RSS

Arhive zilnice: mai 1, 2008

PS Irineu Slatineanu: „Invierea a stat la baza formarii poporului roman“

PS Irineu Slătineanu: „Învierea a stat la baza formării poporului român”

Preasfintitul Irineu Slatineanul

EVZ a stat de vorbă cu Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu, arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului, despre Paşte şi provocările ortodoxiei în lumea modernă.

Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu se recomandă modest: „Sunt doar un călugăr”. Dar nu e unul oarecare. E doctor în teologie la Paris, specialist în dogmatică, dar îi place şi grădinăritul. Are adresă de Yahoo! Messenger, vorbeşte mai multe limbi străine şi a pus pe picioare, într-un mic sat oltenesc, un Colegiu Naţional pentru fete orfane, unic în ţară.


Pledează pentru întoarcerea Bisericii la popor, pentru refacerea spiritului misionar al purtătorilor de reverendă. PS Irineu provine dintr-o familie în care fraţii îi sunt preoţi şi surorile măicuţe. Tatăl său a fost cântă reţ în biserică şi apropierea de Cele Sfinte a venit firesc pentru cel născut cu numele de Ioan. La 16 ani a început să păşească pe calea monahismului. La Mănăstirea Frăsinei. E doar una dintre poveştile frumoase ale ortodoxiei româneşti, prea puţin cunoscută. Mulţi pariază pe viitorul său în structurile foarte înalte ale Bisericii Ortodoxe Române. Când vine vorba despre asta, PS Irineu rămâne la fel de modest: „Sunt doar un călugăr. Mereu o să am chilia mea”.


„Nu am declaraţie de dragoste la Securitate”

EVZ: Prea Sfinţia Voastră, cum aţi ajuns la mănăstire, la Frăsinei? Ştiu că aţi intrat de tânăr…


PS Irineu Slătineanu: Da, la 16 ani am intrat. Exista o vocaţie pe care numai bunul Dumnezeu o ştie. El ştie pentru ce am fost chemat. La vârsta de 15 ani am mers prima oară la Mănăstirea Frăsinei, în vizită. Asta se întâmpla de Buna Vestire. Apoi, de Sfânta Parascheva, în 1974, am intrat efectiv la mănăstire, la Frăsinei, o mănăstire care aşa de mult mi-a plăcut şi m-a pătruns, că oriunde m-am dus în lumea asta n-am visat alt loc pentru mine. Mănăstirea mi-a fost călăuză invizibilă.


Bine, mănăstirea e unică în lume, Athosul românesc…
Şi nu numai asta, simţeam o responsabilitate, simţeam o chemare care mă şi angaja.

Cine v-a tuns la mănăstire? Ioan vă e numele de botez…
Ioan, Ion, da. Părintele stareţ de acolo m-a tuns şi mi-a dat numele Irineu.


Irineu ce înseamnă?
„Aducător de pace”, „Făcător de pace”. Stareţul a vrut să-mi pună altfel numele, dar aşa a vrut Dumnezeu să-mi spună Irineu, un sfânt pe care eu îl iubeam în mod deosebit.

Aţi făcut teologia la Bucureşti, după care aţi plecat la Paris…
Am făcut, după teologia de la Bucureşti, masterul în istorie. Am lucrat cu Părintele Alecse, un om special, foarte serios.

Cum aţi ajuns în Franţa?


S-a întâmplat ca Ambasada Franţei să dea anumite burse unor studenţi de la diverse confesiuni. Şi cum dăduseră la diverse confesiuni neoprotestante, s-au gândit să dea şi la ortodocşi, fiindcă ortodocş ii rămăseseră cam ultimii. Şi cum terminasem masteratul, de fapt studii asimilate doctoratului, terminasem cu zece, Părintele Alecse m-a propus ca să merg acolo. Atunci regimul era cum era, mi-au dat încuviinţrea să plec, dar cu vreo trei luni după ce începuseră cursurile în Franţa, la Grenoble.


Nu v-a descumpănit?


Eu nu m-am supărat absolut deloc, pentru că pe mine mă deranja oarecum, eram un călugăr care dorea să scape de lucrurile astea. Şi la facultate spuneam: „Doamne, nu mai termin odată?”. Nu-mi doream decât să mă întorc în chilia mea, să fiu un călugăr cât se poate de bun. Am studiat cu multă sete patristica, mistica Sfinţilor Părinţi, nu istoria lor, pur şi simplu, ci trăirea lor, un fel de sinteză duhovnicească a Părin- ţilor. Când am terminat facultatea, mi s-a zis: „Nici să nu te gândeş ti că te întorci la chilie, mergi la doctorat!”. Am fost la duhovnic, la mănăstire, şi mi-a zis: „Categoric, sunt de aceeaşi părere!”. Şi m-am apucat să învăţ. Întotdeauna mi-am zis că vreau să mă pregătesc, nu să ajung ceva mare, ci să fiu capabil să-L slujesc, atunci când Domnul mă cheamă.


Până în 1989, din câte ştim noi, aţi refuzat să veniţi în ţară. Eraţi aşa un „fan al comunismului”, ironic vorbind, că n-aţi vrut să mai veniţi…
Nu puteam veni în ţară.

