RSS

Dogmatica si Dogmatism de Pavel Florensky (I)

24 Aug
Pavel Florensky cu Serghei Bulgacov, tablou pictat de Nesterov

Pavel Florensky cu Serghei Bulgacov, tablou pictat de Nesterov.

Dogmatica si Dogmatism de Pavel Florensky (Cap. I)

Coperta fata

Varianta JPG AICI>

Dogmatica si Dogmatism, cap. I (JPG)

Varianta PDF AICI>

Dogmatica si Dogmatism, cap. I (PDF)

Varianta Word AICI>

Dogmatica si Dogmatism, cap. I (Word)

…sau cititi mai jos:


Dogmatism şi Dogmatică[1]


Discurs ţinut la 20 ianuarie 1906, în cadrul

Cercului de Filosofie al Academiei Teologice din Moscova,

de către Părintele Pavel Florensky;

extras din cartea Pavel Floresnki, „Dogmatică şi Dogmatism,

trad. din limba rusă şi note de Elena Dulgheru,

Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, pp. 119-164.


Unicului meu prieten,

lui Serghei Semionovici Troiţki[2].

ONORATĂ ADUNARE,

Doresc dinainte să-mi cer scuze pentru tonul răspicat al prezentei expuneri, ton întru totul necorespunzător ignoranţei autorului… Am fost nevoit să stilizez problemele, să le accentuez contururile. Motivul acestei abordări nu este înfumurarea, oarbă în faţa nuanţelor şi semitonurilor gândului, ci frica de a nu mă risipi în prea multe digresiuni. Lipsa de timp mă împinge astfel la formulări mai brutale decât aş fi dorit…

„Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi…

Dar vine ceasul şi acum este,

Când adevăraţii închinători se vor închina

Tatălui în duh şi adevăr…

Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină

Trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”.

(Ioan 4, 22-24).

I

Închinarea la Dumnezeu ‘în duh şi adevăr’ – έν πνεύματι και άληθεια –  aceasta este datoria celor de două ori născuţi. Conştiinţa înnoită nu se mai mulţumeşte cu simplul dat al lui Dumnezeu, ea cere şi justificarea Sa. Omul doreşte să I se închine lui Dumnezeu nu numai ca unui fapt, ca unei forţe oarbe, nici măcar ca Ocrotitorului şi Stăpânitorului său; ca Obiect al al închinării, această Forţă, acest Ocrotitor poate să Se arate numai în Adevărul Său, în dreptatea Sa, ca Tată. Înainte de justificarea lui Dumnezeu, înaintea antropodiceei[3], se caută teodiceea.

Antropodiceea şi Teodiceea! Iată cele două momente care conjugă religia, pentru că la baza religiei stă ideea mântuirii, a salvării fiecărei fiinţe omeneşti. Primul din aceste două momente este o Taină, un mister, adică adevăratul pogorământ al lui Dumnezeu spre omenire, automicşorarea lui Dumnezeu sau kenoza. Dar pentru ca omenirea să perceapă această mântuitoare şi cathartică automicşorare a lui Dumnezeu, care-l justifică pe om în faţa lui Dumnezeu, este necesar ca omul să împlinească ce de-al doilea moment: justificarea lui Dumnezeu. Această parte a religiei este ştiinţa dogmei şi este, aşadar, ridicarea contemplativă a omului până la Dumnezeu, este înălţarea omenirii sau îndumnezeirea ei, este teosis (dar numai contemplativ). Acum însă ne referim doar la ultimul moment, la necesitatea lui Dumnezeu, la dogma care stabileşte dreptul lui Dumnezeu de a cere justificarea omului.

Cel ce poate spune: „… Soarele Emausului/ A strălucit zilelor mele” (Viaceslav Ivanov, „Mi fur serpi amiche”, 1911), ori acela pe care a căzut măcar o rază reflectată a acestui soare, acela nu se va închina de frică, nici din interes, nici din recunoştinţă. Acela se va închina numai din evlavie curată în faţa sfinţeniei.

Trisaghionul, cântarea preluată de la puterile cereşti, este cea mai caracteristică omului nou: el îşi îndreaptă strigătul „Miluieşte!” către Fiinţa pe care o recunoaşte ca Dumnezeu, ca Fiinţă Sfântă, tare în Sfinţenia Sa şi, de aceea, nemuritoare, dar tocmai prin aceea că e sfântă. Cuvântul „sfânt” adăugat oricărei adresări nu este un însemn asemeni celorlalte; el este mult mai central, mai hotărâtor în caracterizarea Binelui (Blago) şi condiţionează posibilitatea existenţei celorlalte [însemne] pentru conştiinţă.

