RSS

Arhivele lunare: noiembrie 2007

O seara de ASCOR…

ASCOR Craiova in fata sediului in costume populare de Sf. Dimitrie

O seara de ASCOR…

 

era prin ’06 prin martie, pe la ASCOR Craiova … parintele Savatie Bastovoi. Chiar dupa ce sustinuse o conferinta. Restul … nu se poate exprima prin cuvinte. Trebuie sa vedeti. Adica sa downloadati vreo 500 mb de video de

AICI

(daca nu merge din prima link-ul, dati reload sau refresh*)

O seara filocalica cu oameni agatati pe fereastra sediului ca sa asculte cuvantul parintelui, seara tarziu. Comuniune ca la Cina cea de Taina …

Mda, daca intreaba cineva ce e ASCOR? … pai asta e! ceea ce se vede si aude.

Cine e Parintele Savatie Bastovoi? … pai nu trebuie sa spunem cine sau ce e, insa il puteti auzi si vedea – restul sau, de fapt, Totul … e Hristos in mijlocul nostru!

 

Cine nu si-ar fi dorit sa fie prezent in sala aceea in ziua respectiva sa asculte si sa vada ‘pe viu’ tot ce se petrecea acolo?…

–––––––––-

* daca nici asa nu merge dati copy/paste pentru urmatorul link> http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/450/Pr-Savatie

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 30, 2007 în Dialoguri, duhovnici, Familie, oameni, Videos

 

Etichete: , , , , ,

Festivalul „Isvoare Duhovnicesti” ASCOR Craiova 2007

Festivalul „Isvoare Duhovnicesti” ASCOR Craiova 2007

 

Isvoare Duhovniceti ASCOR Craiova 2007

 

AFISUL acestui festival de conferinte duhovniceti il puteti vedea

 

AICI

 

perioada de desfasurare este de 03 – 11 decemvrie 2007

 

puteti downloada afisul de aici

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 30, 2007 în Conferinte, Vesti

 

Etichete: , , , , ,

Cioara care a Inviat … o sperietoare de ciori

Cioara care a Inviat … o sperietoare de ciori

 

 

link youtube> http://www.youtube.com/watch?v=XhcWg4NiqN8

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 29, 2007 în Fara categorie, Videos

 

Etichete: , , , , , ,

Liturghia ingerilor si a sfintilor

Altar pentru Dumnezeiasca Liturghie Ortodoxa

Liturghia ingerilor si a sfintilor

Toata creatia lauda pe Domnul, atat cea neinsufletita, in mod inconstient, cat si cea insufletita, in mod constient. Desigur, cea neinsu­fletita isi face deplin vadita lauda adusa lui Dumnezeu prin creatiunea insufletita, constienta. Deci si cetele ingeresti lauda pe Domnul in mod constient (Isaia 6, 1-6). Il lauda chiar cu mai multa putere si uimire, pentru ca ele cunosc mai bine slava Lui. Cu cat este mai plina o faptura de Dumnezeu, cu atat Il lauda mai mult. Ingerii au cunoscut prin Biserica si taina minunata a intruparii si jertfei Fiului lui Dumnezeu pen­tru oameni (Efes. 3, 10) si il lauda si pentru aceasta, luand putere din si mai marea intelegere a ei (cum zice Sfantul Grigorie Palama), pentru a sluji si ei spre mantuirea oamenilor. Aceasta echivaleaza cu o mai mare predare a lor lui Dumnezeu, deodata cu o mai mare smerenie a lor, aducand oamenilor ca fapturi inferioare lor o astfel de slujire, asa cum a facut-o Fiul lui Dumnezeu insusi, facandu-Se om, iar prin aceasta inaltand umanitatea la nivelul Sau, nu prin fiinta, ci prin bunavointa. Ingerii urmeaza pilda aceasta uimitoare pentru ei a Fiului lui Dumnezeu, slu­jind Lui ca om si ca urmare omului in general, desi aceasta ca existenta creata se afla pe o treapta inferioara.

 

Slujirea aceasta si-o arata ingerii si prin faptul ca insotesc pe Hristos in Liturghia cereasca ce o savarseste neincetat in fata Tatalui, prezentandu-se cu jertfa Lui, si ca urmare, si in Liturghia din locasul bisericesc, ca extindere a aceleia. De aceea, rugam pe Dumnezeu la intrarea cu Evan­ghelia care echivala in secolele crestine primare cu inceputul Liturghiei: ” Stapane, Doamne Dumnezeul nostru, Cela ce ai asezat in ceruri cetele si ostile ingerilor si arhanghelilor, spre slujba slavei Tale, fa ca impreuna cu intrarea noastra sa fie si intrarea sfintilor ingeri, care slujesc impreuna cu noi si impreuna slavesc bunatatea Ta”. Rugam, adica, pe Dumnezeu ca in slujirea liturgica ce o incepem noi sa avem impreuna cu noi in pla­nul nevazut pe ingeri, sau sa ne aflam si noi impreuna cu ingerii in Liturghia neincetata a lor din planul nevazut, in care insotesc pe Hristos in nein­trerupta prezentare a jertfei Lui in fata Tatalui ceresc, predandu-se si ei impreuna cu Hristos Tatalui. Hristos Se preda vesnic Tatalui ca om, ca sa atraga toata creatia intr-un act de predare impreuna cu Sine Tata­lui. De aceea, spunem si la intrarea cu Cinstitele Daruri ce inchipuiesc pe Hristos, Care le va preface in Trupul si Sangele Sau, ca inchipuim pe heru­vimi, avand sa-L primim pe Hristos ca jertfa, cum L-au primit si ei, dar Il si inconjuram in aducerea jertfei Lui, asa cum si ei fac aceasta. El se lasa inconjurat si de noi in aducerea jertfei Sale Tatalui, intrucat o aduce pentru noi si ne aduce si pe noi, prin aceste daruri. Caci si ingerii primesc, pe de o parte, o crestere spirituala din jertfa lui Hristos, iar pe de alta il insotesc pe El in aducerea jertfei Lui.

 

Acestea se petrec cu ingerii permanent in cer. De aceea, si cand Hristos se face preot cu jertfa Sa adusa Tatalui pentru noi pe altar, ingerii il insotesc in chip nevazut. Astfel, prin participarea ingerilor la Liturghia din locasul bisericesc nu fac decat sa continue sa-L insoteasca pe Hristos in lucrarea prin care El isi face Liturghia cereasca prezenta in locasul bisericesc. De aceea, scoatem si la Proscomidie o particica si pentru ingeri. Ei nu pot ramane departe de jertfa ce o aduce Hristos neincetat in cer Tatalui pentru oameni, jertfa pe care si-o face prezenta si in Liturghia din locasul bisericesc, asa cum nu ramine straina nici Maica Domnului, desi nici pentru ea, nici pentru ei, jertfa lui Hristos nu s-a adus si nu se prezinta neincetat spre iertarea paca­telor, ci spre cinstirea ei si a lor, sau insotita si de adeziunea si bucuria ei si a lor; spre insusirea duhului de jertfa al lui Hristos in slujirea mantuirii oamenilor.

 

Dar ingerii slujesc lui Hristos ajutand pe oameni la mantuirea lor, si intrucat ii ajuta pe acestia sa intoarca lui Hristos cosmosul ca dar dupa ce l-au primit de la Dumnezeu, si prin aceasta sa se predea si pe ei. Caci ii ajuta si ei sa invinga duhurile rele care le stimuleaza in mod inselator egoismul, trezind si sporind in ei lacomia prin care fac si din univers un obiect de vrajba intre ei, si pofta care ii face sa socoteasca universul o proprietate exclusiva si unica a lor.

 

Ingerii implinesc si prin aceasta voia lui Hristos, Care prin jertfa Lui le-a inspirat si oamenilor duhul de jertfa si le-a prilejuit unirea cu El in Liturghia in care e prezent cu aceasta jertfa si a slabit si puterea demo­nilor. Fiindca le dau si ei putere oamenilor sa biruiasca ispitele demonilor, a caror slabire esentiala a adus-o Hristos prin Crucea Lui. Caci ” El a dezbracat domniile si puterile si le-a dat pe fata cu hotarare, biruind asupra lor prin cruce” (Col. 2, 15). Ei ne ajuta sa implinim ceea ce ne sfatuieste Sfantul Apostol Pavel, slujind lui Hristos Cel Care ne intareste prin Crucea Lui: ” In sfarsit, fratilor, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu ca sa puteti sta impotriva unel­tirilor diavolului. Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva domniilor, stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii raspandite in vazduhuri” (Efes. 6, 10-13).

 

Deci ingerii slujesc lui Hristos sau Crucii Lui, slujind mai ales mantuirii oamenilor si prin aceasta si scoaterii prin oameni a universului din intu­nericul lipsei de sens si daruirii intregii creatii vazute lui Hristos si prin El Tatalui. Ingerii nu pot prezenta ei universul lui Hristos ca jertfa a lor, pentru ca nu au trupuri prin care sa poata lucra ca ei si pentru care li s-ar fi dat si lor de Dumnezeu ca dar. Insa tocmai prin dezinteresul lor pentru cele materiale pot ajuta pe oameni in slabirea lacomiei lor pentru acestea si sa intareasca in ei puterea de a nu se alipi prea mult de ele. In sensul acesta se poate intelege si ideea Sfantului Maxim Martu­risitorul ca ingerii sunt preotii universului, chiar daca acestui univers apartin si oamenii, sau chiar daca pe o treapta mai apropiata de universul material se afla si oamenii ca preoti ai lui. In aceasta calitate ingerii ajuta universul, care consta din fapturi insufletite si neinsufletite, sa se mentina in unitate si sa inainteze impreuna cu ei, cum spune Sfantul Maxim, tot mai mult in Dumnezeu, asa cum ajuta in locasul bisericesc preotii din altar sa tina intr-o unitate pe credinciosii din naos si ii ajuta sa inainteze impreuna cu ei tot mai mult in unirea cu Hristos (Mystagogia, P.G. 91. col. 969-972).

 

In acest inteles s-ar putea intelege darul ce-l aduc ingerii in Liturghia cereasca Arhiereului Hristos, ca univers intreg, pentru a fi transfigurat sau indumnezeit de El. Dar acest act este si el o predare a lor si a universului, in sensul insusirii Crucii lui Hristos. Astfel toata creatia e chemata sa se adune in Hristos si prin El in Tatal prin Cruce (I Cor. 15, 28). Prin Fiul, Care ramane in veci Arhiereu al propriei jertfe, se va reface unitatea armo­nioasa a intregului univers, o data cu biruirea vrajmasilor Lui si ai unitatii creatiei: ” Iisus, prin aceea ca ramane in veac, are o preotie netrecatoare. Pentru aceasta si poate sa mintuiasca desavarsit pe cei ce se apropie printr-insul de Dumnezeu, caci pururea e viu ca sa mijloceasca pentru ei” (Evrei 7, 24-25).

 

Slujirea ingerilor contribuie astfel la ridicarea intregului univers intr-o Liturghie cosmica.

 

Despre slujirea Fiului lui Dumnezeu de catre ingeri, privit in El insusi si dupa ce S-a facut Om si S-a jertfit pentru oameni, cu o noua si mai mare intelegere a maririi Lui, dar prin aceasta si a omului, vorbeste Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Filipeni si in cea catre Evrei. In Epistola catre Filipeni 2, 10, spune: ” Pentru aceea (pentru jertfa Lui pentru oameni) si Dumnezeu L-a preainaltat pe El (ca om) si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca intru numele Lui tot genun­chiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti”. Iar in Epistola catre Evrei spune despre Hristos: „Care fiind stralucirea slavei si chipul ipostasului lui Dumnezeu si care tine toate cu cuvantul puterii Sale, dupa ce a savarsit curatirea pacatelor noastre, a sezut de-a dreapta slavei intru cele prea inalte, facandu-Se cu atat mai presus de ingeri, cu cat a mostenit nume mai presus de ei… Caci caruia dintre ingeri i-a zis Dumnezeu vreodata: Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut. Ingerii care nu sunt toti duhuri slujitoare, trimisi sa slujeasca pentru cei ce vor fi mostenitori ai mantuirii ?” (Evrei 3-5, 14).

 

Insasi lauda adusa Fiului lui Dumnezeu cel intrupat pentru jertfa Lui ia putere din starea de neincetata jertfa a Lui. Caci aceasta lauda i-o aduc lui Hristos ingerii impreuna cu sfintii, ca o jertfa a lor, cum se spune in Sfanta Liturghie: „Jertfa laudei”. Dar la lauda aceasta ingerii ajuta si pe oameni si prin ei intregul cosmos. Aceasta se spune in Apocalipsa: ” Si am vazut si am auzit glas de ingeri multi, de jur imprejurul tronului si al fiintelor si al prezbiterilor (care se pare ca sunt evanghelistii si apostolii – primii prezbiteri), si era numarul lor zeci de mii de zeci de mii (miliarde), zicand cu glas mare: Vrednic este Mielul cel injunghiat ca sa ia puterea si bogatia si intelepciunea si taria si cinstea si slava si binecuvantarea. Si toata faptura care este in cer si pe pamant si sub pamant si in mare si toate cate sunt in acestea, le-am auzit, zicand: celui ce sade pe tron si Mielului fie bine­cuvantarea si slava si puterea in vecii vecilor” (Apoc, 5, 11-13).

 

Mielul injunghiat aduce toate la unitate in simtirea Lui de Miel si unitatea aceasta se arata in lauda ce I-o aduc toate. Liturghia din locasul bisericii e si ea o lauda a Mielului, in care rasuna spiritual lauda Liturghiei nevazute si lauda Liturghiei cosmice.

 

Omul ca persoana este si el o biserica sau un locas al lui Dumne­zeu. Caci zice Sfantul Apostol Pavel: „.Nu stiti oare ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi ?” (I Cor. 3, 16). Si nu numai impreuna credinciosii sunt biserica a lui Dumnezeu, ci si fiecare in parte. Si nu numai sufletul fiecaruia este un templu, ci si trupul, caci Hristos a murit cu trupul, sfintindu-l si inviindu-l. Si aceasta innoire si arvuna a invierii ne-o comunica si noua. Prin aceasta nu mai suntem inchisi in noi insine, ci deschisi lui Dumnezeu si proprii Lui. ” Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, care este in voi, pe care-L aveti de la Domnul, si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret. Slaviti dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 19-20). Fiind templu al lui Dumnezeu omul nu este stapan cu totul peste sine, ci este slujitor al lui Dumnezeu, desi se cere sa-si faca slujirea si cu libertatea lui. Omul nu este o existenta care nu mai are deasupra sa nimic, ci este atarnator de Dumnezeu cel transcendent, sau e legat de El. Prin aceasta este preot al lui Dumnezeu pentru sine. Dar tocmai pentru ca nu e de sine, ci al lui Dumnezeu cel nemuritor, omul a scapat de moarte; sau chiar murind, el continua sa traiasca, pentru ca este al lui Dumnezeu cel viu, sau al lui Hristos care a biruit xnoartea: ” Caci nimeni dintre noi nu traieste sie-si si nimeni nu moare sie-si. Deci si de traim si de murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Aceasta pentru ca „suntem biserica a lui Dumnezeu celui viu, precum Dumnezeu a zis: Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumne­zeul lor si ei vor fi poporul Meu” (II Cor., 6, 16).

