Bine Eşti cuvântat, Doamne!

Bine Eşti cuvântat, Doamne!

 

„Când o pace adâncă mi se revarsă în suflet şi nici un vânt potrivnic nu o tulbură, din străfundurile inimii cu un simţământ plin de recunoştinţă se înalţă:

<Bine Eşti cuvântat, Doamne!>.

Când chipul senin al unui frate şi cuvântul lui iubitor mă întâmpină şi inima tresaltă de duhovniceasca bucurie, un glas tainic dinlăuntru murmură:

<Bine Eşti cuvântat, Doamne!>.

În faţa sfântului Prestol (Sfânta Masă) când inima se topeşte înaintea milostivirii celei negrăite a Stăpânului, un fior adânc suspină:

<Bine Eşti cuvântat, Doamne!>.

Uneori insă, nori negri şi ameninţători se ivesc pe cerul cel lăuntric şi un vânt vrăjmaş vrea să mă învăluie…Atunci cu spaimă, inima-mi rosteşte:

<Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!>.

Când piciorul şovăie şi este ameninţat cu alunecarea în prăpastie, un strigăt de ajutor izbucneşte:

<Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!>.

Când vrăjmaşul îmi dă târcoale, să mă înghită, inima infricoşată caută pe Domnul:

<Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!>.

Şi aşa, adeseori: în chilie, la biserică, la lucru, la masă, pe cale, mă văd ca la spovedania cea de taină din faţa Stăpânului şi în inimă răsună cele două refrenuri:

<Bine Eşti cuvântat, Doamne!>.

<Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!>.

+++

Ieromonah Petroniu Tănase

Stareţulde la Mănăstirea-Schit Prodromu-Muntele Athos

BINE EŞTI CUVÂNTAT, DOAMNE!-MEDITAŢII

–––––––––-

trimisă de către Adriana Dinca adrianadinca@yahoo.com

pe forumul [credinţă_ortodoxă] în data de: Wed, 11 Jul 2007 16:19:24

fotografie: Ierom. Petroniu Tănase culeasă de la : http://www.orthodoxphotos.com

 

 

Singurătatea Sfântului Onufrie

 

Singurătatea Sfântului Onufrie

 

Monahismul este substanţa umanităţii. Omul, când se naşte, ţipă de teama singurătăţii şi când moare se îngrozeşte din acelaşi motiv. Sunt oameni singuri pentru că aşa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face aşa şi sunt oameni singuri pentru că-i urmează lui Hristos. Şi a zis Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui (Facere 2,18). Pentru om, este bine să nu fie singur, pentru Dumnezeu, este bine ca omul să fie singur. (De scaunul spovedaniei şi de Sfântul Potir nu te poţi apropia decât în singurătatea smereniei tale).

Sunt oameni care nefiind singuri se lasă măcinaţi de un cumplit egoism şi sunt oameni care trăiesc toată viaţa în singurătate, iubind pe ceilalţi. Pe omul singur nu are cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo supărare, nu are cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăveşte, în ispite şi îndoieli, nu are cine să-l povăţuiască, flămând, n-are cine să-l hrănească, însetat, n-are cine să-i arate izvorul. Dar şi pentru cel ce este singur şi pentru cel ce nu este singur în viaţă, mângâierile, supărările, bolile, ispitele, îndoielile, sfaturile, hrana, setea, – sunt realităţi care vin prin naştere şi dispar prin moarte, şi într-una şi în cealaltă omul fiind singur, neaducând nimic şi neluând nimic. Întru naştere şi moarte oamenii îşi poartă singurătatea, unii mai mult alături de Dumnezeu, alţii mai mult alături de soţie, copii, prieteni etc. Dincolo de toate acestea este . . . altceva.

Prea cucernicului Părintelui nostru Onufrie Egipteanul, mort prin anul 400 şi prăznuit astăzi, 12 iunie, singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe daruri ale Duhului Sfânt: pacea inimii şi acele bucurii rupte din bucuria cerească. Şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând faţă de om, dar făcând rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sf. Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur . . . Se hrănea din roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dintr-un izvor pe care-l săpase cu mâinile sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănise s-a uscat iar apa izvorului pe care-l săpase a secat . . . Nimic nu rămâne pe acest pământ! Nici singurătatea Sfântului Onufrie.

Preot Sever Negrescu (consilier cultural al Mitropoliei Olteniei)

Articol preluat de pe site-ul:

http://www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=2184&Itemid=9 din data de 12.06.2007.

 

„Sfântul” Misa Anastesievici din Clejani

“SFANTUL” MISA DIN CLEJANI

Cand spui Clejani, te gandesti imediat la celebrul „taraf din Clejani”, si parca iti imaginezi palatele pe are le-au construit tiganii dupa 13 ani de cantat pe la case mari si prin tari straine… Cu greu ti-ai putea imagina ca mai toti (doar vreo 3-4 sunt mai rasariti) stau in case de chirpici, lipite cu balegar, „asa cum se facea inainte”, cu copiii, cate 6-7, duduind prin batatura, cel mai desea in fundul gol, murdari si cu ochisorii sticlosi adanciti in dare de praf dospit… Dar noi in Clejani am fost, de fapt, sa-l cautam „Sfantul” Misa, pe urmele unei legende care nu ne-a putut lasa indiferenti…

Curiozitate si suspiciune. Pe drum, trecand prin sate sarace si printre case pipernicite, batute de vremuri si uitate de toti, ca sa treaca timpul, discutam intrigati despre „Sfantul” din Clejani, pentru ca ni se pare nefiresc totusi ca intr-o localitate prafuita sa existe, de 118 ani, trupul neputrezit al unui maior sarb, care a facut istorie in tara lui. In timp ce campia parjolita de soarele dogoritor se scurge pe sub ochii nostri, facem fel de fel de speculatii. O fi fost blestemat, de nu a putrezit? Unde l-au tinut? O fi vreo tehnica secreta de pastrare a trupului, care s-a pierdut in neguri? Daca era vreun sfant, cum de nu-i trecut in calendar? Da’ ce cauta o figura legendara intr-un sat in care majoritatea locuitorilor sunt tigani? Cand am ajuns in Clejani si am oprit in dreptul bisericii, ca vrednici urmasi ai lui Toma Necredinciosul, plutea in noi o vie curiozitate, impletita insa cu o suspiciune pregnanta.

Lacasul dintre ruine. In dreptul bisericii, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil, roboteau niste muncitori. Biserica in forma de corabie, cu turla zvelta pe naos – de proportii mari –, ne-a impresionat prin masivitatea constructiei. Alb ca neaua, sfantul lacas contrasta puternic cu un grup de puradei goi, are isi faceau de lucru langa niste ruine jumatate tuciurii, jumatate rosiatice, de caramida care zambea stirb la soare. In asteptarea preotului, ne-am toropit de caldura, de acea seceta prafuita a Campiei Romane. Soarele care ne bate in cap ne face si mai sceptici, in timp ce privim chioras, incercand sa strapungem cu puterea mintii misterul „Sfantului” de pripas.

Apare si parintele Costel Ciocan, care, in ciuda caldurii sufocante, isi poarta cu demnitate reverenda preoteasca. Imediat dupa ce facem prezentarile, imi dau seama ca este un vrednic om al Bisericii, dupa pasiunea cu care vorbeste despre Casa Domnului. Cu dragoste, cu gingasie… Si repede, foarte repede. Vrea sa ne spuna atatea si cat mai multe deodata. Parintele a ajuns in parohia Clejani in 1994 si a gasit o biserica in ruina, afectata de cutremurul din 1977. Ca sa nu credem ca le infloreste cumva, parintele ne arata si fotografii ale bisericii de atunci. Incet-incet biserica a fost reconstruita, iar in 1996 resfintita de P. S. Vincentiu Ploiesteanul.

Boierul sarb din Campia Romana. Din vorba in vorba ajungem si la ctitor. „Maiorul Misa Anastasievici s-a nascut in 1803 si era un oier sarb. Avea mosie aici, dar era extrem de bogat si la el in tara. Casa sa din Belgrad este acum cladirea Universitatii si are 365 de camere. Averea lui era estimata la 200 de milioane de dolari, cum ar veni acum in moneda forte. Avea zeci de vapoare, 23 de camaserii, iar peste 1000 de oameni lucrau pentru el. Un mare filantrop si milostiv, numai in Romania a ridicat trei biserici: aceasta, biserica Sf. Apostol si Evanghelist Luca din comuna Branceni si cea din Valea Pragului, in Banatul Sarbesc”.

La intrarea in biserica exista un monument al maiorului, ridicat de Liga de Prietenie Romano-Sarba. Pe pisania bisericii scrie: „S-a zidit acest sfant sanctuariu de maiorul Misa Anastasievici, proprietarul mosiei Clejani si cetatean al Belgradului din principatul Serbiei, consacrand Sf. Arhanghel Mihail, in zilele fericite ale domniei Prea Inaltul Domn al Principatelor Unite Romane Alexandru Ioan I – 1864”.

In biserica se mai pot vedea o parte din picturile lui Gh. Tattarescu, celebrul pictor care a infrumusetat-o in totalitate. In pronaos, de-o parte si de alta a usilor, se pot observa tablourile in ulei ale ctitorilor: maiorul Misa Anastasievici, in dreapta, si sotia sa, in stanga. Contrastand violent cu saracia satului, pardoseala este din mahon si marmura de Carrara.

O biserica de 120000 de galbeni. „Biserica aceasta a fost construita in 1864, cu mesteri italieni, si a costat 120000 de galbeni. Stranile sunt aduse si facute din lemn de cires, la Viena, iar ceasul tot acolo. Numai ca sa repar ceasul, mi s-au cerut 11000 de euro!”, ne-a povestit parintele. Tot de la el aflam ca ruinele din fata bisericii apartin scolii construite in 1865 de maiorul Misa, cunoscuta sub numele de „Institutul de la Clejani”. Constructia era sub forma de careu, cu un etaj, fiind prima scoala moderna din judetul Vlasca, din timpul domniei si reformei lui Alexandru Ioan Cuza. Scoala moderna construita special pentru copiii taranilor, clacasilor din aceasta comuna si din imprejurimi. Cladirea a luat foc la un revelion tovarasesc, organizat de comunisti prin anii ‘80, si nu a mai fost refacuta niciodata, desi este un monument istoric. Ba mai mult, locuitorii din Clejani folosesc acum, fara nici o jena, caramizile la constructii particulare.

Maiorul mort de 118 ani n-a putrezit! Din explicatie in explicatie, ajungem si la ceea ce ne incita curiozitatea cel mai tare, adica la „locul de veci” al maiorului. In naos, in partea dreapta a bisericii, cum te uiti spre catapeteasma, sta mormantul lui Misa Anastasievici. O placa mare de marmura si un basorelief amintesc ca aici odihneste patriotul sarb. La capatul mormantului, langa cruce, se deschide un tunel, aproape imperceptibil. Scarile duc la cripta. Pana cauta parintele ceva de luminat, noi, ca sa ne facem curaj, il mai iscodim: „E stafidit?”. „Nu, e intact”. „Probabil are un microclimat special acolo si e ermetic inchis, de nu a putut sa putrezeasca”. „Asa am crezut si eu, dar iarna se abureste geamul si se vad picaturile de apa in interior, deci are legatura cu exteriorul. Au fost si de la Medico-Legal, au fost doctori renumiti, si nimeni nu a stiut sa ne dea vreo explicatie”. Explicatia istorica suna sec, fara sa aduca vreo lamurire: „Trupul sau se gaseste si astazi imbalsamat in cavoul-subsol din biserica si se pot vedea foarte bine capul si o parte din corp, fara sa fi suportat stricaciuni, fiind conservat foarte bine”.

