Despre Mântuire

 

     Preot Profesor

   Dumitru  StAniloae

 

Iubirea adevărată este în trei, nu este în doi. Doi deja se limitează, e margine, trebuie să fie şi al treilea ca să nu fie o margine. La noi sunt mulţi “al treilea” dar pentru că suntem mărginiţi, dar la Dumnezeu nu poate fi decât Unu în al Treilea şi de aceea Duhul este Cel care vine ca o Persoană lângă Tatăl şi se bucură cu Tatăl de Fiul. E proiectat de Tatăl asupra Fiului şi luminează pe Fiul şi-L face mai luminos pe Fiul pentru Tatăl, şi-L face mai luminos pe Tatăl pentru Fiul.

 

 

DESPRE MÂNTUIRE

Secvenţe tehnoredactate dintr-un interviu acordat unui post de radio, dar şi alte mărturii vii.

 

 

 

(moderator)

 

 Părinte Profesor primim multe întrebări de la ascultătorii noştri şi una, care revine de cele mai multe ori este > “Ce înseamnă a te mântui în concepţia Bisericii Ortodoxe?”

 

(Părintele Stăniloae)

 

 Despre “mântuire” nu vorbeşte decât creştinismul, în mod satisfăcător. Religiile orientale, religiile păgâne, care nu cunosc un Dumnezeu “Personal” şi care socotesc că după ce omul sfârşeşte viaţa de aici se scufundă într-o esenţă inconştientă, nu pot vorbi de mântuire şi nici nu vorbesc de mântuire. A nu mai fi însemnează a nu te mântui. Ce bucurie mai ai dacă nu mai eşti conştient după ce treci de aici şi ce viaţă mai ai ?- încât ideea de mântuire  e proprie religiilor personaliste care cunosc un Dumnezeu “Personal”. O au şi iudeii – pentru că cunosc un Dumnezeu “Personal”, o au şi mahomedanii – pentru că şi ei cunosc un Dumnezeu “Personal”, dar înţelesul cel mai deplin al mântuirii nu-l are decât creştinismul pentru că Dumnezeul creştin este un Dumnezeu adevărat, pentru că este un Dumnezeu al iubirii, pentru că nu-i o singură Persoană care nu iubeşte pe nimenea ci este un Tată şi un Fiu – şi ei se iubesc – şi-un Duh Sfânt de care se bucură fiecare  pentru că salută cu El în iubirea faţă de Celălalt.

Dumnezeul creştin, Dumnezeul Sfintei Treimi, este Dumnezeul adevăratei mântuiri şi numai El ne poate da şi nouă  ca persoane o viaţă după moarte şi-o viaţă fericită, împlinită prin iubirea care de la El vine şi la noi. Deci numai creştinismul dă un sens vieţii pământeşti. Ştim  pentru ce trăim – trăim pentru ca să ajungem la o viaţă după moarte, la o viaţă fericită.

Dacă nu mai ai nimic după viaţa de aici, atunci numai este mântuire şi celălalte religii nu pot vorbi de mântuire, şi ce sens are atunci viaţa? –numai dacă ne putem bucura de-o mântuire, adică dacă nu dispărem total din existenă după viaţa aceasta , numai atunci viaţa aici pe pământ are un sens. De aceea în Noul Testament se identifică de foarte multe ori mântuirea cu viaţa de veci.

Astfel în Evanghelia lui Ioan 3, 17 se spune că  “aşa a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Unul- Născut Fiul Său l-a dat ca toţi ceia ce cred în El să nu piară ci să aibă viaţă de veci”, deci asta-i mântuirea – atunci când mori şi să treci la viaţa de veci. Că n-a trimis Dumnezu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea ci L-a trimis ca să se mântuiască prin El, adică să aibă viaţă de veci. Dar în mod special, Ortodoxia accentuează caracterul acesta şi scopul acesta al credinţei – mântuirea – de aceea ortodocşii,  şi catolicii să zicem, numesc pe Iisus Hristos şi “Mântuitor”, Mântuitorul. N-am auzit grupurile neo-protestante sau sectare să-i zică “Mântuitorul”  pentru că nu-L socotesc în mod hotărât Dumnezeu, ci doar un prooroc oarecare, de aceea nici nu-i spun Hristos, ci  numai Iisus – nume pe care le-au avut şi alte personalităţi din Vechiul Testament. Ori numai dacă El este Dumnezeu sau Hristos, El ne poate mântui, numai dacă e Fiul lui Dumnezeu El însuşi!