De ce?


Eu nu mai puteam veni, pentru că n-am plecat cu aprobarea „lor”. Deci, eu nu am dosar, nu am „declaraţ ie de dragoste” la Securitate. Nu vreau să spună cineva… sau să creadă că am un merit în faţa altora care au căzut pradă acestor păcate. Aşa s-a întâmplat că eu n-am plecat doar cu aprobarea lor, că am plecat prin Ambasada Franţei. Patriarhia a fost de acord, mi-au dat binecuvântarea.

Unul dintre cei ce şi-a pus cuvântul pentru mine a fost, Dumnezeu să- i dea sănătate, Mitropolitul Nifon.


Ajutat de Chirac

Şi cum a fost la Paris? V-a surprins Occidentul?

Când am ajuns la Paris, n-am fost marcat de chestia asta, n-am fost şocat, pentru că eu nu eram un tip monden, eu eram un călugăr. Am văzut într-adevăr o lume pestriţă, care putea să fie comentată. Şi de acolo, imediat, am ajuns la Grenoble.

La Grenoble aţi făcut „limba franceză”, după care, la „Saint Serge”…


La Grenoble am făcut „Literele” şi, prin bunăvoinţa celor de la „Saint Serge”, am rămas în Franţa. Ei m-au ajutat când mi-a expirat viza, că nu mai aveam nici de România, nici de Franţa la un moment dat. Rectorul de la „Saint Serge” era foarte bun prieten de familie cu Jacques Chirac, şi aşa am ajuns eu să primesc repede „carte de sejur”.


A refuzat Parisul

Deci nu cetăţenia franceză, cum s-a vorbit…


Nu, pentru că nu am vrut să fac rău nimănui. Un om care îşi vede de teologie, un călugăr, n-are nevoie de atâtea, decât strictul necesar. Faptul de a avea un paşaport francez nu-mi spunea mie prea multe lucruri.


V-aţi luat doctoratul la „Saint Serge”, aţi fost profesor, a căzut comunismul ăsta nenorocit…
În ‘90 am făcut prima vizită în ţară.

Eraţi hotărât să vă mai întoarceţi?


Sigur că da, niciodată n-a fost gândul meu să rămân la Paris. Eu gândeam că pentru a sluji poporul român trebuie să o faci din interior. N-a fost niciodată o comoditate. Mi-era foarte uşor la Paris, aveam un salariu de invidiat, eram chemat la conferinţe, fiind socotit unul dintre tinerii profesori de perspectivă. În ‘90 se hotărâse de către Sfântul Sinod să rămân arhiepiscop la Paris. Patriarhul Teoctist decisese cu Sinodul.

Dar eu m-am întors.

DATORIE


„În ziua de azi, omul Bisericii trebuie
să coboare în mijlocul oamenilor”

Ca om care a fost şi pe „afară”, ca om care a văzut multe, la ce provocări credeţi că trebuie să răspundă Biserica? Mai putem sta aşa scolastici, băţoşi?


Clar, categoric, Biserica trebuie să dea nişte răspunsuri. Ea trebuie să revină la popor. În spiritul evanghelic, Biserica trebuie să facă faţă şi să se adapteze la condiţiile de viaţă actuale, în sensul că omul bisericii trebuie să treacă din amvon în agora, să coboare în mijlocul oamenilor.


Frumos spus!


…să vină în sprijinul oamenilor. La Biserică vine omul deja credincios sau care are necazuri. Însă, pe mine, ca om al bisericii, mă interesează şi directorul de întreprindere, trebuie să merg şi la profesorul universitar, şi la inginer, până la ultimul muncitor. Altă predică mai frumoasă decât de a fi în mijlocul credincioşilor şi de a-i iubi aşa cum sunt ei nu există! Să-i iubim pe oameni aşa cum sunt, cu păcatele lor. De fapt, noi ce vrem? Vrem să-l iubim pe om şi să-l ridicăm, prin prezenţa noastră, la o nobleţe pe care el a uitat-o. Şi să îl facem şi pe ăla care e pătimaş să fie virtuos, să-l facem şi pe ăla care e zgârcit să fie darnic, şi aşa mai departe.


Este o provocare a străzii, a urbanului pentru Biserică?


Nu, n-aş spune că e o provocare. E altceva: e o înţelegere concretă. Biserica trebuie să înţeleagă concret problemele vieţii. Nici ideatic, nici în sensul acesta de „Vai de mine, cum era pe vremuri…”. Trebuie să lăsăm vremea noastră ca istorie şi să ne apucăm de vremea noastră ca timp. „Iată vremea Mântuirii”, spune Scriptura. Trebuie să facem în aşa fel încât tot omul să se simtă prezent, să simtă căldura Bisericii. Pentru aceasta trebuie să dezvoltăm spiritul misionar al Bisericii. Trebuie să-l facem şi pe cel care este la politică, şi pe cel care este în stradă, care este necăjit şi amărât, şi pe cel bogat, şi pe cel sărac, trebuie să-i facem să înţeleagă că Biserica are ochiul aţintit asupra lui.

Dar nu un ochi care să atenţioneze, să judece, ci un ochi care să iubească şi să plângă cu ei.

