Tulburarea nejustificata provocata de indicarea Duminicii ca prima zi din săptămână în noul Calendar Creştin Ortodox pe anul 2011 a fost mediatizata in presa laica suprinzator de mult, fapt ce m-a pus pe ganduri… Puteau sa se lege, par example, de mesajul care indeamna cititorii sa doneze bani pentru ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului, afisat central pe toate calendarele eparhiale. Probabil ca pe acela nu l-au observat…
Duminica este pentru crestini, fata de celelalte zile ale saptamanii, alfa si omega, prima si ultima, intaia si a opta – exista in acest sens numeroase referiri in Sfanta Scriptura; nu am de gand sa le expun tocmai acum. De aceea consider ca inserarea in calendar a oricarei linii de delimitare a Duminicii fata de restul zilelor saptamanii (inainte sau dupa ea) este de prisos, producand mai degraba o separare nejustificata. E de ajuns marcarea ei cu culoarea rosie, sau cel mult inconjurarea cu un cadran subtire, pentru o mai buna vizualizare, a referintelor liturgice specifice (numarul saptamanii, apostolul, evanghelia, glasul şi voscreasna).
Saptamana la evrei incepea cu duminica, fiind prima zi a saptamanii. Dar aceasta era zi de lucru, nu de odihna (cum e la noi), fapt ce a permis mironositelor femei sa mearga la Mormant ca sa unga Trupul Domnului cu miresme. Acest lucru ar putea fi cu usurinta speculat acum de exemplu de catre adventistii de ziua a saptea, de evrei sau de atei, lasand sambata pentru odihna si propunand duminica ca zi de lucru, mai ales ca in zilele noastre se doreste ca omul sa lucreze la serviciu cat mai multe zile pe saptamana – lucru pe care-l observam prin deja familiarele ore suplimentare. Nu trebuie deci sa dam “apa la moara” diverselor forte oculte prin initiative inoportune si care nu sunt calculate inainte.
Dar calendarul indica zilele liturgice, timpul atemporal – bisericesc, astfel ca aceasta revenire biblica a Duminicii inaintea celorlalte zile saptamanale nu influenteaza sau modifica cu nimic mersul lucrurilor in spatiul pamantesc. Cred, asadar, ca aceasta tulburare provocata este de fapt efectul direct al unui razboi psihologic dat de presa secularizata Bisericii.
Starnit fiind si eu in mod inevitabil de aceasta problematica, mi-am adus aminte de cuvintele Sfantului Simeon Noul Teolog despre crearea Raiului de catre Dumnezeu in ziua a opta a creatiei si despre prefigurarea lui ca si icoana a Zilei a Opta – Ziua Domnului. Este vorba de doua fragmente pe care le-am reprodus integral mai jos. Nu cred ca am gresi cu nimic daca am spune ca Duminica prefigurează tainic Raiul si Ziua a Opta.
dan.camen.
~~~+~~~
I
Raiul a fost creat ulterior ca icoană a Zilei a Opta[1]
Sf. Simeon Noul Teolog
Lumea toată a fost dăruită lui Adam ca o singură ţară şi un singur ogor; iar pe acestea Dumnezeu le-a săvârşit în şase zile. Ascultă dumnezeiasca Scriptură care arată în chipul cel mai limpede aceasta; căci după ce spune: “Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut pe ei, şi i-a binecuvântat pe ei” şi celelalte, a adăugat zicând aşa “Şi a văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune foarte; şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea. Şi a săvârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile Sale pe care le-a făcut, şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile pe care începuse Dumnezeu a le face” [Fac. 1, 31- 2, 2]. Apoi vrând să ne înveţe cum l-a făcut pe om şi de ce anume, recapitulând cuvântul, spune din nou aşa: “Aceasta e cartea facerii cerului şi a pământului, atunci când s-au făcut” [Fac. 2, 4], şi puţin mai departe: “Şi l-a plăsmuit Dumnezeu pe om din pământ”, lucru care trebuie înţeles aşa: l-a făcut Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ “şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu” [Fac. 2, 7].