 

Fiind preot al lui Dumnezeu pentru sine, omul are datoria sa se roage pentru sine lui Dumnezeu si sa se aduca jertfa pe sine. Dar fiind si locas al lui Dumnezeu caruia se roaga si se aduce jertfa, murind sie-si pentru Dumnezeu ca sa primeasca viata innoita de la El, Dumnezeu nu e departe de el, ci este chiar in el, desi nu se identifica cu el. Aceasta e Liturghia interioara a omului, ca relatie vie a lui cu Dumnezeu cel dinla-untrul lui si ca urcus continuu al omului spre Dumnezeu, prin rugaciune si iubire care vine in intimpinarea silintelor lui in acest urcus.

 

Faptul acesta l-a descris cu deosebita limpezime Sfantul Marcu Ascetul. El a vazut in aceasta liturghie interioara a noastra, sustinuta de Liturghia neincetata a lui Hristos, cum este sustinuta si Liturghia comunitatii din locasul bisericesc. Hristos este si in liturghia noastra interioara Arhiereul principal care da si comunitatii si credinciosului singular sa savarseasca liturghia lor. Liturghia credinciosului singular mai ia putere si din Liturghia din locasul bisericesc, unde lucrarea arhiereasca a lui Hristos este confirmata de trairea si marturia intregii comunitati si unde Hristos Se aduce jertfa sub chipurile vazute de toti ale painii si vinului, de care ne-a asigurat El insusi la Cina cea de Taina ca vor fi chipuri ale Trupului si Sangelui Lui, ori de cate ori urmasii Apostolilor vor chema pe Duhul Sfant sa prefaca painea si vinul, vazute in planul prevazut, in Trupul si Sangele Lui, spre folosul unei comunitati de credinciosi.

 

In liturghia interioara credinciosul singular isi aduce ca jertfa nu painea si vinul spre prefacerea in Trupul si Sangele lui Hristos, ci toate gandurile sale Arhiereului Hristos care Se afla pe altarul inimii sale, pen­tru a le adauga la jertfa Trupului Sau prezentata neincetat Tatalui (Marcu Ascetul, Raspuns celor ce se indoiesc despre dumnezeiescul Botez, P.G., 65, col. 99).”In Hristos deci dobandim putinta de a veni in fata lui Dumnezeu, caci El ne face de acum vrednici sa fim primiti de Dumnezeu ca unii ce suntem sfintiti” (Sf. Chiril din Alexandria, Inchinare in Duh si adevar, cartea XVII, P.G. 68). Sau: ” Caci jertfa noastra este primita si place lui Dum­nezeu, pentru patima mantuitoare a lui Hristos. Si eu cred ca aceasta este ceea ce a spus Domnul insusi:” Fara de Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). Deci in buna noastra mireasma (buna mireasma a jertfei noastre prin care depasim  egoismul nostru,  n.n.)   este  amestecata  buna  mireasma a jertfei lui Hristos, ridicandu-se impreuna cu ea la Tatal. Caci noi nu suntem primiti altfel decat prin Hristos”  (Ibidem).

 

Hristos Se afla deci ca Arhiereu si in interiorul nostru, primind jert­fele noastre de rugaciuni, de lacrimi si de ganduri, ca sa le inalte impreuna cu jertfa Sa Tatalui, cum se afla in locasul bisericesc, unde Hristos pri­meste darurile si rugaciunile ca sa le ofere Tatalui impreuna cu Trupul si Sangele Lui prezente sub chipul vazut al painii si vinului.

 

Prin aceasta Sfantul Marcu Ascetul vede preotia noastra, a fiecaruia, lucrand in biserica fiintei noastre legata de lucrarea noastra in lume, sfin­tind, prin gandurile aduse de la prima lor aparitie lui Hristos, nu numai fiinta noastra, ci si lumea care ne prilejuieste aceste ganduri si cu care, dupa ce le-am sfintit prin daruirea lor lui Hristos, lucram apoi in lume. Sfantul Marcu ne recomanda sa aducem pe altarul inimii lui Hristos nu lucrurile din afara, caci aceasta nu o putem face in aceasta liturghie interioara, ci gandurile iscate de minte si prin care pornim la faptele noas­tre indreptate spre lucrurile si persoanele din afara.

 

Iata cuvintele Sfintului Marcu Ascettil: „Templul (personal) este sfanta casa, care e zidita de Dumnezeu. Iar altarul este masa nadejdii ase­zata in launtrul acestui templu. Pe aceasta masa se pune de catre minte gandul intai nascut al fiecarui lucru la care ajunge, ca un animal intai nascut, ca jertfa de ispasire pentru cel ce-l aduce, daca il aduce fara pata. Acest templu are un loc in partea dinauntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca inainte-Mergator (Evrei 9, 15), locuind, de la Botezul nostru, in noi, daca nu suntem crestini nevrednici (II Cor. 13, 5). Acest loc este incaperea cea mai dinauntru, cea mai ascunsa, cea mai curata a inimii. Deschizandu-se inima credincioasa prin nadejdea amintita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute ale mintii si le curata in focul dumnezeiesc, despre care a zis:” Am venit sa aduc foc ceresc pe pamant, si cat as dori ca el sa se aprinda” (Luca 12, 49).

 

Cel ce-si duce acolo gandul ce i-l provoaca vederea lucrurilor, a persoa­nelor, sau se naste in el in orice moment in legatura cu Hristos, din prima clipa a aparitiei lui, nu-l lasa sa lunece in pofte, in dusmanie, ci il face sa se dezvolte in curatie, vazand prin toate ale lumii pe Dumnezeu. Aceasta inseamna a se darui cineva pe sine si lumea lui Hristos. Aceasta o arata credinciosul ortodox vizibil prin semnul crucii ce si-l face foarte des. Prin semnul crucii nu pomeneste numai Treimea iubitoare si jertfa adusa de Hristos pentru noi, ca Unul din aceasta Treime, ci cere si ajutorul ei ca sa daruiasca orice fapta si lucru al sau lui Dumnezeu, sfintindu-le prin aceasta. Prin semnul crucii, ca semn al daruirii tuturor lui Dumnezeu, ca semn al jertfirii tuturor si al celui ce face acest semn, se sfinteste pentru el tot universul. Hristos vrea ca semnul crucii, sau al jertfei Lui, sa se imprime in tot universul si in toata miscarea lui. Prin aceasta in toate se instapaneste iubirea, armonia, pacea, contrare egoismului, pricina a dus­maniilor, a razboaielor, a suferintelor, a nefericirii de tot felul.

 

Daca Liturghia mireanului se poate savarsi astfel neincetat fara sa inceteze sa se gandeasca la lucrurile ce le are de facut, monahul poate savarsi Liturghia neincetat prin rugaciunea propriu zisa, fiind liber de multele indatoriri ce i le impune mireanului viata in lume. El poate ajunge la deprinderea rugaciunii neincetate: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”, sau a unor rugaciuni pentru altii. Rugaciunea nu e nici ea straina de jertfa de sine, sau de daruirea propriei persoane lui Hristos, din puterea jertfei Lui. Caci cel ce se roaga cu adevarat uita de sine si nu se gandeste decat la Dumnezeu. El se smereste in rugaciunea mintii, concentrata in inima, socotindu-se un pacatos si silindu-se sa simta nevoia ce o are de mila lui Hristos, si de iubirea lui Hristos fata de sine. Sau nu mai gandeste la altceva afara de Hristos si de cel pentru care se roaga, cu toata simtirea inimii.

 

Sunt credinciosi care prin multa lor rugaciune si prin viata inchinata cu totul lui Dumnezeu au dobandit unele harisme, intre care si pe acela al puterii tamaduitoare prin rugaciunile lor facute cu multa concentrare. Dar nu trebuie sa se increada in aceasta putere ca intr-una care va lucra in mod sigur. Ei nu trebuie sa uite nicicand de smerenie. Uitarea smereniei ar fi semnul lipsei de putere duhovniceasca.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

Sursa> http://www.crestinortodox.ro/Liturghia_ingerilor_si_a_sfintilor-254-19724.html

 

Foto> http://web.ku.edu/~russcult/visual_index/orthodoxy.html

http://web.ku.edu/~russcult/visual_index/images/orthodoxy/07altar.jpeg

 

 

 
 

Cuvant catre tineri – Arhim. Ioanichie Balan

Cuvant catre tineri – Arhim. Ioanichie Balan


un cuvant tinut pentru si catre tineri.

Este foarte folositor. Simplu la vorbire si pe scurt.

Direct si plin de har. Complet si parintesc. Pentru tineri si pentru toti.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii! …

click foto.

Parintele Ioanichie Balan

Calugarul

de arhim Ioanichie Balan

Iubite frate muritor,
De vei vedea un calator
Cu hainele cernite, singurel
Descult, flamand
Si insetat
Te rog sa ai mila de el
Ca poate-I un calugar!


De intanlesti la vre-o rascruce
Un om strain, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva in lume…
De-l vezi mereu
Oftand din greu
Sa nu-l intrebi atunci de nume,
Ca poate-I un calugar!


De vei vedea trecand prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traista goala in mana lui
Te rog acum
Sa-I iesi in drum
Si un cuvant mai bun sa-I spui
Ca poate-I un calugar!


Sau cand e frig si ploua afara
De vei vedea ca asteapta-n gara
Un calator infrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist si-ngandurat
Ca poate-I un calugar!


De vei vedea in multe randuri
Un om la munca stand pe ganduri
Privind cu ochi-n departare,
Mereu tacut
Si abatut
Nu-l intreba ce cata-n zare,
Ca poate-I un calugar!


Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, daca tu vei intanli
Un om in lume fara rost
Ce plange-ades
Neinteles .
Sa stii iubitul meu c-a fost
In viata lui calugar


C-acela care a trait
Si-n manastire-a-mbatranit,
Orice I-ai spune si I-ai da
Sa nu socoti
Ca o sa poti
Sa-I schimbi cumva inima sa,
Ca el e tot calugar!


De-I vei canta de bucurie
De asta el nu vrea sa stie
De jale de ii vei canta,
El tot mereu
Oftand din greu
Plangand incet va suspina
Cu lacrimi de calugar!


Deci nu cata sa-I mangai plansul,
Ci roagate si tu cu dansul,
Caci el de-atata pribegie,
De toti uitat
Si-ndepartat
Va suspina dupa pustie
Caci este tot calugar!


Iar daca lumea-l va-nsela,
Tu frate nu te bucura,
Nici sa vorbesti de el oricui,
Caci el oricand
Mustrat de gand,
Se va scula din calea lui
Caci incai tot calugar!


Iar daca va imbratatnii
Si-n lume frate, va muri,
Sa-l pui atunci intr-un mormant,
Si nimanui
Sa nu mai spui
Ca sub acest strain pamant
Se afla un calugar!

sursa poezie/foto> http://poezie-crestina.tripod.com/id27.html

sursa video> http://www.crestinortodox.ro/Parintele_Ioanichie_Balan_Cuvant_catre_tineri-video262.html

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 27, 2007 în duhovnici, oameni, Panihida, Videos

 

Etichete: , , , , , , , ,

Mitropolia Basarabiei – scurt istoric. Justificare.

Basarabia

Reactivarea episcopiilor Mitropoliei Basarabiei

– un act juridic şi o reparaţie morală

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 22 octombrie 2007 – care a avut drept scop definitivarea noului Statut de Organizare şi Funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, în consens cu noua Lege a Cultelor din România (Legea 489/2006)luând act, cu binecuvântare, de hotărârea Mitropoliei Autonome a Basarabiei referitoare la reactivarea eparhiilor sale sufragane (Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria), le-a înscris juridic în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, la capitolul Organizare, unde, potrivit sistemului tradiţional de organizare a Bisericii Ortodoxe, fiecare mitropolie are în componenţă eparhii sufragane. Pentru aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ţinut seama de următoarele considerente:

  1. Teritoriul din stânga râului Prut, locuit de strămoşii românilor încă din secolele III-IV d. Hr., a depins din punct de vedere canonic-duhovnicesc de Patriarhia de Constantinopol;

  2. În anul 1401, când Patriarhia Ecumenică a recunoscut canonicitatea Mitropoliei Moldovei (înfiinţată în anul 1386), acest teritoriu făcea parte din Mitropolia Moldovei, care era păstorită de ierarhi români, cu reşedinţa la Suceava şi apoi la Iaşi. Când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat autocefalia, în sec. XV (recunoscută de Patriarhia Ecumenică abia în 1589), aceasta nu avea jurisdicţie canonică asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru.

  3. Foarte târziu, în anul 1812 – anul anexării lui injuste de către Imperiul ţarist – acest teritoriu a fost inclus, în mod necanonic, în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în 1813 a înfiinţat pe acest teritoriu – reorganizat ca o nouă gubernie, numită Basarabia – eparhia de Chişinău, cu scopul rusificării populaţiei româneşti din partea de răsărit a Moldovei.

  4. În 1918, după proclamarea independenţei Basarabiei şi votarea de către Sfatul Ţării de la Chişinău a unirii cu Ţara Mamă, România, Eparhia rusă a Chişinăului, dependentă de Patriarhia Moscovei, şi-a încetat activitatea, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române a înfiinţat Arhiepiscopia română a Chişinăului.

  5. În 1922, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înfiinţat încă două eparhii în Basarabia – Episcopia Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi şi Episcopia Cetăţii Albe, cu reşedinţa la Cetatea Albă –, iar în 1927, Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rang de Mitropolie, având ca eparhii sufragane episcopiile menţionate mai sus. Acestora li s-a adăugat, în anul 1941, din raţiuni pastoral-misionare (ţinând seama de persecuţia stalinistă împotriva Bisericii Ortodoxe din zonă), Misiunea Ortodoxă Română pentru Transnistria, cu statut de eparhie.

  6. Mitropolia Basarabiei cu cele patru eparhii sufragane ale sale a funcţionat până în anul 1944, după care a fost forţată de către puterea comunistă sovietică să-şi întrerupă activitatea.

  7. În anul 1992, ca urmare a dezmembrării Uniunii Sovietice şi a proclamării Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, a fost posibilă, în condiţii de libertate, reactivarea Mitropoliei Basarabiei, în dependenţă canonică de Biserica Ortodoxă Română, ca Mitropolie Autonomă de stil vechi calendaristic (calendarul iulian).

  8. În data de 30 iulie 2002, autorităţile de stat ale Republicii Moldova au înregistrat Mitropolia Autonomă a Basarabiei ca entitate juridică religioasă, prin înscrierea acesteia în Registrul de Culte.

  9. În noiembrie 2004, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Autonome a Basarabiei a încheiat procesul de reactivare a vechilor sale eparhii sufragane (început încă din anul 1992), având următoarele titulaturi: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (s-a ţinut seama de configuraţia actuală a graniţelor Republicii Moldova).

  10. În anul 2006, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut Mitropolia Autonomă a Basarabiei, ca „succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv”, cu eparhiile ei componente: Arhiepiscopia Chişinăului (înregistrată juridic încă din decembrie 2004), Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria. Această hotărâre a confirmat juridic un drept istoric şi canonic al Mitropoliei Basarabiei.