Dacă nu o să avem o deschidere reală faţă de celelalte culte, o să asistă m la o ghetoizare a ortodoxiei?


În chestiunea ecumenismului trebuie făcute câteva precizări. Eu sunt un profesor care, cum s-ar spune, ştiu bine lecţia respectivă şi trebuie să fac preciză rile de la început, să înţeleagă fiecare student ce are de făcut. Ecumenismul are o dimensiune cu totul aparte. Când vorbeşti despre ecumenic, ai putea să spui în loc de ecumenic şi economic. E tot o relaţie între oameni, ecumenicul acesta e o relaţie între oameni, o relaţie între parteneri, care trebuie bazată pe principiul frăţietăţii, pe principiul bunului-simţ şi pe educaţie. Am impresia că mulţi confundă ecumenismul cu dialogul teologic. Dialogul teologic e altceva, el este făcut de specialişti.


Are nevoie Biserica de o reformă administrativă? Există modelul grecesc, există modelulrusesc. Nu e nevoie de mai mulţi vlădici în mijlocul nostru?


Eu cred, totuşi, că modelul românesc este cel mai bun. Este adevărat că ne-am putea însuşi anumite idei, principii, de la confraţii care au fost acolo, însă sunt convins că şi cei dinaintea noastră ştiau despre modelul grecesc, ştiau şi de modelul rusesc, dar totuşi au adaptat un model românesc.

Şi cred că acest model este specific latin.

Dar este inadmisibil să ai mitropoliţi sau vlădici bătrâni, paralizaţi, care de zece ani n-aumai văzut…


Nu, nu… Asta nu ţine de organizare. Eu n-aş intra în asemenea discuţii, pentru că acestea sunt strict tehnice. Eu vorbesc despre organizare: organizarea bisericească actuală este una care, efectiv, corespunde spiritului românesc. Imaginea aceasta idilică, grecească, mitropolii în fiecare judeţ, are totuşi mari lipsuri, în sensul că nu mai dă posibilitatea ca o regiune să se organizeze şi chiar să lucreze eficient.


E mai bine pe „zone”?


Noi avem, de pildă, zona Olteniei, în care cred eu că se poate mult mai bine lucra în grup mic, pentru că ne ştim problemele noastre. Macro, poţi să lucrezi la Bucureşti, dar degeaba spui: „Ştiţi, oltenii nu prea vin la biserică”, pentru că vine cel din Moldova şi spune – „La mine vin!”.

Lucrurile sunt complementare.

CV

Preasfintitul Irineu Slatineanul 2 Cine este Irineu Slătineanu?

> PS Irineu s-a născut pe 16 noiembrie 1957, în localitatea Perişani (judeţul Vâlcea), cu numele de botez Ioan Popa;

> La 16 ani a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei;

> În 1980 a absolvit Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul”;

> A urmat studii de teologie la Paris, obţinând titlul de doctor în teologie la Institutul „Saint Serge”;

> Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu este arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului (din 1991);

> Este decanul Facultăţii de Teologie din Craiova.

Când vine vorba despre amestecul lui Dumnezeu în „politichie”, Irineu îl citează pe părintele Cleopa: „Şi politicienii sunt tot de-ai noştri, mânca-i-ar Raiul!”

CREDINŢĂ

„Noi ne-am născut pascal”

Acum, trecând la perioada aceasta superbă, de sărbătoare, vreau să vă întreb cum trăiescromânii Paştele? Patriarhul spunea că îl trăiesc liturgic…


Sărbătoarea la români este un complex de trăiri serioase, concrete, care sunt pătrunse chiar ontologic, legat de fiinţa noastră. Noi ne-am născut pascal. Învierea mântuitorului Iisus Hristos este centrul de gravitaţie al lumii şi al cosmosului. Faptul că ne-am încreştinat încă din primele veacuri, faptul că la noi a pătruns mai uşor creştinismul se datorează predicii despre Înviere.


Învierea ne-a creştinat pe noi?
Da. Apostolii au pornit la drum după Înviere şi au vorbit despre Iisus Hristos cel Înviat.

Predicile au fost primite mai uşor de geto-daci, care credeau şi ei în nemurirea sufletului şi…
Sigur că da! Învierea este aluatul care a stat la baza formării poporului român!

Aşadar, nu faptele bune ale apostolilor au impresionat cel mai mult…


Faptele bune sunt produsul a ceea ce eu cred. Atâta vreme cât eu nu cred, fapta mea bună poate fi cel mult o faptă etică. Dar, dacă eu cred, fapta mea bună este o faptă morală şi eu îi spun virtute! Are esenţă, are sens, are tot… Dar aceste lucruri nu se nasc decât dintr-o profundă convingere că Iisus Hristos cel Înviat a înviat şi sufletele noastre. Şi dacă pe temelia Învierii noi suntem zidiţi, în mod sigur că noi trăim această credinţă în Învierea Mântuitorului cu totul şi cu totul altfel faţă de alte popoare. De exemplu… „Resurectio”. „Resurectio” nu înseamnă neapărat „in vita”, înseamnă că cineva s-a născut dintr-o moarte clinică. Învierea nu înseamnă doar că Iisus Hristos a înviat, dar i-a făcut vii pe toţi cei care sunt ai Lui. Noi suntem „in vita”, cuprinşi de viaţă, în viaţă.

