia între templu şi altar[16] îşi aduce drept jertfă sângele: “Rahila îşi plânge pruncii şi în Rama se aude mare glas, Irod se înnebuneşte şi se tulbură, cel fără Dumnezeu, Ioan fuge în munţi, piatra primeşte pe maică împreună cu fiul şi Zaharia se omoară în biserică, iară Hristos fuge, lăsând pustii lăcaşurile jidoveşti”[17].

dan.camen.

______________________

---

[1] vezi frescele bisericilor care-L înfăţişează pe Mântuitorul pogorât la iad, a doua zi după ce a fost pus în mormânt, sâmbăta, înainte să învieze;

[2] Canonul pruncilor, cântarea a 9-a, în Mineiul lunei lui Decemvrie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 515

[3] Canonul pruncilor, cântarea a 6-a, în Mineiul lunei lui Decemvrie …, p. 511

[4] Canonul pruncilor, cântarea a 3-a, în Mineiul lunei lui Decemvrie …, p. 508

[5] Svetilna pruncilor în Mineiul lunei lui Decemvrie …, p. 515

[6] Condacul pruncilor, glas 6, în Mineiul lunei lui Decemvrie …, pp. 511-512

[7] Stihira pruncilor de la Vecernie, glas 6, în Mineiul lunei lui Decemvrie …, p. 505

[8] Ibidem

[9] Jud. 4, 4-5

[10] Ier. 31, 10

[11] Ier. 31, 4; 31, 21

[12] Ier. 31, 20

[13] Ier. 31, 14

[14] Canonul pruncilor, cântarea a 9-a, în Mineiul lunei lui Decemvrie …, p. 515

[15] A doua svetilnă a pruncilor, în Mineiul lunei lui Decemvrie …, pp. 515-516,

[16] Mt. 23, 35

[17]La Hvalite, glas 8, în Mineiul lunei lui Decemvrie …, p. 516

______________________

foto>

http://farm4.static.flickr.com/3436/3215727619_c1cc76930c.jpg

http://www.travellinkturkey.com/chora_mosaics.html

http://www.travellinkturkey.com/istanbul/chora/chora_mosaic26.jpg

 

Tăierea împrejur a inimii

Tăierea împrejur a inimii

Trei momente sunt de la Naşterea Domnului când Hristos este nevoit să împlinească şi să desăvârşească, în propriul Său trup, perceptele legii Vechiului Testament. Luate în mod cronologic, ele sunt următoarele: Tăierea împrejur (la opt zile de la Naştere), Întâmpinarea la Templu (la patruzeci de zile de la Naştere) şi Botezul (lui Ioan). Ultimele două sunt cinstite în Biserica Ortodoxă ca praznice împărăteşti, însă toate trei se află într-o strânsă legătură.

Un singur verset din Biblie aminteşte de Tăierea împrejur cea după trup a Domnului, anume la Luca 2, 21, când se relatează următoarele: “Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece”. Importanţa acestei sărbători este deosebită, cu toate că este menţionată în Biblie cu aşa de puţine cuvinte. Prăznuirea ei coincide cu începerea anului mirenesc, la 1 ianuarie.

Circumcizia era semnul legământului între Avraam şi Dumnezeu, fiind relatată la Facere 7, 9-14 şi aplicată la toţi oamenii de parte bărbătească din Israel, fie născut evreu, fie cumpărat ca rob – vezi Fac. 34, 8-17 (răzbunarea nelegiurii lui Sichem, fiul lui Hemor, care necinstise pe Dina, sora fiilor lui Iacov), Ieş. 4, 23-26 (tăierea împrejur a copilului lui Moise de Sefora) şi Iosua 5, 2-8 (circumcizia tuturor bărbaţilor israeliţi ieşiţi din robia egipteană şi născuţi pe cale).

Cunoscut pentru blândeţile sale, Moise este numit în schimb de soţia sa, Sefora, drept “Soţ crud!” şi aceasta din pricină că atunci când venise îngerul Domnului ca să-l omoare la un  popas de noapte, ea a luat o piatră ascuţită şi a tăiat împrejur pe fiul ei şi s-a atins de picioarele lui Moise, zicând “Tu îmi eşti soţ crud!” (vezi Ieş. 4, 23-26). Acelaşi legiuitor Moise a cunoscut de fapt adevăratul sens al circumciderii, adevăratul organ ce trebuia tăiat împrejur fiind inima. Dar cum poţi tăia împrejur o inimă? Aceasta se găseşte în interiorul trupului, nu în exterior. Pesemne că mădularul bărbătesc era simbol al desfrâului poporului iudeu, care se depărtase de Dumnezeu precum o desfrânată ce-şi căutase amanţii. Mai presus de acest înţeles, tăierea împrejur era simbolul legământului, adică tocmai al unirii, nu doar al celei trupeşti, între bărbat şi femeie, poporul iudeu şi alt popor, ci mai presus de aceasta, era simbolul unirii omului cu Dumnezeu, a poporului ales cu Făcătorul a toate. Castitatea şi fecioria legământului se putea păstra doar printr-o tăiere împrejur a inimii. Femeia lui Moise, care nu era evreică ci madianită, şi care nu ştia de legământul lui Dumnezeu cu Avraam decât probabil de la Moise, şi asta prin cărţile scrise de el poporului iudeu, circumcisese pe fiul ei atunci când primejdia venise asupra lor. Moise nu era împietrit la inimă, ci crud şi fraged. Vorbele soţiei sale dovedeau, luate în sens invers, realitatea duhovnicească pe care Moise o trăia şi prin prisma căreia judeca duhovniceşte legile lui Dumnezeu. Dovada acestor concluzii este că el a lăsat scris, în mai multe locuri, că inima trebuie, în primul rând, tăiată împrejur: Lev. 26, 41-43 – “Atunci îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvârşit ei nelegiuiri împotriva Mea şi au păşit împotriva Mea. Pentru care şi Eu am venit cu mânie asupra lor şi i-am adus în pământul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată împrejur şi vor suferi ei pentru nelegiuirile lor. Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, de legământul Meu cu Isaac, şi de legământul Meu cu Avraam Îmi voi aduce aminte şi de pământ îmi voi aduce aminte”; Deut. 10, 16 -“Deci să tăiaţi împrejur inima voastră şi de acum înainte să nu mai fiţi tari la cerbice” şi Deut. 30, 6 – “Va tăia Domnul împrejur inima ta şi inima urmaşilor tăi, ca să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti”.

Dacă circumciziunea este aplicată tocmai din a opta zi de la naştere, cf. Lev. 12, 3 – “Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur”, şi dacă sensul acestei tăieri împrejur este acela de a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul, rezultă că suntem chemaţi să sădim în copiii noştri această iubire de Dumnezeu încă de când aceştia sunt cruzi şi fragezi la inimă.

Despre tăierea împrejur au vorbit şi apostolii, reunindu-se la primul sinod, în jurul anului 50, dezbătând în principal această temă, fiindcă “unii, coborându-se din Iudeea, învăţau pe fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur, după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi. Şi făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare” – F.A. 15, 1-2. Câteva versete mai încolo, evanghelistul numeşte această dispută drept una provenită de la cei din “eresul fariseilor” (cf. F.A. 15, 5), care mai apoi “trecuseră la credinţă”. Adică face o nuanţare clară, distingându-i pe cei care încă mai aplicau perceptele vechiului legământ de adevăraţii creştini, numindu-i într-un fel străini de adevărata credinţă, diferiţi de cei care preschimbaseră acest legământ cu unul superior, al tăierii împrejur a inimii. Hotărârea sinodului apostolic a fost clară şi definitivă. Nu li se impunea creştinilor nicio greutate în plus, “afară de cele ce sunt necesare” – F.A. 15, 28. Sf. Ap. Petru a fost primul care a vorbit celor de faţă în sinod, arătându-le că tăierea împrejur exterioară este un jug pe care nici strămoşii lor nu l-au putut purta: “Şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a mărturisit (neamurilor), dându-le Duhul Sfânt, ca şi nouă. Şi nimic n-a deosebit între noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă. Acum deci, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm? Ci, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia (tăiaţi împrejur)” – FA 15, 8-11. Aşadar, altceva era necesar mântuirii, mai presus tăierii împrejur a mădularului bărbătesc, acela de a primi duh, de a-şi converti în primul rând inima. Şi musulmanii îşi circumcid copiii de parte bărbătească, însă la adolescenţă, pregătindu-i pentru viaţa sexuală ce va urma.

Sf. Ap. Pavel scrie în epistolele sale în mai multe rânduri despre această chestiune arătând de fapt scopul şi rostul ei pentru om. El numeşte tăierea împrejur drept pecete a credinţei şi fidelităţii faţă de poruncile Domnului. Despre aceasta el afirmă: “…fericirea aceasta este ea numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem: “I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate”. Dar cum i s-a socotit? Când era tăiat împrejur sau când era netăiat împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Iar semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred, netăiaţi împrejur, pentru a li se socoti şi lor (credinţa) ca dreptate, Şi părinte al celor tăiaţi împrejur. Dar nu numai al celor care sunt tăiaţi împrejur, ci şi care umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam, pe când era netăiat împrejur” – Rom. 4, 9-12.

Desăvârşind sensul adevărat al circumciderii, Sf. Ap. Pavel menţionează: “Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea. În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi, Iar pe voi care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşealele” – Col. 2, 10-13.

În harul Noului Legământ tăierea împrejur este mereu legată de Hristos. În El ea îşi defineşte rostul, îşi află desăvârşirea, sensul şi menirea. E acea tăiere împrejur “nefăcută de mână” omenească, căci dacă ar fi fost aşa, atunci cu adevărat circumciderea rămânea un act pur formal, exterior, aplicat trupului şi mădularelor acestuia exterioare. Ci ea se adresa duhului, sufletului şi inimii noastre. Cum? …Zice Apostolul: “Întru tăierea împrejur a lui Hristos”. Prin El noi am dobândint har şi viaţă: îngropaţi fiind din pricina păcatelor, cu El ne-am botezat şi am înviat, lucrându-le toate prin credinţa în Hristos. Tăierea împrejur a trupului la care se referă Sf. Ap. Pavel este acea înfrânare, mărginire a trupului nostru. În Hristos circumciderea şi netăierea împrejur îşi pierd rostuirea, deoarece acum El ia locul acestora, devenind totul întru toate, făcându-l pe om hristofor, adică purtător de Dumnezeu, Acesta este omul nou, dezbrăcat de cel vechi: “Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” – Col 3, 11. Astfel Sf. Pavel, potrivit acestui înţeles, îndemna pe oricine să respecte legea în care a fost născut şi pe care a fost chemat să o împlinească: “A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur. Tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână.” – 1 Cor. 7, 18-20. În acest sens, Mântuitorul a surpat “peretele din mijloc al despărţiturii” – Efes. 2, 14, fiindcă “prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” – Efes. 2, 18.

În altă epistolă a sa el zice: “Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur. Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu, şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup” – Filip. 3, 2-3. Credinţa lucrătoare prin iubire este cea care desăvârşeşte tăierea împrejur şi netăierea împrejur: “Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic. Şi mărturisesc, iarăşi, oricărui om ce se taie împrejur, că el este dator să împlinească toată Legea. Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har [...] Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” - Gal. 5, 2-4, 6.

Judecând duhovniceşte Legea Vechiului Testament, Sf. Ap. Pavel interpretează silogistic eventuala neîmplinire a perceptelor legii, zicând că “tăierea împrejur foloseşte, dacă păzeşti legea; dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur. Deci dacă cel netăiat împrejur păzeşte hotărârile legii, netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tăiere împrejur? [...] Pentru că nu cel ce se arată pe din afară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup, este tăiere împrejur; Ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu” – Rom. 2, 25-26, 28-29.

Din pricina conştiinţei iudeilor, Sf. Ap. Pavel l-a tăiat împrejur pe Timotei la Derbe, fiindcă iudeii ştiau că tatăl lui era elin (vezi F.A. 16, 3). Asemenea Mântuitorului, cu şase luni înainte, şi Sf. Ioan Botezătorul a fost tăiat împrejur a opta zi de la naştere, punându-i-se în mod minunat numele de Ioan, precum le zisese îngerul mai înainte părinţilor săi. Sf. Arhid. Ştefan vorbindu-le iudeilor despre Hristos şi certându-i la final din pricina orbirii sufleteşti pe care o aveau, le-a descoperit duhul în care trebuiau cercetate scripturile şi poruncile Domnului, spunându-le: “Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi!” – F.A. 7, 51.

Din tot acest nor de mărturii privind adevărata tăiere împrejur pe care Dumnezeu a cerut-o de la oameni, ne putem da seama cu uşurinţă motivul pentru care şi Mântuitorul a fost circumcis a opta zi de la Naştere. Hristos a înlocuit în El şi tăierea împrejur şi netăierea. Tuturor toate s-a făcut, pentru ca omul să cunoască îndumnezeirea prin har.

De asemenea, a stat mărturie celora care Îl suspectau de trup aparent. Acest eres al docheţilor a fost combătut însă de Pavel în epistolele sale, de Sfântul Ignatie Teoforul, de Sfântul Irineu, de Tertulian şi de Clement Alexandrinul. A fost lăsat tăiat de mâini omeneşti şi înconjurat, El Cel nemărginit, care cuprinde toate. A suferit durerea tăierii, resimţind în trup afectele omenescului, El care de bunăvoie a primit a Se întrupa pentru mântuirea noastră.

Socotită într-o oarecare măsură ispăşitoare de păcate, tăierea împrejur nu putea să aibă şi acest efect asupra Mântuitorului, El fiind fără de păcat. Chipul împlinirii ei arată, de fapt, şi vechiul ei rost, de păzire şi de întregire a legământului omului cu Dumnezeu.

Odată cu tăierea împrejur, Mântuitorul a primit numele Iisus, adică “mântuitor”, după cum fusese numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece. Întru atât S-a smerit, încât a fost numit cu nume omenesc, Cel Căruia îngerii nu-I pot rosti numele în Ceruri. O interpretare mai duhovnicească spune că aşezarea circumciderii la opt zile după Naştere şi împlinirea în trup a acestei porunci vetero-testamentare de Cel care a şi dat-o, arată chipul veacului ce va să fie, al optulea, când toţi cei care vor purta în inimi numele mântuitor al lui Hristos vor găsi acea dulceaţă şi izvor al harului dumnezeisc şi-şi vor mântui sufletele.

Întru această definiţie a tăierii împrejur putem găsi în inimă acea Împărăţie nemărginită ce-şi are neclintite porţile prin credinţa lucrătoare în iubire.

dan.camen.

foto>

http://www.cimec.ro/p/Clasate/ARP_6979500_25-82.jpg

http://www.cimec.ro/p/Clasate/ETN_7300350_3-45.jpg

http://www.comandaicoane.ro/files/taierea1_fbu.jpg

 

Papa Benedict, atacat de o femeie la slujba din Ajunul Craciunului (Video)

Papa Benedict, atacat de o femeie

la slujba din Ajunul Craciunului (Video)

25 Decembrie 2009 | Ziare.com

Papa Benedict al XVI-lea a fost atacat si daramat la pamant de o femeie in timp ce oficia slujba din Ajunul Craciunului la Biserica Sfantul Petru din Vatican.