Deci după ce ne-a făcut vădit modul creaţiei, atunci, ca un împărat sau stăpânitor bogat, nu face din tot ţinutul şi pământul stăpânit de el o singură cetate înconjurându-o cu garduri, ci, împărţind pământul cel unul în mai multe despărţituri, pe una o lasă să fie însămânţată, pe alta o pune deoparte pentru vie, iar într-o parte şi într-un loc plăcut şi preafrumos îşi face sălaşurile; aici zideşte palate şi clădeşte case, construieşte băi şi sădeşte grădini şi imaginează tot felul de desfătări acolo, înconjoară cu un zid despărţitor toate acestea şi face chei şi porţi care se deschid şi închid; dar nu numai aceasta, ci aşează şi paznici, chiar dacă nu se teme de nimeni, ca locuinţa lui să fie cea mai strălucitoare şi despărţită de toate şi pentru ca să fie de necălcat pentru prieteni necunoscători şi răi şi pentru cei răzvrătiţi dintre cei supuşi şi răi – dacă s-ar arăta cândva unii dintre aceştia -, iar pentru prietenii adevăraţi şi credincioşi şi chiar pentru robii cei recunoscători intrarea şi ieşirea în ea să fie neînpiedicată; aşa a făcut Dumnezeu pentru omul întâi plăsmuit. Căci după ce a zidit toate cele ce sunt şi l-a plăsmuit pe om şi S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale pe care a început a le face, atunci a sădit grădina Raiului în Eden spre răsărit [Fac, 2, 3-4], sădind-o pe aceasta într-o parte a lumii ca pe un palat împărătesc, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care l-a făcut.
Pentru ce deci n-a făcut în ziua a şaptea Raiul ce avea să fie, ci l-a sădit la răsărit după aducerea la existenţă a întregii creaţii? Fiindcă Dumnezeu, ca Unul care cunoaşte dinainte toate, a zidit creaţia într-o ordine şi într-o stare bine împodobită, şi a rânduit cele şapte zile ca prefigurare a celor şapte veacuri viitoare [vezi nota 2 - n.m.], iar Raiul l-a sădit după acestea, ca unul ce este un semn al veacului viitor. Pentru ce deci Duhul Sfânt n-a legat ziua a opta cu cele şapte zile precedente? Fiindcă nu era potrivit să o numere pe aceasta împreună cu ciclul acestor zile, în care una şi a doua şi celelalte revenind în cerc alcătuiesc săptămânile, în care sunt tot atâtea prime zile, câte săptămâni sunt, ci trebuia ca aceea să fie în afara acestora, ca una ce nu are început sau sfârşit[2]. Fiindcă nici nu este o zi care acum nu este, dar are să fie şi să primească un început în viitor; ci ea a fost înainte de veacuri, este şi acum şi va fi în vecii vecilor; despre ea se spune că va primi un început atunci când pur şi simplu va veni şi se va descoperi, la sfârşit, ca o zi neînserată şi fără de sfârşit prin faptul că ajunge la noi.
Vezi dar că nu stă scris: “A făcut Dumnezeu Raiul”; nici că: “A zis ca el să se facă şi s-a făcut”, ci că: “l-a sădit” pe el Dumnezeu “şi a făcut să răsară din pământ tot pomul frumos la vedere şi bun la mâncare” [Fac. 2, 4], având tot felul de roade, care nici nu se stricau, nici nu lipseau vreodată, ci erau pururea proaspete şi dulci, făcând negrăită plăcerea şi desfătarea oamenilor celor întâi plăsmuiţi. Căci se cuvenea ca trupurilor lor nestricăcioase să li se ofere şi o hrană nestricăcioasă. De aceea viaţa lor în mijlocul raiului, pe care Ziditorul acestuia l-a înconjurat cu zid şi a aşezat pentru ei o uşă prin care intrau şi ieşeau, era o viaţă lipsită de osteneli şi de frământări.
II
Recapitulare a celor spuse în primul discurs
despre Adam şi Eva şi despre cele şapte zile şi veacuri,
precum şi despre contemplaţia naturală a Raiului[3]
Sf. Simeon Noul Teolog
Raiul şi cele şapte zile ale creaţiei
Prin urmare, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele, – ca să cercetez din nou înţelesurile ascunse ale dumnezeieştii Scripturi -, după care l-a plăsmuit pe om după chipul şi asemănarea Sa, adică pe Adam singur. În şase zile a făcut toate acestea, iar în a şaptea zi S-a odihnit nefăcând în ea nimic, nici numind a opta zi întâia [care urmează], ca nu opt, ci numai şapte să se numească zilele săptămânii şi aşa, revenind mereu în cerc, să desăvârşească numărul săptămânilor. Fiindcă prin aceste zile Ziditorul se vede prefigurând cele şapte veacuri [vezi nota 2 - n.m.] . Prin urmare, făcând aşa toate acestea Stăpânul a toate, fiindcă ştia dinainte, ca Unul ce este Dumnezeu, că omul avea să calce porunca Lui şi să rămână nepocăit, iar cel care nu se pocăieşte neapărat este pedepsit şi osândit, nu l-a lăsat pe el în această lume pe care o crease în cele şase zile şi împreună cu ea pe Adam ci, după ce S-a odihnit în ziua a şaptea şi a plinit-o, abia atunci a sădit Raiul spre răsărit.