Nu suntem anesteziaţi, după aceea reanimaţi.

Şi totul se învârte în jurul unui mormânt gol… De acolo începe constatarea, de acolo începe Învierea…


Mormântul acesta este unul dătător de viaţă. Părinţii au înţeles Învierea ca pe o cuprindere totală în fiinţa lui Hristos. Ultima intrare a lui Iisus în Ierusalim cuprinde toată creaţia, la ea participă şi animale, şi faună… Această intrare în Ierusalim atrage după sine şi copilul care vorbeşte, şi adolescentul care tresaltă de bucurie, şi bătrânul care poate plânge. De la acest tablou al intrării în Ierusalim, trecerea în Săptămâna Patimilor este tocmai demonstraţia că Iisus Hristos este împărat şi că El luptă pentru înviere. Dar nu preia alaiul acesta cu El, ci El însuşi luptă singur.

Şi nu numai, nu luptă ca să zdrobească.


Totul este creaţia Lui, cum poate El să zdrobească tocmai creaţia Lui? Iisus Hristos cuprinde, dintr-o dată, generalul, ca şi particularul, în acelaşi timp. Toate lucrurile sunt cuprinse în El, dar lucrează în fiecare dintre noi. Vocaţ ia pascală a poporului român este o vocaţie ontologică, nu e o vocaţie de suprafaţă, nu e o vocaţie evenimenţială. Orişice om participă la Înviere, de aceea mă bucur aşa de mult că la slujbă vine şi ăla care poate n-a călcat niciodată în Biserică în timpul anului, vine şi ăla care a stat toată ziua în Biserică, vine şi ăla care a parcurs tot Postul Paştelui, vine şi cel care a mâncat carne cu câteva ore înainte şi a băut şi… vine şi acela! Vine toate lumea… Adevărat a grăit Ioan Gură de Aur când a vorbit şi „de cei care aţi postit, şi cei care n-aţi postit. (…) Bucuraţi-vă!”. E o bucurie care a fost descrisă excepţional: „Hristos a Înviat, bucuria mea!”.


Lumea modernă obligă Biserica la tot felul de compromisuri?
Vorbim despre o lume modernă, dar de fapt ne referim la aspectul exterior al lumii. Dar lumea fără individ, fără persoană, n-are nicio valoare, este o lume anonimă, o noţiune abstractă.

Occidentul nu este astăzi, oarecum, desacralizat?
Eu nu am aceeaşi impresie. Pentru mine nu există sacru şi profan, există doar sacru. Omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu poate să fie profan. Nu există spaţiu dincolo de care Dumnezeu să nu existe!

De Crăciun, copiii văd la televizor un Moş Crăciun, un individ gras şi cu barbă albă. De Paşte vine iepuraşul. E scos Hristos din ecuaţ ie, se transformă sărbătorile în ceva păgân, consumist?


Aş vrea să mă reîntorc cu câteva secole în urmă. Biserica, atunci când a apărut într-un spaţiu grecoroman, a întâmpinat foarte multe tradiţii. Şi atâta inteligenţă a avut Biserica, şi atâta spirit de convergenţă şi sinteză, încât nimeni nu s-a simţit în afara Bisericii. Noi trebuie să avem această capacitate de a explica şi pe Moş Crăciun, de a explica şi pe Sfântul Valentin, de a explica toate lucrurile acestea. Trebuie să nu lăsăm omul de astăzi, pe fratele nostru, să confunde exteriorul cu interiorul. Lipseşte comunicarea, noi lipsim din comunicare. În familie nu mai există comunicarea dintre soţ şi soţie, în spitale nu mai există comunicare, în şcoală nu mai există comunicare, în Biserică nu mai există comunicare.


E un monolog?
Nu mai există nici monolog. E un dialog al surzilor şi al muţilor. Preotul vorbeşte, credinciosul nu înţelege. Credinciosul vorbeşte, preotul nu înţelege! Trebuie neapărat să legăm forma dialogică dintre om şi om, şi această formă se petrece numai în spirit.

Trebuie să ajungi la inima omului.
Ca să ajungi la inima lui, trebuie să depui inimă. Dacă nu te jerfeşti, dacă nu vrei să dai nicio picătură de sudoare când vorbeşti, nu poţi să faci nimic.

Mai au creştinii de azi spiritul acesta al sacrificiului?


În primul rând, să ştiţi că e ca în lucrarea lui Tarkovski. Pentru mine, „Călăuza” a fost o revelaţie, „Călăuza” în care societatea era prezentată ca un handicapat, dar oamenii aveau o forţă a spiritului extraordinară. Toată lumea voia să ajungă la „camera fericiţilor”. Toată lumea vrea fericire. Ei bine, această fericire nu ţi-o dă materia. În clipa în care noi dăm în Creaţie, şi o lovim din toate părţile, se va produce un efect de bumerang şi… „pac, în cap!”. Şi în viaţa noastră dacă nu iubim societatea… Eu sunt adeptul voluntariatului. „Măi, copii, voi faceţi asistenţă socială, vreau să văd şi eu un program”, leam zis studenţilor mei. „Dacă mi-l aduceţi aici, eu vă dau banii, eu vă sponsorizez programul”. Şi au venit copiii, a doua săptămână – extraordinari au fost -, şi mi-au prezentat: „Uite, vrem să mergem la spitalul din Craiova şi să îngrijim de copiii bolnavi de SIDA”. „Cât vă trebuie buget?” „Păi, ne trebuie 120 de milioane”. „Poftim aici 120 de milioane.”

Le-am făcut rost, de la fiii mei duhovniceşti.

Aşa uşor?


Eu nu merg pe relaţia aceasta: mă duc la cineva să cer bani. Îi întreb: „Matale eşti prieten cu Mântuitorul Iisus Hristos? Matale te spovedeşti?”. „Nu prea”, zic ei. „N-are nimic. Şi începutul are început”, le spun eu. Şi sunt directori mari, de întreprinderi… De ce preotul azi n-are curaj, de ce un episcop n-are curaj să-i spună preşedintelui Consiliului Judeţean: „Tu ce vrei să faci cu viaţa ta? Bolnav eşti, soţia te-a părăsit, copilul nu te ascultă. De ce nu te spovedeşti, măi, copile?”. Şi atunci stai de vorbă cu el şi îi explici cum trebuie făcut: „Vezi bine, omule, că doctorii îţi spun că nu mai trăieşti. Eu, uite, îţi spun că trăieşti, pentru că spovedania are harul acesta regenerator. Dacă vrei să te faci bine, roagă-L pe acela care te poate face bine. Degeaba te duci la doctori, că şi aceia vin şi se roagă tot lui Iisus.”


Şi de ce credeţi că suntem în încrâncenarea asta fără seamăn? Din cauza comunismului?
Nu.

A lenei noastre?
Nici atâta. Suntem într-o perioadă de reprecizare a ideilor.

Ce părere aveţi despre politicienii aceştia care se folosesc de Dumnezeu în campanie electorală, pozează în mari creştini doar când e şi presa de faţă…


Sunt şi ei ca toţi oamenii. Nu cred eu că politicienii sunt nişte indivizi care sunt paraleli cu societatea noastră, sunt tot produsul societăţii noastre. „Sunt tot de-ai noştri, mânca-i-ar Raiul!”, vorba părintelui Cleopa. Biserica ar trebui să fie singura instituţie dezinteresată, Biserica trebuie să formeze şi politicienii, nu neapărat într-un spirit evanghelic, dar măcar într-un spirit al omului. Să fie om! Când ai spus de cineva „ăla e om” înseamnă că n-are apucături animalice…


„BUNA VESTIRE”

Colegiu de orfane


De la începutul noului mileniu, PS Irineu s-a dedicat unui vis mai vechi: să ajute orfanii. În ciuda opoziţiei cu care s-a confruntat chiar în sânul Bisericii, opoziţie venită din partea unor părinţi mai puţin deschişi la ideile „revolu- ţionare” ale lui Irineu, Prea Sfinţia Sa n-a renunţat. Şi astăzi, în comuna oltenească Grădinari stă ascunsă o mică minune. „Aşeză mântul Buna Vestire”, fundaţia condusă de Irineu, a ridicat, de la zero, Colegiul Naţional „Buna Vestire”, dedicat fetelor orfane. La îngrijirea şi educarea celor 160 de fete din centrele de plasament îşi vor da sprijinul mai multe măicuţe, dar şi profesori care, promite Irineu, vor primi lefuri mari – „duble faţă de stat”.


„Vom fi ca şi părinţii lor”


Aici, într-o şcoală care îmbină arhitectura britanică şi cea franţuzească, şcoală care va fi gata, cel mai probabil, anul viitor, elevele (de gimnaziu şi liceu) vor avea parte de tot confortul. „Totul, cu utilaje, cu serele pe care le avem, ne-a costat peste patru milioane de euro”, mărturiseşte PS Irineu. N-a ţinut cont de preţuri. „Am pus întâi pe hârtie ce vrem să facem, doar lucruri de calitate, apoi ne-a preocupat cum strângem banii. Ne-au ajutat mulţi oameni cu avere. De fapt, nu ne-au ajutat pe noi, ci nişte copii orfani, care au valori inestimabile şi ar fi păcat să se piardă. Aici fetele vor avea tot: dispensare, bucătării, săli de mese, vor fi ca o mare familie”, spune arhiereul.

„Nu e mult, e o picătură de apă într-un ocean, dar fetele acestea, pe care noi le vom ajuta şi să se căsătorească, vom fi ca şi părinţii lor, vor duce mai departe fundaţia”, speră Irineu. „De aici vor ieşi cu o diplomă recunoscută în ţară, vor învăţa limbi străine, vor învăţa şi o meserie. Vrem să redăm unor copii orfani demnitatea de a fi oameni. Colegiul va scoate specialiste în matematică şi arhitectură”, încheie Prea Sfinţitul. El avertizează că vor rămâne în colegiul-pension doar fetele care vor avea rezultate bune la învăţătură şi purtare aleasă. Irineu nu exclude posibilitatea ca şi fete sărace, dar nu orfane să studieze la „Buna Vestire”. Nici pe aceea ca oameni cu mulţi bani să plătească pentru a le oferi odraslelor o educaţie strictă şi serioasă la Grădinari.

sursa> http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/801430/PS-Irineu-Slatineanu-Invierea-

a-stat-la-baza-formarii-poporului-roman/

Prealuare de la> Razboi intru cuvant *(Intre Lumina Invierii su spectrul foamei)

 

Etichete: , , , , , , ,

Mitropolitul Bartolomeu: “Invierea lui Hristos nu este un scop in sine, ci fagaduinta si garantia propriei noastre invieri”

Ips Bartolomeu Anania 2

Mitropolitul Bartolomeu: „Învierea lui Hristos nu este un scop în sine, ci făgăduinţa şi garanţia propriei noastre învieri”

În finalul Comunicatului de anul trecut conchideam că nu e important când sărbătorim Paştile, ci cum le sărbătorim.
Învierea Domnului a fost un eveniment istoric, atestat în scris de martori credibili. Dacă însă ar fi doar atât, el ar reprezenta o simplă dată comemorativă, amintirea unui fapt petrecut în anul 33 de la naşterea lui Hristos şi consemnat ca atare în cronica creştinismului. În acest caz, el s’ar alinia unor evenimente istorice demne de amintire şi cinstire, cum ar fi, de pildă, Revoluţia Franceză din 1789 sau făurirea României Mari la 1 decembrie 1918.
Ca fapt religios, însă, învierea Domnului depăşeşte cu mult dimensiunea unei simple amintiri. Asumată lăuntric, în universul nostru sufletesc, ea nu mai este o comemorare, ci o reiterare, în sensul că, prin trăire în credinţă, omul devine contemporan cu evenimentul, iar evenimentul devine contemporan cu omul. Este un arc peste timp, în care atunci devine acum, amintirea unui fapt devine sincronă cu faptul în sine.
Cu toate acestea, există nu numai un atunci al trecutului, când s’a petrecut un eveniment, ci şi un atunci
Iată raţiunea pentru care, în drumul Său spre patimă, Domnul a rostit parabola celor zece fecioare, pe de o parte, şi parabola talanţilor, pe de alta. În amândouă e vorba de un atunci nedeterminat, de o vreme viitoare pe care nimeni nu o ştie, când Stăpânul li se va arăta supuşilor şi le va cere socoteală pentru felul în care şi-au cheltuit viaţa ca dar al lui Dumnezeu. Aşteptarea nu e altceva decât un îndemn la veghe şi rugăciune.
Aşadar, adevărata sărbătorire a Sfintelor Paşti este o bucurie a viitorului anticipat prin trăire. Aceasta este urarea pe care le-o fac celor ce mă ascultă prin mijlocirea presei.
Bartolomeu al Clujului al viitorului, când se va petrece un altul. Învierea Domnului nu este un act final, ci unul intermediar, între moarte şi înălţare, iar aceasta din urmă deschide perspectiva celei de A Doua Veniri a Domnului. Învierea lui Hristos nu este un scop în sine, ci făgăduinţa şi garanţia propriei noastre învieri.

sursa> http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/main.htm

foto> http://www.ziuadecj.ro/action/image?ID=856

 

Etichete: , , , , ,

Pastorala de Pasti a IPS Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu

Pastorala de Paşti a IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu

Ips Bartolomeu Anania

† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.


Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!
[Adevărat, a înviat!]