Prin urmare, în luna octombrie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a luat act, cu binecuvântare, de această recunoaştere oficială a reactivării eparhiilor care au aparţinut Mitropoliei Autonome a Basarabiei, dar nu a luat nici o decizie de organizare efectivă a acestor eparhii, în sensul alegerii de episcopi şi crearea aparatului administrativ corespunzător, întrucât Mitropolia Autonomă a Basarabiei nu a iniţiat o astfel de organizare.
Aceste eparhii ale Mitropoliei Autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al Mitropoliei Autonome a Basarabiei şi în interiorul graniţelor statului independent Republica Moldova, fără a se nega însă dreptul la existenţă a Mitropoliei ruse a Chişinăului „şi a întregii Moldove” ca eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru că Patriarhia Română respectă dorinţa credincioşilor ortodocşi de a aparţine în mod liber fie de Patriarhia Română, fie de Patriarhia Moscovei. Coexistenţa celor două Mitropolii ortodoxe în Republica Moldova se explică astăzi prin faptul că acest teritoriu nu mai este parte componentă nici a statului român, nici a statului rus, ci este un stat nou, independent.
Ţinându-se cont de această situaţie specială, Patriarhia Română militează pentru coexistenţa paşnică şi cooperarea frăţească între cele două Mitropolii ortodoxe dependente de două Patriarhii ortodoxe surori, care vor ajuta Biserica Ortodoxă din Moldova să-şi dezvolte activitatea sa misionară şi pastorală într-o vreme a secularizării şi a proliferării sectelor religioase.

Biserica Ortodoxă Română doreşte ca cele două Mitropolii Ortodoxe din Republica Moldova să cultive nu cearta şi conflictele, ci dialogul şi cooperarea frăţească. În acest sens, Patriarhia Română a ajutat ambele Mitropolii, oferindu-le cărţi de cult şi cărţi teologice, tipărite în România sau permiţând ca ele să fie retipărite în Republica Moldova. De asemenea, Patriarhia Română a oferit posibilitatea multor tineri din ambele Mitropolii să studieze în Facultăţile de Teologie Ortodoxă din România, îndemnându-i să cultive respectul şi preţuirea atât faţă de Patriarhia Română, cât şi faţă de Patriarhia Moscovei. Dialogul frăţesc şi cooperarea frăţească, mai ales între cele două Mitropolii, sunt cele mai bune căi de a rezolva problemele existente pe plan local şi de a ajuta cele două Patriarhii surori să găsească împreună o soluţie canonică şi pastorală adecvată complexităţii situaţiei din zonă, pentru apărarea şi promovarea Ortodoxiei.

SECTORUL RELAŢII EXTERNE BISERICEŞTI

 

Sursa> http://www.patriarhia.ro/Site/Stiri%5C2007%5C149.html

 

Foto> http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6e/Karte-Basarabia-Pos-01.png

 


 

 
2 comentarii

Scris de pe noiembrie 26, 2007 în citadela, ecclesia, teologie, Vesti

 

Un colind aparte …

Un colind aparte …

 

Nasterea Ta Hristoase …

un colind cantat de membrii ASCOR Cluj superb.

„Slava s-aiba nesfarsita”

e o inregistrare la o calitatea inalta, dogmatisire pe cânturi fine …

il puteti asculta – click pe foto.

Daca insa v-a placut asa de mult, il puteti descarca de AICI!

 
2 comentarii

Scris de pe noiembrie 26, 2007 în Cantari

 

Etichete: , , , , , , ,

Ierom Rafail Noica – Cuvantul proorocesc si experierea Harului

Ierom Rafail Noica – Cuvantul proorocesc si experierea Harului

conferinta A.S.C.O.R. Alba Iulia, 15 noiembrie 2007

 

Ierom Rafail Noica

conferinta o puteti asculta dand click pe foto sus

are aprox. 3 ore

 

Ierom Rafail Noica

pentru a downloada conferinta click pe foto sus

are 2 parti, expunerea si intrebarile cu raspunsuri, aprox. 40 mb in total

 

auditie cu folos!

foto> http://www.teognost.ro

 

dan.camen.

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 22, 2007 în Conferinte, Dialoguri, duhovnici

 

Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Intrarea Maicii Domnului in Biserica

 

Maica Domnului icoana neterminata

 

este o icoana neterminata de rezolutie mare, o puteti descarca doar dati click pe ea si save as… motivul pentru care am ales o icoana neterminata cu Maica Domnului nu vi-l voi spune acum, poate niciodata, sunt mai multe insa bucurati-va de aceasta icoana

Despre praznicul de azi va vorbeste, cine altcineva, decat Parintele Cleopa

 

AICI!

Polieleul „Cuvant bun” in cinstea Maicii Domnului il puteti asculta de aici, cantat de protopsaltii de la Putna. Polieleul acesta e cea mai buna lauda ce poate fi adusa Maicii Domnului … superb

AICI! 

 

in rest vizionare placuta! La multi ani! pentru toate Mariile si Marinii

cu dedicatia> ” Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată/ Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie/ Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie/ Aduce-se-vor în palatul Împăratului. (psalm 44)” … prietenii stiu de ce…

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 21, 2007 în diverse, Vesti, Videos

 

Filmulet video – Canonizarea Sfantului Ioan Maximovici, episcop de San Francisco

 Canonizarea Sfantului Ioan Maximovici, episcop de San Francisco

petrecută la 19 iunie 1994 în biserica Maicii Domnului ‘Bucuria tuturor scârbiţilor’ din San Francisco

despre viata acestui sfant puteti citi AICI 

 

sursa Youtube> http://www.youtube.com/watch?v=LkZ9w5R7hyk

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 20, 2007 în sfinti, Videos

 

Etichete: , , , , , , , ,

Cazul Tanacu, multiplu malpraxis

Tatiana Niculescu Bran redactor-sef la radio BBC World Service

 

Cazul Tanacu, multiplu malpraxis

 

In toamna anului trecut, aparea pe piata editoriala din Romania primul roman jurnalistic, scris de Tatiana Niculescu-Bran, pornind de la intamplarea care in vara lui 2005 zguduia Romania si lumea intreaga – moartea Irinei Cornici intr-o manastire din Moldova. Redactor-sef al radio BBC World Service, redactia in limba romana, din anul 2004, Tatiana Niculescu-Bran a realizat pentru romanul „Spovedanie la Tanacu” peste 40 de interviuri cu toti cei implicati in istoria de la Manastirea Tanacu.

Anul acesta, la Festivalul International al Filmului Documentar „Astra Film”, care s-a desfasurat la sfarsitul lunii octombrie la Sibiu, a fost prezentat in premiera mondiala documentarul „Cazul Tanacu” realizat de Tatiana Niculescu-Bran impreuna cu Mirel Bran si Ionut Teianu. Daca „Spovedanie la Tanacu” recompune povestea Irinei Cornici, cu ultimele luni din viata ei, respectand formula romanului-jurnalistic „non-fiction novel”, o specie deopotriva literara si jurnalistica aparuta pentru prima data in Statele Unite, in 1966, odata cu publicarea romanului „Cu sange rece” al lui Truman Capote, filmul documentar isi propune sa urmareasca si sa dezvaluie intamplarile care au urmat mortii Irinei Cornici, avandu-l in prim-plan pe Daniel Corogeanu.

Pana la sfarsitul acestui an, in recursul procesului celor implicati in „cazul” Tanacu, preotul Daniel Corogeanu si cele patru maici, urmeaza a fi data o sentinta definitiva la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Despre intalnirea literara si nu numai cu povestea Irinei Cornici, cu lumea pe care a descoperit-o la Manastirea Tanacu, cu oamenii implicati in aceasta istorie, am stat de vorba intr-o dupa-amiaza de Festival, la Sibiu…

„Cazul Tanacu” este primul dvs film documentar. De ce ati simtit nevoia sa faceti un film dupa ce ati scris „Spovedanie la Tanacu”? Deschide filmul documentar mai multe cai spre adevar sau cartea nu epuiza subiectul?

Cartea nu epuiza, intr-adevar, subiectul si nici n-a avut pretentia ca l-ar epuiza, iar filmul nu este inspirat din carte, nu este o ecranizare fie si documentara a cartii, ci e mai curand o continuare, pentru ca romanul povesteste viata Irinei Cornici pana la moartea ei, iar filmul documentar incepe cu moartea ei si cu evenimentele ulterioare mortii ei, deci e mai putin povestea pe care am scris-o in roman. E drept ca pe mine m-a preocupat povestea asta, nu intr-un mod polemic, adica nu m-am gandit sa arat eu o alta fata a acestei intamplari. Pur si simplu am facut-o din dorinta de a intelege ce s-a intamplat acolo… Si, mai ales, de a intelege felul in care gandesc oamenii implicati in acest caz, fie ca sunt medici sau oameni din biserica. Intamplator, dorinta mea si interesul meu s-au intalnit cu dorinta si interesul celor doi codirectori ai filmului, Mirel Bran si Ionut Teianu, fara de care nici n-as fi putut sa-l fac, pentru ca eu ma pricep prea putin la acest domeniu.

Ma pricep sa vorbesc cu oamenii, sa fac interviuri. Scriind cartea, am avut sansa, (pentru ca altfel probabil ca nu am fi putut face filmul), sa-i cunosc foarte bine pe toti cei implicati si ei sa ma cunoasca foarte bine… Iar atunci cand au inceput audierile procesului, la care eu am participat, a fost usor sa-i abordez. Deja era intre noi o relatie de incredere. Ei stiau, dupa ce citisera cartea, ca nu ma intereseaza chestiuni senzationale sau spectaculoase, ci reactiile lor, modul lor de a gandi. Si atunci au acceptat cumva de la sine sa fie filmati, sa vorbeasca inca o data cu mine despre lucrurile despre care vorbisera in alt fel, in alt context.

parintele Daniel si cateva maici si Sfanta Evanghelie …

Cata ignoranta si cata ne/vinovatie ati gasit la manastire la Tanacu, mai exact la Daniel Corogeanu si la cele patru maici?

Nu-mi dau seama in ce masura e vorba de ignoranta sau de incapatanarea de a trai intr-un anume fel. De a vedea lucrurile intr-un anume fel, si nu in altul.

Ce ma preocupa pe mine in aceasta intamplare (si spun asta cu riscul de a ma repeta) este ce se intampla cu intentiile bune care duc la un deznodamant cumplit. Ce se intampla cu intentiile bune atunci cand, oricat de bune ar fi, nu sunt dublate de profesionalism, de responsabilitate, de discernamant. Cred ca este o intamplare despre un multiplu malpraxis, dar si o intalnire a unor multiple diletantisme. Pe care intentiile bune nu le-au putut suplini.

Malpraxis medical si religios…

Si religios, si medical, si social, si institutional, de toate felurile. Eu n-am nici un dubiu ca oamenii astia (si medicii, si preotul, si mama Irinei, si asistenta sociala, toti ceilalti implicati intr-un fel sau altul in acest caz) au incercat, dupa puterile lor, sa faca ceva bun. Nimeni in povestea asta, si de-aia e cu atat mai tulburatoare si mai ingrozitoare, nu a vrut sa faca rau. Pe mine nu exorcismul ma ingrozeste, ci grozavia acestor institutii si oameni care incercand sa faca lucruri bune, dar nepricepandu-se, nefiind profesionisti, produc o catastrofa. Vinovatia si responsabilitatea difuze mi se par mai groaznice, mai cumplite decat o vinovatie asumata. Gandul ca nu poti avea incredere nici in oameni, nici in institutii nu e tocmai confortabil. Fac o paranteza.

Mi-aduc aminte, cu multi ani in urma, am vazut un documentar BBC despre polonezii care au emigrat in Statele Unite. Era deja mult dupa ’90 si multa lume se intorcea… Mi-aduc aminte de un polonez din Statele Unite care mersese in copilarie acolo si reporterul il intreba: „Dar nu va e dor de Polonia?” Si el zicea: „Ba da, mi-e dor, visez, nu e saptamana sa nu visez Polonia din copilaria mea.” „Si nu sunteti curios sa va duceti in Polonia?” „Ba da, as fi foarte curios, m-as duce oricand…” „Bun, si de ce nu va duceti?” Iar el a dat un raspuns care pe mine m-a pus mult pe ganduri si care, din nefericire, se verifica periodic. A spus asa: „Desi mi-e dor de Polonia, nu ma intorc acolo pentru ca in statele astea din fostul bloc sovietic viata nu inseamna mare lucru. Viata nu reprezinta o valoare pentru oameni. Si de-asta nu ma intorc, desi mi-e dor.” Despre asta mi se pare ca e vorba si in povestea de la Tanacu. Bunele intentii, ideologia, institutia, legea, fiecare pare ca-si face datoria, dar pana la urma viata unei fiinte de fapt nu prea conteaza. Stim cu totii situatia din spitale, stim foarte bine ce traim acolo, spovedindu-ne stim foarte bine ce diletantisme intalnim in Biserica, ce putinatate de intelegere, ce obtuzitate, ce rigiditate intampinam adesea. Asadar, aceasta tensiune intre individ, societate si institutii pe mine ma preocupa, ma tulbura, cand nu ma indigneaza.

De ce credeti ca opinia publica a simtit nevoia sa-i acuze mai degraba pe preot si pe maicute, si mai putin pe medici?

E greu de vorbit de opinia publica. A fost o opinie foarte mediata. Era vara si vara, cum lumea e in vacanta, cu totii (in presa, vreau sa spun) avem dificultati in a gasi subiecte care realmente sa intereseze. Cand apare un astfel de subiect, imediat el atinge niste emotii foarte profunde care se leaga de viata, de moarte, de Dumnezeu, de credinta, de necredinta, de foarte multe lucruri poate mai putin constientizate. Si atunci, aceasta intamplare si aparitia lui Daniel Corogeanu, care e foarte pitoresc prin felul lui de a fi, au facut ca prezumtia de nevinovatie sa se suspende, dar el nu e singurul caz. Si sigur ca a rabufnit revolta mocnita a multor oameni (si justificata, as indrazni sa zic) referitoare la aroganta Bisericii, la modul uneori abuziv in care sunt speculate credinta, dar si ignoranta.

Cred ca aceasta poveste a canalizat mult mai multe emotii decat pe cea legata de moartea unei tinere. Ce regret, fara sa-i acuz in nici un fel pe medici, este ca acest caz nu a dat nastere si unei discutii despre starea psihiatriei in Romania. Pentru ca, daca profesionalismul si competenta si, nu in ultimul rand, fondurile spitalului psihiatric din Vaslui ar fi fost cele normale, Irina Cornici n-ar fi plecat inapoi la manastire si ar fi fost poate si astazi in viata. Un lant intreg de esecuri institutionale care pana la urma duc la moartea unui om… dar este cazul atator oameni care mor anonimi. Intamplator, pentru ca s-a facut atata valva, stim de Irina Cornici, de Tanacu, de preot, dar sunt atatia oameni care mor intr-un anonimat desavarsit si ale caror morti probabil ca ar merita investigate cu seriozitate.

Cartea lasa impresia ca Daniel Corogeanu este practicant al unui ortodoxism extrem… In filmul documentar apare si altfel, un preot care fredoneaza „un actor grabit”. Cum e Corogeanu de dincolo de carte sau film?

Nu stiu care este adevarul, dar am stat suficient timp cu el ca sa-mi dau seama ca este un om mult mai complex decat m-as fi asteptat, inteligent, histrionic, foarte incapatanat, cu umor si cu rezerve neasteptate de generozitate. Cineva a si spus-o la un moment dat intr-un comentariu de presa ca el e un fel de hippie, un om revoltat care vrea, pe cont propriu, sa demonstreze ca Biserica nu este o institutie in care are loc coruptia. In orice caz, datorita complexitatii lui si a fetelor lui multiple, Daniel Corogeanu e o persoana care poate sa devina un personaj foarte interesant pentru un scriitor. N-as sti sa spun daca este vinovat sau nu, dar cred ca si el, ca si altii, in tot acest lant de intamplari care au dus la moartea unui om, este responsabil.

Care vi s-a parut a fi relatia lui cu sine si cu Dumnezeu?

Relatia lui cu Dumnezeu n-o stiu. Asta numai el o stie. Cred insa ca este sincer in efortul si in dorinta lui de a trai o viata monahala asa cum o intelege el. Asa cum crede el ca ar trebui traita. Iar atitudinea lui este una polemica. „Eu sunt bun, eu stiu sa traiesc cu adevarat valorile credintei, voi, multi altii, preoti sau calugari nu stiti.” E o atitudine usor adolescentina.

Relatia lui cu el insusi pe parcursul consumarii consecintelor acestei intamplari nefericite cred ca e foarte dificila. Pentru ca probabil ca el se afla intr-o mare dilema, probabil ca isi spune „am facut tot ca la carte, si rezultatul a fost un dezastru”. In felul lui, sigur, pastrand toate proportiile si culturale, si spatiale, si religioase, el este un fel de Don Quijote care nu citeste romane cavaleresti, dar citeste cartile duhovnicilor consacrati ai Romaniei, se uita acolo, se straduieste sa faca si el la fel si sa devina un astfel de duhovnic, face tot ce scrie acolo, dar lui nu-i iese. Probabil ca e foarte greu de trait un asemenea sentiment, care cumva cred ca te minimalizeaza in propriii ochi. Chiar dincolo de vinovatie, cred ca e foarte greu de digerat o astfel de confruntare cu ce poti si cu ce nu poti.

Cum ati descrie relatia lui cu calugaritele?

Relatia cu maicile este o relatie ierarhica, adica ele ii datoreaza respect si ascultare. Cel putin trei dintre maici, cele care sunt cele mai tinere, mie mi se pare ca au fost absolut pe nedrept condamnate. Sunt niste copii, care au facut ce li s-a spus sa faca. Si care chiar nu inteleg nici o clipa de ce trebuie sa faca 5 ani de inchisoare, decat ca asta e voia lui Dumnezeu. Relatia cea mai complexa mi se pare cu maica Neonila, care este o femeie puternica. Cu mare putere de munca, multa vointa, si cu mare influenta si asupra lui, si asupra celorlalte. Ea e mai incisiva si, poate, usor manipulatoare instinctiv. E o personalitate dominatoare si autoritara.

 

cartea Spovedanie la Tanacu

In carte este un accent special pe momentul spovedaniei. A schimbat acest moment soarta Irinei Cornici?

Spovedania a fost un punct cheie, in sensul ca a declansat in Irina Cornici emotii si reactii care au devenit incontrolabile. Spovedania a pus-o, probabil, fata in fata cu o vinovatie pe care nu si-o stia sau de care nu era constienta. Iar aici cred ca si el, ca preot, a fost prea putin priceput si pregatit, psihologic vorbind, sa inteleaga un astfel de caz, care depasea cu mult tipul de spovedanie cu care era obisnuit.

Formula romanului jurnalistic implica si o interpretare personala a faptelor?

Da si nu… Romanul jurnalistic presupune o structura in care autorul trebuie sa ramana impersonal. Eu m-am straduit sa nu interpretez lucrurile si sa pastrez vocea autorului cat mai inofensiva. Dar sigur ca personajul Irina Cornici din carte este o creatie semireala pe care am construit-o din documente, din scrisori, din fotografii, din marturiile celorlalti. Nu stiu daca Irina Cornici pe care am construit-o eu este suta la suta Irina Cornici care a trait si a murit, si a trecut prin experienta prin care a trecut. Poate ca era o fiinta mai interesanta si mai complexa decat am crezut eu sau, dimpotriva, poate ca era o fiinta rudimentara, iar eu am facut-o mai interesanta. Numai confruntarea cu ea, care nu mai e posibila, ar putea sa ne dea masura autenticitatii personajului in raport cu realitatea.

priveghi la Tanacu

Personajul v-a dus la omul care a fost Irina Cornici sau invers?

Invers. Pentru ca atunci cand am inceput sa ma gandesc sa scriu aceasta carte, n-am stiut de la inceput a cui poveste o spun. Vedeam bine ca toata lumea era preocupata de Daniel Corogeanu si de maicile implicate in acest caz, dar despre ea nu stiam mare lucru. Tot incercand sa aflu, mi-am dat seama ca povestea ei este extraordinar de interesanta si in momentul cand am stiut ca ea este personajul central al cartii mele si ca despre povestea ei scriu in primul rand, atunci am inceput sa ma gandesc la ea si ca la un personaj. Ce vreau sa spun e ca n-am pornit de la un personaj catre o persoana, ci de la o persoana catre un personaj.

Povestea ei poate fi o exemplificare a lumii in care traim?

Cred ca povestea ei nu este in primul rand o poveste despre Romania. Este o poveste despre singuratate, despre spaima, abandon, prietenie, tradare, credinta si naivitate, despre disperare, despre nebunie… Sigur, s-a intamplat in Romania…, dar putea sa se intample oriunde altundeva.

Ce a ramas nespus dupa carte si dupa film?

Cred ca au ramas multe de spus. Eu scriu acum povestea procesului, pentru ca Editura Humanitas vrea sa inchei cumva ce am inceput, iar incheierea fireasca este sa spun si povestea procesului.

Cum va asteptati sa fie primite si cartea si filmul in tara si in strainatate?

Sigur ca as vrea sa fie primite bine… As vrea sa fie primite fara isterie, cu dorinta de a intelege inainte de a judeca. Daca primul volum si acest al doilea volum i-ar pune pe oameni pe ganduri, indiferent in ce parte a lumii ar fi ei, as considera ca am scris o carte buna.

Daca toata povestea asta ar fi un joc si ati putea face o singura mutare ca sa o salvati pe Irina Cornici, care ar fi aceea?

As muta-o de la nastere intr-o familie care s-o iubeasca.

Monica ANDRONESCU

 

sursa> http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-11-21&id=229654

 foto 1> http://www.ziaruldeiasi.ro/

foto 2>http://mariusnicolescu.wordpress.com

foto 3> http://thescotsman.scotsman.com/international.cfm?id=271822007

 

 

 

 
8 comentarii

Scris de pe noiembrie 20, 2007 în articole, diverse, oameni

 

Sofia va găzdui dialogul dintre Patriarhia Rusiei şi cea a României

Sofia va găzdui dialogul dintre Patriarhia Rusiei şi cea a României

 

Patriarhia Moscovei a propus ca întâlnirea dintre cele două Patriarhii să aibă loc în Elveţia sau Austria, pe teritoriu protestant, respectiv catolic. În răspunsul transmis Patriarhiei Moscovei, reprezentanţii Patriarhiei Române au menţionat că ar prefera ca dialogul celor două comisii ale Bisericilor Ortodoxe surori să aibă loc într-o ţară majoritar ortodoxă, respectiv Cipru sau Grecia.

Patriarhia Română a acceptat ca locul desfăşurării acestei întâlniri a comisiilor de dialog ale celor două Biserici să fie în alte două ţări majoritar ortodoxe, respectiv Serbia sau Bulgaria, argumentând că sunt mai apropiate de România şi de Rusia. Reprezentanţii Patriarhiei Române şi cei ai Patriarhiei Rusiei se vor întâlni, pe data de 22 noiembrie, la Sofia, în Bulgaria.

Delegaţia Patriarhiei Române, care va participa la convorbirile cu reprezentanţii Rusiei, este condusă de arhiepiscopul Târgoviştei, IPS Nifon, alături de care se vor afla PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, şi Vlad Cubreacov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Din delegaţia Patriarhiei Rusiei fac parte IPS Onufrie, Mitropolitul de Cernăuţi, PS Marchel, Episcop-Vicar de Hotin, PS Marc, Episcopul delegat al Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, şi preotul Nicolae Balaşov.

 

sursa> http://www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=2755&Itemid=9

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 19, 2007 în Dialoguri, Vesti

 

‘maestrul’ Corneliu Baba

Corneliu Baba autoportret

‘maestrul’ Corneliu Baba

Corneliu Baba. Pictor. Maestru al artelor frumoase. Craiovean. Nume ramas in memoria tuturor romanilor de cand a devenit in ’62 „Artist al Poporului”.

Interesandu-ma mai mult despre acest artist al pensulei, dat fiind faptul ca a fost si oltean, si pictor si nu in ultimul rand, poate mai important acest ultim lucru, ca am vazut niste lucrari de-ale maestrului.

Am avut sansa sa urmaresc si o emisiune pe TVR Cultural despre Corneliu Baba si lucrarile sale. Sunt superbe. Interesante. Magnifique. Niste creatii care te pun pe ganduri. Te creaza in interior si te face mai sensibil la ceea ce este insensibil.

Pe langa asta … am mai cautat cate ceva despre el, despre tablourile sale. Am dat de niste articole prin ziare (aici) si (aici). Primul este interesant si oarecum desluseste pe-al doilea, din celalalt ziar -al doilea- care desi incepe dur si fara intro-ul de rigoare, mai sa-l puna in umbra pe pictor pentru ca sa sfarseasca prin a-l incununa. Ca o balanta. Am citit si cateva din numeroasele comentarii legate de acest subiect, cat si pe cel din blogul acesta.

Merita sa le cititi pe toate ca sa nu va faceti vreo imagine distorsionata, desi sunt un pic cam lungi la intindere. Biografia acestuia o gasiti aici si aici O frumoasa prezentare este si cea facuta de Parintele Ionut Gansca aici

Autoportret Cina George Enescu “Portretul lui K.H. Zambaccian”

sursa

Un link interesant care sa va puna pe ganduri este ACESTA

aceeasi persoana, :) da anuntul si aici, aceeasi suma …

Portret de fata (sursa) Lenin (sursa)

Intoarcerea de la sapat 1943 Autoportret 1942 Autportret Familia 1963 Portret unei fete 1957 Lucratorii in otel 1960 (sursa)

Da. Nu stiu ce as putea spune si eu despre personalitatea acestui pictor. Am sa ma raportez doar la creatiile sale… sau nu numai. Un pictor se cunoaste dupa creatiile pe care le face. Totodata aceste creatii vorbesc despre acesta. Il reveleaza. Marturiile despre ‘omul tainic’ cu chip blajin – Corneliu- sunt destule oferite chiar de ucenicii lui, cei mai in masura sa vorbeasca despre el. Cei mai buni apologeti ai lui.

Intelegerea tainica la artisti este ca nu-i poti judeca. Da! uite niste oameni care nu ii poti judeca, care scapa de judecata. Paradoxal! Desi acestia, dupa fiecare creatie a lor, atrag dupa ei o ploaie de critici de la … oameni critici. Insa aceste critici sunt doar pentru a incerca deslusirea tainiciei ascunse in creatiile autorului. Asadar vor fi invinuiti tot timpul… pentru ca ceea ce creaza ei nu se poate deslusi cu cuvinte omenesti. Da? De ce? pai pentru ca e produsul framantarii lor launtrice si nu numai … ci si a relatiei lui cu cele create de el dar apoi si cu ceilalti care vor intalni ca pe-un eveniment in viata lor creatia lui. Parca se face profet pentru ei vestind voia cui? … poate a constiintei lui sau mai presus de-a lui.

Intr-un fel ei scapa de judecata lumii astfel, de orice judecata in general… nimeni nu-l poate acuza pe un pictor, sculptor, muzicant -care traieste ca pe un ‘viu’ tot ceea ce face – de ceea ce face, cum face si pentru ce face. Uneori artistul creeaza fara rost, fara vreun scop. Este expresia libertatii sale.

Asadar, eu ca teolog am sa-i descoper ‘omul tainic’… o creatie se poate distruge intre timp, cel care a creat-o nu! Acest ‘om launtric’ isi lasa amprentele atat in creatiile lui ca si creator, dar si in relatiile inter-personale. E cheia cu care descoperi formula framantarii persoanle. Daca l-a pictat pe Lenin, sau Stalin  -si chiar a facut-o- nu inseamna ca a facut-o de teama, poate nici din admiratie. Cum zicea el cand a refuzat sa picteze portretul lui Ceusescu ‘i-ar fi tremurat pensula sau carbunele pe panza’ de frica … si asta da mult de gandit multora.

Bun, referitor la articolele de mai sus din link cat si comentariile aduse de atatia, dar mai ales referitor la postarea aceasta de pe blog + legatura cu cele zise mai sus… putem spune ca pentru mine, Dan Camen, omul Corneliu Baba nu mi se arata a fi un comunist cu acte de partid, lucrarile sale nu-mi induc o ideologie oarecare, persoana sa nu-mi este antipatica, pentru mine este ‘cel nascut’, precum zicea Nichita Stanescu de catre propria-i creatie. El imi arata propriul lui drum catre Galateea sa.

Raman astfel mut de uimire. Ma bucur ca exista Corneliu Baba. Framantarile lui sunt parca si ale mele, ‘melodia’ lui imi suna bine, ma inalta. Marturiile despre el dinspre ucenicii lui imi sunt mai vii si placute pe zi ce trec …

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate
parfumurile,
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce tremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun
în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiaza, după-orizontul,
dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai
o spui,
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

(Nichita Stanescu – Catre Galateea)

in rest imi voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginile mării* … si poate voi ingenunchea inca o data … ma voi ruga inca o data… voi plange inca o data… voi incerca si eu sa ma nasc!

dan.camen.

*- Psalm 138, 9

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 19, 2007 în articole, oameni

 

Ploua, Ploua, Ploua

ploua, ploua, ploua …

am vrut sa scriu un articol pe blog dar … ploua

am vrut apoi sa pun niste fotografii interesante dar… ploua

m-am hotarat sa vorbesc cu cineva serios despre un lucru important dar … ploua

 

ploua, ploua, plo ua, pl oua, pl o ua, p loua …

ploaia ploua iar eu ma faceam ca ploua …

Da!

Atat!

dan.camen.

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 18, 2007 în Fara categorie

 

Etichete: , , ,

Documentul de la Ravenna. Comunicatul Patriarhiei Romane

Patriarhia Romana sigla

CÂND EPISCOPUL ROMEI  ERA ORTODOX,
ATUNCI ERA PRIMUL ÎNTRE PATRIARHI

COMUNICAT

Întrucât presa a prezentat în mod denaturat şi tendenţios documentul comun privitor la primat în Biserică, precizăm următoarele:

Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, care şi-a început activitatea în anul 1980, are scopul de a analiza aspecte ale învăţăturii de credinţă aflate în divergenţă între cele două Biserici, în vederea „restaurării comuniunii depline dintre cele două Biserici, bazată pe unitatea de credinţă, potrivit experienţei şi tradiţiei comune a Bisericii primare”. În măsura în care această Comisie ar găsi soluţiile necesare concilierii, ea nu are mandatul de a se pronunţa asupra posibilei uniri a celor două Biserici, decizia revenind, în ceea ce priveşte partea Ortodoxă, Sinodului Panortodox.

 Membrii Comisiei de dialog, întruniţi la Belgrad (septembrie 2006) şi Ravenna (octombrie 2007) au dezbătut rolul episcopului şi al sinoadelor în viaţa Bisericii, la nivel local, regional şi universal, documentul comun adoptat precizând următoarele: „Ambele părţi (n.n. cea ortodoxă şi cea romano catolică) sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite (până în 1054), această ordine canonică (taxis) (n.n. Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) era recunoscută de toţi. (n.n. Cele două părţi) mai sunt de acord că Roma, care potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei este Biserica care „prezidează în iubire” (Ep. Către Romani, prolog), ocupa primul loc în această ordine canonică (taxis) şi, prin urmare, episcopul Romei era primul (protos) între patriarhi. (n.n. Cele două Biserici) nu sunt de acord însă în ceea ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din prezent cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune care era deja înţeleasă în moduri diferite în primul mileniu” (paragraf 41 din Documentul întrunirii de la Ravenna).

 Delegaţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai Bisericii Romano Catolice nu au luat în discuţie şi nu au căzut de acord asupra faptului că episcopul Romei ar fi, în acest moment, primul între patriarhii lumii. Acest lucru ar fi imposibil, de vreme ce actualul episcop al Romei a şi eliminat, la începutul anului 2006, dintre titlurile sale pe cel de patriarh al Occidentului.
Primatul papal va fi luat în discuţie de această comisie în următoarele două etape: 2007-2009 „Primatul în primul mileniu creştin”; 2009-2011 „Primatul în cel de-al doilea mileniu creştin”.

† Petroniu Sălăjanul
Arhiereu Vicar al Episcopiei Oradiei,
Delegat al Bisericii Ortodoxe Române la dialogul teologic internaţional
între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică

 

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA

[Document sub embargo; poate fi publicat doar după 15 noiembrie]

Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii:

comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate

(Ravenna, 13 octombrie 2007)

Introducere

1. „Ca toţi să fie una. Precum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Cu în Tine, aşa şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21). Dăm slavă Dumnezeului Unu în Treime, Care ne‑a adunat pe noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, pentru a putea da în ascultare un răspuns comun acestei rugăciuni a lui Iisus. Suntem conştienţi că dialogul nostru reîncepe într‑o lume profund schimbată în ultimul timp. Procesele de secularizare şi globalizare, ca şi provocarea pusă de noile întâlniri între creştini şi credincioşii altor religii cer ucenicilor lui Hristos să dea o mărturie de credinţa, speranţa şi iubirea lor. Fie ca Duhul Domnului înviat să dea putere inimilor şi minţilor noastre pentru a da roadele unităţii în relaţiile dintre Bisericile noastre, ca să putem sluji împreună unitatea şi pacea întregii umanităţi. Fie ca Acelaşi Duh să ne conducă la exprimarea deplină a misterului comuniunii ecleziale, ca să‑l putem recunoaşte cu mulţumire ca pe un minunat dar făcut de Dumnezeu lumii, ca pe un mister a cărui frumuseţe iradiază îndeosebi în sfinţenia sfinţilor, la care suntem cu toţii chemaţi.

2. Urmând planul adoptat la prima sesiune de la Rodos (1980), Comisia mixtă şi‑a început lucrările abordând misterul Sfintei Treimi şi al Euharistiei. Ceea ce a făcut cu putinţă o mai adâncă înţelegere a comuniunii ecleziale, atât la nivelul comunităţii locale adunate în jurul episcopului ei, cât şi la nivelul relaţiilor dintre episcopi şi dintre Bisericile locale prezidate de fiecare dintre aceştia în comuniune cu Biserica una a lui Dumnezeu răspândită în întreaga lume (Documentul München, 1982). Pentru a clarifica natura comuniunii, Comisia mixtă a subliniat apoi relaţia existentă între credinţă, Taine — mai ales cele trei Taine ale iniţierii creştine — şi unitatea Bisericii (Documentul Bari, 1987). După care, studiind Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, Comisia a indicat limpede rolul succesiunii apostolice drept garanţia comuniunii (koinonia) întregii Biserici şi a continuităţii ei cu Apostolii în tot timpul şi în tot locul (Documentul Valaamo, 1988). Din 1990 şi până în 2000 tema principală discutată de Comisie a fost cea a „uniatismului” (Documentul Balamand, 1993; Baltimore, 2000), o temă căreia îi vom mai acorda atenţie şi în viitorul apropiat. Acum reluăm tema abordată în finalul Documentului Valaamo şi vom reflecta asupra comuniunii ecleziale, a sinodalităţii şi autorităţii.

3. Pe baza afirmaţiilor comune ale credinţei noastre trebuie să tragem acum consecinţele ecleziologice şi canonice care decurg din natura sacramentală a Bisericii. Întrucât Euharistia, privită în lumina misterului Treimii, constituie criteriul vieţii ecleziale ca atare, cum anume reflectă în mod văzut structurile ei instituţionale misterul acestei comuniuni (koinonia)? Întrucât Biserica una şi sfântă e realizată atât în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia, cât şi în comuniunea (koinonia) tuturor Bisericilor, cum anume manifestă viaţa Bisericilor această structură sacramentală?

4. Unitatea şi multiplicitatea, relaţia constitutivă pentru Biserică dintre Biserica una şi multele Biserici locale pune şi chestiunea relaţiei dintre autoritatea inerentă în orice instituţie eclezială şi  sinodalitatea (conciliaritatea) care decurge din misterul de comuniune al Bisericii. Întrucât termenii „autoritate” şi „sinodalitatea (conciliaritatea)” acoperă o zonă extrem de largă, vom începe prin a defini modul în care îi înţelegem.*

I. Fundamentele sinodalităţii (conciliarităţii) şi autorităţii

1. Sinodalitatea (conciliaritatea)

5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate derivă din cel de conciliu — concilium în latină, synodos în greacă — care desemnează în primul rând o adunare de episcopi în exerciţiul unei responsabilităţi anume. El poate fi însă luat şi într‑un sens mai cuprinzător cu referire la toţi membrii Bisericii (potrivit termenului slav sobornost). Prin urmare, vom vorbi întâi de toate de sinodalitatea (conciliaritatea) în sensul că în virtutea Botezului fiecare membru al Trupului lui Hristos îşi are locul şi responsabilitatea proprie în comuniunea (communio în latină, koinonia în greacă) euharistică. Sinodalitatea (conciliaritatea) reflectă misterul treimic şi îşi are temeiul ultim în acesta. Aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt 45), cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt „enumerate” fără însă ca desemnarea unei Persoane drept a „doua” sau a „treia” să implice vreo micşorare sau subordonare. În chip asemănător, şi între Bisericile locale există o ordine (taxis), care nu implică însă vreo inegalitate în natura lor eclezială.

6. Euharistia manifestă comuniunea (koinonia) trinitară actualizată între credincioşi drept unitatea organică a mai multor membre [ale unui corp], fiecare din ele având o harismă, o slujire sau o funcţie proprie necesare în varietatea şi diversitatea lor zidirii tuturor în Trupul eclezial unul al lui Hristos (cf. 1 Co 12, 4–30). Toţi sunt chemaţi, angajaţi şi socotiţi responsabili — fiecare într‑un mod diferit, dar nu mai puţin real — în realizarea comună a lucrărilor care fac prezente prin Duhul Sfânt slujirea lui Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). În acest mod se realizează în umanitate misterul comuniunii (koinonia) mântuitoare cu Sfânta Treime.

7. Întreaga comunitate şi fiecare persoană din ea e purtătoare a „conştiinţei Bisericii” (ekklesiastike syneidesis, cum o numeşte teologia greacă; sensus fidelium în terminologia latină). În virtutea Botezului şi Mirungerii sau Confirmării, fiecare membru al Bisericii exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. În acest sens, toţi credincioşii (nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinţa mărturisită la Botezul lor. Este învăţătura noastră comună că, primind „ungerea de la Cel Sfânt” (1 In 2, 20. 27), poporul lui Dumnezeu în comuniune cu păstorii lui nu poate greşi în chestiuni ce ţin de credinţă (cf. In 16, 13).

8. O sarcină specifică în vestirea credinţei Bisericii şi în clarificarea normelor de conduită creştină o au prin instituire dumnezeiască episcopii. „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt răspunzători de comuniunea în credinţa apostolică şi de fidelitatea faţă de exigenţele unei vieţi în acord cu Evanghelia” (Documentul Valamo, nr. 40).

9. Forma principală în care se exercită comuniune între episcopi sunt sinoadele (cf. Documentul Valamo, nr. 52). Aceasta deoarece „legătura cu comuniunea apostolică îi leagă împreună pe toţi episcopii legând episcopatul (episkope) Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Şi ei la rândul lor formează un colegiu înrădăcinat de Duhul în unicitatea dată «o dată pentru totdeauna» a grupului apostolic, martor unic al credinţei. Aceasta înseamnă nu numai că ei trebuie să fie uniţi între ei în credinţă, misiune, împăcare, ci şi că au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire faţă de Biserică” (Documentul München, III, 4).

10. Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii ţine de natura ei profundă. Cu alte cuvinte, ea este întemeiată în voinţa lui Hristos pentru poporul Său (cf. Mt 18, 15–20), chiar dacă realizările ei efective sunt în chip necesar determinate de istorie şi de contextul social, politic şi cultural. Astfel definită, dimensiunea sinodală a Bisericii poate fi găsită la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale — local, regional şi universal: la nivelul local al diecezei încredinţate episcopului; la nivelul regional al unui grup de Biserici locale cu episcopii lor care îl „recunosc pe primul (protos) dintre ei” (canonul 34 apostolic); şi la nivel universal, unde primii (protoi) din diversele regiuni împreună cu toţi episcopii conlucrează în cele ce privesc totalitatea Bisericii. Şi la acest nivel cei (protoi) trebuie să‑l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei.

11. Biserica există în multe şi diverse locuri care manifestă catolicitatea ei. Catolicitatea aparţine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserică locală e o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu una şi indivizibilă. Catolicitatea înseamnă aşadar a fi în comuniune cu Biserica una din toate timpurile şi din toate locurile. Iată de ce ruptura comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei.

2. Autoritatea

12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia aşa cum este ea descrisă în Noul Testament. Autoritatea Bisericii vine de la Domnul şi Capul ei, Iisus Hristos. Primind autoritatea Sa de la Dumnezeu Tatăl, Hristos a împărtăşit‑o după Învierea Sa prin Duhul Sfânt Apostolilor (cf. In 20, 22). Prin Apostoli ea a fost transmisă episcopilor, urmaşii lor, şi prin ei întregii Biserici. Iisus Hristos Domnul nostru Şi‑a exercitat autoritatea în diverse moduri prin care se manifestă în lume Împărăţia lui Dumnezeu până la împlinirea ei eshatologică (cf. 1 Co 15, 24–28): învăţând (cf. Mt 5, 2; Lc 5, 3), făcând minuni (cf. Mc 1, 30–34; Mt 14, 35–36), scoţând duhurile necurate (cf. Mc 1, 27; Lc 4, 35–36), iertând păcatele (cf. Mc 2, 10; Lc 5, 24) şi conducându‑i pe ucenicii Săi pe căile mântuirii (cf. Mt 16, 24). Potrivit poruncii primite de la Hristos (cf. Mt 28, 18–20), exerciţiul autorităţii proprii Apostolilor şi, după ei, episcopilor, include vestirea şi învăţătura evangheliei lui Dumnezeu, sfinţirea prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie, şi călăuzirea păstorească a celor ce cred (cf. Lc 10, 16).

13. Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, singurul Cap al Bisericii (cf. Ef 1, 22; 5, 23). Prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte de autoritatea Lui şi Biserica, Trupul Său (cf. In 20, 22–23). Autoritatea în Biserică are drept scop adunarea întregii umanităţi în Iisus Hristos (cf. Ef 1, 10; In 11, 52). Legată de harul primit în hirotonie, autoritatea nu e posesiunea privată a celor ce o primesc, nici nu e primită prin delegaţie de la comunitate; e mai degrabă un dar al Duhului Sfânt menit slujirii (diakonia) comunităţii şi niciodată nu e exercitat în afara ei. Exerciţiul ei include participarea întregii comunităţi, episcopul fiind în Biserică şi Biserica în episcop (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 66, 8).

14. Exerciţiul autorităţii în Biserică în numele lui Hristos şi în puterea Duhului Sfânt trebuie să fie în toate formele şi la toate nivelurile lui o slujire (diakonia) a iubirii, aşa cum a fost cea a lui Hristos (cf. Mc 10, 45; In 13, 1–16). Întrucât exprimă o autoritate dumnezeiască, autoritatea de care vorbim nu poate exista în Biserică decât în iubirea dintre cel care o exercită şi cei supuşi ei. Este, prin urmare, o autoritate fără dominaţie, fără constrângere fizică sau morală. Întrucât e o participare la exousia Domnului Celui răstignit şi înviat, Căruia I s‑a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28, 18), ea poate şi trebuie să cheme la ascultare. În acelaşi timp, din pricina Întrupării şi Crucii, ea se deosebeşte radical de cea a stăpânitorilor neamurilor şi a mai‑marilor acestei lumi (cf. Lc 22, 25–27). Chiar dacă autoritatea e încredinţată unor oameni care din pricina slăbiciunilor şi păcatului sunt ispitiţi să abuzeze de ea, totuşi prin însăşi natura ei identificarea evanghelică între autoritate şi slujire constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creştini a conduce înseamnă a sluji. Exerciţiul şi eficacitatea spirituală a autorităţii ecleziale sunt, prin urmare, asigurate de un consimţământ liber şi o conlucrare voluntară. În plan personal, aceasta se traduce în ascultare faţă de autoritatea Bisericii pentru a urma lui Hristos Care a rămas ascultător în iubire faţă de Tatăl până la moartea, şi încă moarte pe cruce (cf. Flp 2, 8).

15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi viu în comunitatea ucenicilor. Scriptura e Cuvântul revelat al lui Dumnezeu aşa cum l‑a identificat Biserica prin Duhul Sfânt prezent şi activ în ea în Tradiţia vie primită de la Apostoli. În inima acestei Tradiţii stă Euharistia (cf. 1 Co 10, 16–17; 11, 23–26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că ea este Cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică şi de Biserică, transmite Evanghelia mântuirii. Prin Scriptură, Hristos Se adresează comunităţii adunate şi inimii fiecărui credincios. Prin Duhul Sfânt prezent în ea Biserica interpretează autentic Scriptura potrivit nevoilor timpurilor şi locurilor. Practica permanentă a Sinoadelor de a întroniza Evangheliile în mijlocul adunării lor în acelaşi timp atestă prezenţa lui Hristos în Cuvântul Său — punctul necesar de referinţă pentru toate discuţiile şi deciziile lor —, cât şi afirmă autoritatea Bisericii de a interpreta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.