Imi fac curaj, mai mult sa nu ma fac de ras fata de colega noastra, care pare sa nu aiba nici o teama. Intram pe rand in cripta, parintele aprinde un neon, iar noi luminam cu o lampa mormantul, care e placat cu marmura si prevazut cu geam in dreptul capului defunctului. De aproape, aplecati cu lanterna peste cosciugul lui, ti se ridica parul pe ceafa si nu stii daca sa-i zici „sfant” sau „minune”, iar creierul cauta in gol cuvinte in masura sa descrie grozavia imaginii, ori termeni de comparatie de care sa se agate. Probabil va imaginati ca am dat peste o mumie! Ei bine, nu! Prin geamul mormantului, dublat de cel al cosciugului, am vazut un chip intact, ce parea al unui om care doarme…

Chipul mortului e neschimbat! Acolo era un mort care pastrase apa in tesuturi timp de 118 ani! Rozaliu si carnos, cu mustatile rosii, asa cum l-au ingropat in 1885! De obicei, mortilor le cresc parul si unghiile, insa maiorul Misa este neschimbat. Cu parul si favoritii aranjati la fel ca in timpul vietii, te uluieste si te inspaimanta. Mintea refuza sa inteleaga, cauti in zadar explicatii logice. Nici hainele nu s-au deteriorat, nici culorile nu s-au schimbat, nici un miros in cripta, de parca ieri ar fi fost pus acolo ca sa traga un pui de somn!

Simt nevoia sa ies imediat afara din cripta, dintr-o frica animalica, crescuta pe tacute din perplexitatea incercata in fata unui mister pe care nimeni nu-l poate explica. Imi cam tremura mainile, si imi tremura si vocea cand ii raspund preotului, care, vizibil satisfacut de reactia noastra, ma intreaba ce cred. Incerc o alta explicatie: o fi fost blestemat. Insa preotul Ciocan mi-o reteaza iarasi, scurt: i s-au facut demult citirile de dezlegare. Si nu o data, ci de mai multe ori, ultima data chiar de catre doi episcopi: P. S. Vincentiu si P. S. Calinic. Daca era blestemat, putrezea; mai mult, cei blestemati nu raman neschimbati, ci se ingalbenesc sau devin vinetii.

De ce sicriu cu geam?! „Asa patesc toti, stati linistiti. Pai, cand vin sarbii – a fost chiar seful de Stat Major la el –, raman trasniti. Nici nu le vine sa creada”, ne mai incurajeaza parintele. Au fost legisti, profesori de la Universitate care s-au zgait pe geam, ca si noi, si mai mult decat ca asa ceva nu s-a prea pomenit pana acum n-au stiut nici ei sa zica”. Din cate stie parintele, nimeni nu a umblat pana acum in interior, si nici nu are de gand sa o faca, daca nu vor hotari cei de la Patriarhie. Stie doar ca cei de la Liga de Prietenie Romano-Sarba ar fi cerut canonizarea sa. Insa treaba asta dureaza, pentru ca, dupa canoanele ortodoxe, pentru a fi sfant trebuie sa intrunesti mai multe conditii: viata milostiva, trup nestricacios, dar si infaptuirea de minuni. Or, de minuni nu stie nimeni nimic, desi lumea din partea locului ii spune „Sfantul”.

La intoarcere, pe drum, discutam din nou despre ce-am vazut, iar in masina mi se pare frig, desi afara este o zapuseala de nedrescris. Pe langa toate enigmele de mai sus, mai e un lucru care ma intriga cel mai mult, o intrebare care-mi sfredeleste creierul: de ce maiorul Misa Anastasievici a vrut sa fie ingropat intr-un sicriu cu geam? Stia el ca nu va putrezi?! Si iar ma incearca un fior, in timp ce in minte imi revine, severa, figura maiorului, cu favoritii sai de epoca. Mai tarziu, la fel ca si senzatia de groaza, intrebarile se estompeaza, pe masura ce in subconstient se instaleaza ideea ca am vazut o minune. Iar minunile trebuie lasate asa cum sunt, neexplicate. La urma urmei, de aceea sunt minuni, pentru ca noi nu le putem intelege…

Misa Anastasievici, „capetan dunarian”. Unul dintre voluntarii din Serbia, care luptau impotriva Imperiului Otoman, a fost si Misa Anastasievici, „capetan dunarian”. In 1804, sub conducerea lui Rarg-Gheorghe, poporul sarb s-a rasculat impotriva turcilor, invingindu-i si eliberand cea mai mare parte din Serbia. Misa Anastasievici, o personalitate in istoria poporului sarb, este cunoscut drept „capetan dunarian”, desi nu condusese vreun vas. A inceput ca zilier, fiind foarte sarac.

In 1813, turcii reocupa Serbia si se razbuna cumplit. Sarbii s-au rasculat din nou in 1814, sub conducerea lui Milos Obrenovici, iar Misa Anastasievici a fost unul dintre cei mai buni tovarasi ai cneazului Milos. Misa a reusit sa devina unul dintre cei mai mari negustori si politicieni ai vremii. A inceput sa tina negot cu sare, facand drumuri cu vapoarele pe Dunare si aprovizionand toate orasele din Balcani cu acest produs.

In 1816 si-a inceput cariera de negustor, in domeniul vapoarelor. Cu 7000 de grosi si-a cumparat primul vapor mare de transport pe Dunare, transportand de trei ori mai multe marfuri din Poreci la Belgrad decat ceilalti negustori. Cu ajutorul a doi profesori, Misa a devenit, zice-se, cel mai mare negustor din Balcani.

Dar Misa Anastasievici se afirma si pe plan politic. El facea parte din organizatia secreta „Societatea Amicala”, avand ca program eliberarea popoarelor din Balcani supuse de turci. Prin legaturile cu negustorii greci, a cunoscut activitatea revolutionara a Eteriei. Legaturile si corespondenta dintre Alexandru Ipsilanti si cneazul Milos se facea prin intermediul lui Misa. In urma esecului rascoalei de eliberare din Grecia, Misa a strans donatii pentru Grecia, iar insusi poetul Byron a calatorit pe vaporul lui. Din cauza ingheturilor mari din 1825, Misa pierde vapoarele, acestea fiind distruse de blocurile de gheata de pe Dunare. Cneazul Milos ii vinde un vapor mare cu 10000 de grosi si totodata ii deschide credite nelimitate. In timpul razboiului ruso-turc din 1829, Misa cumpara vapoare de la negustorii turci, castigand de 700 de ori mai mult decat platise si ajunge din nou cel mai mare negustor din Balcani. In perioada Statului autonom sarb, cneazul Milos il numeste, in anul 1833, „capetan dunarian”. In 1849 era proprietar a 74 de vapoare si avea in serviciul sau cam 1000 de angajati.

Mosia de la Clejani. In anul 1830, se deplaseaza in Tara Romaneasca, ca angrosist de cereale. A ajuns si prin partile localitatii Clejani, jud. Vlasca, cumparand cereale de la logofatul Stan, fiul lui Stancu Nicoara. Misa a facut negot cu cereale si sare. „Un kilogram de sare ajungea sa valoreze cat un kilogram de carne” (cf. Marele dictionar geografic al romanilor, vol. IV, Bucuresti, 1901, p. 473). Una dintre fiicele sale s-a casatorit cu nepotul lui Gheorghe Karagheorghevici. Mai tarziu, Misa isi pierde, din cauza speculatiilor, o mare parte din avere. La decadere a contribuit si luxul prea mare in care traia familia: de pilda, doar cand pleca la vanatoare cheltuia peste 2000 de ducati. In 1863, Misa a terminat palatul sau din Belgrad, construit in piata mare si care l-a costat 100000 de ducati. Intre 1863-1864, construieste in Romania, la mosia sa din Clejani, jud. Giurgiu, un palat de proportii mici, cu un etaj, dupa tipul celui din Belgrad. Aici a construit si minunata biserica in stil gotic, pentru a cinsti trecutul de lupta impotriva turcilor si in amintirea bataliei date de Radu de la Afumati, la 1522, chiar la Clejani, pe apa Neajlovului.

Maretie si declin. La 14 februarie 1863, Misa Anastasievici isi daruieste palatul din Belgrad invatamantului, acesta devenind cladirea Academiei din Iugoslavia.

Intre 1865-1866 pierde monopolul pe sare, iar venitul sau scade foarte mult. Dupa aceasta perioada, activitatea sa se desfasoara in Romania. In 1866, „capetanul dunarian” Misa Anastasievici este inaintat la gradul de maior si tot el este cel care-l aduce cu vaporasul, pe Dunare, pana la Turnu-Severin, pe Printul Carol de Hohenzollern. Dupa aceasta data, activitatea sa politica si comerciala scade, el ramanand mai degraba un boier scapatat, cu oarece relatii, care-si va duce viata mai departe la mosia sa din Clejani, sau la Bucuresti si Belgrad.

In anul 1885, pe data de 21 ianuarie, Misa Anastasievici moare la Bucuresti si este inmormantat in incinta bisericii din Clejani, zidite de el la 1864-1865, pe care continua s-o vegheze din sicriul cu geam, sfidand parca tacut mirarile noastre infiorate…

Articol preluat de la Florian BICHIR (din volumul de reportaje crestine Credinta noastra cea de toate zilele, in curs de aparitie la Editura Revistei “Lumea Credintei” din Bucuresti) www.punctecardinale.ro/nov_2006/nov_2006_12.html prin mesajul trimis de shuier_dacic grupul [credinta_ortodoxa]

Sâmbata, 1 mai a.c. Prea Sfintitul Parinte Georgije, Episcop Ortodox Sârb de Canada a fost oaspetele Prea Sfintitului Parinte Calinic, Episcop al Argesului si Muscelului. Prea Sfintia Georgije a raspuns câtorva întrebari pentru cititorii saptamânalului Argesul Ortodox.

Astazi a fost o zi binecuvântata! Am fost surprins sa aflu de existenta Ligii de Prietenie Româno-Sârbe, mai mult sa aflu ca presedintele este un ierarh si ca este chiar Prea Sfintitul Episcop Calinic. Prea Sfintia Sa mi-a descris pe larg actiunile pe care le-a savârsit în vederea apropierii dintre cele doua popoare. Am avut bucuria sa aflu ca un concetatean al meu, Misa Anastasievici, ctitorul Universitatii din Belgrad, este si ctitor de biserici în România si mare filantrop. Cu siguranta vom vizita biserica de la Clejani pe care a ctitorit-o si unde a fost si înmormântat.

M-a impresionat faptul ca Prea Sfintitul Calinic se ocupa chiar de traducerea unei carti despre Misa Anastasievici în limba sârba si chiar de pregatirea materialului în vederea canonizarii, în cadrul Comisiei de Canonizare a Sfintilor din care face parte. Am gasit în aceasta zi la Manastirea Curtea de Arges o farâma din tara mea, din credinta si din respectul înaintasilor mei.

 

(material preluat de pe site-ul www.eparhiaargesului.ro/viata_eparhiei_4.html)

 

…pe 17 mai 2003, PS Calinic Argatu, episcop de Arges si Muscel, PS Sebastian Ilfoveanu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucurestiului, cu inalta binecuvantare a PF Parinte Patriarh Teoctist au constatat oficial, impreuna cu romanii si sarbii adunati in preajma lor, ca trupul lui Misa Anastasievici nu a putrezit. Sfantul Sinod a primit propunerea de a cerceta canonic viata marelui binefacator.

 

(fragment preluat de pe site-ul www.adevarulonline.ro/articole/maiorul-misa-intemeietorul-clejanilor

-asteapta-canonizarea/154866 )

Doamne, binecuvintează !…

 

Sionism vs. Iudaism

Sionism vs. Iudaism

Conferinţa în enleză a unui rabin din New York

Religie versus kabala: rabinul Ysroel Dovid Weiss explica.

Înregistrarea are şase părţi a câte 10 minute fiecare în module Youtube.

Enjoy!

Urmăriţi link-ul acesta!

 

Minunea de la Niculiţel

Minunea din noaptea privegherii Sfintilor Mucenici de la Niculitel

 

«Lumina care a aparut

este Lumina Cereasca in

cinstea Sfintilor Mucenici»

 (Tanase Petroniu)

Sfinţii ne iubesc!

Pe 4 iunie, ortodocsii romanii ii praznuiesc pe Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel, ale caror moaste au fost descoperite in 1971, dupa un sezon ploios, pe o straduta din nord-vestul comunei tulcene Niculitel. La exact 30 de ani de la descoperire, un fapt minunat s-a petrecut in acelasi loc: pe la ora 2.00, in timpul privegherii, un fascicul de lumina cobora de sus pana la intrarea in martiriconul unde fusesera gasite Sfintele Moaste. Momentul, imortalizat pe o fotografie, a fost considerat de multa lume o minune dumnezeiasca.