Dumnezeu pedepsitor sau Dumnezeu binefăcător – cel ce nu-şi pleacă genunchiul în faţa puterii Lui nejustificate, în faţa neînţelesei Lui tării, care este o altă latură a sfinţeniei, şi nu îşi poartă în sine propria sa justificare, acela se va supune din necesitate comandamentelor neînduplecatului destin: este soarta a tot ce nu este absolut. Şi atunci luptătorul cu zeii, Prometeu, Titanii cei răsculaţi împotriva divinităţii şi toată gloata de eroi răzvrătiţi împotriva cerului în numele Adevărului şi al Binelui, devin nesfârşit de apropiaţi celui pătruns de lumina lui Hristos şi fericit de Buna-Vestire. În faţa ochilor vindecaţi, aparenta luptă cu divinitatea se dezvăluie ca purtătoare de Dumnezeu; iar reformatorul Prometeu, mucenic al iubirii de neam omenesc, zeu răstignit cu coasta străpunsă în răzvrătirea sa împotriva zeilor, apare ca un creştin avant la lettre.

Însă numai prin nădejdea în Hristos Cel ce avea să vină, conştiinţa aceasta trezită înainte de vreme s-a putut întrema din focul istovitor al febrei şi a reuşit să rupă cercul delirant al iluziei; numai raza mărturisitoare de sine a Taborului va lumina apăsătoarea beznă; numai de căldura Emausului va arde inima. Tăria iluzoriilor locuitori cereşti îl arde şi-l pârjoleşte pe mucenic; însă cu atât mai mult se înalţă în flăcările divine revendicarea dreptăţii.

Cine este purtătorul de Dumnezeu? Cine se luptă cu Zeii?/ Vai, crâncenă este apropierea zeilor, sărutul lor!/Cine a îmbrăţişat zeul, cu zeul se luptă;/ Cel ce a îmbrăţişat vâlvătaia, alesul focului,/Cel îndrăzneţ cu duhul în flăcări se îneacă;/ lutul a fost ars! (V. Ivanov, Tantal, 1905).

Să ne amintim ideea îndumnezeirii, nemişcată, asemenea călăuzitoarei Stele Polare, pe cerul spiritual al ascetului creştin, idee care, punând stăpânire pe nevoitor, îi atrage, ca un magnet, voinţa de fier. Să ne amintim de tainica provocare dată Cezarului de către marele capadocian: „Eu am primit poruncă să mă fac pe mine dumnezeiesc şi nu mă pot închina făpturii”[4]. Oare nu se rostogolesc cu ropote îngrozitoare tunetele luptătorilor cu zeii, de aceeaşi sorginte cu tunetele de demult, care l-au adus pe Prometeu la malurile învolburate ale râului Phasis[5], pe stâncile abrupte şi pleşuve ale semeţului Caucaz? Nu se aude oare şi aici vuietul Peleului şi al Ossei[6], ridicaţi şi îngrămădiţi unul într-altul, prăvălindu-se în abisurile muntoase? Însă ceea ce fusese nelegiuire pentru conştiinţa mitologică devine necessitate, datorie pentru conştiinţa creştină. Iată marea revoluţie a spiritului adusă în lume de Hristos; iată legitimarea omului în relaţia sa iacobiană[7] cu Dumnezeu.

O nouă necesitate se ivi în conştiinţă: aceea a închinării la Dumnezeu „în duh şi în adevăr”. Oricum s-ar raporta oamenii de azi la creştinism, această necessitate a pătruns şi s-a împletit cu rădăcini atât de puternice în fiecare suflet, încât nu există şi nu poate fi cale de întoarcere. Drumeţul Damascului[8], cel căruia i-a strălucit fulgerul neaşteptat al înnoirii, acela nu mai poate organic să-L recunoască pe Dumnezeu ca pe un simplu dat. Noul om deveni Prometeu şi, până când nu se va convinge de Persoana lui Dumnezeu, până când nu-L va vedea cu proprii săi ochi ca pe Cel Sfânt, până atunci conştiinţa renăscută va rămâne fără de Dumnezeu. Omul contemporan va fi chinuit de iluzoriul şeol, va cădea fără încetare în „întunericul din afară” (Matei 25, 30), va striga dintru adâncuri (Psalm 129, 1), din toate puterile, pe Dumnezeul pe Care nu-L cunoaşte; dar nu se va putea pleca în faţa aceluia care poate că nu are decât dreptul puterii, poate că este idol sau uzurpator. Nu este oare tocmai această adâncime a conştiinţei creştine cea care naşte cei mai râvnitori Sauli şi cei mai cruzi atei? Prin Hristos, „Dumnezeul necunoscut” devine Marele contradictio in adjectio[9], devine Despot, puternicul Prigonitor al divinului din om. templul creştin poate fi consacrat numai „Dumnezeului Cunoscut”, după cum este înscris pe portalul unei catedrale[10].