16. În Iconomia Sa dumnezeiască, Dumnezeu vrea ca Biserica să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esenţială ţin credinţa mărturisită şi Tainele săvârşite în succesiune apostolică. Autoritatea în comuniunea eclezială e legată de această structură esenţială: exerciţiul ei e reglementat de canoanele şi statutele Bisericii. Unele din aceste reglementări pot fi diferit aplicate potrivit nevoilor comuniunii ecleziale din diferitele timpuri şi locuri, cu condiţia ca structura esenţială a Bisericii să fie mereu respectată. Astfel, aşa cum comuniunea în Taine presupune comuniunea în aceeaşi credinţă (cf. Documentul Bari, nr. 29–33), tot aşa pentru a exista o comuniune eclezială deplină între Bisericile noastre trebuie o recunoaştere reciprocă a legislaţiilor canonice în diversitatea lor legitimă.

II. Tripla actualizare a sinodalităţii (concilarităţii) şi autorităţii

17. După ce am indicat fundamentee sinodalităţii şi autorităţii în Biserică şi am observat complexitatea conţinutului acestor termeni, trebuie să răspundem acum la următoarele întrebări: cum anume exprimă şi servesc elementele instituţionale ale Bisericilor misterul comuniunii (koinonia)? Cum anume exprimă structurile canonice ale Bisericilor viaţa lor sacramentală? În acest scop am distins între trei niveluri de instituţii ecleziale: cel al Bisericii locale adunate în jurul episcopului ei; cel al unei regiuni care cuprinde mai multe Biserici locale; şi cel al întregului pământ locuit (oikoumene), şi care îmbrăţişează toate Bisericile locale.

1. Nivelul local

18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde există o comunitate adunată în Euharistia prezidată nemijlocit sau prin preoţii săi de un episcop hirotonit legitim în succesiunea apostolică, care învaţă credinţa primită de la Apostoli şi stă în comuniune cu ceilalţi episcopi şi Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii şi acestei slujiri e acela de a aduna într‑o comuniune autentică de credinţă, rugăciune, misiune, iubire frăţească şi ajutor reciproc pe toţi cei care în Botez au primit Duhul lui Hristos. Această comuniune e cadrul în care se exercită întreaga autoritate eclezială. Criteriul exercitării ei este comuniunea.

19. Fiecare Biserică locală are misiunea de a fi prin harul lui Dumnezeu un loc în care e slujit şi cinstit Dumnezeu, în care e vestită Evanghelia, în care sunt săvârşite Tainele, în care credincioşii se străduiesc să uşureze suferinţele lumii şi în care fiecare credincios îşi poate afla mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5, 14–16), aluatul (cf. Mt 13, 33), poporul preoţesc al lui Dumnezeu (cf. 1 Ptr 2, 5. 9). Normele canonice care o conduc urmăresc asigurarea acestei misiuni.

20. În virtutea Botezului care l‑a făcut mădular al lui Hristos fiecare botezat e chemat potrivit darurilor Duhului Sfânt Unul să slujească în comunitate (cf. 1 Co 12, 4–27). Astfel, prin comuniunea în care toate mădularele sunt în slujba celorlalte, Biserica locală apare deja „sinodală” sau „conciliară” în structura ei. Această „sinodalitate” nu se arată doar în relaţiile de solidaritate, ajutor reciproc şi complementaritate pe care le au între ei diverşii slujitori hirotoniţi. Fireşte, prezbiteriul e consiliul episcopului (cf. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Trallieni 3), iar diaconul e mâna lui dreaptă (Didascalia Apostolilor 2, 28, 6), astfel încât, potrivit recomandării Sfântului Ignatie, totul să fie făcuT în simfonie (cf. Către Efeseni 6). Sinodalitatea îi implică pe toţi membrii comunităţii şi într‑o ascultare faţă de episcopul care e şi protos‑ul şi capul (kephale) Bisericii locale, ascultare cerută de comuniunea eclezială. În acord cu tradiţiile răsăriteană şi apuseană, participarea activă a laicilor, bărbaţi şi femei, a monahilor şi persoanelor cu voturi, se realizează în dieceză şi parohie prin multe forme de slujire şi misiune.

21. Harismele membrilor comunităţii îşi au originea în Duhul Sfânt Unul şi sunt menite spre binele tuturor. Acest fapt aruncă o lumină atât asupra exigenţelor, cât şi a limitelor autorităţii fiecăruia în Biserică. Nu trebuie să existe nici pasivitate, nici substituire de funcţii, nici neglijenţă ori dominaţie a nimănui de către altcineva. Toate harismele şi slujirile din Biserică converg în unitate sub slujirea episcopului aflat în slujba comuniunii Bisericii locale. Toţi sunt chemaţi să fie reînnoiţi de Duhul Sfânt în Sfintele Taine şi să răspundă în căinţă (metanoia) constantă, pentru ca astfel să fie asigurată comuniunea lor în adevăr şi iubire.

2. Nivelul regional

22. Întrucât Biserica îşi revelează catolicitatea în adunarea liturgică (synaxis) a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste într‑o comuniune cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială fundamentală, începând cu cele vecine, în virtutea răspunderii lor comune pentru misiune în regiunea lor (cf. Documentele München, III, 3 şi Valaamo, nr. 52 şi 53). Comuniunea între Biserici se exprimă în hirotonia episcopilor. Potrivit ordinii canonice, această hirotonie e conferită de trei sau mai mulţi episcopi sau cel puţin de doi (cf. canonul 4 Niceea), care acţionează în numele corpului episcopal şi al poporului lui Dumnezeu, ei înşişi primindu‑şi slujirea de la Duhul Sfânt prin punerea mâinilor în succesiune apostolică. Când acest lucru se săvârşeşte în conformitate cu canoanele, e asigurată comuniunea între Biserici în adevărata credinţă, Taine şi viaţa eclezială, precum şi comuniunea cu generaţiile anterioare.

23. O astfel de comuniune efectivă între mai multe Biserici locale, fiecare din ele fiind Biserica catolică dintr‑un loc anume, se exprima prin anumite practici: participarea episcopilor scaunelor vecine la hirotonia unui episcop pentru o Biserică locală; invitaţia adresată unui episcop dintr‑o altă Biserică de a concelebra la Liturghia (synaxis) Bisericii locale; invitaţia extinsă  credincioşilor acestor alte Biserici locale de a participa la masa euharistică; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotonii; şi oferirea de asistenţă materială.

24. Un canon primit atât în Răsărit, cât şi în Apus exprimă relaţia dintre Bisericile locale ale unei regiuni: „Episcopii fiecărui neam (ethnos) trebuie să‑l cunoască pe primul (protos) dintre ei şi să‑l socotească drept cap (kephale) şi să nu facă nimic fără avizul (gnome) lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără avizul (gnome) tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie (homonoia) şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (canonul 34 apostolic)

25. Această normă, care reapare în mai multe forme în tradiţia canonică, se aplică tuturor relaţiilor dintre episcopii unei regiuni, fie ei ai unei provincii, mitropolii sau patriarhii. Aplicarea ei practică poate fi găsită în sinoadele unei provincii, regiuni sau patriarhii. Faptul că întotdeauna componenţa unui sinod regional e în esenţă episcopală, chiar atunci când include şi alţi membri ai Bisericii, revelează natura autorităţii sinodale. Doar episcopii au vot deliberativ. Autoritatea unui sinod se bazează pe natura slujirii episcopale înseşi şi manifestă natura colegială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.

26. Un sinod implică participarea tuturor episcopilor unei regiuni. El este guvernat de principiul consensului şi armoniei (homonoia) însemnate de concelebrarea euharistică, precum este implicat de doxologia finală a mai sus‑citatului canon 34 apostolic. Cu toate acestea, în pastoraţia lui fiecare episcop e judecător şi responsabil înainte lui Dumnezeu pentru treburile diecezei lui (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 55, 21); el este însă păzitorul catolicităţii Bisericii sale locale şi trebuie să aibă grijă mereu să promoveze comuniunea cu celelalte Biserici.

27. De aici urmează că un sinod regional nu are vreo autoritate asupra altor regiuni bisericeşti. Dar schimbul de informaţii şi consultările între reprezentanţii mai multor sinoade sunt o manifestare a catolicităţii, precum şi a ajutorului reciproc şi iubirii ce trebuie să domnească între toate Bisericile locale spre mai marele folos comun al tuturor. Fiecare episcop e răspunzător pentru întreaga Biserică împreună cu toţi colegii săi în una şi aceeaşi misiune apostolică.

28. În acest fel mai multe provincii bisericeşti au ajuns să‑şi întărească legăturile de responsabilitate comună. Acesta a fost unul din factorii care dau naştere patriarhiilor din istoria Bisericilor noastre. Sinoadele patriarhale sunt guvernate de aceleaşi principii ecleziologice şi aceleaşi norme canonice valabile pentru sinoadele provinciale.

29. În secolele următoare atât în Răsărit, cât şi în Apus s‑au dezvoltat noi configuraţii de comuniune între Bisericile locale. În Răsăritul creştin au fost întemeiate noi patriarhii şi Biserici autocefale, iar în Biserica latină a apărut recent un anume mod de grupare a episcopilor: Conferinţele Episcopale. Acestea din urmă nu sunt din punct de vedere ecleziologic simple subdiviziuni administrative, ci exprimă spiritul de comuniune în Biserică, respectând totodată diversitatea culturilor umane.

30. Într‑adevăr, oricare ar fi contururile şi statutul ei canonic, sinodalitatea regională demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu e o comuniune de persoane sau Biserici locale tăiate de rădăcinile lor umane. Întrucât e o comuniune de mântuire şi întrucât această mântuire e „restaurarea creaţiei” (cf. Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor 1, 36, 1), ea îmbrăţişează persoana umană în tot ceea ce o leagă de realitatea umană creată de Dumnezeu. Biserica nu e doar o colecţie de indivizi; e făcută din comunităţi cu culturi, istorii şi structuri sociale diferite.

31. În gruparea de Biserici locale la nivel regional catolicitatea apare în adevărata ei lumină. Ea este expresia prezenţei mântuirii nu într‑un univers nediferenţiat, ci într‑o umanitate aşa cum a fost creată şi mântuită de Dumnezeu. În misterul mântuirii, natura umană e în acelaşi timp asumată în deplinătatea ei, cât şi vindecată de ceea ce a insuflat în ea păcatul prin autosuficienţă, orgoliu, neîncredere în alţii, agresivitate, gelozie, invidie, falsitate şi ură. Comuniunea (koinonia) eclezială e darul prin care întreaga umanitate e legată şi adunată la un loc în Duhul Domnului Cel înviat. Departe de a cădea în uniformitate, această unitate creată de Duhul cheamă şi astfel păstrează — şi, într‑un anume sens, sporeşte — chiar diversitatea şi particularitatea.

3. Nivelul universal

32. Fiecare Biserică locală e în comuniune nu numai cu Bisericile vecine, ci cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente acum în lume, cu cele care au fost de la început, cu cele care vor fi în viitor şi cu Biserica deja în slavă. Potrivit voinţei lui Hristos, Biserica e una şi indivizibilă, aceeaşi întotdeauna şi în orice loc. ambele noastre părţi mărturisesc în Simbolul niceo‑constantinopolitan că Biserica e una şi catolică. Catolicitatea ei îmbrăţişează nu numai diversitatea comunităţilor umane, ci şi unitatea lor fundamentală.

33. Este limpede, prin urmare, că în toate Bisericile locale trebuie mărturisită şi trăită una şi aceeaşi credinţă, că pretutindeni trebuie săvârşită aceeaşi unică Euharistie şi că în toate comunităţile trebuie să opereze aceeaşi slujire apostolică. O Biserică locală nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, deşi a trebuit întotdeauna „să dea la probleme noi răspunsuri potrivite bazate pe Scripturi şi în acord şi continuitate esenţială cu expresiile anterioare ale dogmelor” (Documentul Bari, nr. 29). De asemenea, o Biserică locală nu poate schimba printr‑o hotărâre unilaterală vreun punct fundamental privitor la forma slujirii bisericeşti, şi tot astfel nici o Biserică locală nu poate celebra Euharistia în separaţie voită de celelalte Biserici locale fără a afecta în mod serios comuniunea. În toate acestea e lezată legătura comuniunii înseşi — şi astfel însăşi fiinţa Bisericii.

34. Din pricina acestei comuniuni toate Bisericile reglementează prin canoane tot ce ţine de Euharistie şi Taine, slujire şi hirotonie, precum şi predania (paradosis) şi învăţătura (didaskalia) credinţei. Este limpede de ce în acest domeniu e nevoie de reguli şi norme disciplinare.

35. În cursul istoriei, atunci când se iveau probleme serioase care afectau comuniunea universală şi înţelegerea între Biserici — fie cu privire la interpretarea autentică a credinţei, fie la slujiri şi la relaţia lor cu întreaga Biserică, ori la disciplina comună pe care o cere fidelitatea faţă de Evanghelie — s‑a recurs la Sinoade Ecumenice. Ele erau ecumenice nu numai pentru că reuneau episcopi din toate regiunile şi îndeosebi pe cei ai celor cinci scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, potrivit vechii ordini (taxis), ci şi pentru că hotărârile lor doctrinare solemne şi formulele lor de credinţă comune, îndeosebi cele asupra unor puncte cruciale, sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi toţi credincioşii, pentru toate timpurile şi toate locurile. De aceea hotărârile Sinoadelor Ecumenice rămân normative.

36. Istoria Sinoadelor Ecumenice arată care anume trebuie privite drept caracteristicile lor speciale. Chestiunea trebuie studiată mai îndeaproape în dialogul nostru viitor ţinând seama de evoluţia structurilor ecleziale din ultimele secole în Răsărit şi în Apus.

37. Ecumenicitatea hotărârilor unui Sinod e recunoscută printr‑un proces de receptare fie lung, fie scurt, în care prin reflecţie, discernământ, discuţie şi rugăciune întregul popor al lui Dumnezeu recunoaşte în aceste hotărâri credinţa apostolică una a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeaşi, şi ai cărei învăţători (didaskaloi) şi păzitori sunt episcopii. Acest proces de receptare e interpretat în mod diferit în Răsări şi Apus potrivit tradiţiilor lor canonice specifice.

38. Conciliaritatea sau sinodalitatea  implică, prin urmare, mult mai mult decât pe episcopii adunaţi; implică şi Bisericile lor. Episcopii sunt purtătorii şi glasul credinţei Bisericilor lor. Hotărârile episcopilor trebuie receptate în viaţa Bisericilor, îndeosebi în viaţa lor liturgică. Receptat ca atare, fiecare Sinod Ecumenic, în sensul deplin şi propriu al cuvântului, e o manifestare a comuniunii întregii Biserici şi o slujire adusă acestei comuniuni.