            Niculitelul, ca mai toate asezarile dobrogene, topeste tainic in pulberea timpului o trecere smerita prin istorie. Doar din cand in cand Dumnezeu mai da semn, descoperindu-ne arar urmele ucenicilor sai, stiuti si nestiuti, care au strabatut cu veacuri in urma secetoasa Scythie, propovaduind cuvantul mantuitor al lui Hristos.

            Asa s-a intamplat si in acea primavara a anului 1971, cand paraiele maloase de ploaie, rostogolindu-se vijelios de pe dealul Piatra Rosie, au spalat pamantul de pe o straduta, in locul numit de localnici „la placinta“, scotand la iveala „caciula“ unei ciudate bolti din piatra.

 

Moaste de sfinti, in loc de comori din aur                     

Curiosi, cativa sateni s-au repezit cu tarnacoapele, au spart o gaura in ea, sperand sa descopere acolo vreo comoara. Dar jos nu se aflau decat oseminte. Sapaturile arheologice insa au scos la lumina o cripta care adapostea moastele a patru sfinti mucenici, primele descoperite pe teritoriul tarii noastre. Inscriptiile in greaca ni i-au facut cunoscuti si cu numele: Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos. Ei suferisera moarte martirica in secolul al IV-lea, la Noviodunum, Isaccea.

            La doi ani de la descoperirea lor, Sfantul Sinod al BOR a decis ca sfintele moaste sa fie depuse in patru racle la Manastirea Cocosu, din apropiere. Prin actiunea curajoasa a PS Gherasim de Valcea, care a sfidat ordinul autoritatilor comuniste ce nu doreau sa dea amploare evenimentului, intr-o noapte, osemintele sfintilor au fost luate din santier si depuse acolo unde hotarase Sfantul Sinod.

Raza coborâta din intuneric peste martiricon

            La exact 30 de ani de la data descoperirii lor, in vara anului 2001, la indemnul IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a fost organizat un pelerinaj la Niculitel, cu raclele celor patru martiri ai crestinismului. Pentru o noapte, sfintii se intorceau in locul unde au stat veacuri la rand.

            Noaptea aceea a fost una de priveghi si rugaciune, pe parcursul careia calugarii de la Cocosu, de la Dervent si de la alte manastiri dobrogene au citit, cu randul, neintrerupt, Psaltirea.Pe la ora 2.00, fratele Gelu, de la Manastirea Dervent, l-a rugat pe cel care il schimba la rugaciune sa-i faca o fotografie pentru a pastra mai bine amintirea acelui moment.

            Nimic in jur nu prevestea ceea ce avea sa fie descoperit ceva mai tarziu.
Cand filmul fotografic a fost developat, s-a putut observa o raza de lumina pogorandu-se pe langa calugar, strecurandu-se in interiorul criptei unde se aflau depuse cele patru racle cu moastele martirilor.

          Intrebat de fratele Gelu ce ar putea insemna aceasta lumina, Parintele Arhimandrit Tanase Petroniu de la Schitul romanesc Prodomu de pe Sfantul Munte Athos i-a raspuns: „Lumina nu a aparut ca ai fost fratia ta acolo, ci ea era si mai inainte si este si acum si a fost prinsa de aparatul de fotografiat in chip minunat, ca o binecuvantare dumnezeiasca pentru evlavia si cinstirea Sfintilor Mucenici ce se faceau atunci. Lumina care a aparut este Lumina Cereasca in cinstea Sfintilor mucenici, care s-au reintors la vechiul lor salas„.

            Si, parca de atunci, smeritul Niculitel si oamenii lui talmacesc altfel trecerea lor prin timp. Invaluiti intr-o tainica lumina, incrustand vesnicia in sangele unui bob de strugure, pasesc cu mai multa bagare de seama pe cararile spre cer, pe unde, cu multe veacuri in urma, umblau sfintii insisi.

 
Astazi, o impresionanta procesiune la Niculitel

            Astazi, incepand cu ora 15.00, se va porni, din nou, intr-un impresionant pelerinaj cu moastele Sfintilor Zotic, Atal, Camasie si Filip, de la Manastirea Cocosu spre Noviodunum, Isaccea, locul unde cei patru au patimit. Convoiul de carute care poarta cele patru racle se va indrepta apoi spre cripta de la Niculitel, unde vor fi depuse pentru o noapte. Dupa privegherea de seara si Sfanta Liturghie de duminica, sfintele moaste se vor intoarce la Manastirea Cocosu.

 

 

Articol preluat de pe site-ul > http://www.gardianu l.ro/2006/ 06/03/religie- c22/minunea_ din_noaptea_ privegherii_ sfintilor_ mucenici_ de_la_niculitel- s79909.html

 

Articol scris de  Dumitru Manolache in data de 03.06.2006 in ziarul Gardianul.

Fotografie preluata de la Cosmin Nicu prin mail.

Dan Camen

 

 

 

Sfanta Lumina de la Ierusalim

 Asa se aprinde Sfanta Lumina la Ierusalim de Paste

Cand am ajuns la Ierusalim in
anul 1974 am slujit Prohodul Mantuitorului cu Patriarhul Benedict, ce avea 97 de ani, in Vinerea Sf. Pasti. Prohodul s-a terminat aproape de ziua in Sambata Sf. Pasti. Iar, cand citeste Evanghelia: „Si au pecetluit Mormantul impreuna cu custodia” atunci intra armata in Biserica si se duce si stinge cele 40 de candele de aur de la Sf. Mormant si pe lespedea Sf. … -Extras din „Pelerinul Roman

 

Minunile Ortodoxiei

 

 

Cand am ajuns la Ierusalim in anul 1974 am slujit Prohodul Mantuitorului cu Patriarhul Benedict, ce avea 97 de ani, in Vinerea Sf. Pasti. Prohodul s-a terminat aproape de ziua in Sambata Sf. Pasti. Iar, cand citeste Evanghelia: „Si au pecetluit Mormantul impreuna cu custodia” atunci intra armata in Biserica si se duce si stinge cele 40 de candele de aur de la Sf. Mormant si pe lespedea Sf. Mormant ce are 3,5 m lungime si 2,5 in latime pun pecete, preotii au pus vata deja foarte groasa acolo, ca atunci cand va veni lumina s-o ia si s-o dea aprinsa la popor. Vine armata si pune 3 sigilii pe usa Sf. Mormant, sigiliul armatei evreiesti – evreieste, englezeste si arabeste, am vazut cu ochii aceasta. Pe urma s-au stins cele 2770 de candele din tot mormantul, caci cele 40 de aur sunt in Sf. Altar, unde este piatra pe care a fost pus trupul lui Iisus.

Sfantul Mormant are mai multe altare, armenii si monofizitii si maronitii au altarele lor. Sambata dimineata s-au stins toate candelele si la Mormantul Domnului, si pe Golgota, peste tot. Iar in Mormant ramane numai putina lumina ce vine prin niste gemulete mici de la zi, caci sunt galerii la Sf. Mormant. Raman calugari de straja, caci Biserica are multe odoare, se inchide Biserica si se duc toti acasa dupa Prohod, pana Sambata la orele 11. Pe la orele 11, armata este foarte de mare folos, te intreaba: Esti ortodox, treci aici! Esti catolic, ai alt loc. Fiecare religie are locul ei. Apoi intra toata lumea linistita in Biserica si deodata intra 20 de mitropoliti imbracati in vesminte si 400 de preoti. Nu se intra in Mormant cu aparate de fotografiat cu blitz, in mormant nu-i voie, trebuie sa fie numai lumina de la zi. Fiecare are in mana lui cate un smoc de 33 de lumanari, atatea cati ani a avut Domnul nostru Iisus Hristos. Pe la orele 12, la amiaza, vine si Patriarhul, descult si cu capul gol, imbracat intr-o camasa alba de matase cu maneca larga. Lumanarile, cele 33, sunt lipite deolalta si au pictata Invierea lui Hristos pe ele si se vand in magazinele din Ierusalim. Patriarhul este controlat de armata in fata a mii de oameni, ca nu cumva sa aiba ceva de aprins si sa se spuna ca a facut ceva si a aprins Sfanta Lumina. Dupa aceea, episcopii il imbraca. Stiharul alb ramane pe el, il imbraca cu toate vesmintele de Patriarh.

 

Fiecare striga pe limba lui

Numai bine, se fac orele 13, iar pe la orele 13, Patriarhul se roaga in trei limbi: „Sa ne rugam sa vie Sfanta Lumina!” arabii striga, bat din palme, aclama. Patriarhul este tinut de diaconi atunci cand cade in genunchi si tine rugaciunea lui cam o jumatate de ora. Pe la orele 12 a fost inceputa Vecernia, iar cand se termina rugaciunea de chemare a Sfintei Lumini, numai ce auzi in Biserica: „Kirie eleison, Gospodi pamilui, Doamne miluieste” – fiecare striga in limba lui. Patriarhul sta in genunchi si exact cand a ajuns Vecernia la cantarea „Lumina lina a sfintei slave a Tatalui Ceresc ..” a intrat un nor azuriu alb in Biserica, la care nu te puteai uita, ca te orbea. Din nor a fulgerat de trei ori, un fulger a trecut peste Catapeteasma (Iconostas), peretele ce desparte altarul de popor, si s-a dus lin, drept la mormantul lui Hristos. Cand a atins piatra de pe Sf. Mormant, toata vata de pe el s-a aprins si toate candelele s-au aprins singure. La cei din balcoanele de sus li s-au aprins singure lumanarile in maini. Patriarhul a chemat armata, care a rupt sigiliile si cand s-au deschis usile de la Sf. Mormant, inauntru era un cuptor mare de vapaie de foc, o vapaie albastruie alba. Patriarhul are niste cutii mari cu cheile si cu manere cu multe gauri. Patriarhul ia vata aprinsa si o baga cu foc in cutii si lumina tasneste prin gaurile cutiilor si apoi le incuie cu cheita si ia cutiile de manere, iar diaconii merg inainte si havasii (soldati) cu culioane rosii, ca protopopii si cu bastoane de argint, care-l pazesc pe Patriarh si merg prin mijlocul Bisericii cu vasele cu lumina si striga: „Veniti de luati Lumina!”

 

Lumina nu arde

De la lumina Patriarhului mii si mii de lumanari se aprind, ca tasneste pe gaurile acelea ca razele soarelui. Catolicii, ca sa nu ia lumina de la noi de la ortodocsi, sunt sase candele in dreapta si sase in stanga, catolicii iau din candelele din dreapta, iar armenii din stanga, iar la noi s-a aprins chiar pe Mormantul lui Hristos.

Lumina aceasta a Invierii se aprinde numai la Pastile ortodoxe, la cele catolice nu se aprinde. Lumina sfanta s-a aprins in data de 14 aprilie 1974, in Sambata de Pasti la orele 13,00. Cand s-au aprins lumanarile incep toacele cele de argint, clopotele cele facute de Constantin cel Mare, sute de cadelnite si in glasul lor incepe a se inconjura Bisericuta si a se canta: „Invierea Ta, Hristoase Dumnezeule, ingerii o lauda in ceruri…” cand canta atatea coruri, in mireasma de tamaie si in marea de flacari, parca nu mai esti pe pamant, parca esti in cer si nimeni nu s-a ars vreodata de atatea lumini.

Aceasta cantare, de la Vecernia Duminicii tine pana Duminica dimineata. Se canta acum „Hristos a inviat!” in toate limbile pamantului. Lumina este imateriala, timp de doua minute dai pe fata cu ea si nu te arde. Lumina aceasta, ce vine singura din ceruri in Sambata Pastilor este LUMINA CU CARE HRISTOS S-A COBORAT LA IAD, cum zice Isaia: „Cei ce sedeau in intuneric vor vedea lumina mare”. La noi a venit lisus cel inviat, Duminica.

Iisus a predicat in Iad Evanghelia vreme de 33 de ore si trei zile, asa scrie in penticostar. De Joi seara pana Vineri seara e o zi, de Vineri seara pana Sambata seara o zi, de Sambata seara pana Duminica seara este o zi, asa se calcula la evrei. De Vineri de la orele 15 pana Duminica, Sambata spre Duminica la orele 24 (12) sunt exact 33 de ore. Din Iad Iisus i-a scos numai pe cei ce credeau ca Iisus va veni in lume, nu i-a scos pe toti de acolo.