Una din cântările de la slujba Vecerniei începe aşa: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate…”. În numai câteva cuvinte sunt evocate cele două momente de la sfârşitul vieţii pământeşti a Domnului Iisus: moartea, precedată de convulsiile suferinţelor, şi învierea, precedată de moarte şi îngropare. Este aici confruntarea dintre două stihii antagoniste, care adică nu pot convieţui împreună, întunericul şi lumina.
Sfântul Evanghelist Luca, în concordanţă cu ceilalţi doi sinoptici, ne relatează astfel momentul şi cadrul cosmic în care s’a petrecut moartea pe cruce a Mântuitorului nostru: „Şi era acum ca la al şaselea ceas (adică în jurul amiezii), şi întuneric s’a făcut peste tot pământul până la ceasul a nouălea (adică pe la trei după amiază); şi s’a întunecat soarele”. […] Şi Iisus, strigând cu glas mare, a zis: Părinte, în mâinile Tale Îmi pun duhul. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul”.
Aşadar, bezna cuprinde pământul în plină zi, soarele devine neputincios, Iisus Îşi dă duhul pe cruce, în timp ce cosmosul îi devine solidar.
Când e vorba de dispariţia luminii, cuvântul cel mai frecvent este verbul a stinge: în forma tranzitivă: a stinge o lumânare, o lampă, o candelă, un bec electric, a stinge un incendiu, şi, la modul generic, a stinge lumina; iar în forma intranzitivă, a se stinge: s’a stins lumânarea, lampa candela, becul electric, s’a stins focul din vatră.
Acelaşi verb însă este folosit şi când e vorba de viaţa unui om: dacă e în agonie, se stinge încet, dacă a murit, s’a stins din viaţă.
Este exact ce se petrece pe Golgota: în timp ce Iisus se stinge pe cruce, lumina se stinge de pe faţa pământului
Noi ştim însă că lumina pământului, în timpul zilei, vine de la soare. Dacă ar fi să tâlcuim fenomenul de pe Golgota după ştiinţa şi raţiunea noastră, ar trebui să abordăm întâi cauza şi apoi efectul şi să citim: soarele s’a stins, şi întuneric mare s’a făcut peste tot pământul. Dar ordinea din Scriptură e răsturnată: ni se oferă efectul, adică întunericul, dar nu şi cauza.
Să observăm însă, încă o dată, că soarele nu s’a stins, ci doar s’a întunecat, adică a pălit sub împresurarea întunericului. Chiar dacă am presupune că întunericul a fost cauzat de o eclipsă de soare, aceasta nu putea să dureze mai mult de trei minute, dar aici e vorba de trei ore. În cazul acesta se naşte întrebarea: de unde a venit întunericul, dacă el nu e altceva decât absenţa luminii?
Ei bine, dragii mei, gândul ne duce la momentul de dinainte de facerea lumii, când, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, totul era o genună, adică un haos întunecat al materiei create din nimic, dar încă informe: „şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Dar de unde venea lumina, de vreme ce ne aflăm în ziua întâi, iar soarele şi luna vor fi create doar în ziua a patra? Ei bine, aceasta era lumina necreată, latentă în fiinţa lui Dumnezeu, şi pe care El a activat-o prin cuvânt. Revenind pe Golgota, avem motive să credem că Dumnezeu-Tatăl Şi-a resorbit lumina pentru trei ore, adică pe durata agoniei lui Iisus, făcându-Şi simţită prezenţa şi răspunzând astfel strigătului disperat al Fiului Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit? Nu, Tatăl nu-Şi părăsise Fiul. Dimpotrivă, El participă, atotputernic şi deasupra oricărei suferinţe, la patima şi moartea Fiului Său, pe care Acesta şi le asumase – depăşindu-şi clipa de şovăială din grădina Ghetsimani – , şi acceptase să soarbă paharul amărăciunii până la fund.
Întunericul primordial precedase lumina creaţiei; lumina învierii este precedată acum de un doliu la scară cosmică.

Dreptmăritori creştini,

Iată-ne ajunşi în Duminica Paştilor, când preotul iese în faţa credincioşilor ţinând în mână o făclie aprinsă şi îi îndeamnă: „Veniţi de primiţi lumină!” Urmează cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire, strălucitor, precum: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”; sau: „Luminează-te luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!” Dacă ne întoarcem la cântarea Vecerniei, cu care am început, vom auzi din nou: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate”.
Nedumerirea noastră însă vine din aceea că verbele a lumina, a străluci, sau derivatele lor, nu se află în nici una din relatările celor patru Sfinţi Evanghelişti asupra învierii Domnului. De la ei ştim, de pildă, că schimbarea la faţă de pe muntele Taborului L-a înfăţişat pe Domnul transfigurat, cu veşmintele strălucitoare , că îngerul care I-a vestit învierea avea înfăţişarea unui fulger , dar nici o menţiune despre propria Sa strălucire. Dimpotrivă, Maria Magdalena l-a confundat cu grădinarul, ucenicii Luca şi Cleopa l-au luat pe ca un drumeţ oarecare, tot ca unui drumeţ i s’au adresat cei şapte ucenici ai Săi (inclusiv Petru şi Ioan) pe malul Mării Tiberiadei ; aşadar, nimic care să arate strălucirea unui Înviat din morţi, nimic care să contrabalanseze, triumfător, întunericul din jurul Crucii.
Şi totuşi, dragii mei, învierea Domnului nu a fost lipsită de strălucire, dar nu exterioară, în văzul lumii, asemenea unui spectacol de senzaţie – aşa cum ni-L înfăţişează neinspirata iconografie occidentală -, ci în intimitatea mormântului, când pereţii de piatră s’au pomenit inundaţi de lumina trupului care se subtiliza prin îndumnezeire, îşi părăsea giulgiurile păstrându-le forma şi ieşea prin toţi porii materiei stâncoase. În aura acestei lumini‚ a pogorât Hristos mai întâi în iad, de unde i-a tras afară pe morţii care-L aşteptau în întuneric, începând cu Adam şi Eva, aşa cum ni-L înfăţişează tradiţia răsăriteană în singura reprezentare iconografică a învierii.
Revenit printre ai săi, El se reconstituie într’un Iisus pe Care propriii Lui ucenici, stând la masă cu Cel pe care-L crezuseră un străin, nu îndrăzneau să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Lumina învierii nu a avut martori, dar o cunoaştem prin credinţă.
Toate arătările Domnului de după înviere au avut un singur scop, anume să-i convingă pe oameni, începând cu ucenicii Săi, că El, Cel capabil acum să intre într’o casă cu toate uşile încuiate, dar totodată să-i ofere lui Toma proba simţului tactil, este una şi aceeaşi Persoană cu Cel care murise pe cruce: acelaşi Iisus, acelaşi Hristos, acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, acelaşi fiu al Mariei, acelaşi Mântuitor.
Pe toate acestea le făcea în pregătirea apostolilor pentru următorul mare eveniment din viaţa Sa pământească, înălţarea la cer.
Iubiţii mei, aş vrea să ştiţi că Înălţarea Domnului este o sărbătoare tot atât de importantă ca şi Învierea şi că ele, deşi prăznuite la date calendaristice diferite, nu pot fi gândite decât împreună. Aşa cum, în iconomia divină, Vinerea Patimilor a fost necesară pentru Duminica Paştilor, tot astfel Duminica Paştilor a fost necesară pentru Joia Înălţării, iar Joia Înălţării a fost necesară pentru cea de A doua Venire, Judecata de Apoi şi constituirea Împărăţiei Cerurilor. Înălţarea era menită să încheie ciclul pământesc al Domnului şi fusese anunţată de El cu mult înainte. I-a spus-o şi Mariei Magdalena, îndată după înviere: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.
Pe de o parte, era normal ca Iisus să Se Întoarcă în cer, de unde venise, şi, pe de alta, era normal ca El, odată întors, să pregătească locuri pentru noii veniţi de pe pământ. Înălţarea înseamnă imponderabilitate. Iisus îşi arătase această însuşire dumnezeiască în două momente, umblând pe apa mării şi transfigurându-Se pe Tabor, dar acestea erau circumstanţiale, nu permanente şi definitive; înălţarea propriu-zisă va fi permanentă şi definitivă. El şi-a chemat ucenicii într’un loc anume, spre Betania, le-a poruncit să răspândească Evanghelia în toată lumea, Şi-a ridicat mâinile asupră-le şi i-a binecuvântat, după care S’a înălţat la cer.
Învierea nu a avut martori, dar înălţarea a avut. Învierea a fost receptată cu îndoieli şi necredinţă. Iată de ce noi sărbătorim Paştile cu aserţiunea Hristos a înviat!, la care ni se răspunde cu confirmarea Adevărat, a înviat! nălţarea însă a fost o despărţire izvorâtoare de lumină, de vreme ce ucenicii s’au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”. Iată de ce în cărţile noastre de slujbă nu există o salutare similară cu aceea de la Paşti. Nu se spune [Hristos S’a înălţat!, Adevărat, S’a înălţat!], pentru că asupra înălţării nu au existat îndoieli sau necredinţă. Faptul că unii creştini folosesc această salutare, din neştiinţă sau exces de evlavie, nu este atestat de Biserică.
Să mai reţinem o rânduială a iconomiei dumnezeieşti. La patruzeci de zile de la naştere, Pruncul Iisus era întâmpinat în templu de către Dreptul Simion, care, luându-L în braţe, L-a mărturisit ca Mântuitor trimis de Dumnezeu-Tatăl. La patruzeci de zile după înviere, Iisus era întâmpinat de către Însuşi Dumnezeu-Tatăl, care Şi L-a aşezat, întru slavă, de-a dreapta Sa. Iată o emoţionantă simetrie divină!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Am început cu nedumerirea că bucuria, veselia, lumina, strălucirea, jubilaţia pe care le avem noi în sărbătorirea Paştilor nu se regăsesc şi în paginile Sfinţilor Evanghelişti. Şi totuşi, ele există, într’un text al Sfântului Luca. La una din întâlnirile pe care Domnul le-a avut cu ucenicii Săi între înviere şi înălţare, le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grăit pe când încă eram împreună cu voi, că toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi trebuie să se plinească. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile”. Or, a-i deschide cuiva mintea înseamnă, de fapt, a i-o lumina. Există şi expresia curentă a insului care, în sfârşit, a înţeles ceea ce nu înţelesese până atunci: – Acum, da, m’am luminat!
Înţelegerea este în primul rând o virtute a minţii, a intelectului. Noi, cei de astăzi, nu mai plutim în întunericul ignoranţei celor de demult, ci cunoaştem, chiar dacă doar elementar, ce înseamnă patimile, moartea şi învierea Domnului Iisus.
Dar, pe lângă înţelegere, mai e ceva, trăirea. Nu e destul să prăznuieşti Paştile, ca o petrecere oarecare; important e să simţi sărbătoarea vie în interiorul tău sufletesc, că ea face parte din fiinţa ta lăuntrică. . Pentru aceasta însă e nevoie de pregătire, de post, de rugăciune, de spovedanie, de milostenie. Numai astfel putem intra în duhul unei cântări pascale pe care v-o repet: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”. Aşadar, curăţirea simţirilor, aceasta e condiţia esenţială pentru accesul fiecăruia din noi la inaccesibila lumină a învierii; doar aşa imposibilul devine posibil, minunea învierii se petrece în chiar sufletul tău.
Fie ca şi în anul acesta să simţim în Sărbătoare nu numai lumina soarelui, dar şi strălucirea Celui a făcut soarele, şi să cântăm laolalaltă:

Ziua Învierii, şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm; să zicem: Fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere, şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le„.

sursa> http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/main.htm

foto> http://www.rostonline.org/rost/iun2007/bartolomeu-leul-ardealului.shtml

 

Etichete: , , , ,