39. Spre deosebire de sinoadele diecezane şi regionale, un sinod ecumenic nu e o „instituţie”, a cărei frecvenţă să poată fi reglementată de canoane, ci mai degrabă un „eveniment”, un kairos inspirat de Duhul Sfânt Care călăuzeşte Biserica astfel încât aceasta să dea naştere în ea instituţiilor de care are nevoie şi care răspund naturii ei. Armonia între Biserică şi sinoade e atât de profundă încât chiar şi după ruptura între Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă ţinerea unor sinoade ecumenice în sensul strict al termenului, ambele Biserici au continuat să ţină sinoade ori de câte ori se iveau crize serioase. Aceste sinoade au reunit episcopii unor Biserici locale în comuniune cu Scaunul Romei sau, înţeleasă într‑un mod diferit, cu Scaunul Constantinopolului. În Biserica Romano‑Catolică unele din aceste sinoade ţinute în Apus au fost privite drept ecumenice. Această situaţie, care a obligat ambele aripi ale creştinătăţii să convoace sinoade proprii fiecăreia, a favorizat disensiuni care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie deci căutate mijloacele care vor permite restabilirea unui consens ecumenic.

40. În practica obişnuită, comuniunea universală a Bisericilor era menţinută în primul mileniu prin relaţii frăţeşti între episcopi. Aceste relaţii între episcopi, între episcopi şi protoi‑i lor, precum şi între protoi‑i înşişi în ordinea canonică (taxis) atestată de Biserica veche, întreţineau şi consolidau comuniunea eclezială. Istoria înregistrează consultările, scrisorile şi apelurile la scaunele mari, îndeosebi la cel al Romei, care toate exprimă într‑un mod viu solidaritate pe care o creează comuniunea (koinonia). Prevederi canonice cum sunt: includerea în diptice a numelor episcopilor principalelor scaune şi comunicarea de mărturisiri de credinţă celorlalţi patriarhi cu prilejul alegerilor sunt expresii concrete ale comuniunii (koinonia).

41. Ambele părţi sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite această ordine canonică (taxis) era recunoscută de toţi. Mai sunt de acord că Roma, Biserica care „prezidează în iubire”, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei (Către Romani, prolog), ocupă primul loc în această taxis şi, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul între patriarhi. Nu sunt de acord însă în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu.

42. Sinodalitatea la nivel universal exercitată în sinoade ecumenice implica un rol activ al episcopului Romei ca protos al episcopilor scaunelor mari în consensul episcopilor adunaţi. Deşi episcopul Romei n‑a reunit Sinoadele Ecumenice din primele secole, nici n‑a prezidat vreodată personal asupra lor, a fost cu toate acestea implicat îndeaproape în procesul luării deciziilor de aceste sinoade.

43. Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii — local, regional şi universal — primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului.

În ce priveşte primatul la diversele niveluri, dorim să afirmăm următoarele:

1. La toate nivelurile primatul e o practică ferm întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii.

2. În timp ce faptul unui primat la nivel universal e acceptat atât de Răsărit, cât şi de Apus, există diferenţe de înţelegere cu privire la modul în care trebuie exercitat, precum şi cu privire la fundamentele lui scripturistice şi teologice.

44. În istoria Răsăritului şi Apusului, cel puţin până în secolul IX, o serie de prerogative au fost recunoscute protos‑ului sau capului (kephale), întotdeauna în contextul sinodalităţii şi potrivit condiţiilor timpului, la fiecare din nivelurile bisericeşti instituţionalizate: în plan local, episcopului ca protos al diecezei lui faţă de prezbiterii şi poporul său; în plan regional, protos‑ului fiecărei mitropolii faţă de episcopii provinciei şi protos‑ului fiecăreia din cele cinci patriarhii faţă de mitropoliţii jurisdicţiei fiecăruia; iar în plan universal, episcopului Romei ca protos între patriarhi. Această distincţie de planuri nu diminuează egalitatea sacramentală a fiecărui episcop sau catolicitatea fiecărei Biserici locale.

45. Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor rămâne să fie studiată mai în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului „primului scaun” în ecleziologia de comuniune (koinonia) şi în lumina a ceea ce s‑a spus în textul de faţă despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal a Conciliilor Vatican I şi II? Sunt întrebări cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi.

46. Noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă, suntem convinşi că declaraţiile de mai sus despre comuniunea eclezială, sinodalitate şi autoritate reprezintă un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru şi oferă o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Suntem conştienţi că rămân să fie clarificate multe chestiuni dificile, dar sperăm ca, susţinuţi de rugăciunea lui Iisus: „Ca toţi să fie una…, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21) şi în ascultare de Duhul Sfânt, să putem construi pe baza acordului deja atins. Reafirmând şi mărturisind „un Domn, o credinţă şi un botez” (Ef 4, 5), dăm slavă lui Dumnezeu Sfânta Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Care ne‑a adunat împreună.


* Participanţii ortodocşi au simţit că e important să accentueze faptul că utilizarea în acest document şi în alte documente similare produse de Comisia mixtă a termenilor „Biserica”, „Biserica universală”, „Biserica indivizibilă” şi „Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înţelegerea de sine a Bisericii Ortodoxe drept „Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică” de care vorbeşte Crezul niceo‑constantinopolitan.

Aceeaşi conştiinţă de sine se aplică şi din punctul de vedere romano‑catolic: Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică „subzistă în Biserica Catolică” (Lumen Gentium 8), ceea ce nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale adevăratei Biserici sunt prezente şi în afara comuniunii catolice.

SURSA> Patriarhia Romana

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 16, 2007 în articole, ecclesia, teologie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Papa la ortodocsi. Documentul de la Ravenna 8-14 oct 2007

 Mitropolit Kirill de Smolensk si Papa Benedict XVI

 Papa la ortodocsi 

am gasit un articol interesant, voi ce parere aveti despre el?

 

– Bisericile din Romania, Grecia, Cipru si Istanbul au semnat, impreuna cu Vaticanul, un document prin care sunt de acord sa discute primatul Sfantului Parinte

 

Bisericile catolica si ortodoxa au ajuns la un prim acord asupra definirii rolului Papei, intr-un document comun publicat joi, acesta fiind un mic pas pe drumul spre reconcilierea celor doua ramuri ale crestinismului, care se anunta „lung”, transmite Mediafax.

 

Initial stirea aparuta pe agentiile de presa din Romania afirma ca bisericile ortodoxe au recunoscut primatul Papei, unul dintre cele mai delicate subiecte de pe agenda dialogului ecumenic. In orice caz, chiar inceperea discutiilor privind primatul episcopului Romei – respectiv al Papei – fata de ceilalti inalti ierarhi constituie un prim pas tocmai inspre recunoasterea acestui primat. Documentul amintit a fost semnat in cursul intalnirii de la Ravena din 8-14 octombrie, insa in Romania timp de o luna de zile nu s-a discutat despre acest aspect in spatiul public.

 

Inceperea discutiilor

 

Pentru prima data de la schisma din 1054, ortodocsii si catolicii s-au angajat sa discute despre rolul arhiepiscopului Romei, adica al papei, a carui „suprematie” asupra celorlalti episcopi si patriarhi este oficial recunoscuta in document. Documentul a fost publicat simultan la Vatican, Istanbul, Atena si in Cipru si este fructul unei intalniri la nivel inalt care a avut loc la Ravena, in perioada 8 – 14 octombrie. Importanta documentului este insa redusa de faptul ca Patriarhia Moscovei, care reprezinta jumatate din ortodocsii lumii, nu l-a semnat.

 

Cardinalul Walter Kasper, presedintele Consiliului pentru Promovarea Unitatii Crestine, a declarat pentru Radio Vatican ca in documentul semnat cu reprezentantii bisericilor ortodoxe s-a cazut de acord „sa se discute despre nivelul universal al bisericii si bineinteles ca la nivel universal avem sinodalitate, dar si o autoritate – adica un primat care bineinteles ca in conformitate cu ierarhia vechii biserici este episcopul Romei”.

 

Romania, reprezentata de arhiereul Petronius

 

Parintele Constantin Stoica, purtatorul de cuvant al Bisericii Ortodoxe Romane a subliniat intr-o declaratie acordata ZIUA ca nu este vorba de recunoasterea primatului papal. „Nu are suport in realitate informatia respectiva. Este vorba de intalnirea de la Ravena a Comisiei pentru dialog a bisericilor ortodoxe si bisericii romano-catolice. Este un text care teologic are ca tema autoritate si conciliaritate. Nu este vorba acolo de recunoasterea Papei ca si primul intre patriarhi”, ne-a declarat parintele Stoica.

 

Biserica Ortodoxa Romana a fost reprezentata la aceasta intalnire de PS Petronius, arhiereu vicar la Oradea. „Exista acolo intr-adevar o mentiune, ca pentru progresul dialogului teologic trebuie puse in discutie aceste prerogative ale Papei, si anume infailibilitatea si primatul papal”, ne-a mai declarat parintele Stoica

Biserica Rusa respinge intelegerea

 

Biserica Ortodoxa Rusa a refuzat sa semneze documentul de la Ravenna, reprezentantii ei retragandu-se de la discutii. Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei si al intregii Rusii nu este foarte inclinat in a recunoaste primatul patriarhului de Constantinopol, Bartolomeu I, si, in acelasi timp, nu este de acord cu activitatea Vaticanului si a diocezelor catolice din fosta URSS.

 

Documentul de la Ravenna

 

Actul semnat la Ravenna cuprinde 46 de paragrafe, o adevarata foaie de parcurs, „road map”, care indica traseul, sau itinerariul temelor ce trebuie abordate si analizate foarte amanuntit in asa fel incat sa se poata declara depasite divizarile din trecut. Documentul descrie trei concepte fundamentale: comuniune ecleziala, conciliaritate, autoritate. Ambele parti recunosc faptul ca episcopul este conducatorul Bisericii locale si ca nimeni nu i se poate substitui. Ambele parti au pareri concordante cu privire la faptul ca „Biserica unica si sfanta” se realizeaza concomitent in fiecare Biserica locala, care slujeste euharistia, si in comuniunea tuturor bisericilor. Exista acord si cu privire la structurile Bisericii universale.

 

La nivel local, autoritatea este reprezentata de episcop. La nivel regional, un grup de mai multe Biserici recunosc in interiorul lor un rol „primordial” sau „primatul” uneia dintre acestea (de la „protos”, in greaca). Mai articulata este chestiunea nivelului global: expertii vor avea mult de muncit, fiindca documentul afirma ca pe plan universal „cei ce sunt primii in diferitele regiuni, impreuna cu toti episcopii, coopereaza in ceea ce priveste ansamblul Bisericii”. Iar in acest context se subliniaza ca „primii trebuie sa recunoasca cine este primul dintre ei”.

 

Articol realizat de George DAMIAN

 Sursa> ziarul Ziua 16.11.2007, foto X

de asemenea cititi si Catholica care prezinta acest document drept un „succes in dialogul catolico-ortodox”

 

 
4 comentarii

Scris de pe noiembrie 16, 2007 în Dialoguri, ecclesia, Ecumenisme, religie, teologie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Ce-am experiat azi la Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur …

Cina cea de Taina icoana modernaTodor Mitrovic

 

Ce-am experiat azi la Sfanta Liturghie a

Sfantului Ioan Gura de Aur …

pai era firesc sa spun ce am experiat (experimentat, trait, cunoscut, aflat) azi la Catedrala din Craiova de sarbatoarea Sfantului Ioan Gura de Aur, la a carui Sfanta Liturghie am participat. (13 nov.2007)

Ca si inceput va spun ca a fost una din cele mai ‘pline’ Liturghii la care am asistat de ceva vreme incoace… sublima, cutremuratoare … pe bune.

Lasand la o parte sofismele si florilegiile atotprezente in argoul nostru mioritic-teologic, a fost „ca in ceruri”. Iarasi m-am simtit ca in ceruri la Sfanta Liturghie.

Pai corul de psalti a cantat ingereste, am stat foarte aproape de ei, exact langa exarhul mitropoliei, figura atonita de exceptie, Chip al lui Dumnezeu cioplit in piatra de mare pret. Calugar ieromonah (preot calugar) ce la epicleza (rugaciunea de prefacere a darurilor, miezul Liturghiei) a renuntat la statura stalpnica din picioare pe care in mod asezat o asternuse in strana, si ingenunchind, soptea o rugaciune tainica pe care numai el o stia, apartea de tot sublimul si comuniunea din catedrala. Am auzit-o caci in acel moment mi-am aplecat usor grumajul spre inchinare, cu mainile crucis precum serafimii. cu o ureche auzeam rostindu-se de catre ierarh epicleza, cu alta ureche, cea stanga, pe-a parintelui exarh.

Era o atmosfera cutremuratoare, desi a fost joi – zi lucratoare- catedrala aproape plina, insa intr-o liniste deplina. Toata slujba deplin atenti.

M-am uitat la un momentdat la imbracamintea preotilor, mai ales la felon (se poarta deasupra celorlalte articole de imbracaminte preotesti cand slujeste Sfanta Liturghie, ca o pelerina, mantie), dintr-o parte mi s-a parut ca acesta inchipuie niste aripi de serafim stranse perfect pe langa corpul preotului, tinute vertical. Nu-mi venea sa cred, adica felonul acela era ca o pereche de aripi la spate – mai ridicat in fata si lasat usor, in cadere, spre spate atarnand ca niste aripi. Nu-i mai vedeam mainile preotului, doar aripele.

La Heruvic, arhiereul a iesit din altar, si parca … numarandu-si fiecare pas, a inceput a tamaia. Atunci mi-am data seama de realitatea acestei sfinte Liturghii. Cantarea cea de aproape a psaltilor era din ce in ce mai putin receptata de mine, arhiereul, a inceput in timp ce rostea in soapta psalmul 50, sa fixeze in ochi pe toti pe care-i zarea, figuri cunoscute si necunoscute … insa prin coltul ochiului. Am simtit ca intreaga catedrala a incremenit. Pe bolta frumos aurita insa o stea parea a fi cazatoare. O raza de soare ii facea o coada aurie si … parca era singura care se misca in catedrala. Va marturisesc ca parca toti ne priveam ochi in ochi la acel moment.

La Trisaghion-ul arhieresc, atunci cand arhiereul rosteste cuvintele „Doamne, Doamne, cauta din cer si vezi si cerceteaza via aceasta ….”, la poarta bisericii, caci acolo ma aflam la acel moment, erau ‘de paza’ doi politisti comunitari. Ciudat? Pai venisera inauntru ca era prea frig afara in sectorul lor si au preferat sa intre in catedrala sa asculte slujba … sa se incalzeasca. Cel putin unul din ei era captivat. Parca nu mai vazuse asa ceva, pe celalat nu l-am vazut, eram in spatele lui. Ajutam sa inchid usa cand intra sau iesea cineva pentru ca … jandarmii acestia vroiau sa fie atenti la slujba… paradoxal! Apoi m-am mutat mai in fata, langa exarh si psalti.

La momentul impartasirii cu Sfintele Taine a lui Hristos am ascultat cea mai frumoasa cantare „Trupul lui Hristos”. A fost stihirarica, adica mai pe larg, mai lunga. De o suplete duhovniceasca extraordinara executat a la carte de catre psalti. M-a uimit. Nici n-am mai putut fi atent bine la cine si cum se impartasea. Priveam printre franturi de aduceri aminte. Cred ca am sa le cer partitura baietilor.