În ce mod şi pentru ce anume? Pentru ca întrucât fusese luat din lumea aceasta şi introdus ca un împărat de către Dumnezeu în Rai ca într-un palat şi într-o cetate preastrălucită, atunci când a călcat porunca lui Dumnezeu şi pentru aceasta a căzut din împărăţie şi a trebuit să fie surghiunit şi alungat din casele împărăteşti, [Adam] să fie osândit să petreacă întru nădejde [Rom. 8, 20] iarăşi în această lume. Căci dacă Dumnezeu n-ar fi făcut aşa acestea, ci ar fi lăsat numai această lume şi l-ar fi pus în aceasta pe om, călcând el porunca şi nemărturisindu-şi greşeala, nici căindu-se, unde ar fi putut fi el alungat? Unde ar fi putut trăi şi muri el după osândă întorcându-se iarăşi în pământul din care a fost luat? Negreşit nicăieri altundeva, ci ar fi trebuit să fie osândit să trăiască numai în iad [Ps. 54, 16], neavând nicio rechemare mântuitoare de aici; şi de aici n-ar mai fi fost nicio naştere, nicio creştere şi înmulţire a lumii, iar aceasta ar fi fost pierzania unei lucrări atât de mari a înţelepciunii lui Dumnezeu cum este omul.
Ziua a Opta şi relaţia ei cu căderea şi mântuirea
Dar fiindcă Dumnezeu a ştiut mai înainte de veacuri că el [Adam] va călca porunca şi a prehotărât replăsmuirea lui printr-o renaştere, de aceea, după ce l-a făcut şi S-a odihnit şi a prefigurat tainic în cele şapte zile vremile şi veacurile, a luat şi arvuna replăsmuirii ca o frământătură şi o sămânţă şi o părticică din fiecare din lucrurile lui ca nişte părticele din lucrurile pe care le crease în cele şapte zile, luându-le însă nu în aceste zile, ci în ziua a opta, ca prin creaţia care a avut loc în ea să prefigureze veacul viitor. Fiindcă nu a numărat-o pe aceasta împreună cu cele şapte, nici n-a făcut-o arătată, ci a lăsat-o să stea cu totul necunoscută pentru cei dinainte de Lege, dar a făcut-o arătată şi a vestit-o cumva în chip nedesluşit proorocilor celor din timpul Legii, iar nouă credincioşilor ne-a fost arătată şi străluceşte ca lumina în zori, întrucât şi aşteptăm să răsară soarele cel neapropiat al dreptăţii [2 Ptr. 3, 13; Mal. 3, 20]. Am spus însă că a luat părticele: din tot pământul n-a luat decât un mic loc în care a sădit Raiul, iar din întreg trupul lui Adam doar o coastă, adică un mădular, iar dintre zile nici una. În ce chip? Fiindcă părticelele acestea au fost luate ca să reînnoiască prin ele cele înrudite şi conaturale şi care trebuiau să se unească cu cele cereşti, dar zilele, care aveau să fie nu reînnoite, ci cu desăvârşire desfiinţate de ziua aceea, au fost lăsate deoparte şi, din această pricină, Dumnezeu n-a luat din ele o părticică în vederea unei înnoiri a lor, dar din veacuri a luat. Cum? Ascultă!
Şapte veacuri trebuie să se împlinească după numărul celor şapte zile. Şase din ele au trecut deja, dar al şaptelea nu s-a încheiat, şi din el ia părticica şi o uneşte cu veacul cel veşnic şi care n-are sfârşit. Iar cât anume a prehotărât să ia sau când se va face sfârşitul acestor zile nimeni nu ştie decât numai Sfânta Treime, Dumnezeirea cea una şi nedespărţită. Căci ceea ce s-a spus de către Mântuitorul Iisus Hristos, căci nici Fiul nu ştie ziua şi ceasul acesta [Mt. 24, 36], a spus că nu le ştie potrivit umanităţii Lui, iar nu potrivit Dumnezeirii Sale. Deci din care pricină nu a luat o părticică din zile, dar ia din veacuri? Fiindcă veacurile acestea măsurate în zile şi săptămâni se numesc veacuri [aiones], dar veacul viitor şi veşnic nu este măsurat de zile, ci este şi va fi nemăsurat şi nesfârşit. Aşadar, întrucât în viitor vor fi nu zile, ci un veac [aion], luând o părticică nu din zile, ci din veacuri, o uneşte cu veacul viitor. Iar părticica din pământ, adică însuşi Raiul, era o prefigurare [typos] a Ierusalimului de sus [Gal. 4, 26], adică al Împărăţiei Cerurilor, în care Dumnezeu l-a pus pe om, ca să fie adus treptat de la prefigurare şi umbră la adevăr. Pomul vieţii din mijlocul raiului era o icoană a vieţii veşnice, care este Dumnezeu; iar coasta lui Adam cea zidită ca femeie a fost o prefigurare a Bisericii, acesta fiind o altă taină a Economiei, ca atunci când va cădea din icoana făcută prefigurare a Împărăţiei Cerurilor, care era Raiul, şi de la pomul vieţii, să se unească prin coastă[4] cu Hristos Dumnezeu şi să fie adus din nou spre acea frumuseţe veche şi dintru început.