Şi învăţătura noastră este că însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis de Tatăl Său în lume ca să ia şi faţă de om, să ia şi firea omenească, ca să se înfrăţească cu noi, fără să înceteze să fie Dumnezeu, ca-n unire cu El să căpătăm şi noi calitatea de fraţi ai Lui, fraţi ai Fiului lui Dumnezeu şi fii ai Tatălui Ceresc. Să intrăm în această relaţie de iubire a Sfintei Treimi. A venit Fiul lui Dumnezeu aici, s-a făcut Om, s-a înfrăţit cu noi, ne-a înfrăţit pe noi cu El, ne-a făcut fraţi ai Lui ca să ne iubească şi pe noi Tatăl Lui cum Îl iubeşte pe El, ca să fim şi noi Fii ai Tatălui Ceresc, să ne bucurăm de toată iubirea de care se bucură El. Să ne bucurăm de iubirea Lui de frate, să ne bucurăm de iubirea de Dumnezeu ca Tată.

 Mântuirea constă în viaţa de veci a noastră în viaţa deci plină de fericirea pe care nu o avem aici, viaţa de veci în care înaintăm la nesfârşit în iubirea lui Dumnezeu, că niciodată nu putem ajunge să cuprindem toată iubirea câtă ne–o arată Dumnezeu, Iisus Hristos este numit de aceea Mântuitorul. În epistola către Filipeni 3, 20 se spune “Noi n-avem cetate stătătoare aici pe pământ, avem cetate stătătoare în cer”, acolo-i viaţa noastră neîncetată, veşnică, aici e trecătoare, de aceea aşteptăm din cer Mântuitor, şi acesta este Iisus Hristos.

Deci Mântuirea este o iubire nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de noi, o iubire deplină a lui Dumnezeu faţă de noi, ne umple pe toţi de iubire faţă de El, dar făcându-ne fraţi ai Lui şi fii ai aceluiaşi Tată Ceresc, ne dă şi puterea să ne iubim şi pe noi înşine – aceasta-i mântuirea –  fericirea veşnică de care ne vom bucura, iubiţi de Fratele nostru, Fiul lui Dumnezeu şi de Tatăl nostru, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Aici noi trebuie să ne pregătim pentru aceasta, pentru că dacă nu ne pregătim şi noi ca să dobândim această iubire şi ca să putem să arătăm şi noi această iubire atunci cum vom putea fi duşi cu sila la mântuire?

Viaţa aceasta pământească este o viaţă în care să ne pregătim pentru fericirea veşnică, deci pentru mântuire. Numai aşa capătă viaţa un sens!

 

  (Moderator)

 

Există diferenţe între confesiunile creştine în ce priveşte felul în care este văzut acest proces de desăvârşire, de îndumnezeire?

 

(Părintele Stăniloae)

 

Există, creştinismul răsăritean a păstrat acest înţeles, din Evanghelie, al mântuirii. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să fie aproape de noi s-a dat jertfii ca să ne arate cât de mult ne iubeşte iar înviind ne-a arătat că a învins moartea şi ne deschide şi nouă perspectiva vieţii veşnice, căci El înălţându-se la cer, cu trupul Lui înviat, nu s-a rupt de legătura cu noi, ci este într-o legătură cu noi şi legătura aceasta cu noi Îl avem prin taine, în botez spunem că ne unim cu Hristos.

Sf. Ap. Pavel spune “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, iar în taina Sfintei Împărtăşanii primim Trupul Lui cel Înviat ca să ne pregătim şi noi trupul nostru pentru Înviere, e-un Germen al învierii pe care-L primim în noi şi este-o deschidere totală a Lui faţă de noi căci numai e o despărţire între trupul Lui, deci El Însuşi intră în noi. În Occident nu s-a mers pe linia aceasta. Noi spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să rămână veşnic într-o legătură cu noi, chiar după ce învie, prin Trupul Lui Înviat poate pătrunde în noi, există o legătură intimă între El şi noi, şi ne ridică încet-încet, pe măsură ce ne silim şi noi, la desăvârşirea pe care o are Umanitatea Lui, ne desfacem şi noi de egoismul nostru de care s-a desfăcut El, ne facem şi noi capabili de jertfă, ne facem şi noi capabili de o unire cu Dumnezeu aşa cum El s-a făcut prin umanitatea Lui, unit cu noi.

 Deci Hristos rămâne mereu în noi, lucrând  în noi, prin desăvârşirea Umanităţii Lui ca să ne facă şi pe noi desăvârşiţi în umanitatea noastră prin iubire. În occident s-a ivit teoria Anselm de Canteburry pe la 1100 care a  spus “Hristos prin moarte, a plătit lui Dumnezeu pentru păcatul nostru, a satisfăcut onoarea lui Dumnezeu, căci cel ce păcătuieşte se face vinovat şi sau e pedepsit, sau trebuie să dea satisfacţie. Hristos a dat satisfacţie, noi suntem scăpaţi de pedeapsa veşnică, dar cu aceasta a terminat, s-a retras în cer, a lăsat un locţiitor, pe Papa de la Roma” mai vine apoi pe urmă şi ideea că ei n-au învăţătura despre  energia necreată care vine din Hristos în noi, vine din Dumnezeu în noi prin Umanitatea Lui. Energia aceasta necreată o avem în Taine, Hristos se uneşte cu noi fără să se confunde prin energia Lui necreată, fiecare taină e-o energie necreată. Ei n-au înţeles subtilităţile acestea, să primeşti o energie necreată de la Dumnezeu în Taine şi totuşi să nu te confunzi cu ele. Ei au înţeles că aceasta însemnează confuzie (n.t. =amestec, contopire). Nu-i confuzie, eu dau mâna cu un prieten şi dacă am iubire faţă de el merge din mine o energie la el fără să mă confund.

Cu cât ne unim mai mult cu atât ne preţuim mai mult, fiecare e mai de preţ în ochii celuilalt. Nu ne confundăm, dimpotrivă ne promovăm unul pe altul, aşa ne promovează Dumnezeu pe noi şi noi Îl vedem pe Dumnezeu în iubirea Lui, fără să ne confundăm, în această  energie necreată. Ei n-au înţeles, occidentalii, în Occident Creştinismul a mers într-o lume care şade în barbarie, pe când, în Răsărit, Creştinismul a venit într-o lume trecută prin toate filosofiile. Prin filosofiile greceşti, prin subtilităţile de credinţă ale Vechiului Testament, prin cultura egipteană, prin cultura din mesopotamia, care nu i-a satisfăcut pe oameni, le-a adus ideea aceasta de “persoană”, că filosofiile de obicei rezumă.

Toţi filosofii vreau să rezume toată existenţa în nişte esenţe ale căror legi le cunosc uşor şi pe urmă spun că ştiu tot. N-au cunoscut ideea de “persoană”, şi mântuirea e a “persoanei” nu a esenţei! Ce mă interesează pe mine că e mântuită esenţa Umanităţii. Pe mine mă interesează să fiu mântuit eu, să fie mântuit tatăl meu, să fie mântuit copilul  meu, prietenul meu, să fim mântuiţi ca persoane. Esenţa nu este decât în persoane, Creştinismul a adus ideea de “persoană” şi prin aceasta ideea de mântuire. Occidentul n-a priceput lucrurile acestea, acolo Creştinismul a mers într-o lume ieşită din barbarie.

Un teolog reformat spune “la noi Creştinismul a intrat într-o lume ieşită din barbarie şi ne-a învăţat atâta: să nu ucidem, să nu furăm” pe când în Orient a venit într-o lume foarte rafinată care văzuse că toate culturile şi filosofiile lor anterioare nu-i satisfac, pentru că nu se descoperise valoarea “persoanei”, valoarea fiecărui om ca persoană. În Răsărit au rămas acestea, de aceea la noi, chiar în poporul nostru s-a păstrat Creştinismul originar, Creştinismul de la-nceput. Îl vedem peste tot pe Dumnezeu chiar oamenii noştrii din sate văd pe Dumnezeu peste tot, Îl văd în noi, Îl văd în lucrurile noastre, Îl văd în faptele noastre, Îl văd ca Cel ce ne  ajută, Îl văd ca Taină, fără să ne confundăm cu El, fără să ne confundăm în sens panteist.

Occidentul n-a înţeles lucrurile acestea, a spus că Dumezeu e departe – acolo, şi când s-a ivit o reacţie faţă de această idee, atunci au spus “Dumnezeu este una cu noi, Se confundă cu noi” şi astea sunt filosofiile Renaşterii încoace, ca şi filozofiile din antichitate, au devenit panteiste – Dumnezeu una cu lumea. La noi este subtilitatea aceasta în Ortodoxie: Dumnezeu e prezent fără să ne confundăm cu El, nu Se confundă cu noi, nu suntem panteişti, nu ne pierdem esenţa divină, dar nici nu suntem despărţiţi.