Clopotul cel mare de la Mormantul Domnului, facut din aur, in Vinerea Sf. Pasti il plange pe Mantuitorul pentru ca a murit, se trage singur, rar si cu jale, Bang, Bang. Grecii mi-au spus cum boceste clopotul cel mare si ca se trage singur, iar cand vine Invierea, tot singur se trage si suna foarte repede si cu veselie si le acopera pe toate celelalte clopote. Uiti ca esti pe fata pamantului. Vezi zeci de mii de lumini, care se duc spre caminele lor pe strazile Ierusalimului. In Ierusalim, la magazine sunt un fel de caldaruse cu sita deasupra si cu fitil, pline cu untdelemn de masline, ca un fel de candele. Pe acestea le aprinzi de la Sfanta Lumina si poti sa duci acasa Sf. Lumina. Acolo erau polonezi, bulgari, francezi, italieni, americani, englezi, oameni din toata lumea. In jurul Sf. Mormant sunt scaune pentru ambasadori, fiecare tara are un reprezentant, care vede Sfanta Lumina. Eu am adus la Manastirea Sihastria Sfanta Lumina intr-un felinar de acela si candelele noastre ard din 1974 cu Sfanta Lumina de la Mormant.

Cand a fost parintele Petroniu la Sf. Mormant, Sfanta Lumina a venit asa: Cand s-a facut rugaciunea pentru Sfanta Lumina, deodata a venit un stalp de foc si s-a speriat toata lumea, a venit deasupra Sf. Mormant s-a despicat in trei, un stalp de foc a mers la Golgota, unul la Mormantul Domnului si unul la Biserica Sf. Invieri. In trei stalpi s-a facut Lumina aceasta, caci nu vine in fiecare an la fel, aici sunt taine mari. De aici ar trebui catolicii sa se intoarca la Pastile ortodoxe. Dovada adevarului: Sfanta Lumina! Catolicii trebuie sa se intoarca la ortodoxia credintei, caci au facut mare greseala cand au modificat data Pastilor, dupa voia lor si nu dupa voia lui Dumnezeu. Iata o minune care de 2000 de ani se tot repeta, dovada Invierii sigure a lui Iisus Hristos. Dar ce sa spuna sectarii, ca ei n-au nici Pasti, nici Craciun, toate le fura de la ortodocsi? Ortodoxia este singura credinta mantuitoare, care il mantuie pe omul creat de Dumnezeu!

 

Sfanta Lumina se aprinde numai la ortodocsi

In anul 1326 erau trei sultanate turcesti, unul in Damasc, unul in Egipt si unul in Babilon. Ce au zis turcii? Cand vin crestinii la Ierusalim sa serbeze Pastile sa nu le dam voie sa slujeasca, pana ce nu vor plati taxa de 9000 de bani de aur, caci turcii nu cred in Hristos.

Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde sa plateasca suma pentru ca crestinii ortodocsi erau putini in Ierusalim si doar 100 de preoti, caci erau religii altele, de tot felul. Dar sunt doua strazi de armeni in Ierusalim, mosieri, bogati mari. Ei au zis: Platim noi taxa! Dar turcii i-au intrebat: „De ce iese Sfanta Lumina numai la ortodocsi si nu iese si la voi?” Armenii au zis: „Pentru ca ortodocsii numai ei slujesc la Mormantul lui Hristos si pe noi ne-au dat la o parte”. „Dar daca veti sluji voi va veni Lumina?” Noi platim si taxa – au zis armenii – Lumina va veni la noi, la armeni!

Turcii au zis: „De nu iese lumina la voi o s-o patiti!” Noi ii scoatem pe ortodocsi din Mormant – si l-au luat pe Patriarhul Ioachim si l-au inchis in Manastirea Sf. Sava, din Ierusalim, cu toti preotii.

A zis Patriarhul: Daca nu ne lasati sa facem slujba la Mormantul lui Hristos, o sa facem la Biserica Sf. lacob, care este aproape de Mormant, iar turcii le-au dat voie ortodocsilor la aceasta. Dar turcii au pus de paza peste ei doi turci, generali de armata, ca sa nu vina vreun crestin la Mormant. Crestinii au inceput a plange si au zis ca s-a suparat Dumnezeu pe ei si i-a indepartat de la Mormantul lui Hristos, dar Patriarhul le-a zis: „Nu va temeti, ca are sa se faca minune mare.”

 

Lumina din Stalp

Armenii ziceau ca Lumina la ei o sa vina. Iar Patriarhul zicea ca de va vrea Hristos sa iasa Lumina la ei n-avem noi ortodocsii ce face. Armenii au facut slujba si ziua, si noaptea, dar n-a mai venit Sfanta Lumina. Turcii le-au zis: De ce n-a venit Sfanta Lumina, ca ati platit taxa? In acelasi timp, ortodocsii faceau slujba tocmai a doua zi, pe cand rasarea soarele si cand a zis Patriarhul: „Hristos a inviat!” un stalp de marmora din Biserica Sf. Iacob a crapat si a iesit Sfanta Lumina in varful Stalpului. Patriarhul a pus o scara si au luat Sfanta Lumina din varful stalpului si in acest fel Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi.

Generalul turc de pe varful stalpului, care pazea acolo pe stalp, a strigat: „Cred in Hristos!” Celalalt general de langa el i-a si taiat pe loc cu sabia capul celui ce a strigat ca crede in Hristos. Moastele acestui general turc convertit si martir al Sfintei Lumini le-am sarutat si eu, sunt acolo in Ierusalim si acest turc este martirul Sfintei Lumini.

Vazand turcii ca Sf. Lumina a iesit tot la ortodocsi, au pus un ciuber cu murdarie inaintea usii Sf. Mormant si fiecare armean trebuia sa manance cate o lingura de murdarie si in acest fel i-au spurcat turcii pe armeni. Anul 1326. De atunci a ramas o zicala: „Este bine sa te duci cu armenii la Biserica, dar sa nu mananci cu ei, ca ei cauta sa te spurce, asa cum i-au spurcat turcii pe ei, cand n-a venit Sf. Lumina”. Distanta de la Sf. Mormant pana la Biserica Sf. Iacob unde s-a aprins Sf. Lumina este de 100 m. Stalpul este fotografiat si sapat din marmura, fiind pus in Altarul Bisericii Sf. Iacob. Aceasta este minunea cu armenii, din anul 1326. Generalul turc convertit si martir al Sfintei Lumini este pus in Biserica Sf. Iacob. De aici se vede ca Iisus Hristos numai o Biserica a intemeiat – pe cea Ortodoxa – aceasta este mantuirea lumii. Sf. Lumina este dovada sigura ca numai ortodocsii sunt pe calea adevarului pur al lui Hristos, drum ce duce sigur la ceruri.

 

Sursa 

 

Primit de la Mihaela Matache -grupul de discutii {credinta ortodoxa} care la randul ei l-a extras din cotidianul Ziua (fragment din „Pelerinul Roman”), 22 Aprilie 2006;

 

Dan Camen

 

Sfaturi către miri

Sfaturi către miri

 

de Sf. Ioan Gura de Aur

Din seara nuntii în care o vei primi pe mireasa ta în camera de mire, primeste-o ca pe o statuie si chiar de atunci sa învete sa fie cumpatata, blânda si sa traiasca cinstit; de la început chiar, de cum paseste pragul casei tale, sa calce în picioare dragostea de bani. Sa o înveti sa fie înteleapta, sa o înveti sa nu-si atârne aurarii (podoabe de aur) de urechi, nici împrejurul gâtului, nici pe peretii casei; sa nu doreasca haine tesute cu fir de aur si nici obiecte de lux. Podoaba ei sa fie stralucitoare, dar stralucirea sa nu fie o insulta. Acestea toate sa fie lasate celor nechibzuiti; tu însa împodobeste-ti casa cu multa cuviinta, mirosind mai degraba de înfrânare decât de parfumuri. Doua lucruri vor rezulta de aici. Intâi nu se va mâhni mireasa, când, dupa terminarea nuntii, se vor trimite înapoi fiecaruia hainele tesute cu fir de aur si vasele cele de argint; al doilea, mirele nu se va mai îngriji de pierderea si de paza celor adunate.

Dupa aceasta, dupa ce se va fi terminat toata desfatarea zilei de nunta, ia-ti mireasa ta, formeaza-o bine, întinzând pentru multa vreme simtul de pudoare si nu cauta sa stingi acest simt degraba. Caci chiar daca fata ar fi lipsita de acest simt, totusi stie sa taca pâna la o vreme, sfiindu-se de barbat si surprinsa de noile împrejurari în care intra. Asadar sa nu strici repede acest simt de pudoare, dupa cum fac barbatii cei desfrânati, ci prelungeste-l pentru multa vreme, caci de mare folos îti va fi acesta. Niciodata nu te va cârti si nici nu te va mustra pentru cele ce ai hotarît.

Prin urmare legiuieste totul în acea vreme, în care simtul pudorii, ca un frâu pus sufletului, nu te lasa sa te mustre sau sa cârteasca de cele ce faci. Când oare este un timp mai potrivit de a forma femeia ca acela în care se sfieste de barbat, se teme si se rusineaza? Atunci pune-i cuvintele întelepciunii, caci le primeste sufletul ei; aseaza-i cea mai frumoasa dispozitie sufleteasca, adica simtul pudoarei.

Dar daca voiesti îti pot da si un exemplu cum trebue sa vorbesti cu ea. Daca Pavel nu s-a sfiit de a spune: „Nu va lipsiti unul pe altul de îndatoririle conjugale” (I Coririteni, VII, 5) si rostea cuvintele catre femei maritate, dar mai bine zis nu catre femei maritate, ci catre suflete duhovnicesti, cu atât mai mult eu nu ma voi feri de a o spune.

Ce trebuie dar sa-i vorbeasca ei mirele ? Cu multa dragoste sa-i spuna: „Eu, copila, te-am luat tovarasa de viata si te-am adus ca sa-mi fii partasa în treburile cele mai de cinste si mai de nevoie, anume facerea de copii si purtarea de grija a casei. Ce te rog dar pe tine?” – Dar înainte de a întreba aceasta, vorbeste-i de dragoste, caci nimic nu ajuta atâta pentru a convinge pe ascultator ca sa primeasca cele spuse decât stiind ca i se vorbeste cu multa dragoste. Cum îi va arata însa dragostea ? Daca îi va spune: „Am avut putinta sa ma casatoresc si cu altele si mai bogate si de neam mai stralucit, totusi nu le-am ales pe acelea ci pe tine, am îndragit caracterul tau, blândetea ta, întelepciunea ta”. Cu aceste cuvinte pregateste îndata calea cuvintelor cu privire la o vieata înteleapta, si blameaza, pe ocolite, bogatia.

Caci daca fara nicio pregatire vei vorbi contra bogatiei va fi suparator ; dar daca te folosesti de un prjlej potrivit, le reusesti pe toate. Atunci i se va parea ei ca faci acest lucru spre a o apara si nu-i vei parea ei ca un om aspru, neplacut si chitibusar. Când însa vei lua prilej de vorba chiar din cele ale ei, se va bucura. Asadar îi vei spune – caci este nevoie sa reiei vorba începuta – „Am avut putinta sa iau sotie bogata si avuta, dar n-am voit. Pentru care pricina oare? Nu la întâmplare si nici în zadar, ci am fost învatat eu bine ca bogatia nu este nicio avere, ci lucru de dispretuit, care se afla si la tâlhari si la femeile desfrânate si la jefuitorii de morminte. Pentru aceasta, lasându-le pe toate celelalte, am venit catre virtutea sufletului tau, pe care o prefer fata de tot aurul, deoarece o fata tânara, priceputa si libera, care se îngrijeste de evlavie pretuieste tot atât de mult cât toata lumea.

Pentru aceasta m-am îndragostit de tine, si te iubesc si te pun mai presus de sufletul meu. Viata prezenta nu este nimic; doresc si ma rog si fac totul ca astfel sa ne învrednicim sa petrecem viata prezenta încât si acolo, în viata viitoare, sa traim tot împreuna cu multa slobozenie. Timpul de aici de pe pamânt este scurt si trecator; dar daca ne vom învrednici sa petrecem viata de aici bine placând lui Dumnezeu, vom fi totdeauna, cu mai multa placere, si cu Hristos si noi doi împreuna. Eu dintre toate am preferat dragostea ta si nimic nu mi-i atât de greu si de suparacios decât ca sa ma cert vreodata cu tine. Chiar daca ar trebui sa pierd totul, chiar daca as ajunge cel mai sarac dintre oameni, chiar daca as suferi cele mai grele primejdii, chiar, daca as patimi ori si ce, mie toate îmi vor fi cu putinta de suferit si usoare, atâta timp cât noi ne vom întelege unul cu altul.