Dar fiindcă Eva, amăgită fiind, a călcat prima porunca şi a gustat din rod, după care i-a dat lui Adam şi a mâncat şi acela, pentru că n-au voit nicidecum să se pocăiască şi să cadă la picioarele Stăpânului, au fost surghiuniţi de acolo şi osândiţi să locuiască în lumea aceasta. Vezi însă şi bunătatea negrăită a Providenţei lui Dumnezeu faţă de el [om]. Căci după ce a fost adus de păcat la stricăciune, ca nu cumva mâncând înainte de vreme din pomul vieţii să se facă muritor – şi să fie stricăcios dar nemuritor, şi aşa răul să se facă nemuritor -, Dumnezeu a pus sabia de foc să păzească intrarea la pomul vieţii [Fac. 3, 24].
______________________
[1] Fragment extras din cartea Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Traducere si note de Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pp. 106-108
[2] Sfântul Simeon prezintă săptămâna creaţiei din Fac. 1 ca o imagine a istoriei mântuirii culminând în “ziua a opta” sau creaţia cea nouă. Aceasta a fost inaugurată de Hristos şi aşteaptă manifestarea ei desăvârşită la a Doua Venire a Lui. Urmând Sf. Grigorie al Nyssei (In Psalmum 6, PG 4, 504D, 608-616), Simeon elaborează aici o a doua temă echivalând cele şapte zile ale săptămânii cu ciclul timpului şi rezervând “ziua a opta” imaginii veşniciei care deopotrivă precede şi succede creaţiei la sfârşitul ei. Preocuparea legată de cele şapte zile şi vârstele creaţiei are surse atât în literatura antică greacă (Hesiod, Munci şi zile, v. 90-102), cât şi în speculaţia apocaliptică iudeo-creştină – aceasta combină diferitele ere ale istoriei cu Fac. 1 pentru a deduce ideea celor 6000 de ani ai creaţiei urmaţi de un al şaptelea mileniu în raiul restaurat şi, apoi, de sfârşitul lumii şi creaţia cea nouă (cf. 1 Enoh 93 şi 2 Enoh 32-33), (cf. D.S. Russell, The Method and Message of Jewish Apocalyptic, Philadelphia, 1964, p. 286-297). În Discursurile etice 1 şi 2, schema erelor Sfântului Simeon pare a fi, în mare, aceasta: 1. Adam în rai; 2. de la cădere la potop; 3. de la Noe la Avraam; 4. de la Avraam la Moise; 5 de la Moise la Hristos; 6. Hristos pe pământ; 7. era actuală de aşteptare a celei de-a Doua Veniri, şi pregustare a lumii viitoare în Biserică; 8. Ziua a Opta şi manifestarea deplină a creaţiei celei noi. Spunem în mare, fiindcă Sfântul Simeon nu acordă valoare strict numerică diferitelor ere (dezvoltate mai ales în Discursul etic 2), nici nu e cu totul limpede şi consistent în aplicarea lor. Cu excepţia Sf. Irineu (Adv. Haereses V, 28, 3 = 6000 + mileniu), Părinţii Bisericii au evitat milenarismul literar, dar au recurs, fără o formulă fixă şi definitivă, la noţiunea diferitelor “ere” (cf. A. Luneau L’histoire du salut chez le Peres de l’Eglise: la doctrine des ages du monde, Paris, 1964, p. 35-206) [n. Al. Golitzin, vol. I, p. 25-26].
[3] Fragment extras din cartea Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice…, pp. 168-171
[4] Notă marginală: “Coasta este Născătoarea de Dumnezeu, căci ea e coasta din care s-a născut coasta din care a curs sânge şi apă” (SC 122, p. 346). Scoliastul forţează sensul textului simeonian, care se referă la coastă ca simbol al Bisericii.
_____________________
foto>
http://www.basilica.ro/_upload/img/12937056075206510662.jpg