Deci vedeţi, la catolici tainele au rămas cu o aşa-zisă “graţie creată”- creează Dumnezeu o graţie şi ne ajută cu ea, dar încolo El e departe, Papa mânuieşte această graţie creată, sau şi episcopii, şi ne-o împarte în meritele pe care şi le-a câştigat Hristos în noi, o religie a meritelor – o religie care ne lasă despărţiţi. Şi atunci au venit protestanţii şi au zis “dar ce ne mai trebuie atunci taine?” dacă nu ne mai dă pe Hristos Însuşi prin energiile necreate, dacă nu-L dă pe Dumnezeu Însuşi. Şi au venit sectele şi-au anulat cu totul tainele, nu le mai trebuie taine, a rămas un Hristos distant, un Hristos al discursurilor – ştim de El, lăudăm, cântăm, dar nu-L avem în noi. Pe când aici (n.t =Ortodoxie), toate se sfinţesc prin prezenţa Lui – sfinţim pâinea prin prezenţa Lui, sfinţim mâncărurile prin prezenţa Lui, sfinţim toate faptele noastre prin prezenţa Lui şi este prezent El prin lucrările Lui în prezenţa noastră – asta e Ortodoxia – prezenţa lui Hristos!

Occidentul este o lume a separaţiei de Dumnezeu sau unei confuzii (n.t. =contopire, amestecare) între Dumezeu şi lume. De aceea ne-au venit din Occident toate filosofiile acestea care confundă lumea cu Dumnezeu – spun că lumea este ultima realitate sau care-L ţin pe Dumnezeu distant cum e la secte şi noi vrem să-i luăm pe ei ca model, să ne luăm după ei, noi nu ne dăm seama ce avem noi, noi trebuie să le dăm lor, şi de fapt mulţi dintre occidentali încep să-şi dea seama şi să caute să devină ortodocşi, să traducă cărţile noastre, să-i i-a pe Sfinţii Părinţi în care s-a dezvoltat această concepţie despre valoarea “persoanei”.

Ei au avut un raţionament de adolescenţi ieşiţi din barbarie, o raţiune care separă: de aci e una, de acolo e alta, până aici e Dumnezeu, de aci încolo e lumea şi raţionalismul acesta le-a dus la organizarea vieţii în tehnică dar nu văd “Taina” în existenţă, sunt foarte săraci în privinţa aceasta, pe când noi avem sentimentul acesta de “Taină”, în minunăţia lumii vedem Prezenţa lui Dumnezeu, la noi nu se desparte între Raţiune şi între sentimentul de Taină. Cu cât mai mult cunoaştem bogăţia armonică a lumii cu atât vedem în ea Taina lui Dumnezeu, trăim această “Taină” a lui Dumnezeu.

E cu mult mai complexă, mai rafinată credinţa aşa cum o trăim noi, credinţa din Evanghelie care a venit după toate filosofiile, depăşind toate filosofiile. În Sfinţii Părinţi avem cea mai înaltă gândire, o unire  între Raţiune şi Taină, o Raţiune care cu cât vede mai mult bogăţia lumii şi armonia lumii cu atât se leagă de Taina ei, asta e deosebirea dintre noi şi Occident în privinţa credinţei. Ar trebui să ne dăm mai mult seama, intelectualitatea noastră să se lase mai puţin vrăjită de raţionalismul mărginit şi uscat al Occidentului şi să vadă mai mult bogăţia spiritualităţii satelor noastre în care s-a păstrat, mai ales în satele noastre şi daca-m pune-o pe aceasta în evidenţă am da şi noi ceva Occidentului, foarte mult. Cum a spus un preot francez devenit ortodox în Poregarre care a scris o carte despre dialogul cu mine: “Aici este bogăţia, să nu veniţi să luaţi bogăţia spirituală de la noi, aici, la voi, este bogăţia şi noi din ce în ce mai mult să venim să luam această bogăţie spirituală de la voi ”- a spus aceasta când s-a întemeiat frăţia ortodoxă română cand a fost şi el de faţă.

 

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri, dar acest lucru nu mi-a dat nici Pacea nici Iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune – şi aici L-am auzit spunându-mi: “Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!”. Atunci cu răbdarea m-am pus pe lucru. Astfel am înţeles treptat că Dumnezeu E aproape, că mă iubeşte, şi că umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că Iubirea e “comuniunea” cu Dumnezeu şi cu celălalt, şi că fără această “comuniune” lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre … Dacă ar voi numai să trăiască în această Iubire, lumea ar cunoaşte “Viaţa” veşnică…

 

 

Despre Mântuire

 

+Sursa interviului>

 

Interviuri video şi audio www.sfaturiortodoxe.ro

 

+Tehnoredactare>

 

Dan Camen

 

+Fotografie> http://grupareaaproape.files.wordpress.com/2007/01/staniloae.jpg