Femeia a sarit peste barierele de securitate instalate in biserica in timp ce Papa se deplasa pe holul principal pentru a incepe slujba si l-a daramat la pamant, informeaza New York Times.

Ajutat de bodyguarzi si politisti, Papa s-a ridicat rapid in picioare si a oficiat slujba in fata a mii de credinciosi.

Se pare ca femeia are probleme psihice si a mai incercat sa il atace pe Papa si anul trecut. Aceasta a spus politistilor ca nu dorea decat sa il imbratiseze pe Suveranul Pontif.

L.S.

~~~+~~~

* In omilia sa rostita imediat dupa oficierea Messei, Papa a indemnat credinciosii sa fie niste oameni “cu adevarat vigilenti”;

* In busculada, femeia cu pricina l-a doborat si pe cardinalul francez Roger Etchegaray (87 ani), a mentionat purtatorul de cuvant al Vaticanului – preotul Federico Lombardi, care si-a fracturat soldul si va fi operat la spitalul Gemelli din Roma;

* Preotul Lombardi a mentionat ca femeia imbracata in rosu se numeste Susanna Maiolo de 25 de ani, cu dubla nationalitate elvetiana si italiana, si ca are probleme psihice. El a spus ca femeia nu a fost inarmata si ca a fost dusa ulterior la o clinica pentru tratament. E vorba de aceeasi femeie implicata intr-un incident similar petrecut anul trecut la Messa de Anul Nou desfasurata la Vatican.

* Incidentul din Basilica Sf. Petru este al doilea caz in aceasta luna in Italia care dovedeste lipsa de reactie a bodyguarzilor din corpul de securitate al unor inalte personalitati publice.

* Primul ministru Silvio Berlusconi a petrecut cateva zile in spital dupa ce un barbat cu tulburari psihice (Massimo Tartaglia) l-a lovit in fata cu o statueta, reproducere a catedralei din Milano, fracturandu-i nasul si spargandu-i doi dinti, cand acesta se afla la un mitting in Milano;

* In timpul Messei de Craciun, Papa Benedict parea obosit, insa a putut sa celebreze slujba in continuare fara alt incident;

* Pentru prima data in istoria recenta a Vaticanului Messa de Craciun a fost celebrata incepand cu ora 22 si nu la miezul noptii. Preotul Lombardi a justificant acesta decizie ca urmare a programului incarcat al Papei din perioada Craciunului;

* Papa Benedict si-a fracturat si mana vara trecuta, cand a cazut in casa din nordul Italiei unde isi petrecea vacanta.

dan.camen.

sursa>

http://www.ziare.com/actual/international/12-25-2009/papa-benedict-atacat-de-o-femeie-la-slujba-de-craciun-video-983015

traducere dupa>

http://www.nytimes.com/2009/12/25/world/europe/25pope.html?_r=1

 

Diaconul Pietrei Celei din capul unghiului – Cuvânt de laudă la Sfântul Arhidiacon Ştefan, cel dintâi mucenic

Diaconul Pietrei Celei din capul unghiului

- Cuvânt de laudă la Sfântul Arhidiacon Ştefan, cel dintâi mucenic –

În al său cuvânt[1] adresat Sfântului Arhid. Ştefan, Asterie, episcopul Amasiei, scoate la lumină cele mai importante amănunte legate de sărbătoarea celui dintâi mucenic al Ortodoxiei. Este o cuvântare care se împarte în trei şi care menţionează în prima parte importanţa sărbătorii acesteia pentru creştinătate, arătând măreţia martirajului Arhidiaconului Ştefan, în cea de-a doua face referire la Saul şi  încheie cuvântarea cu cea de-a treia parte, de natură dogmatică, în care se leagă de rătăcirea şi eresul lui Sabelie în privinţa amestecului ipostaselor Sfintei Treimi.

Am extras, aşadar, cele mai importante fragmente ale acestei cuvântări, tocmai pentru a nu lungi prea mult postarea şi pentru a lăsa loc şi pentru câteva însemnări personale pe marginea ei.

Noul Abel

Aşezarea acestei sărbători, a Întâiului Mucenic Ştefan, lângă slăvitul praznic al Naşterii Domnului, nu este deloc întâmplătoare, fiindcă “sărbătoare vine după sărbătoare, şi prăznuire ia locul prăznuirii! Suntem chemaţi de la rugăciune la rugăciune şi sărbătoarea în cinstea robului ia locul prăznuirii Naşterii Domnului”[2]. Dar nu numai acest lucru este de ajuns pentru ca Biserica să aşeze cinstirea lui Ştefan lângă cea a Domnului, ci e dovedită şi de jertfa prin sânge a întâiului mucenic ca răspuns al oamenilor la jertfa sângeroasă a Mântuitorului, “ca să plătească prin sânge harul dat (nouă) în locul sângelui”[3]. Sângele martiric al lui Ştefan vine, aşadar, ca răspuns uman la harul primit prin Întruparea, Patimile şi Învierea Mântuitorului, şi în locul sângelui vechi vărsat de frate contra frate, “care s-a vărsat de la facerea lumii, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar şi templu”.[4] El, Ştefan, este primul creştin care, “în lupta cu păcatul, s-a împotrivit încă până la sânge”[5].

“După cum Cain, acel ucigaş de frate, a săvârşit uciderea fratelui său, tot astfel şi Ştefan cel preafericit a fost primul care a sfinţit, prin pătimirile sale evlavioase, pământul cu propriul său sânge, bărbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintâi prin faptele sale de vitejie”[6].

Asemenea lui David

Ştefan este “primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a învins, imitând pe David, chiar dacă l-a imitat în sens invers: David l-a biruit pe Goliat cu pietre (1 Reg. 17, 32-52), tot cu pietre şi Ştefan pe diavol; cel dintâi, prin pietrele cu care era lovit”.[7] În acest chip Ştefan a urmat drepţilor din Vechiul Testament, preschimbând lupta în sens invers, duhovnicesc, adică împotriva diavolului şi a uneltirilor acestuia. Dacă Moise s-a urcat pe munte pentru a primi tablele legii, Ştefan în schimb şi-a făcut munte din pietrele cu care era lovit, văzând slava lui Dumnezeu şi, mai presus de toţi proorocii, pe Hristos şezând de-a dreapta Tatălui. A văzut, pe cât îi era cu putinţă posibil omeneşte, Treimea. Culmea, el, văzătorul de Dumnezeu, era acuzat pe nedrept de evrei, care “au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu”[8], căci zicea “că Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta (sinagoga) şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise”[9]. Iar el strălucea mai mult decât Moise, care şi-a acoperit faţa cu văl. Şi era acesta precum un heruvim[10], căci “au văzut faţa lui ca o faţă de înger”[11]. El spunea în fapt aceleaşi cuvinte pe care şi Mântuitorul le spusese mai înainte evreilor, primind astfel aceeaşi învinuire ca şi Hristos, aceeaşi moarte, aceeaşi începătură a sângelui vărsat.

Pârga mucenicilor

“Stătea singur înconjurat din toate părţile de un popor de ucigaşi. În acel ceas nu era alături de el nici prieten, nici cunoscut, nici rudă”[12]. Singurul care i-a stat alături în acele momente, îmbărbătându-l, a fost Dumnezeu revelat în Treime. Eli, Eli lama sabahtani? ar fi fost cuvintele cu care ar fi strigat şi Ştefan în acele momente dacă Dumnezeu nu i s-ar fi descoperit. Acea vedere i-a dat puterea să se roage zicând pentru cei ce îl loveau cu pietre “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”[13]. Însă “nu i-a trimis în ajutor un înger, ca apostolilor în temniţă (FA 5, 19-20; 12, 6-10), nici o putere slujitoare sau un semn, ci S-a arătat El Însuşi. Ştefan a fost pârga mucenicilor; iar cea dintâi faptă de mucenicie trebuia să fie desăvârşită, pentru ca mucenicii cei ce vor fi zidiţi în urmă să ia un reazim tare de râvnă şi să nu fie imitatorii fricii [...] Pentru aceasta Dumnezeu S-a arătat din cer lui Ştefan”[14].