Copiii chiar atunci îmi vor fi dragi, când tu te vei purta dragastoasa fata de mine. Va trebui dar ca si tu sa faci la fel”. – Ada apoi si cuvintele Sf. Scripturi în sprijinul tau, deoarece Insusi Dumnezeu vrea ca dragostea sa fie între voi. Asculta ce zice scriptura: „Pentru aceasta va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia lui”. (Efeseni, 31). – „Sa nu fie între noi, continua tu cuvântul tau, niciun prilej de micime sufleteasca. Piara banii, multimea slugilor, cinstea de la cei straini; eu în locul acestora toate prefer dragostea ta”. Aceste cuvinte oare nu vor fi mai dorite de femeie decât aurul si decât bogatiile? Sa nu te temi ca fiind iubita se va obraznici cu tine; nu, ci dimpotriva, marturiseste ca o iubesti, în adevar femeile desfrânate, care sunt lânga un barbat, iar mâne cu altul, negresit ca s-ar obraznici când ar auzi astfel de cuvinte; dar o femeie libera, o fata nobila, niciodata nu se va obraznici auzind aceste cuvinte, ci cu atât mai mult se va pleca.

Arata ca îti place mult sa stai împreuna cu ea, si de dragul ei vrei sa fii mai bine acasa decât în oras. Prefer-o tuturor prietenilor si chiar copiilor ce ti-a dat; iar pe copii iubeste-i tot de dragul ei. Daca face ceva bun, lauda-o si admir-o; daca greseste ceva, lucru ce se întâmpla celor tinere, sfatueste-o si atrage-i luarea aminte. Defaima necontenit banii si luxul si da-i a întelege ca podoaba unei femei este aceea care vine dela modestie si dela cinste; învat-o continuu cele de folos.

Rugaciunile voastre sa fie în comun; fiecare sa mearga la biserica, iar acasa barbatul sa întrebe pe femeie si femeia pe barbat asupra celor spuse sau citite acolo. Daca cineva este sarac sa ia ca exemplu pe barbatii sfinti, pe Pavel, Petru, cari au fost mai slaviti decât împaratii si bogatii, cu toate ca si-au petrecut viata în foame si sete. Invata-o ca nimic nu este mai înfricosator în cele ale vietii decât numai a nu trai dupa voia lui Dumnezeu.

Daca vrei sa dai mese si ospete nu chema pe nici un om fara caracter, pe nici un om necuviincios; si daca vei gasi pe vreun sarac sfânt, putând ca sa binecuvinteze casa voastra, putând cu pasirea picioarelor sale sa aduca toata binecuvântarea lui Dumnezeu, pe acela cheama-i.

Sa spun înca si alta ? Nimeni dintre voi sa nu se grabeasca sa se însoare cu una mai bogata decât ei, ci mai bine cu una cu mult mai saraca. Caci fiind mai bogata, nu va aduce atâta prilej de placere cu banii ei, câta ura si insulta, prin faptul ca ea va cere mai mult decât a adus, va pretinde lux, va da drumul la cuvinte suparatoare si la sudalmi. Caci poate va zice: „înca n-am cheltuit nimic din ale tale, sânt îmbracata înca cu lucrurile mele, din acelea pe care parintii mei mi le-au daruit”. Ce spui, femeie? Inca ale tale porti? Care lucru este mai dureros oare decât acest cuvânt? Trupul nu mai este înca al tau, iar banii sunt ai tai? Dupa casatorie nu mai sunteti doua trupuri, ci sunteti un singur trup, iar averile doua si nu una? O, pofta a banilor! Ati ajuns amândoi un om, o fiinta si înca spui: „ale mele”?

De diavol a fost introdus acest cuvânt blestemat si spurcat. Dumnezeu a facut comune pe toate cele ce sunt mai necesare decât banii, iar banii nu sunt comuni? Nu este cu putinta sa spui: „Lumina mea, soarele meu, apa mea”. Toate cele mai de pret ne sunt comune, iar banii nu sunt comuni? Sa piara de mii de ori banii, dar mai vârtos nu banii, ci vointa care nu stie sa se foloseasca de bani, ci îi prefera în locul tuturora.

Invata acestea împreuna cu altele, dar cu multa dragoste, pentru ca sfatuirea virtutii, în ea însasi, este trista. Si mai cu seama fata de o copila simpla si tânara, când îi vorbesti de un trai întelept si cinstit, fa-o cu multa dragoste. Si mai ales îndeparteaza din sufletul ei: „al meu” si „al tau”. Daca va spune: „Cele ale mele”, spune-i: „Pe care le numesti ale tale, caci nu stiu; eu nu am nimic al meu; cum dar spui: cele ale mele, când toate sunt ale tale?” Daruieste-i ei acest cuvânt. Nu vezi ca acest lucru îl facem cu copiii? Când un copil smulge ceva din cele ce tine în mâna, si vrea sa ia si celalalt lucru, i-l dam si zicem: „Da, si acesta este al tau si acela”.

Aceasta sa facem si cu femeia, caci judecata ei este mai copilaroasa. Daca va zice: „Cele ale mele”, spune: „Toate sunt ale tale, si eu sunt al tau”. Nu este cuvânt de lingusire, ci de multa pricepere. Astfel vei putea îndeparta mânia ei si sa-i stingi întristarea. Spune-i deci astfel: „Si eu sunt al tau, copila. Acest lucru m-a sfatuit Pavel zicând: „Barbatul nu este stapânul corpului sau, ci femeea” (I Corinteni, 7, 4). Daca eu nu am stapânire asupra corpului meu, ci tu, atunci cu atât mai mult ai stapânire si asupra banilor”. Vorbind acestea ai linisti-o, ai stins flacara, ai rusinat pe diavol, ai facut-o roaba, dar mai degraba sclava cumparata cu bani; cu cuvintele acestea ai legat-o. Astfel, din cele ce tu graeiesti, învat-o sa nu zica niciodata: „al meu” „al tau”.

Niciodata sa nu-i vorbesti la întâmplare, ci cu mângâiere, cu cinste si cu multa dragoste. Cinsteste-o pe ea si nu va avea trebuinta sa fie cinstita de altii, nu va avea trebuinta sa fie slavita de altii, caci se bucura de cinstea si slava, care vine de la tine. Prefer-o înaintea tuturora, din pricina tuturor însusirilor ei si pentru frumusete si pentru pricepere, si laud-o. Astfel vei convinge-o sa nu dea atentie la nici un strain, ci va râde de toti ceilalti. Invat-o frica de Dumnezeu si vor curge toate ca dintr-un izvor, iar casa ta va fi plina de mii de bunatati. Daca vom cauta cele nepieritoare, atunci vom dobândi si pe cele pieritoare, caci spune Scriptura: „Cautati mai întâiu împaratia lui Dnmnezeu si toate celelalte se vor adauga voua”. (Matei, 6, 33).

Fragment preluat de pe grupul de discutie {credinta-ortodoxa} de la Camelia  Stancescu, datat Sat, 31 Mar 2007 16:18:10 +0300

 

 

Icoana preluata de pe site-ul www.ortodossia.it/giovannicrisotomo.jpg

 

Iradierea Harului

Iradierea Harului

Drd. Picioruş Gianina Maria- Cristina

Dumnezeu pictează realitatea cu har. El ne colorează cu adevărat toată existența sau El este Cel care adaugă la culorile vieții noastre acea lumină care le face vii, ceva (ca să înțelegeți mai bine) ca în tablourile lui Rembrandt, în care lumina este cea care dă sens întregii compoziții și face tabloul fascinant, punând în această lumină și personajele umane.

Întotdeauna mi-au plăcut tablourile în care pictorii au pus nu numai culoare, ci și o lumină care nu este cea fizică, ci metafizică, spirituală. Nu mi-am explicat însă de la bun început cum trebuie această apetență, dar eram iubitoare de această lumină.

Această lumină este o evidență duhovnicească și în realitatea de zi cu zi. Lumina harului dumnezeiesc iradiază din lucruri și acest lucru se observă foarte bine tocmai când te închizi și nu mai ești apt să sesizezi această strălucire interioară a firii, când te lași copleșit de tristețe și de nemulțumire și vezi că nicio licărire de lumină nu mai stă în cele dimprejurul tău, ci dimpotrivă, chiar și cele mai frumoase lucruri sunt îmbrăcate cu haina neagră a întunericului tău sufletesc.

Dar când sesizezi acest har, atunci lumea e frumoasă, fiindcă e creația lui Dumnezeu, și inima se bucură de ea. Atunci înțelegi că bucurie nu există decât în harul dumnezeiesc și înțelegi că trebuie să te lași în mâinile Creatorului tău, ca El să te învețe cine ești și să te umple de fericirea care este proprie omului care nu-și renegă adevărata ontologie.

Articol preluat de pe site-ul: bastrix.wordpress.com/tag/reflectii/

 

Despre Mântuire

 

     Preot Profesor

   Dumitru  StAniloae

 

Iubirea adevărată este în trei, nu este în doi. Doi deja se limitează, e margine, trebuie să fie şi al treilea ca să nu fie o margine. La noi sunt mulţi “al treilea” dar pentru că suntem mărginiţi, dar la Dumnezeu nu poate fi decât Unu în al Treilea şi de aceea Duhul este Cel care vine ca o Persoană lângă Tatăl şi se bucură cu Tatăl de Fiul. E proiectat de Tatăl asupra Fiului şi luminează pe Fiul şi-L face mai luminos pe Fiul pentru Tatăl, şi-L face mai luminos pe Tatăl pentru Fiul.

 

 

DESPRE MÂNTUIRE

Secvenţe tehnoredactate dintr-un interviu acordat unui post de radio, dar şi alte mărturii vii.

 

 

 

(moderator)

 

 Părinte Profesor primim multe întrebări de la ascultătorii noştri şi una, care revine de cele mai multe ori este > “Ce înseamnă a te mântui în concepţia Bisericii Ortodoxe?”

 

(Părintele Stăniloae)

 

 Despre “mântuire” nu vorbeşte decât creştinismul, în mod satisfăcător. Religiile orientale, religiile păgâne, care nu cunosc un Dumnezeu “Personal” şi care socotesc că după ce omul sfârşeşte viaţa de aici se scufundă într-o esenţă inconştientă, nu pot vorbi de mântuire şi nici nu vorbesc de mântuire. A nu mai fi însemnează a nu te mântui. Ce bucurie mai ai dacă nu mai eşti conştient după ce treci de aici şi ce viaţă mai ai ?- încât ideea de mântuire  e proprie religiilor personaliste care cunosc un Dumnezeu “Personal”. O au şi iudeii – pentru că cunosc un Dumnezeu “Personal”, o au şi mahomedanii – pentru că şi ei cunosc un Dumnezeu “Personal”, dar înţelesul cel mai deplin al mântuirii nu-l are decât creştinismul pentru că Dumnezeul creştin este un Dumnezeu adevărat, pentru că este un Dumnezeu al iubirii, pentru că nu-i o singură Persoană care nu iubeşte pe nimenea ci este un Tată şi un Fiu – şi ei se iubesc – şi-un Duh Sfânt de care se bucură fiecare  pentru că salută cu El în iubirea faţă de Celălalt.

Dumnezeul creştin, Dumnezeul Sfintei Treimi, este Dumnezeul adevăratei mântuiri şi numai El ne poate da şi nouă  ca persoane o viaţă după moarte şi-o viaţă fericită, împlinită prin iubirea care de la El vine şi la noi. Deci numai creştinismul dă un sens vieţii pământeşti. Ştim  pentru ce trăim – trăim pentru ca să ajungem la o viaţă după moarte, la o viaţă fericită.

Dacă nu mai ai nimic după viaţa de aici, atunci numai este mântuire şi celălalte religii nu pot vorbi de mântuire, şi ce sens are atunci viaţa? –numai dacă ne putem bucura de-o mântuire, adică dacă nu dispărem total din existenă după viaţa aceasta , numai atunci viaţa aici pe pământ are un sens. De aceea în Noul Testament se identifică de foarte multe ori mântuirea cu viaţa de veci.

Astfel în Evanghelia lui Ioan 3, 17 se spune că  “aşa a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Unul- Născut Fiul Său l-a dat ca toţi ceia ce cred în El să nu piară ci să aibă viaţă de veci”, deci asta-i mântuirea – atunci când mori şi să treci la viaţa de veci. Că n-a trimis Dumnezu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea ci L-a trimis ca să se mântuiască prin El, adică să aibă viaţă de veci. Dar în mod special, Ortodoxia accentuează caracterul acesta şi scopul acesta al credinţei – mântuirea – de aceea ortodocşii,  şi catolicii să zicem, numesc pe Iisus Hristos şi “Mântuitor”, Mântuitorul. N-am auzit grupurile neo-protestante sau sectare să-i zică “Mântuitorul”  pentru că nu-L socotesc în mod hotărât Dumnezeu, ci doar un prooroc oarecare, de aceea nici nu-i spun Hristos, ci  numai Iisus – nume pe care le-au avut şi alte personalităţi din Vechiul Testament. Ori numai dacă El este Dumnezeu sau Hristos, El ne poate mântui, numai dacă e Fiul lui Dumnezeu El însuşi!

Şi învăţătura noastră este că însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis de Tatăl Său în lume ca să ia şi faţă de om, să ia şi firea omenească, ca să se înfrăţească cu noi, fără să înceteze să fie Dumnezeu, ca-n unire cu El să căpătăm şi noi calitatea de fraţi ai Lui, fraţi ai Fiului lui Dumnezeu şi fii ai Tatălui Ceresc. Să intrăm în această relaţie de iubire a Sfintei Treimi. A venit Fiul lui Dumnezeu aici, s-a făcut Om, s-a înfrăţit cu noi, ne-a înfrăţit pe noi cu El, ne-a făcut fraţi ai Lui ca să ne iubească şi pe noi Tatăl Lui cum Îl iubeşte pe El, ca să fim şi noi Fii ai Tatălui Ceresc, să ne bucurăm de toată iubirea de care se bucură El. Să ne bucurăm de iubirea Lui de frate, să ne bucurăm de iubirea de Dumnezeu ca Tată.

 Mântuirea constă în viaţa de veci a noastră în viaţa deci plină de fericirea pe care nu o avem aici, viaţa de veci în care înaintăm la nesfârşit în iubirea lui Dumnezeu, că niciodată nu putem ajunge să cuprindem toată iubirea câtă ne–o arată Dumnezeu, Iisus Hristos este numit de aceea Mântuitorul. În epistola către Filipeni 3, 20 se spune “Noi n-avem cetate stătătoare aici pe pământ, avem cetate stătătoare în cer”, acolo-i viaţa noastră neîncetată, veşnică, aici e trecătoare, de aceea aşteptăm din cer Mântuitor, şi acesta este Iisus Hristos.

Deci Mântuirea este o iubire nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de noi, o iubire deplină a lui Dumnezeu faţă de noi, ne umple pe toţi de iubire faţă de El, dar făcându-ne fraţi ai Lui şi fii ai aceluiaşi Tată Ceresc, ne dă şi puterea să ne iubim şi pe noi înşine – aceasta-i mântuirea –  fericirea veşnică de care ne vom bucura, iubiţi de Fratele nostru, Fiul lui Dumnezeu şi de Tatăl nostru, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Aici noi trebuie să ne pregătim pentru aceasta, pentru că dacă nu ne pregătim şi noi ca să dobândim această iubire şi ca să putem să arătăm şi noi această iubire atunci cum vom putea fi duşi cu sila la mântuire?

Viaţa aceasta pământească este o viaţă în care să ne pregătim pentru fericirea veşnică, deci pentru mântuire. Numai aşa capătă viaţa un sens!

 

  (Moderator)

 

Există diferenţe între confesiunile creştine în ce priveşte felul în care este văzut acest proces de desăvârşire, de îndumnezeire?

 

(Părintele Stăniloae)

 

Există, creştinismul răsăritean a păstrat acest înţeles, din Evanghelie, al mântuirii. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să fie aproape de noi s-a dat jertfii ca să ne arate cât de mult ne iubeşte iar înviind ne-a arătat că a învins moartea şi ne deschide şi nouă perspectiva vieţii veşnice, căci El înălţându-se la cer, cu trupul Lui înviat, nu s-a rupt de legătura cu noi, ci este într-o legătură cu noi şi legătura aceasta cu noi Îl avem prin taine, în botez spunem că ne unim cu Hristos.

Sf. Ap. Pavel spune “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, iar în taina Sfintei Împărtăşanii primim Trupul Lui cel Înviat ca să ne pregătim şi noi trupul nostru pentru Înviere, e-un Germen al învierii pe care-L primim în noi şi este-o deschidere totală a Lui faţă de noi căci numai e o despărţire între trupul Lui, deci El Însuşi intră în noi. În Occident nu s-a mers pe linia aceasta. Noi spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să rămână veşnic într-o legătură cu noi, chiar după ce învie, prin Trupul Lui Înviat poate pătrunde în noi, există o legătură intimă între El şi noi, şi ne ridică încet-încet, pe măsură ce ne silim şi noi, la desăvârşirea pe care o are Umanitatea Lui, ne desfacem şi noi de egoismul nostru de care s-a desfăcut El, ne facem şi noi capabili de jertfă, ne facem şi noi capabili de o unire cu Dumnezeu aşa cum El s-a făcut prin umanitatea Lui, unit cu noi.

 Deci Hristos rămâne mereu în noi, lucrând  în noi, prin desăvârşirea Umanităţii Lui ca să ne facă şi pe noi desăvârşiţi în umanitatea noastră prin iubire. În occident s-a ivit teoria Anselm de Canteburry pe la 1100 care a  spus “Hristos prin moarte, a plătit lui Dumnezeu pentru păcatul nostru, a satisfăcut onoarea lui Dumnezeu, căci cel ce păcătuieşte se face vinovat şi sau e pedepsit, sau trebuie să dea satisfacţie. Hristos a dat satisfacţie, noi suntem scăpaţi de pedeapsa veşnică, dar cu aceasta a terminat, s-a retras în cer, a lăsat un locţiitor, pe Papa de la Roma” mai vine apoi pe urmă şi ideea că ei n-au învăţătura despre  energia necreată care vine din Hristos în noi, vine din Dumnezeu în noi prin Umanitatea Lui. Energia aceasta necreată o avem în Taine, Hristos se uneşte cu noi fără să se confunde prin energia Lui necreată, fiecare taină e-o energie necreată. Ei n-au înţeles subtilităţile acestea, să primeşti o energie necreată de la Dumnezeu în Taine şi totuşi să nu te confunzi cu ele. Ei au înţeles că aceasta însemnează confuzie (n.t. =amestec, contopire). Nu-i confuzie, eu dau mâna cu un prieten şi dacă am iubire faţă de el merge din mine o energie la el fără să mă confund.

Cu cât ne unim mai mult cu atât ne preţuim mai mult, fiecare e mai de preţ în ochii celuilalt. Nu ne confundăm, dimpotrivă ne promovăm unul pe altul, aşa ne promovează Dumnezeu pe noi şi noi Îl vedem pe Dumnezeu în iubirea Lui, fără să ne confundăm, în această  energie necreată. Ei n-au înţeles, occidentalii, în Occident Creştinismul a mers într-o lume care şade în barbarie, pe când, în Răsărit, Creştinismul a venit într-o lume trecută prin toate filosofiile. Prin filosofiile greceşti, prin subtilităţile de credinţă ale Vechiului Testament, prin cultura egipteană, prin cultura din mesopotamia, care nu i-a satisfăcut pe oameni, le-a adus ideea aceasta de “persoană”, că filosofiile de obicei rezumă.

Toţi filosofii vreau să rezume toată existenţa în nişte esenţe ale căror legi le cunosc uşor şi pe urmă spun că ştiu tot. N-au cunoscut ideea de “persoană”, şi mântuirea e a “persoanei” nu a esenţei! Ce mă interesează pe mine că e mântuită esenţa Umanităţii. Pe mine mă interesează să fiu mântuit eu, să fie mântuit tatăl meu, să fie mântuit copilul  meu, prietenul meu, să fim mântuiţi ca persoane. Esenţa nu este decât în persoane, Creştinismul a adus ideea de “persoană” şi prin aceasta ideea de mântuire. Occidentul n-a priceput lucrurile acestea, acolo Creştinismul a mers într-o lume ieşită din barbarie.

Un teolog reformat spune “la noi Creştinismul a intrat într-o lume ieşită din barbarie şi ne-a învăţat atâta: să nu ucidem, să nu furăm” pe când în Orient a venit într-o lume foarte rafinată care văzuse că toate culturile şi filosofiile lor anterioare nu-i satisfac, pentru că nu se descoperise valoarea “persoanei”, valoarea fiecărui om ca persoană. În Răsărit au rămas acestea, de aceea la noi, chiar în poporul nostru s-a păstrat Creştinismul originar, Creştinismul de la-nceput. Îl vedem peste tot pe Dumnezeu chiar oamenii noştrii din sate văd pe Dumnezeu peste tot, Îl văd în noi, Îl văd în lucrurile noastre, Îl văd în faptele noastre, Îl văd ca Cel ce ne  ajută, Îl văd ca Taină, fără să ne confundăm cu El, fără să ne confundăm în sens panteist.

Occidentul n-a înţeles lucrurile acestea, a spus că Dumezeu e departe – acolo, şi când s-a ivit o reacţie faţă de această idee, atunci au spus “Dumnezeu este una cu noi, Se confundă cu noi” şi astea sunt filosofiile Renaşterii încoace, ca şi filozofiile din antichitate, au devenit panteiste – Dumnezeu una cu lumea. La noi este subtilitatea aceasta în Ortodoxie: Dumnezeu e prezent fără să ne confundăm cu El, nu Se confundă cu noi, nu suntem panteişti, nu ne pierdem esenţa divină, dar nici nu suntem despărţiţi.

Deci vedeţi, la catolici tainele au rămas cu o aşa-zisă “graţie creată”- creează Dumnezeu o graţie şi ne ajută cu ea, dar încolo El e departe, Papa mânuieşte această graţie creată, sau şi episcopii, şi ne-o împarte în meritele pe care şi le-a câştigat Hristos în noi, o religie a meritelor – o religie care ne lasă despărţiţi. Şi atunci au venit protestanţii şi au zis “dar ce ne mai trebuie atunci taine?” dacă nu ne mai dă pe Hristos Însuşi prin energiile necreate, dacă nu-L dă pe Dumnezeu Însuşi. Şi au venit sectele şi-au anulat cu totul tainele, nu le mai trebuie taine, a rămas un Hristos distant, un Hristos al discursurilor – ştim de El, lăudăm, cântăm, dar nu-L avem în noi. Pe când aici (n.t =Ortodoxie), toate se sfinţesc prin prezenţa Lui – sfinţim pâinea prin prezenţa Lui, sfinţim mâncărurile prin prezenţa Lui, sfinţim toate faptele noastre prin prezenţa Lui şi este prezent El prin lucrările Lui în prezenţa noastră – asta e Ortodoxia – prezenţa lui Hristos!

Occidentul este o lume a separaţiei de Dumnezeu sau unei confuzii (n.t. =contopire, amestecare) între Dumezeu şi lume. De aceea ne-au venit din Occident toate filosofiile acestea care confundă lumea cu Dumnezeu – spun că lumea este ultima realitate sau care-L ţin pe Dumnezeu distant cum e la secte şi noi vrem să-i luăm pe ei ca model, să ne luăm după ei, noi nu ne dăm seama ce avem noi, noi trebuie să le dăm lor, şi de fapt mulţi dintre occidentali încep să-şi dea seama şi să caute să devină ortodocşi, să traducă cărţile noastre, să-i i-a pe Sfinţii Părinţi în care s-a dezvoltat această concepţie despre valoarea “persoanei”.

Ei au avut un raţionament de adolescenţi ieşiţi din barbarie, o raţiune care separă: de aci e una, de acolo e alta, până aici e Dumnezeu, de aci încolo e lumea şi raţionalismul acesta le-a dus la organizarea vieţii în tehnică dar nu văd “Taina” în existenţă, sunt foarte săraci în privinţa aceasta, pe când noi avem sentimentul acesta de “Taină”, în minunăţia lumii vedem Prezenţa lui Dumnezeu, la noi nu se desparte între Raţiune şi între sentimentul de Taină. Cu cât mai mult cunoaştem bogăţia armonică a lumii cu atât vedem în ea Taina lui Dumnezeu, trăim această “Taină” a lui Dumnezeu.

E cu mult mai complexă, mai rafinată credinţa aşa cum o trăim noi, credinţa din Evanghelie care a venit după toate filosofiile, depăşind toate filosofiile. În Sfinţii Părinţi avem cea mai înaltă gândire, o unire  între Raţiune şi Taină, o Raţiune care cu cât vede mai mult bogăţia lumii şi armonia lumii cu atât se leagă de Taina ei, asta e deosebirea dintre noi şi Occident în privinţa credinţei. Ar trebui să ne dăm mai mult seama, intelectualitatea noastră să se lase mai puţin vrăjită de raţionalismul mărginit şi uscat al Occidentului şi să vadă mai mult bogăţia spiritualităţii satelor noastre în care s-a păstrat, mai ales în satele noastre şi daca-m pune-o pe aceasta în evidenţă am da şi noi ceva Occidentului, foarte mult. Cum a spus un preot francez devenit ortodox în Poregarre care a scris o carte despre dialogul cu mine: “Aici este bogăţia, să nu veniţi să luaţi bogăţia spirituală de la noi, aici, la voi, este bogăţia şi noi din ce în ce mai mult să venim să luam această bogăţie spirituală de la voi ”- a spus aceasta când s-a întemeiat frăţia ortodoxă română cand a fost şi el de faţă.

 

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri, dar acest lucru nu mi-a dat nici Pacea nici Iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune – şi aici L-am auzit spunându-mi: “Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!”. Atunci cu răbdarea m-am pus pe lucru. Astfel am înţeles treptat că Dumnezeu E aproape, că mă iubeşte, şi că umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că Iubirea e “comuniunea” cu Dumnezeu şi cu celălalt, şi că fără această “comuniune” lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre … Dacă ar voi numai să trăiască în această Iubire, lumea ar cunoaşte “Viaţa” veşnică…

 

 

Despre Mântuire

 

+Sursa interviului>

 

Interviuri video şi audio www.sfaturiortodoxe.ro

 

+Tehnoredactare>

 

Dan Camen

 

+Fotografie> http://grupareaaproape.files.wordpress.com/2007/01/staniloae.jpg

 

 

 

 

 

Despre legarea dracilor

Despre legarea dracilor

Pr. Proclu Nicău de la Metocul Bălan, jud. Neamţ

Tehnoredactare după un interviu la chilie

 

(Părintele Proclu) Odată s-o întâmplat, ca s-o spun aşa mai pe înţeles, era cam când trebuia să vină preotul cu ajunul, şi când venea preotul cu ajunul mă duceam la mănăstire, dar s-o întâmplat în iarna aceea de o fost omăt mare şi nu m-om putut duce. Aşa, şi dacă nu m-om putut duce am pregătit ca să vie preotul şi în loc să vie preotul, a venit diavolul. O luat chip de preot ca să spun aşa şi-un cârd de copii, aşa era diavolul, o venit la mine şi-o făcut un fel de sfeştanie, ştie unele rugăciuni câte pot fii, că nu-l doare gura, ca să cred eu că-i de la Dumnezeu vedenia aceea. După aceea ce să vezi, păi o plecat …

–         era ziua sau noaptea ? (un domn)

noaptea o venit, să nu-l vadă nimeni, numai eu să-l văd. Aşa,  vă mai zic câte-o glumă … dar e adevărată. Şi ce să vezi? Pe urmă vine o fată, (prin) care am fost eu cândva biruit de patimă, adică eram pătimaş cu mintea, şi vine cu o mulţime de pomelnice la mine. Şi ca să spun aşa ce-am păţit… vine cu un cârd de pomelnice. Şi am spus de ce nu le-ai dat lu Părintele că amu o fost cu Ajunul? Du-te rapede şi i le du! Nu, nu! Că am venit aicea să le aduc. Şi atuncea dacă Duhul Sfânt mi-a descoperit, am fost foarte conştient, am fost foarte conştient şi mi-am dat seama. Şi am zis aşa: în numele lui Hristos să fii legat! Am făcut semnul Sfintei Cruci, întâi am făcut semnul Sfintei Cruci cu mâna pe faţa mea şi asupra pe faţa ei am făcut, şi mereu Sfânta Cruce, mereu la mine dar am căutat să-mi păzesc mintea a nu privi la ea. Şi mereu, mereu, mereu …şi ce să vezi?

 O fost diavol mascat, o luat chipul la acea persoană, aşa, şi eu ce-am făcut? I-am zis aşa: pentru ce-ai venit aicea la mine? (aici a schimbat caseta) Duhul Cel Sfânt îţi descoperă vicleşugul vrăşmaşului, aşa, şi atunci l-am întrebat, am întrebat-o: de ce-ai venit? Cine te-o trimis? Şi o zis aşa: zice eu am fost care am înşelat  pe Adam şi Eva şi te-am înşelat şi pe tine, te-am înşelat gânditor. M-o înşelat gânditor, aşa mi-o spus. Dar fiindcă m-ai legat am să te fac unde e aici lume mai multă, am să te fac de râs. I-am zis că aşa am făgăduit la Sfântul Altar, că orice s-ar întâmpla am să rabd. Aşa, şi ce să vezi? El şi-a luat masca, a dispărut masca de pe faţă, aceea de femeie, şi l-am văzut ca pe diavol. Şi atunci s-o repezit asupra mea, şi am strigat: “Maica Domnului!” nu am mai zis “Doamne Iisuse”, aşa am putut zice … la Maica Domnului, şi pe urmă, dacă s-o repezit, că am observat un lucru, dacă eşti molatic şi vrei să duci o viaţă duhovnicească, vei lua multe bătăi, dacă eşti molatic cu mintea, dacă eşti ager cu mintea şi zici mereu “Doamne Iisuse” cu multă smerenie vei lua mai puţină bătaie. Şi aistea sunt diavoli mascaţi …

–         ce a-ţi făcut când s-o repezit la sfinţia voastră?

Să mă sfâşie …

–         dar nu v-o fost frică, nu v-oţi speriat? (o doamnă întreabă)

Da nuu, devine ca un curent  că doar îţi dai seama, curent de lumină, curent tare, holeuu…

–         dar nu v-o fost frică (iarăşi doamna)

Apăi, atunci mi-o fost frică, dar pe urmă o fugit cu tot cu frică,

–         a-ţi făcut cruce, ce a-ţi făcut?

Am făcut cruce, am făcut semnul Sfintei Cruci, m-am pus pe rugăciune, şi-o fugit şi frica şi … altă dată ..

–         cum s-a întâmplat? că a zis că vă face de ruşine …

Ce să vezi, am avut unele necazuri, aşa, nu mai spui pe larg, eram galben-soare şi  m-o îndreptat cineva, mi-o zis să mă duc la Bucureşti că acolo… Şi când m-am dus acolo , că ei începuseră a mă căuta,  pe acasă, prin mănăstire că au evlavie să se întâlnească cu mine, dar ei făceau băşcălie ca să mă închidă, că au nevoie de mine … Ştii, adică cum îi? Ei nu o fost vinovaţi aceia, acei inji m-o căutat, o răutate …aşa, şi când m-om dus acolo, la persoanele acela am stat, trebuia să mă duc a patra zi la slujbă că era spre Duminică , aşa şi ce să vezi? Acele persoane, ca să nu mă găsească autorităţile, m-o schimbat, m-au dus la baie, şi hainele mele mi-o spălat toate (că erau) ca de la drumuri, cum umblam eu. Şi mi-o dat haine exact de cele scurte, „gâtari” de acelea…. cum îi zice? … cravată , ştii, mi-o pus la gât, o bască în cap, şi ce să vezi? În noaptea aceea diavolul mi-o spus: mi-o făcut critică -„să ştii că de mâna noastră n-ai să scapi! şi unde-i aici lume mai multă am să te facem de râs”. Pentru că de ce am făcut gestul ista şi l-am legat. S-o tulburat atâta de tare, grozav, diavolul

–         dar ce simte el când îl legi?

Uite cum îi, ca să spun mai clar şi adevărat, când rânduieşte Bunul Dumnezeu să-l legi pe diavol, el atunci nu mai poate spune minciuni, spune numai adevăruri, iar cât timp nu-i legat spune numai minciuni

–         îl poate lega oricine?

Nu, nu! Duhul Sfânt îl leagă, dar prin rugăciunea noastră, dar nu oricând, când rânduieşte Bunul Dumnezeu

–         dacă oricine face rugăciune, se leagă dracul?

Nu! Uite cum îi, ca să-ţi spun mai clar

–         dacă un preot îl leagă pe un drac?

Dacă are smerenie multă preotul, îl poate lega , dar nu cum vrea el

–         deci depinde de smerenia preotului şi de voia lui Dumnezeu…

Apăi nu! Cum îi? Duhul Sfânt lucrează şi ajută pe măsură ce cineva are smerenie şi nu-i vinovat şi mai mult, atunci când cineva duce viaţă de pocăinţă. Duhul Sfânt îl leagă pe diavol prin tine, prin om. Dar atât timp cât eu mănânc bine şi dorm bine, Duhul Sfânt stă departe, aşa …nu ştiu ce voiam să zic…

–         eraţi cu cravata la gât …

Aşa, când mă prezint le-am spus la persoanele acelea că o zis că mergem la Biserică şi le-am zis aşa: să ştiţi că diavolul mi-o zis că o să mă facă de ruşine unde-s cei mai mulţi. Le-am spus întâmplarea ce-am păţit cu diavolul şi ei m-au ascultat, că erau credincioşi, cu frică de Dumnezeu, şi când ieşim noi, numai că vedem o căldărăriţă neagră ce parcă s-o jucat cu ceaunul, neagrăă! ‘Băi moldovene, măi! Băi căciulatule, băi! Ai venit şi tu în Bucureşti bată-te-ar bată…!’ Am spus: dar dumneata de unde vii? ‘Apăi vin şi eu din Moldova şi mă duc la Iaşi că acolo am nişte treburi de rezolvat’. Eu mi-am dat seama, era pentru mine, că am trimis şi la Mitropolie, să mă susţină cineva, că am cu Preasfinţitul, aista, Antonie Plămădeală, că am stat cu el, că el era ca diacon, eu eram la Slatina şi am zis că dacă el ţine atâta la mine poate mă ajute, să pună un cuvânt, nu ca să ajute cumva, ca să nu mă cufunde, că toţi ăiştea aici din mănăstire toţi-toţi puneau câte un bolovan ca să stau oleacă mai presat, aşa, aşa o fost pentru păcatele mele.

Când o văzut că ţiganca aceea începu a mă batjocori, a vorbi urât de mine, că n-o ştiut nimeni că mă duc la Bucureşti, nici mama, nici surorile mele, n-o ştiut nimeni, nici părinţii, numai Dumnezeu o ştiut că mă duc, păi şi ce-a făcut? M-o pus să iscălesc, ştii, că cineva … tot din al lor, …Dumnezeu lucrează şi prin oamenii care nu cred în Dumnezeu, Dumnezeu lucrează. Ei, când m-o văzut aşa de necăjit, stăi  oleacă o pus nişte articole din aceştia care m-o constrâns, că atunci nu era voie să umbli cu Cuvântul lui Dumnezeu, eu am crezut că o fost  … dar mă retrag nu mai spun mai mult. Aşa, şi vreau să spun aşa, diavolul atâta se luptă nu cumva să te vadă că păzeşti mintea. De aici i-o venit tulburarea diavolului. Cum vede că cauţi să-ţi aduni mintea în rugăciune, cum se tulbură el. Şi dacă eu fac rugăciune, şi mintea se duce când la deal când la vale, nu face nimica el atunci. Păăă, păi stau şi singur, păi stau şi-ntre mulţi, nu-mi face nimica diavolul, atunci se tulbura el, când cauţi sa-ţi păzeşti mintea şi când vine un gând zic “Doamne Iisuse” şi nu i-au aminte la el.

Şi altă dată ce-o făcut? M-o biruit, am mâncat nişte fasole, nu ştiu ce-oi mai mâncat, şi totodată nu prea lucrează stomacul în timpul nopţii şi-am adormit cam sătul şi ce să vezi? Dacă ei eram scos cu dicletul, aveam tăiată barba, eram ca un copil nebun, şi după aceea am adormit, vin unii diavoli, bagă şi ei vierse de noapte, vine şi-mi spun porcării, întâi glume uşoare… că am şi eu patima asta, mai spun glume dar uşoare, nu spurcate şi au început a spune vorbe urâte că trebuie să mă însor, nu-ştiu-ce, am spus: ‘i-a staţi oleacă mă, nu vă e ruşine la obraz neruşinaţilor! Eu sunt călugăr mă, eu am făgăduit să fiu călugăr şi voi mă…şi atunci am zis aşa: ‘În numele lui Hristos să fiţi legaţi toţi!’ Şi aşa au rămas gure-căscate, nici unul nu mai mişca. Şi vine la un timp, dar eu cât timp i-am ţinut aşa legaţi, am căutat să ţin mintea cât mai adunată în rugăciune, şi rugăciune pe scurt şi cu cât mai multă smerenie, “Doamne, nu mă lăsa!”, aşa, şi vine şeful lor “i-a stai oleacă, de ce i-ai legat?” Dar ei de ce spun porcării? Diavolul: să-ţi spun ceva, ei nu vin să te necăjească, dar tu eşti cu pricina, stomacul sătul. Ai văzut!

–         sau mintea adunată?

n-o fost mintea adunată, şi împrăştiată, dacă era adunată aveam  pe“Doamne Iisuse” şi ei nu mai spuneau glume nu se mai apropiau de mine. N-o fost minte adunată, o fost minte îngreuiată de mâncare şi întunecată.

 

     –  auziţi, mintea nu poate să fie luminată şi cu stomacul plin?

 

 

 

Uite cum îi, depinde, dacă îi om bătrân sau firea nu-i luptată de patimi chiar de eşti sătul dar totodată mângâierea Duhului Sfânt cum tre să o ai n-o ai. Stomacul mai puţin, mai potrivit!

 

 

 

 

 

 

Sursa interviului:

www.ortodoxmedia.com/autor.php?autor=45

Tehnoredactare:

Dan Camen

Fotografie:

www.orthodoxphotos.com/cgi-bin/photo.pl?path=Orthodox_Elders/Romanian/Others1&file=46.jpg

 

 

Despre mucenicie

 

Despre mucenicie

 

O TÂNÃRÃ FATÃ DE ROMÂNI UCISÃ PENTRU CÃ NU A VRUT SÃ SCRIE IMPOTRIVA CREDINTEI STRÃBUNILOR EI

Svetlana Mihaela TanasăÎn cimitirul Manastirii Petru Voda se odihneste de mai bine de 5 ani de zile monahia Heruvima, pe care ca mireanca a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasa. Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iasi si in 1995 a primit o bursa de la Fundatia Soros pentru un masterat in istorie medievala la Central European University (C.E.U), Budapesta.

Lucrarea sa de masterat a constat in cercetarea unui manuscris al Tilcuirii la Facere scrisa de Sfintul Ioan Gura de Aur, si dovedea in aceasta lucrare ca textul tiparit de iezuiti si preluat de J.P. Migne in Patrologia Greaca are numeroase interpolari si modificari fata de manuscrisul cercetat, in care se regasea un text cu adevarat hrisostomic, plin de duh.

Concluzia era ca la o ulterioara editie critica a Tilcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavointa de iezuiti (de altfel, apropo de asta, pr. Dumitru Fecioru a facut acelasi lucru cu traducerea in rumineste, pentru ca a luat textul tradus la Neamtu si care se gaseste intr-un urias manuscris de la Academia Romana, si l-a prelucrat dupa cel tiparit in PG; o alta observatie – a mea, de data asta – ar fi aceea ca parintii nemteni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvintel dupa editiile apusene ale Sfintilor Parinti, ci doar dupa manuscrisele din spatiul ortodox).

Profesorii ei au apreciat munca sa si i-au propus sa se inscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axata tot pe tilcuirea la cartea Facerii: trebuia sa dovedeasca faptul ca Sfintii Parinti l-au urmat in tilcuirea lor la Facere pe ereticul Orgien. Svetlana s-a apucat de lucru cu incredere, nestiind ce i s-a cerut, de fapt. Dar, pe masura ce mai citea din Sfintii Parinti cu pricina, realiza hula ce i se cerea sa o dovedeasca. Am aici, ramase de la ea, Tilcuirea la Facere a Fericitului Augustin (in latina), cea a lui Orighen (in greaca), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (in greaca), si cea a Sfintului Efrem Sirul (in engleza), ba chiar si comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (in greaca), lucrari pe care le citise acolo la Budapesta, in original.

 

Cu cit mai citea intelegea ca nu numai ca Sfintii Parinti nu l-au urmat pe ereticul Orighen in lucrarile lor, ci unul din motivele pentru care au intocmit aceste lucrari a fost acela de a-l combate pe eretic, si se vedea asta din felul in care abordau fiecare chestiune in parte.

S-a intimplat ca fiind acolo sa-si puna citeva intrebari despre profesorii sai si sa afle ca majoritatea sint evrei, si sa vada dispretul lor pentru Ortodoxie si pentru Traditie, cu toate studiile lor universitare. Iar cind le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfintii Parinti, ei i-au spus: „Nu, nu e asa. Mai citeste-i o data. Mai gindeste-te. Noi te platim ca tu sa demonstrezi ceva, iar tu trebuie sa o faci”. Au urmat mai multe zile de certuri si argumentari

Venind in tara pentru a-si mai aduce niste lucruri, s-a simtit rau si s-a dus la medic sa-si faca un control. Asa a aflat ca are un cancer al pielii cu o evolutie rapida, in zona omoplatului sting. Explicatia era una singura: fususe iradiata. Doctorul i-a zis ca mai are doar citeva luni de trait. S-a intors la Budapesta sa-si ia bagajele. S-a certat cu toata lumea, care ii spunea: „De ce pleci? Avem solutii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem sa-ti oferim vindecarea. Fii ascultatoare si vei scapa cu viata.” A luat tot ce a putut (desi mare parte din carti i-au ramas acolo) si a venit in tara. A venit la Parintele Iustin si i-a povestit toata tarasenia, iar Parintele i-a spus sa ramina la noi in manastire. (aceasta se intimpla in august 1997)

A urmat un an si jumatate de suferinta. Boala a ajuns repede la metastaza. Incet, incet, se topea vazind cu ochii. A primit sa fie rasoforita, si cu citeva saptamini inainte de a pleca dintre noi a fost calugarita de Parintele Iustin. A refuzat sa ia morfina, pentru a-si sterge prin suferinta toate pacatele savirsite in aceasta lume. Urletele ei de durere vestesc si astazi, in urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului.

Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinta, aceea de a prinde sarbatoarea Sfintilor Arhangheli. Dupa privegherea hramului manastirii noastre, in noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineata, Sfinta Mucenita Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul impacat, luminoasa la chip, sa marturiseasca inaintea Sfintei Treimi lupta ortodocsilor impotriva stapinitorilor acestui veac

Daca lumea in care traim este, in intregul sau, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfinta Heruvima da marturie despre ceea ce sta scris in Apocalipsa: „Si intr-insa s-a aflat sange de proroci si de sfinti si de toti cei junghiati pre pamant.”

Venind aici, maica Heruvima ne-a spus despre faptul ca de la CEU, mai inainte de ea, plecasera din acelasi motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studenta din Georgia, si o alta din SUA. Imi pare rau ca nu va pot da numele lor. Poate cineva le va afla vreodata

Batjocura cea mare a fost aceea ca dupa plecarea maicii Heruvima, fostii ei profesori au instituit la CEU premiul Svetlana Tanasa, pentru cea mai buna lucrare a anului

Notita: Sursele:

http://miscarea.com/maica-heruvima.htm

şi

www.moldova.net/showthread.php?t=4823

 

Despre neam şi intregarea în UE

Despre neam şi intregarea în UE

 

 

Interviu cu

Ireom. Arsenie Papacioc

Mănăstirea Sf. Maria de la Techirgiol

 

Neamul: „Sa ne onoram numele de roman”

 

Pentru un crestin ortodox contează apartenenta la neamul său? Sînt preoţi care sustin că, de vreme ce eşti crestin ortodox, deci eşti om care îi urmezi lui Hristos, nu mai conteaza apartenenţa etnică. Datoria ta ar fi să duci o viaţă crestină adevărată, nu să faci neapărat ceva pentru neamul tău. Avem datorii fată de neam?

 

Da. Să fii mîndru că porti numele neamului tău şi să-l onorezi prin tot ceea ce faci. Înainte de toate, desigur, trebuie să-i respecţi legile crestine.

 

Biserica: „În Sinod nu ne trebuie deştepti, ci trăitori”

 

Are nevoie Biserica Ortodoxă Română de o înnoire, în sensul unei altfel de abordări a credinciosilor si poate de o împrospătare a ierarhiei?

 

Sigur, este necesară o anumită înnoire. Am stat de vorbă cu ierarhi care voiau să demisioneze, pentru că nu se împlinesc multe lucruri în Sinod. Dar le-am spus că nu au voie să abandoneze, căci asta e lasitate. M-au ascultat si au rămas. Ierarhii care fac parte din Sinod trebuie să ducă o viaţă aproape sfîntă şi totodată să vegheze asupra vieţii tuturor credincioşilor. În Sinod avem nevoie de oameni trăitori ai Ortodoxiei, nu de destepţi.

 

De ce nu există o colaborare între ierarhia BOR şi intelectualii creştini?

 

Intelectualii, daca sînt creştini ortodocsi, trebuie sa vina singuri lingă ierarhia bisericească, să pună umărul. Au această datorie de a face ceva pentru Biserică.

 

Duhovnicii: „E nevoie de eroism ca să împlineşti cunoştinţele”

 

Marii duhovnici ai României sînt, în general, din generaţia Sfinţiei Voastre. Aveţi urmasi de acelasi calibru? Exista o nouă elita preotească?

 

Exista. Sint buni duhovnici mai tineri si vor fi cunoscuti de către credincioşi. Căci dacă oamenii îi vor fi apreciat pe cei dinainte, vor stii să-i găsească si să-i aprecieze si pe cei noi. Bine, asa sînt părinţi mulţi, dar nu stiinţa le lipseşte pentru a fi puternici duhovniceşte, ci vitejia de a apăra Adevărul. Dacă te temi de moarte, nu poti apăra şi nu poti să dai cuvînt bun. Trebuie să trăim cu conştiinţa mortii; nu putem ocoli moartea si toată viata ne pregătim pentru ea. Dar dincolo de moarte ne aşteaptă fericirea vesnică, dacă îl urmăm pe Hristos. Asadar, orice preot, ca si orice crestin, trebuie să mărturisească Adevărul cu orice pret. Căci, pînă la urmă, nici nu avem ce pierde. În cel mai rău caz ne omoară, dar pentru asta nu trebuie să ne îndulcim pozitia. Sînt duhovnici buni la noi, însă e nevoie de eroism să împlinesti cunostintele.

 

Integrarea: „Ma bucur că scapam de rusi”

 

Ce înseamnă pentru Biserica Ortodoxă Română integrarea în Uniunea Europeană? Cum va răspunde Biserica acestei noi si importante provocări?

 

Prea multe nu ştiu nici despre Uniunea Europeană, nici despre ce înseamnă propriu-zis aderarea tării noastre la această organizatie. Dar mă bucur că scăpăm de rusi, că vom avea o pază, un spate, o autoritate. La ora actuală sîntem desconsideraţi, iar de la est vine permanent pericolul – rusul nu se astîmpără. Ne va costa integrarea asta, e adevărat…

 

UE este o alcătuire suprastatală în care domină spiritul secularist. Integrarea României ar putea împinge statul spre minimalizarea credintei si spre adoptarea unor măsuri în afara credintei noastre.

 

Au făcut organizatiile masonice orice să-l înmoaie pe Hristos, dar n-au reuşit. Adevărul te provoacă să-l ataci, că dracul este prezent pretutindeni si nu stă degeaba. Însă, diavolul are o durere mare: că nici noi nu sîntem proşti. Ne întrebăm care e rostul nostru în viaţă si actionăm în consecintă. Nu trebuie să ne temem de nimic, deci nici de UE, dacă rămînem în credintă.

 

 

 

Interviu luat de pe portalul-forum “Credintă Ortodoxă” de la Marius Balos