Cinstirea „Dumnezeului cunoscut”, Dumnezeului cunoscut nouă ca Dumnezeu, ca Necondiţionare, ca Duh, ca Sfinţenie şi Adevăr – iată formula începătoare a închinării creştine la Dumnezeu. Necesitatea cunoaşterii este cerinţa izvorâtoare şi de neînlăturat a persoanei răscumpărate. „Voi vă închinaţi Căruia nu ştiţi […] – le spune Hristos păgânilor – Dar vine ceasul şi acum este ([Άλλ] ΄έρχεται ΄έρα, και νυν έστιν), când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr […] ([΄ότε οί άληθινοί προσκυνηταί προσκυνησουσιν τω πατρί], έν πνεύματι και άληθεία)…”(Ioan 4, 22-23). Şi, dezvăluindu-le oarecum că această proorocie a început deja să se înfăptuiască, El îi atenţionă în discuţia de despărţire, despre schimbarea de conştiinţă: „De acum nu vă mai zic slugi” (Оύκέτι ύμας λέγω δούλους) – li se adresează Iisus ucenicilor Săi – că sluga nu ştie (΄ότι ό δουλους ούκ οίδεν) ce face stăpânul său; ci v-am numit pe voi prieteni ([τί ποιει αύτου ό Κύριος] ύμας δέ εί΄ρηκα φίλους), pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute (΄ότι πάντα ά ΄ηκουσα παρά του Πατρός Μου, έγνώρισα ύμιν)” (Ioan 15, 15).

Adevărata închinare la Dumnezeu nu este accesibilă conştiinţei păgâne, pentru că păgânismul nu cunoaşte obiectul închinării sale, ci îl percepe ca un rob, din exterior, fără libertate, şi, în consecinţă, nu are puterea să pătrundă în esenţa Lui interioară, în Persoana divină: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (1 Ioan, 4, 12). Dimpotrivă, conştiinţei creştine îi suntcunoscute tainele lui Dumnezeu; ea Îl cunoaşte pe Tatăl Căruia I Se închină, şi de aceea se adresează Tatălui ca prieten şi ca fiu, iar nu ca rob, pătrunde înlăuntrul Persoanei lui Dumnezeu şi nu se limitează doar la manifestările Puterilor dumnezeieşti. „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” – spune Fiul lui Dumnezeu (Ioan 14, 9). Vechea luptă cu Dumnezeu nu se putea mulţumi cu contemplarea Puterilor dumnezeieşti, imanente lumii şi, de aceea, străine începuturilor divine ale omului. Creştinismul înalţă conştiinţa deasupra a tot ce este immanent lumii şi o pune faţă în faţă cu Însăşi Persoana transcendentă a lui Dumnezeu. Astfel, datul fundamental al creştinismului se dovedeşte a fi cerinţa de bază a luptei extracreştine cu Dumnezeu.

Această cerinţă – a închinării la Dumnezeu ca Adevărului – este satisfăcută în trăirea nemijlocită a lui Dumnezeu de către om, pentru că numai în ea Dumnezeu poate fi dat ca realitate, ca ultimă realitate, iar nu ca un concept creat de noi; se dezvăluie esenţa lui Dumnezeu, care conţine implicit şi datele pentru îndreptăţirea Sa. Numai stand faţă către faţă cu Dumnezeu, omul cu conştiinţa luminată cunoaşte adevărul lui Dumnezeu, ca să-I mulţumească pentru toate. „Măreţia şi taina sălăşluiesc tocmai în faptul că aici adevărul pieritor al lumii acesteia şi adevărul cel veşnic stau faţă în faţă” (F. M. Dostoievski)[11]. Şi când această atingere de cealaltă lume s-a produs, atunci inima uluită începe deodată să freamăte şi să explodeze de bucurie. Şi va începe să-I cânte un imn jubilând de exaltare Domnului său, mulţumind, slavoslovind şi plângând pentru toate, dar mai cu seamă pentru ceea ce îngrozeşte conştiinţa neluminată: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în ne-ascultare, ca pe toţi să-i miluiască. O, adâncul bogăţiei, şi al înţelepciunii, şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului şi cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El? Pentru că de la El, şi prin El, şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci, Amin!” (Ep. Romani 11, 32-36).