Diaconia. Imitarea patimilor lui Hristos

Ştefan a fost numit primul între cei şapte diaconi aleşi să slujească poporul. Această începătură a diaconiei, a slujirii, se aseamănă cu cea a Domnului, Primul care a slujit omului după căderea din Rai, spălând noroiul cel dintâi al păcatelor de pe tălpile alunecărilor noastre. Precum Mântuitorul, şi Ştefan a fost scos afară din cetate, prin poarta care acum îi poartă numele, fiind omorât, deşi era nevinovat: “Trăgându-l afară din oraş pe omul purtător de Hristos, care purta răbdarea ca şi Hristos crucea, vindecă răul săvârşit tot prin rău, se apără de ucidere prin ucidere şi adaugă crucii pietrele. Au aşezat pe un loc şes pe de trei ori fericitul Ştefan, trupul acela înalt, trofeul mare al mucenicilor”[15]. Cu armele lor, cu pietrele, Ştefan şi-a construit mormântul plin de lumină, făcându-i temelie tare, ziduri groase şi boltă cu cruce. El a biruit moartea cu moarte şi pietrele cu Piatra Cea din capul unghiului. Ca un trofeu ce stă la înălţime din pricina măririi, aşa şi Ştefan strălucea ca aurul dintre pietre. El era diaconul Pietrei Celei din capul unghiului. Asterie îi arată clar pe ucigaşi: “Mâna evreiască a săvârşit omorul”![16]

Punctul culminant al martirajului nu a fost doar felul cum a fost omorât Ştefan ci, cu mult mai cutremurător, felul cum s-a adunat el pentru ultima rugăciune, căci “n-a căzut necuviincios, ca cei mai mulţi oameni. N-a căzut lungit cu faţa la pământ, nici n-a fost doborât pe o coastă, nici n-a căzut trupului lui pe spate; ci a căzut, punându-şi genunchii în chipul plin de cuviinţă al unui om care se roagă”[17].

Identitatea de suferinţă

Făcând referire la cel care păzea hainele ucigaşilor, la Saul din seminţia lui Veniamin (“Veniamin, lup răpitor”[18]), Asterie îşi aduce aminte de ostenelile purtate de acesta după convertirea sa, făcându-se apostol pentru Evanghelie, zicând: “Voi râde cu multă plăcere când te voi auzi vorbind despre suferinţele tale (Pavel) pentru Evanghelie, enumerând printre alte primejdii şi pe aceasta: “Odată am fost lovit cu pietre” (II Cor. 11, 25). Trebuia ca să fii justificat de pietrele aruncate în Ştefan prin pietrele primite de tine, şi să curmi crima păcatului prin identitatea de suferinţă”[19].

Contra lui Sabelie

Vederea lui Ştefan în timpul pătimirii sale a fost peste veacuri mărturia Bisericii împotriva eresurilor, a celor care uneau sau confundau persoanele şi ipostasele Sfintei Treimi, căci “Dacă Dumnezeu ar fi săvârşit vedenia numai pentru folosul lui Ştefan, era de ajuns numai vocea din cer, cum s-a întâmplat mai înainte în timpul botezului Domnului (Mt. 3, 17) [...] Acum, însă, S-a arătat lui Ştefan în vedenie pentru alte pricini, şi, mai cu seamă, având în vedere rătăcirea lui Sabelie [...] care avea să introducă în lume amestecul ipostaselor Sfintei Treimi”[20].

Această vedere îi descoperă lui Ştefan pe Dumnezeu în Treime de persoane, nu doar Tatăl şi pe Fiul de-a dreapta Sa, ci şi pe Sfântul Duh împreună cu Ei, deoarece atunci când “cauţi prezenţa Duhului, uită-te puţin mai sus de pietre şi de uciderea lui Ştefan şi vei găsi că Duhul vorbeşte înainte de a avea loc vedenia; El este împreună cu Ştefan şi pregăteşte mai departe pe atlet”[21], iar dacă “însă despre Sfântul Duh s-a scris mai înainte şi în urmă a vorbit Tatăl şi Fiul, schimbarea ordinii persoanelor nu pângăreşte deloc credinţa. Scriptura obişnuieşte să facă lucrul acesta”[22].

dan.camen.

___________________________

---

[1] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, trad. din limba greacă veche şi note de preotul profesor Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, pp. 159 -170

[2] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 159

[3] Ibidem

[4] Lc. 11, 50-51 şi Mt. 23, 35

[5] Evr. 12, 4

[6] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 160

[7] Ibidem, p. 161

[8] F.A. 6, 11

[9] F.A. 6, 14

[10] Iez. 10, 14

[11] F.A. 6, 15

[12] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 164

[13] F.A. 7, 60

[14] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 165

[15] Ibidem, p. 166

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Fc 49, 27

[19] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 168

[20] Ibidem, pp. 168-169

[21] Ibidem, p. 169

[22] Ibidem, p. 170

___________________________

foto>

http://62.103.157.202/data/images/pictures_web/035244i.jpg

http://62.103.157.202/data/images/pictures_web/032416c.jpg

http://static.royalacademy.org.uk/images/width400/key-224-3205.jpg

http://www.eie.gr/byzantineattica/pics/BXM_1005.jpg

http://www.menil.org/images/byz2_icon_85-057.03sm_000.jpg

http://www.coe.int/t/DG4/Expos/expoprizren/images/Cd2-021.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bb/Saint_stephen_bulgaria_icon.gif

http://www.wikiwak.com/image/Saint+Stephen+11cent.jpg

 

Scrisoarea Pastorala la Nasterea Domnului – 2009 a IPS Bartolomeu Anania

Scrisoarea Pastorala la Nasterea Domnului – 2009

a IPS Bartolomeu Anania

[In randurile de mai jos aveti inserata uluitoarea Pastorala de Craciun a IPS Mitropolit Bartolomeu Anania care, ca de fiecare data, aduce elemente noi  si originale, talcuind in profunzime actul Intruparii Domnului. Este plina de idei teologice, care, la orice moment, te  inalta mental catre intelesuri inexprimabile. Am inserat intreaga scrisoare pastorala, adica forma ei completa, impreuna cu notele bibliografice aferente. De retinut - pe interent circula deja cateva versiuni ale acestei pastorale care sunt trunchiate de multe paragrafe si fragmente esentiale, unele de dimensiuni considerabile, altele de marimea unei singure fraze. Nu e acum momentul sa-mi dau cu parerea de ce acele versiuni ciuntite circula pe net ca forme finale si oficiale ale pastoralei. Este aici vorba de versiunea de pe portalul CrestinOrtodox.ro (postata cu cateva zile in urma), si cea de la D-l Claudiu Tarziu (postata pe 24 dec. ora 10.47 AM, cf. blogului, care probabil a fost preluata dupa cea de la CrestinOrtodox.ro). Va chem insa, ca la un ospat duhovnicesc, sa aveti ragazul sa cititi aceasta pastorala acum, de Craciun, analizand fiecare fraza si fiecare cuvintel in parte, deoarece va veti imbogati duhovniceste si veti praznui sarbatoarea asa cum se cuvine. In ceea ce priveste ultima parte a pastoralei, unde autorul dezbate tema singuratatii Maicii Domnului, teza originala care se mai regaseste si in alte cateva cuvantari ale Inaltpreasfintiei Sale, as mai adauga faptul ca la aceasta singuratate ar trebui alaturata, ca o contrapondere, si imaginea iconica a Maicii Domnului, a carei reprezentare este aproape totdeauna realizata in prezenta Fiului ei,  pictat ca Emmanuel si purtat la sanu-i. Este, cred, acea singuratate care nu desparte pe om de Dumnezeu, ci  dimpotriva, care imbratiseaza pe Cel ce ne-a imbratisat dintai, de pe Cruce. Ce este, insa, cutremurator aici, este faptul ca Fecioara Maria L-a imbratisat in pantecele-i inainte de a Se jertfi Hristos pentru neamul omenesc, prin acel 'fie!' -  dan.camen.]

~~~+~~~

†BARTOLOMEU

din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,

iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu, Tatal

nostru, iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari.

Iubitii mei fii sufletesti,

Nasterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viata Domnului Iisus. Desi neinteleasa de minte, ea are intotdeauna o cale deschisa catre inima, in care se descopera cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Inainte de a deveni istorie, nasterea pruncului Iisus s-a zamislit in taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea buna pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Aceasta praznuire a bucuriei se leaga tainic de un alt moment din istorie, cand Maicii Domnului i se descopera vestea nasterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat intre indoiala si asumare, despre care vreau sa va vorbesc.

Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna-Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.

Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te![1] Si-i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu[2]. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ. El s’a obisnuit cu intamplarile comune  si accepta cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pilda, ca ti-a murit cineva drag e intampinata, mai intotdeauna, cu exclamatia: nu se poate, asa ceva nu pot sa cred! Asa va exclama o mama care afla ca i-a murit fiul pe front, desi de mult s’a obisnuit cu razboiul si cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot asa va exclama si peste cativa ani, afland ca, de fapt, prima veste exprimase o eroare, ca fiul ei a fost doar prizonier si ca s’a intors acum acasa. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredinta, cu care ucenicii Domnului au intampinat vestea invierii Lui; de aceea nu le venea sa creada, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca sa fie si adevarat!

Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei?[3] In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia?[4] Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? E prea frumos ca sa fie si adevarat! Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca[5] o femeie pamanteana spre a-I naste Lui un Fiu? Intelegerea in sine sovaie si se poticneste. Maria sta in cumpana, dar ingerul nu-i da ragaz si-i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate.[6] Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.

Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa-l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?…

Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna-Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a-i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband-o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat![7] E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.

- Fie! sa-mi fie mie dupa cuvantul tau![8]

In acea clipa s’a petrecut Intruparea.

Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.

Iubitii mei fii sufletesti,

Buna-Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si-si restaureaza propria-i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita. Printr’un singur cuvant, Maria e purtatoare de cuvant a tuturor risipitilor ce aspira la un destin comun, obstea mantuitilor Domnului.

Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei[9] este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i-a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.[10] Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un “vifor de ganduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa-si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit-o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.

E adevarat ca, in final, Iosif primeste in vis revelatia adevarului, se hotaraste sa devina sotul legal al Mariei si sa ia asupra-si in fata oamenilor si a legii, Pruncul ce Se va naste, ceea ce face ca Acesta sa fie numit, indeobste, fiul lui Iosif si al Mariei.[11] La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decat imbracand vesmantul vietii comune. Fiul lui Dumnezeu isi asuma conditia umana inca inainte de a Se naste din Fecioara. Dar, pana la acest final, cata drama! O drama ce se nascuse dintr’un singur cuvant: Fie!

Nu avea sa fie singura. Randuiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici indurerate. Nasterea umila din Betleem[12], spaima de Irod[13], pribegia in Egipt[14], singuratatea de dupa iesirea lui Iisus la propovaduire[15], drumul Crucii[16], rastignirea Fiului sub propria ei privire[17], – jalea ingroparii[18], toate acestea sunt tot atatea ascutisuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvant: Fie!

Maica Domnului pare tot atat de singulara si in ipostaza ei cereasca. Nu e greu de inteles de ce ea este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii: acestia, neavand trupuri, nu sunt supusi ispitei si caderilor trupesti, dar Sfanta Fecioara, purtatoare de trup, i-a pazit curatia neintinata si l-a pastrat ca pe un potir de aur lamurit in focul dumnezeiesc. Dar ea salasluieste, totusi, undeva mai presus de ingeri, in spatiul unei eternitati care este numai al ei. In cerul nostru crestin, totul e obstesc, sfintii sunt in cete, ingerii sunt in soboare, pana si Dumnezeu e in Treime, numai Fecioara Maria este singura, ca un luceafar de dimineata plutind intre soare si stele, asa cum lumineaza si particica ei de paine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvant: Fie

Iubitii mei fii sufletesti,

Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”[19], ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei[20], ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta[21]. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece[22]. Salutare ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri.[23] Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de-a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i-a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atat de singura?… Iata, ea tamaiaza mormantul impreuna cu femeile mironosite[24], se bucura impreuna cu ucenicii de invierea lui Iisus[25], tot impreuna cu ei ii urmareste inaltarea la cer[26] si, mai tarziu, va trai extazul Cincizecimii[27]. Adormirea i-o canta apostolii, trupul ii este ridicat la cer de catre Insusi Fiul ei. Toate acestea insa sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, si anume ca Fecioara Maria, desi mai presus de ingeri, ramane solidara cu noi, oamenii, si cu a noastra mantuire. Potrivit uneia din cantarile Craciunului, Nasterea Domnului a fost intampinata de fiecare cu cate ceva, ca o marturie a participarii la vrerea lui Dumnezeu; ingerii au trambitat cantari, cerul a pogorat steaua, magii au adus daruri, pastorii au venit cu inchinarea, pamantul a oferit pestera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel nascatoarea Nascatoarei de Dumnezeu, genealogiile capata sens si adancime, ele marturisind, pe de o parte, implicarea dramatica a lui Iosif in smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotica a neamului omenesc in actul Intruparii.

Maica Domnului pluteste singulara undeva, in spatiul cerului crestin, dar in acelasi timp ea este si ramane impreuna cu noi, caci prin ea ne-am rostit optiunea pentru mantuirea prin Iisus Hristos si tot prin ea nadajduim intru neputintele noastre. Poate ca de aceea Maica Domnului ne si este atat de draga. In vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mantuitor, dar si de teama pentru Judecator, pentru ea nu avem decat unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodata nu va judeca, ci pururea se roaga pentru noi. In numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit candva in fata lui Dumnezeu: Fie! In numele ei, la randu-ne, vom astepta, prin rugaciune, o suprema rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Va doresc din toata inima sa petreceti Sfintele Sarbatori in pace, sanatate, belsug de lumina si spor de bucurii duhovnicesti. Amin.

La multi ani!

____________________________

---

[1] Lc 1, 28

[2] Lc 1, 29-33

[3] Is 7, 14

[4] Lc 2, 25-32

[5] Puterea prin care Dumnezeu Se descopera si creeaza, asemenea norului luminos depe muntele Sinai (Iş 24, 16-18) sau a celui de pe Tabor (Lc 9, 34).

[6] Lc 1, 36-37

[7] Ap 3, 20

[8] Lc 1, 38

[9] Mt 1, 18-25; 2, 1-23

[10] Mt 1, 19-20

[11] Mt 1, 24-25

[12] Lc 2, 1-20

[13] Mt 2, 12-13

[14] Mt 2, 14-15, 19-23

[15] Mc 1, 9-12

[16] Mt 27, 31-35

[17] In 19, 25-27, Mt 27, 26

[18] In 19, 38-42

[19] Lc 2, 19

[20] Mt 1, 19

[21] Lc 1, 39-56

[22] Lc 1, 43

[23] Lc 1, 46-53

[24] Mt 27, 56

[25] In 19, 19

[26] Lc 24, 51-53

[27] FA 2, 1

____________________________

foto>

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/421/6726/2634135/1/bartolomeu.jpg

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/421/6726/2680044/2/r-bart.jpg

 

Bileţelul din căptuşeală. Dumnezeu în căutarea omului

Bileţelul din căptuşeală. Dumnezeu în căutarea omului

Gandul | 25 decembrie

Mai ţineţi minte pariul lui Blaise Pascal? De câte ori ne-am răsucit de la credinţă la tăgadă, l-am făcut şi noi cu destinul nostru: dacă Dumnezeu există şi cred în El, câştig viaţă veşnică; dacă nu există şi totuşi cred în El, n-am nimic de pierdut; prin urmare, e mai profitabil să cred.

Nu, n-o să vorbim despre Dumnezeu în termeni de bilanţ contabil, “citindu-l” ca pe un cont de profit şi pierderi. După moarte, în căptuşeala hainei cetăţeanului Blaise Pascal, care s-a luptat o mare parte din viaţă cu Cel de Sus, s-a găsit un bileţel: “Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov, nu al filosofilor şi nici al savanţilor…”

“Nu al filosofilor şi nici al savanţilor”, pe acest Dumnezeu îl invocăm astăzi. Pe Dumnezeul creştin care săvârşeşte, trimiţându-Şi Fiul să Se întrupeze, un demers tulburător: porneşte în căutarea omului. Nu a genialului matematician Pascal, ci a robului lui Dumnezeu Blaise, a cărui măreţie şi început al înţelepciunii e teama. Teama de a fi singur, teama de a-ţi petrece viaţa către un capăt dincolo de care nu mai există nimic. Acelaşi om care s-a împăcat cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu semenii, scrisese: “Să ne imaginăm un număr de oameni în lanţuri şi toţi condamnaţi la moarte, fiecare fiind sugrumat pe rând în faţa celorlalţi. Cei lăsaţi la urmă îşi văd propria lor condiţie în aceea a semenilor lor, privindu-se unii pe alţii îndureraţi, fără speranţă, aşteptându-şi randul. Aceasta este imaginea condiţiei umane”…

Imaginea condiţiei umane, înălţătoare, ea alta: e bileţelul cusut în căptuşeala hainei, pe care Dumnezeu ni-l citeşte în fiecare zi, asa cum ne-am priceput să i-L scriem. Imaginea înălţătoare a condiţiei umane e şi în chipurile brechtiene ale amărâţilor care adună fier de sub ruinele fabricilor în noaptea de Crăciun, şi în chipurile fericite ale celor care benchetuiesc în îndestulare alături de casnicii lor.

Cât Dumnezeu ne caută nu suntem pierduţi. Nu vom mai rătăci multă vreme…

Lelia MUNTEANU

sursa>

http://www.gandul.info/opinii/biletelul-din-captuseala-dumnezeu-in-cautarea-omului-5207039

foto>

http://biserica-sfantul-silvestru.ro/files/imagini_site/pomelnic.jpg

 

Juramant cu sampanie la palat

Juramant cu sampanie la palat

Cu degetul mare al mainii drepte pe Biblie si cu celalate patru pe Constitutia Romaniei, unul cate unul, pe rand, ministrii alesi in formula noului Guvern au depus juramantul in fata presedintelui Romaniei si a intregului popor. Momentul a fost transmis in direct pe mai multe canale TV, si m-am uitat si eu asa,  mai mult intamplator.

Eram atent, desigur, la mesajul juramantului, la gesturile consacrate momentului si la particularitatile fiecaruia dintre ministri; uitandu-ma, cum s-ar zice – cu ochi un ochi critic, iar cu celalalt chioras. De ce nu? Pana la urma “jurământ” e asemanator in alcatuire cu “pământ”, iar daca luam pe “mânt” de la fiecare si alturam ce-a mai ramas, obtinem, in mod evident,  îndemnul românizat “jură pă”… ce-i mai scump.

Am observat, printre altele, ca aproape toti ministrii din partea PDL-ului si cei independenti (cinci la numar), cu putine exceptii, dupa rostirea textului juramantului si-au facut cruce, ca semn de pecetluire si intregire la acel “Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”. Spre deosebire de acestia, ministrii care fac parte din UDMR, incepand cu vicepremierul Marko Bela si terminand cu Cseke Attila, adica patru in total, dupa rostirea un pic pocita a textului jurmantului, nu si-au mai facut semnul crucii. Mi-am zis – maghiarii astia n-or fi nici macar catolici!… poate protestanti sau cine stie ce! Era un juramant in primul rand pentru ei in fata lui Dumezeu, apoi in fata presedintelui si a poporului.  Daca isi faceau cruce, chiar si de forma, nu insemna politic nimic. Nici ca nu mai sunt maghiari, nici ca nu mai sunt udmr-isti, dar nici ca se aplica, în acest fel, sloganul de partid care spune ca in secolul 21 nu mai trebuie se conteze etnia, religia sau limba.  Oare nu au jurat cu totii acelasi juramant? Oare nu acel juramant a fost indreptat catre acelasi popor si Dumnezeu? Oare nu au cerut toti ministrii acelasi ajutor din partea lui Dumnezeu? Oare nu toti au jurat pe aceasi Biblie si Constitutie?… si totusi nu toti au facut la fel…

Dupa “pastorala” presedintelui Traian Basescu, in sala cu pricina s-a auzit, ca niste zurgalai, clinchetul cupelor de sampanie.

Cand nici nu terminasera depunerea juramantului, soneria a inceput sa ţârâie. Era parintele cu “Craciunul”. M-am inchinat si am sarutat icoana.

dan.camen.

 

Cultele vor trece in subordonarea directa a primului-ministru

Cultele vor trece in subordonarea directa a primului-ministru

Ziare.com via NewsIn | 20 Decembrie 2009

Viitorul minister al Culturii nu va mai cuprinde si Cultele, care vor fi coodonate de un secretariat de stat direct in subordinea premierului, a declarat duminica premierul desemnat Emil Boc.

Potrivit premierului Emil Boc, o alta modificare vizeaza Ministerul Mediului, in conditiile in care Padurile au fost transferate de la Agricultura la acest minister.

Negocierile dintre PDL si UDMR, in urma carora Ministerul Culturii a fost dat Uniunii, a starnit nemultumirea unor democrat-liberali. Vicepresedintele PDL, Cezar Preda, a solicitat vineri conducerii partidului sa nu renunte la Ministerul Culturii si Cultelor in favoarea UDMR, fapt care ar constitui o greseala pe care PDL ar urma sa o deconteze pe termen mediu si lung.

“Ministerul Culturii si Cultelor trebuie sa fie responsabilitatea Partidului Democrat Liberal, pentru ca ne-am asumat un parteneriat social cu Biserica. Daca echipa de negociere s-a dus cu gandul sa pastreze pentru fiecare cate un minister si sa dea Ministerul Culturii si Cultelor UDMR-ului, atunci a facut una dintre cele mai mari greseli politice din ultimii ani“, a sustinut Preda.

sursa> http://www.ziare.com/actual/politica/12-20-2009/cultele-vor-trece-in-subordonarea-directa-a-primului-ministru-980526

~~~+~~~

In conditiile in care viitorul ministru al Culturii si Cultelor a fost desemnat D-l deputat de Harghita, Kelemen Hunor, candidatul la presedentia tarii din partea UDMR (primul tur electoral),  lucrurile pot lua o intorsatura ciudata pentru PDL. De ce? Pentru ca atunci cand spui Cultura si Culte in Romania te referi in primul rand la electoratul ortodox. D-l Hunor are, ce-i drept, experienta in Ministerul Culturii si Cultelor inca din perioada cand activa acolo ca secretar de stat (1997-2001), fiind din 2000 membru si in Comisia pentru cultură, arte si mijloace de informare în masă. Contributia si rezultatele lui de acolo nu le  stiu, poate altii sunt mai in masura sa spuna ceva despre acest lucru in sectiunea rezervata comentariilor. Particularitatea care insa il face pe acest domn atat de contestat in ceea ce priveste numirea sa la Ministerul Culturii si Cultelor este aceea legata de etnia, confesiunea si grupul parlamentar din care acesta face parte.  El afirma mereu, in campania pentru prezidentiale de anul acesta, ca atunci “când nu va mai conta etnia, religia, limba, atunci putem spune că suntem în secolul 21 în realitate“. Era practic unul dintre sloganurile cu care iesea in fata, un fel de motto lansat nu doar maghiarilor din Romania ci, potrivit conceptiei europene, si romanilor. Ei, tocmai acestei conceptii care, intr-un fel sau altul, seculariza si uniformiza valorile culturale si spirituale ale neamului nostru consider ca poporul roman si unele medii din clasa politica romaneasca i s-a impotrivit, si, drept consecinta directa, s-au impotrivit si numirii lui Hunor la sefia ministerului. El venea cu un mesaj de partid ostil mentalitatii romanesti. De ce? Pentru problema autonomiei, despre care nu mai vreau sa fac acum referire, poate cu alta ocazie… De ce mai vrei autonomie, atunci cand etnia, religia si limba nu mai conteaza? De cine vrei sa te autonomizezi? Nu e,  astfel, un nonsens? Iata, deci, viclenia maghiara ascunsa printre literele unor sloganuri ieftine electorale si cizelate dupa limbajul de lemn european… Culmea, cu limbaj european sa-ti construiesti discursurile contrare politicii europene!  Acum insa situatia devine chiar dificila cand cultura romneasca si cultele le ‘vinzi’ maghiarilor, conform “intelegerii” (cu ei, nu cu poporul).  Se imită greseala lui Crin din al doilea tur al prezidentialelor, cand se facea stapan peste voturile electoratului care l-au votat in primul tur. Acum insa, in ceea ce priveste PDL-ul, era vorba de o gresala care, cred, avea sa-i coste scump peste trei ani, dupa cum si-a dat seama si Cezar Preda, vicepresedinte PDL.  Aceasta trecere a Culturii si Cultelor de la minister sub ograda primului ministru este o miscare tactica de salvare a situatiei, pur politica. Are avantajele si dezavantajele ei. Principial e mai bine atat pentru PDL, cat si pentru Biserica Ortodoxa. Daca e sa ne legam si de alte aspecte, Boc (se pare ca) apartine cultului penticostal, desi afirma ca e ortodox si el si familia sa, iar Hunor probabil e catolic, desi nici el nu si-a aratat confesiunea din care face parte, sau poate va declara si acesta ca e… ortodox din nastere. Putem judeca statistic, insa culmea, nu realistic! Probabil altele sunt criteriile dupa care ii vom putea evalua, dar poate la sfarsitul mandatului, pentru unii fiind deja prea tarziu… In ceea se priveste cultura romaneasca, ca sa o spun mai pe ascuns si nu foarte direct, ea izvoraste (sau ar trebui)  din cultura spirituala a neamului nostru ortodox. Toata lumea stie ca atunci cand zici cultura romaneasca te referi la acea ‘cultura a duhului’ (cf.  Ierom. Rafail N.), imprimata in actul si lucrarea celui care a creat-o. Cand legi o pasare de o  aripa, atunci o legi de tot; nu ii poti jumuli una si sa te astepti apoi sa mai si zboare… In ceea ce priveste Biserica, probabil ca Adrian Lemeni o sa ramana secretar de stat cu atributii depline, chiar sub directa supraveghere a primului ministru si poate ca o sa aiba si un rol benefic, avand acum, probabil, acces direct si la sedintele de guvern. Pe termen lung nu pot spune decat ca, principial, atasarea cultelor in subordinea primul ministru debirocratizeaza un pic schema ierarhica,  lucrurile se vor discuta la un alt nivel,  iar implicatiile decizionale vor fi un pic schimbate.  Iarasi, daca e sa ne gandim la frecventa cu care cad acum guvernele si ministrii, acest lucru nu poate sa fie decat in defavoarea Bisericii si a tuturor in general. Sa speram ca pronia lui Dumnezeu va interveni si acum pentru Biserica Sa, asa cum a facut-o de atatea ori si in alte dati.

dan.camen.

foto>

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/1687/3125933/2/emil-boc-gest.jpg

http://roxanaiordache.files.wordpress.com/2009/06/kelemen-hunor-mediafax.jpg

 

Videanu vrea Rosia Montana, Biserica si Academia spun NU

Videanu vrea Rosia Montana, Biserica si Academia spun NU

Ministrul interimar al Economiei, Adriean Videanu, propus si in noul Cabinet Boc, a declarat ca sustine proiectul minier de la Rosia Montana si ca il va include in viitorul program de guvernare. Insa atat Academia Romana, cat si Patriarhia (in 2003 / n.m.) nu sunt de acord cu aceasta intreprindere.

Academia Romana considera ca proiectul Rosia Montana “nu reprezinta o lucrare de utilitate publica si prin urmare nu justifica efectele colaterale negative”. In vara acestui an, presedintele Academiei, Ionel Haiduc, a calificat demersul drept “o mare greseala, daca nu chiar o crima”, aminteste Ziua>

Academia si Biserica Ortodoxa se opun. Academia Romana considera ca proiectul Rosia Montana “nu reprezinta o lucrare de utilitate publica si prin urmare nu justifica efectele colaterale negative”. In vara acestui an, presedintele Academie, Ionel Haiduc, a calificat demersul drept “o mare greseala, daca nu chiar o crima”. In 2003, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane s-a pronuntat impotriva realizarii proiectului, sperand ca “aceasta zona sa ramana intacta in sfintenia, puritatea si frumusetea ei”. – Ziua on line| Nr. 4717  – 19 decembrie 2009

Si Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane s-a pronuntat impotriva realizarii proiectului, sperand ca “aceasta zona sa ramana intacta in sfintenia, puritatea si frumusetea sa”.

Dar Videanu nu a tinut cont de aceste puncte de vedere atunci cand a declarat vineri ca vrea ca acest proiect sa inceapa cat mai curand posibil, cu actualul investitor, compania canadiana Gabriel Resources.

Rosia Montana Gold Corporation (RMGC) este o companie infiintata in anul 1997, in judetul Alba, in care actionari sunt statul roman, prin compania miniera Minvest Deva – cu 19,3 %, Gabriel Resources – cu 80% si alti actionari minoritari – cu 0,7%.

Gabriel Resources este o companie miniera cu sediul in Canada si listata la bursa din Toronto, pana in prezent investind in Romania peste 350 de milioane de dolari prin Rosia Montana Gold Corporation pentru dezvoltarea proiectului minier Rosia Montana.

sursa> http://www.ziare.com/actual/eveniment/12-19-2009/videanu-vrea-rosia-montana-biserica-si-academia-spun-nu-979721

COMUNICAT DE PRESA

(Nr. 4457/12 noiembrie 2003)

In zilele de 11-12 noiembrie 2003, la Resedinta patriarhala, sub presedintia Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, s-au desfasurat lucrarile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane.

In deschiderea lucrarilor, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a elogiat personalitatea Parintelui Dumitru Staniloae, caruia ii sunt dedicate, in aceste zile, mai multe manifestari omagiale, cu prilejul centenarului nasterii. Astazi, 12 noiembrie, membrii Sfantului Sinod au participat la un moment solemn in cadrul Congresului International de Teologie consacrat celui mai mare teolog ortodox al secolului XX.

Un alt eveniment solemn in timpul sesiunii l-a constituit prezenta Prea Fericitului Anastasios, Arhiepiscopul Tiranei si intregii Albanii, aflat intr-o vizita frateasca in Romania, in mijlocul membrilor Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. In cuvantul de salut, in numele clerului si credinciosilor ortodocsi romani, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a exprimat bucuria de a-l intampina pe intaistatatorul  Bisericii Ortodoxe din Albania, teolog de prestigiu al intregii Ortodoxii, misionar jertfelnic, dedicat reinvierii unei Biserici desfiintata de jure si de facto de dictatura comunista.

Multumind lui Dumnezeu pentru ajutorul primit in lucrarea de reinviere a Bisericii Ortodoxe din Albania, Prea Fericitul Anastasios a subliniat rolul aparte al Bisericii Ortodoxe Romane pentru unitatea lumii crestine, considerand zilele prezentei sale in Romania drept „o transfuzie reala de spiritualitate”.

Pe agenda de lucru a Sfantului Sinod s-au aflat teme referitoare la slujirea pastoral-misionara, viata monahala si misiunea sociala a Bisericii, invatamantul teologic si religios in scolile publice, diferite aspecte privind comunitatile ortodoxe romanesti din jurul granitelor tarii si Diaspora, relatiile externe bisericesti, participari ale unor membri ai Sfantului Sinod si ale altor teologi ortodocsi romani la intruniri internationale ortodoxe si ecumenice, alte probleme curente ale vietii bisericesti.

Dintre hotararile luate mentionam:

- adoptarea pentru anul viitor a unui program de manifestari dedicate comemorarii pe plan bisericesc, in tara si strainatate, a 500 de ani de la trecerea la cele vesnice a domnitorului Moldovei, Stefan cel Mare si Sfant (1504-2004);

- adoptarea textului Bibliei, editia jubiliara a Sfantului Sinod, ca text oficial al Bisericii Ortodoxe Romane, pentru a fi folosit in cartile de cult, manuale si alte scrieri bisericesti, cu precizarea ca diortositorul isi exprima disponibilitatea de a primi in continuare sugestii si propuneri menite sa imbunatateasca textul;

- extinderea asistentei religioase pentru persoanele cu deficiente de auz la nivelul fiecarei eparhii a Patriarhiei Romane.

La solicitarea unui mare numar de parinti si profesori, in urma analizei programei de educatie pentru sanatate in invatamantul public, Sfantul Sinod a apreciat aspectele pozitive ale acesteia, dar atrage atentia asupra unor elemente profund daunatoare educatiei tinerilor, in vadita contradictie cu morala crestina, si cheama factorii responsabili la reconsiderarea acestora, in consultare cu reprezentantii Bisericii.

In acelasi timp, Sfantul Sinod isi manifesta ingrijorarea fata de pericolul legalizarii prostitutiei si reitereaza apelul adresat in acest sens Parlamentului Romaniei de catre Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist in martie 2002٭, cu scopul constientizarii gravelor consecinte morale, sociale si medicale ale unui demers legislativ de acest gen.

- avand in vedere, pe de o parte, temeiul biblic potrivit caruia pamantul este creatia lui Dumnezeu, iar pe de alta parte ca proiectul minier al corporatiei canadiene Rosia Montana Gold Corporation urmeaza sa desfigureze atat ecologic, cat si uman zona Rosia Montana si, prin extensie, intreaga regiune a Muntilor Apuseni, luand in considerare faptul ca proiectul minier Rosia Montana vizeaza stramutarea bisericilor si a cimitirelor din zona, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere al cultului si traditiilor ortodoxe, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane se pronunta impotriva realizarii proiectului Rosia Montana Gold Corporation si spera ca aceasta zona sa ramana intacta in sfintenia, puritatea si frumusetea ei.

BIROUL DE PRESA SI COMUNICATII

AL PATRIARHIEI ROMANE

sursa> initial - http://www.patriarhia.ro/hotararisinod.htm

referrer – http://www.rosiamontana.ro/doc_ro.shtml?x=1830

____________________

Citeste>

Proiectul Roşia Montană stârneşte dispute în Biserica Ortodoxă (Informatia.ro, 19 Septembrie 2003)

Apel pentru Rosia Montana – Creatia si credinta nu sunt de vanzare (ngo.ro, 25 Octombrie 2003)

Slujitorii Domnului (Formula AS, nr. 591/2003)

Aurul continua sa se ieftineasca, ajungand sub 1.110 dolari/uncie (Ziare.com, 18 decembrie 2009)

____________________

foto> http://www.drumulaurului.ro/RO/index_rosia_montana.htm

 

Droguri ascunse in Biblie, la aeroportul din Budapesta

Droguri ascunse in Biblie, la aeroportul din Budapesta

[Ce se intampla atunci cand Cuvantul lui Dumnezeu il face necuvantator pe 'talhar'?... De observat aci, asemeni unor vechi povestiri din paterice, ca barbatul a parut 'dezorientat', adica fara orient, reper si debusolat (hristic), iar singurul lucru pe care-l mai stia sa-l zica a fost rostirea in continuu a numelui sau, facandu-se astfel luisi propriul acuzator. Cand cocaina si marijuana iti devin scriptura, atunci singurul lucrul pe care-l culegi din ele este dezorientarea - dan.camen.]

Politistii de la aeroportul international din Budapesta au descoperit marijuana si cocaina ascunse intr-o Biblie pe care o ducea un barbat.

Politistii au devenit suspiciosi cand au observat ca barbatul se comporta ciudat. Acesta, la interogatoriu, parea dezorientat si nu stia decat sa spuna cum il cheama,  informeaza agentia MTI.

Barbatul a fost dus cu ambulanta la o sectie, unde a fost tratat. A fost acuzat de detinere de droguri.

L.S.

sursa>http://www.ziare.com/actual/international/12-18-2009/droguri-ascunse-in-biblie-la-aeroportul-din-budapesta-979099

 

Cum l-a ucis Hristos pe Beliar

Cum l-a ucis Hristos pe Beliar[1]

Avva Protos[2] şi ucenicul său au văzut un urs care lovea cu brânca nisipul si mormăia puternic. Ucenicul s-a înspăimântat foarte şi a zis: “Ce-i arătarea asta, Avvo?”

Zis-a Protos: “Fiule, acesta este Beliar, prinţul întunericului”.

Zis-a ucenicul: “Hristos nu l-a ucis?”

Zis-a Avva: “Pentru cei desăvârşiţi a fost ucis, fiule; dar pentru cei ce nu au desăvârşirea, întruchipaţi de nisip, el este viu şi mormăie”.

---

________________________

[1] Zicere tradusă din armeană nr. 74, în Pateric – ziceri inedite, Editura Anastasia, 2009, pg. 294

[2] [arm. II 430 (78) A], p. 271

________________________

foto> Judecata de apoi – fresca din pridvorul bisericii Manastirii Hurezi, Valcea

http://drumliber.ro/manastirea-hurezi/

http://lh3.ggpht.com/_dOR3cYtgSm0/SoenKOyDjwI/AAAAAAAANo4/irlL4XDFukk/L1050830.JPG