La cuvantarea rostita la chinonic, un cadru didactic al facultatii de teologie a expus pe scurt viata Sfantului Ioan Gura de Aur. Vocea lui avea salturi sanatoase si vii de predicator. Desi isi luase niste foi cu notite a renuntat la ele pe parcurs, stia pe de rost, iar faptul ca tonalitatea si ritmul vocii era atat de suplu, incat cuvintele parca doreau sa iasa din gura-i doua cate doua „luandu-se de mana” adica atat de asezat si ritmicizat ….

La sfarsitul slujbei arhiereul a tinut cuvantarea spunandu-ne ca pe drum l-a mancat un verset din biblie cu care dorea sa caracterizeze pe Sfantul Ioan „ravna casei Tale m-a mancat (/potopit in alte editii)”. da! De aici si-a pornit predica, si tot aici si-a incheiat-o spunand ca in timpul Dumnezeiestii jertfe a contemplat la pictura-fresca din altar cu Sfantul Ioan, la sulul din mana-i dreapta, nu mai retin cuvintele spuse insa se referea la o cuvantare rostita de Sf Ioan despre Sfintele Taine si la Hristos ca „Painea cea cereasca”.

Desi nu am prezentat in mod cronologic cele intamplate, am relatat exact cum mi-am adus aminte cele simtite, vazute si experiate cu peste aprox 11 ore si jumatate in urma la Sfanta Liturghie.

Ehhee, iata ce s-a intamplat intr-o dimineata la Craiova, cand sfantul Ioan Hrisostom se bucura intru Duhul prin slavita-i praznuire. Iata ce comuniune tainica a fost intr-o catedrala cand majoritatea se trezesc sau isi beau cafeaua obisnuita de dimineata sau poate isi incep lucru de dimineata la serviciu.

Iata ce am contemplat in aceasta dimineata la o Liturghie. Maine e Sfantul Grigorie Palama, o sa slujesc la parintele meu, ajutand cu cantarea.

Doamne, ce-mi vei mai arata?

dan.camen.

sursa icoana

 

Sfantul Ioan Gura de Aur (Hrisostom) 1600

 

Sfantul Ioan Hrisostom

Sfantul Ioan Gura de Aur (Hrisostom) 1600

 

se implinesc astazi 1600 ani de la adormirea preafericitului parintelui nostru Ioan cel cu Gura de Aur …
se anunta a fi o marti destul de frumoasa, la catedrala va fi o slujba arhiereasca, cursurile de la teologie se suspenda pentru ca studentii sa poata participa in pace la Sfanta Liturghie.

Crestinii sunt in mare sarbatoare! parcurgand cateva editii de ziare on line, uitandu-ma cu uimire ce amploare ia discriminarea impotriva romanilor de catre italieni … nu pot decat sa trag si eu concluzia ca … bine e sa fi crestin! DA! te scoate din valul acestor certuri, discriminari, uri …
Off Doamne, 1600 ani, si memoria acestui sfant a ramas pururea vie si mareata! … neatinsa de niciun razboi, nicio erezie, niciun om sau popor.

O discrepanta covarsitoare … Biserica praznuieste pe unul dintre cei mai mari Sfinti ai Ei si totusi poporul crestin sufera drama unei uri fara precedent.
Daca acest popor nu-si va gasi bucuria intru cele ale sfinteniei nu o va gasi niciunde. Permanent va fii o putere mica, a III-a lume, tarisoara ce nu are nimic al ei ci cumpara de peste tot, iar ca singura-i promovare peste hotare e … un ucigas.
Doamne au nu ne asemanam celor ce strigau „rascumpara-l mai degraba pe Barnaba” decat … pe Tine?

 

inca nu am terminat cartea „Razboiul si Biblia” de Sfantul Nicolae Velimirovici si vad cat de posibil e ca acesta lucru sa fie adevarata cauza a tot ceea ce se intampla cu noi.
Faptul ca noi insine nu ne intoarcem cu fata catre sarbatoare, catre model, ci precum suntem obisnuiti de atat timp, ne ascundem „dupa boschetii” cei din rai si cautam fata unui … „boschetar”.

Crestinii au in fata modelul si ei „se-mpiedica de-un ciot” care face ce face in Roma… adica crestinii sunt deopotriva cei de aici, din Romania -89 la suta- si cei din Italia -catolicii- in procent si mai mare.

Sfantul Ioan Gura de Aur (Hrisostom)

Intorcandu-ma din oras, in dupa-amiaza zilei de azi, am deschis putin TV-ul, pe TVR parca sau TVR2, nu mai stiu, eram atat de captivat de ceea ce am vazut incat … am vazut pe domnul Traian Basescu, presedintele Romaniei, oferind cateva medalii de mare grad unor rromi batranei si saracaciosi pentru … nu am mai fost atent. Se pare ca de mai demult ar fi meritat aceste medalii insa sincer nu-mi mai aduc aminte de ce. Am preferat sa fiu „cucerit” de cel mai important aspect acela al oferirii acestor medalii de catre presedinte unor rromi batrani.

 

Mda, stiu ca are legatura cu ceea ce s-a intamplat in Italia, oare o avea si cu Sf. Ioan Hrisostom? Pai nu am vazut niciunde stirea ca Sf Ioan Gura de Aur pe care orice ziarist ateu sau budist sau sectar sau … banal – crestin il stie, a auzit de el, … este praznuit azi. nici macar in 2 randuri. Doar Badilita in Ziua incearca sa faca ceva, cum ii este felul, intr-un editorial, in caracteristica-i proprie insa nu am sa comentez mai multe … in rest … ma gandesc ca daca Sfantul care a fost exilat acum 1600 ani, caci azi praznuim iesirea lui din acest exil si intrarea in imparatia Cerurilor … nu are partea nici acum de laude, de medalii ce sa mai zic, e – mai nou – supus unui exil mediatic.

 

Pai m-am uitat si eu ca curiosul, iartati cacofonia, nu numai la ziare ci si la bloguri ortodoxe … blanc … adica nimic. Singurii – erau baietii de la Razboi intru cuvant – asta dintre blogurile pe care le aveam in lista a le vizita in seara asta. Pe semne ca ceilalti au crezut ca lumea stie de aceasta sfanta praznuire si nu mai are rost sa mai scrie sau o vor face maine … dupa Liturghie, adica dupa cina, sau mai bine zis dupa ce sarbatorim, asa ca nota informativa „azi a fost praznuit …” Adica ma refer la cele bloguri ce le vizitez eu mai des si care au pretentia ca au multe accesari adica multe persoane, chiar ne-ortodoxe, adica cu alte cuvinte ei trebuiau sa fie primii, nu?
Vedeti asta e prima datorie a acestora, cruce greu de purtat … mda, insa daca vor sa ramana doar bloggari nu si crestini asta e … o fi si pricini binecuvintate, cine stie …

Nu e cuvant de judecata sau mustrare ci de incurajare dat fiind cadrul in care se afla aceasta sarbatoare, adica inaintea postului Craciunului. Minunata introducere de facut pentru un post nu-i asa? …

 

CA si inchiere, nu vreau decat sa propun tuturor celor ce au auzit de Sfantul Ioan Gura de Aur, ortodocsi si nu numai, sa citeasca un mic fragment din scrierile acestuia pentru a vedea cine a fost acest sfant, caci e de ajuns doar un mic fragment sa-i descoperi cuvintele tesute cu fire de aur pe broderie de borangic.
Cel mai accesibil site e, firesc, www.ioanguradeaur.ro
citire cu folos!

Poimaine e praznuit Sf Grigorie Palama … sfantul care intr-un fel sau altul m-a ales sa-i fac o lucrare de licenta. Totodata va incepe si Postul Craciunului.

Iata doi luminatori ai Ortodoxiei care stau de straja la poarta Raiului, ca doi heruvimi cu sabii de foc valvaietor, adica intelgem Postul ca o trecere spre Raiul/Craciunul fagaduit.

In rest, cu tot contextul actual in care traim, zic si eu cu Sfantul Ioan cuvintele-i de sfarsit de drum „Slava lui Dumnezeu pentru toate!”

 

Amin!

dan.camen.

 

sursa 1 icoana

sursa 2 icoana

 

 
 

„Curs” de Fizica … tinut de profesorul meu, Sfantul Nikolai

„Curs” de Fizica … tinut de profesorul meu, Sfantul Nikolai

Balanta

(‘Nikolai’ – Sfantul episcop Nicolae Velimirovici)

citind de curand cartea Sfantului Nicolae Velimirovici „Razboiul si Biblia”, si ajungand la capitolul 9 „Robia meritata. Cartea Judecatorilor”, Sfantul prezinta robia unui popor ca o pedeapsa pentru „viata sa ticaloasa de dinainte”.

Astfel el da niste exemple din biblie despre felul cum survine aceasta robie pe fondul pacatuirii poporului evreu in fata lui Dumnezeu. Astfel (pag. 80) da 6 exemple>

„Si au facut fiii lui Israel rau inaintea Domnului … si S-a maniat Domnul pe Israil, si i-a dat pe ei in mainile lui Husan Risataim, imparatul Mesopotamiei” (Jud 3, 7-8)

„Si au adaos fiii lui Israil a face rau inaintea Domnului, iar Domnul a intarit pe Eglon, imparatu lui Moab, asupra lui Israil” (Jud 3, 12)

„Si dupa ce a murit Aod, au ados fiii lui Israil a face rau inaintea Domnului. Si i-a dat pe ei Domnul in mana lui Iavin, imparatul Canaanului” (Jud 4, 1)

„Si au facut fiii lui Israil rau inaintea Domnului, si i-a dat pe ei Domnul in mana madianitenilor sapte ani” (Jud 6, 10)

„Si au adaos fiii lui Israil a face rau inaintea Domnului, si au sflujit Baalilor si Astartelor … si S-a maniat Domnul pe Israil, si i-a dat in mana filistenilor” (Jud 10, 6-7)

„Si iar au adaos fiii lui Israil a face rau inaintea Domnului, si i-a dat pe ei Domnul in mana filistenilor patruzeci de ani” (Jud 13, 1)

„In toate aceste cazuri sunt limpezi ca lumina trei lucruri. Si anume: cauza, efectul, si legatura dintre acestea doua. Cauza este pacatul poporului, efectul este inrobirea poporului, iar legatura sau legatorul cauzei cu efectul este Insusi Dumnezeul cel Preainalt”

La partea de concluzii a acestui capitol Sfantul enumera urmatoarele 4 concluzii:

1. Un popor intreg poate sa apostazieze de la Dumnezeu si sa calce lege lui Dumnezeu.

2. Pacatele unui popor pricinuiesc inrobirea acelui popor.

3. Exista o legatura vie si rationala, sau un „legator” viu si rational, intre cauza si efect in destinele popoarelor: Insusi Facatorul si Proniatorul oamenilor.

4. Cauzele sunt in mainile oamenilor, iar efectele in mainile lui Dumnezeu.

 

Ehee, foarte interesant. Daca oamenii stiintei si ai fizicii indeosebi, stiu doar ce e la extremitati sau la poli, iar la mijloc e ceea ce ei numesc „proces de transformare” … in schimb, aceasta e doar fireasca Lucrare, prin energiile Sale necreate, a lui Dumnezeu Insusi.

Am atasat si o cantare compusa de Sfantul Ioannis Koukouzel cantata de Hristodulos Halaris primita de curand de la un prieten, ca sa se digere mai bine inavatatura Sfantului …

click!

sau viata Sfintei Teoctista din Lesvia (9 nov) – ‘noua Maria Egipteanca’

dan.camen.

 

 
Un comentariu

Scris de pe noiembrie 9, 2007 în articole, diverse, sfinti, stiinta, teologie

 

Rugăciunea XXXIV-a de pe Malul Lacului … sau Imnul Dragostei

Dragostea umbrei

Rugăciunea XXXIV-a de pe Malul Lacului*

Sau Imnul Dragostei

de Sfântul Nicolae Velimirovici

Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule Te faci om.

Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este Iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.

Dacă tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste şi ură. Dar Tu eşti o treime şi, de aceea, Tu eşti iubire şi întru Tine nu există nici întuneric şi nici alternare.

Dragostea nu cunoaşte nici timp şi nici spaţiu. Ea este în afara timpului şi a spaţiului. Pentru iubire o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.

Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer şi nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici “eu”, nici “tu” – doar Dumnezeu există.

Dragostea are trei ipostasuri [1]: curăţie, cunoştinţă şi lumină. Fără curăţie dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă. Fără cunoştinţă dragostea nu este înţelepciune, ci prostie. Fără lumină dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia şi slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească “iubire”.

Când sufletul meu este o preacurată fecioară, conştiinţa mea este înţelepciune pătrunzătoare, iar duhul meu este lumină de viaţă dătătoare, eu sunt o iubire care coincide cu iubirea Ta. Prin dragoste eu Te văd pe Tine în mine, şi tu mă vezi în Tine.

Prin iubire eu nu mă văd pre mine, ci doar pe Tine. Prin dragoste Tu nu Te vezi pre Tine, ci doar pe mine.

Dragostea se jertfeşte pre sine şi nu simte că jertfa înseamnă nu a primi, ci mai degrabă a oferi.

Copiii mei lumeşti: cuvântul “dragoste” este cea mai profundă rugăciune dintre toate.

“Nu există dragoste lumească?”, mă întreabă cei apropiaţi mie. “În aceeaşi măsură în care există un Dumnezeu lumesc”, le răspund eu. “Dragostea lumească arde si se mistuie, dragostea cerească arde fără să mistuie”. Dragostea lumească, ca tot ce e lumesc, este doar un vis şi un simulacru de Iubire. Dragostea ta se aseamănă iubirii dumnezeieşti în felul în care fumul se aseamănă flăcărilor.

“Când preschimbi o monedă de aur pentru câţiva bănuţi de aramă, nu-i numeşti pe acei bănuţi monedă de aur, ci doar nişte bănuţi de aramă. De ce numiţi voi oare dragostea dumnezeiască care a fost ruptă, sfărâmată şi prefăcută în cenuşă de timp şi spaţiu “iubire” şi nu “cenuşă?

O, Doamne, învredniceşte-mă de iubirea prin care Tu vieţuieşti şi dai viaţă.

Fă-mă vrednic de dragostea Ta, o, Doamne, iar eu voi fi liber de toate legile.

Intră cu Dragostea Ta întru mine, iar dragostea mă va purta întru Tine.

*Editura Anestis

[1] (n.t.)– cuvântul ipostas este un cuvânt teologic, deşi nu-l veţi găsi în niciun dicţionar explicativ, nici măcar teologic (după cum am căutat eu), deşi e foarte uzitat de către teologi, acest cuvânt arată unicitatea unei fiinţe, mai pe scurt – Persoana acesteia. Adică ceea ce are personal acea fiinţă faţă de celelalte fiinţe asemenea lor. Adică fiecare om e o persoană deşi e unic el totuşi ţine în el (recapitulează) întreaga natură umană. O altă definiţie este, mai pe scurt, aceasta: ceea ce subzistă de la sine şi pentru sine.

fotografie >

http://www.sferaonline.ro/sectiuni/poezii/article/?id=1369 *(Poezia”Dragostea umbrei”)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 7, 2007 în Rugaciuni