Atunci Dumnezeu va străpunge cu o rază strălucitoare miasmele tulburi ale conştiinţei nerăscumpărate şi un vânt proaspăt va risipi pâcla înecăcioasă a mitului antic… Atunci Dumnezeu, precum un Soare limpede, Îşi va arunca privirea în aerul spălat, va privi, ca Tată, prin norii destrămaţi. Părelnica luptă cu Dumnezeu se va dovedi căutare-a-tatălui, iar genunchii lui Prometeu se vor îndoi singuri în faţa Tatălui regăsit. „Tatăl nostru, Tu eşti sfinţenie şi bunătate! Iată, mă smeresc în faţa Ta, ars în inimă de dragostea Ta. Iată, doresc ceea ce Tu doreşti, pentru că ştiu că voia mea proprie şi gândirea mea vor da roade mai rele decât ale Tale, Doamne! mă supun Ţie, Tată al meu, nu pentru că eşti puternic, nu ca să mă asupreşti şi să mă sfărâmi, ci fiindcă văd adevărul Tău, Doamne! Nu Tu eşti Cel ce-mi ceri încredere în voia Ta, ci eu singur, din bucurie, mi-o ofer. Mă clatin şi mă rog să treacă de la mine paharul umilinţei mele pământeşti, a kenozei mele terestre. Însă, ridicându-mă cu greutate deasupra slăbiciunii mele, spun iarăşi: Fie voia Ta, şi nu a mea, pentru că ştiu Adevărul Tău şi Sfinţenia Ta”.

Astfel va spune Prometeu. Ceea ce înainte nu i-au putut smulge nici groaza luptei cu Dumnezeu, nici tunetele lui Zeus, nici cumplitele chinuri ale răstignirii, acum va oferi singur Tatălui Ceresc, ca un copil, aflându-I adevărul prin strădaniile rugătoare ale conştiinţei purificate.

Capitolul II AICI>

DOGMATICA SI DOGMATISM, Cap. II

Capitolul III AICI>

Dogmatica si Dogmatism, cap. III


[1] Textul a fost publicat pentru prima dată la Sofia, în periodicul bulgar Hristianska Mîsli din noiembrie 1907, în traducerea prietenului lui Florenski, Haralampievici Pop-Haralampiev, doctorand în Teologie la Academia Teologică din Moscova.

Referatul reprodus în ediţia de faţă a cunoscut trei variante. Intenţia acestuia era de a descrie ruptura adâncă dintre teologii „scolastici” şi viaţa care îşi are căile ei, precum şi de a arăta calea de ieşire din impasul dogmatismului, prin construirea unei „dogmatici experimentale”, bazată pe trăirile spirituale individuale. [n. ed.].

[2] Serghei Semionovici Troiţki (1881-1910): coleg şi prieten apropiat al lui Florenski. A absolvit Academia Teologică din Moscova. Este autorul lucrării Filosofia ceştină a căsătoriei”. În 1909 se căsătoreşte cu sora lui P. Florenski, Olga. „Scrisorile către un priten”, care alcătuiesc lucrarea lui Florenski „Stâlpul şi Temelia Adevărului”, îi sunt adresate lui (n. tr.).

[3] Termenul ‘antropodicee’ (=justificarea omului) este pentru prima dată folosit de autor în această lucrare, după care va fi întâlnit în „Stâlpul şi Temelia Adevărului” şi în alte lucrări ale sale (n. tr.).

[4] Cuvintele de răspuns ale Sfântului Vasile cel Mare la porunca prefectului Modest de a primi arianismul. Sursa probabilă a citatului este: „Cuvântul 45 la înmormântarea lui Vasile, arhiepiscopul Cesareei Capadociene” de Grigorie Teologul (n. tr).

[5] Phasis: numele grecesc al râului Rioni, menţionat în ‚Teogonia’ lui Hesiod şi în ‚Argonautica’ lui Apollonie din Rhodos (n. tr.).

[6] Peleu (Pelion) şi Ossa: munţi în Fessalia, lângă Olimp (n. tr.).

[7] Referire la lupta lui Iacob cu Îngerul (Facere 32, 24-28) (n. tr.).

[8] Faptele Apostolilor 9, 3-5.

[9] Contradicţie în determinare (lat.) (n. tr.).

[10]Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Lavra Toiţe Serghieva.

[11] F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, partea a II-a, cartea a VI-a, cap. al II-a: „Din viaţa părintelui ieromonah Zosima, răposat întru Domnul, întâmplări povestite de el şi înfăţişate în scris de Alexei Feodorovici Karamazov”; traducere de Ovidiu Constantinescu şi Isabela Dumbravă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986.

Anunțuri
 

3 răspunsuri la „Dogmatica si Dogmatism de Pavel Florensky (I)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: