Dogmatica si Dogmatism de Pavel Florensky (Cap. II)
Icoana cu chipul Sf. Pavel Florensky
Varianta PDF AICI>
Dogmatica si Dogmatism, Cap. II
Varianta Word AICI>
Dogmatica si Dogmatism, Cap. II
DOGMATICA SI DOGMATISM
de Pavel Florenski
II.
Dar atât istoria, cât şi ispita de fiecare zi dau mărturie că numai strădaniile rugăciunii – aceste instabile şi mereu mişcătoare elemente ale conştiinţei – nu sunt suficiente pentru întreaga viaţă. Lucrurile stau la fel şi în sfera esteticii, unde exteriorul are atât de mare importanţă. Iată ce zice poetul-filosof: „Vă recitesc din nou şi nu vă cunosc!/ Sunt ale mele versuri, a insomniei roade!/ Nu-mi poate crede ochiul cât aţi îmbătrânit!/ Din inimă născute!/ Urechea mea mirată/ V-aude parcă astăzi ca pentru prima dată!/ O, vai, sărmane versuri, cântul iubirii mele!/ Ce repede se stinse minunea unei stele!/ Ori inima-mi i-e mută suspinului de ieri?/ Adio, prospeţime! ai fost vreodată-n mine?/ Cum totul se petrece! Ce rece este teama!// Voi însă, cititorii: poemele-mi vă sunt/ Atât de-ndepărtate! Şi oare umbra oarbă/ Le-o face neştiute, trecându-le-n uitare?/ Suspinul unui vânt şi trista nepăsare/ Pe ele s-or şterne? Ori pot spera mai mult?/ Chemarea lor se stinse fără ecou, pustie./ Ale mele aspiraţii pierdute sunt, vai mie!// Dar în aceste versuri o inimă bătea/ Iubirea mea şi viaţa-mi în voi şi-aveau sălaşul!/ O, vai, sărmane versuri a zilelor de ieri!” (Jean Marie Guyau, „Poemele mele de ieri”)[1].
Cu atât mai mult trebuie să repetăm aceasta referitor la trăirile religioase, interioare prin excelenţă.
„Am prins pe drum acest gând şi m-am folosit de primele cuvinte rele ca să-l leg mai repede cu ele, să nu-şi ia zborul. Iar acum el muri legat între aceste crude cuvinte. Atârnă spânzurat în ele şi de abia reuşesc, privindu-l, să-mi aduc aminte de ce mă bucurasem atât de mult când am prins această pasăre” (Fr. Nietzsche, „Ştiinţa veselă”)[2].
Ceea ce astăzi este clar, atât de adesea se-ntunecă mâine! Ceea ce, în trăirile clipei, este hotărât irevocabil şi are o claritate perfectă, devine iar eternă întrebare în ceasurile şi clipele altei zile, când inima e stinsă. Trăirile din timpul rugăciunii sunt mult prea trecătoare, mult prea zburătoare, nu numai la oamenii obişnuiţi, ci şi la nevoitorii cei mai încercaţi. Este necesar ca trăirile să capete o formă definitivă, ca trupul lor viu să primească o osatură de susţinere, alcătuită din scheme şi noţiuni. Aici îşi intră în drepturile sale raţiunea.
Noţiunea, neavând valoare în sine, capătă o valoare convenţională prin legătura cu trăirile pe care le schematizează – în aceeaşi măsură în care trăirea labilă se dezmembrează, capătă formă, se fixează şi se stabilizează prin noţiunea schematizată. Operarea nemijlocită cu trăirile este înlocuită cu operarea asupra noţiunilor şi astfel se obţine un avantaj comparabil cu acela al introducerii scrierii în sfera gândirii, sau a bancnotelor în viaţa economică. Trăirile sunt aduse la acelaşi numitor, devin comparabile între ele. Curgerea neostoită a trecutului este stăvilită, astfel încât experienţa se adună şi creşte, se îmbogăţeşte şi se diversifică. În sfârşit obţinută, orientarea[3] în meandrele sinuoase ale vieţii spiritului – deţinerea unei „hărţi geografice” a trăirilor şi posibilitatea reproducerii experienţelor trecute şi a reţinerii exacte în memorie a limitelor lor – toate acestea reclamă cu necesitate un sistem de scheme şi de noţiuni.
Istoria ne face să resimţim concret aceeaşi necesitate imperioasă: aceea a schematizării trăirilor. Întreaga istorie a ştiinţei şi a filosofiei, atât a celei teologice, cât şi a celei general-culturale, constau în satisfacerea acestei necesităţi. Într-adevăr, ce reprezintă istoria sinoadelor bisericeşti, dacă nu încercarea susţinută şi constantă de a crea un astfel de sistem de scheme şi noţiuni, care să stilizeze, să contureze cu linii sigure trăirile de trebuinţă ale vieţii spirituale şi, pe deasupra, într-un mod cât mai economic, cu o cantitate cât mai mică de termeni separaţi, ireductibili? Reunirea unei plenitudini maxime a materialului schematizat, cu o complexitate minimă a schemelor, într-o construcţie unică – iată sarcina care a stat în faţa fiecărui Sfânt Părinte.
Fiecare dintre luptătorii măreţei epoci a conflictelor dogmatice încerca să construiască un astfel de sistem; însă construcţia, unilaterală prin forţa lucrurilor, se dovedea fatalmente prea strâmtă pentru a cuprinde întreaga sferă a vieţii spirituale a Bisericii, în toată amplitudinea ei. De aici necesitatea de a apela la înţelepciunea sobornicească[4], la conştiinţa colectivă şi la organizarea supraindividuală a Bisericii. Plenitudinea trăirilor care îi corespund permite depăşirea unilateralităţilor şi crearea unui sistem de noţiuni care să cuprindă mai simplu, mai economic, întregul ansamblu al vieţii spirituale, al cerinţelor duhului şi al tendinţelor spirituale ale Bisericii la un moment dat.
Într-adevăr, ne putem mira de precizia pur matematică şi de expresivitatea formulărilor hristologice ce nu permit modificarea nici unui singur concept. Sistemul de scheme este construit atât de unitar, încât atingerea unui singur element duce în mod necesar la prăbuşirea întregului ansamblu arhitectonic. În acelaşi fel, ce altceva reprezintă formal întreaga istorie a ştiinţei şi a filosofiei, dacă nu o încercare neîntreruptă de a elabora un cerc de concepte care să reunească cât mai economic materialul ştiinţific cunoscut?
[1] Jean Marie Guyau (1854-1888): filozof pozitivist francez, estetician şi moralist. Traducere în limba rusă de Ivan Ivanovici Thorjevski, probabil după „Opere complete în cinci volume”, Sankt Petersburg, 1898-1901.
În text: „Ia snova pereceol i ne uznal ia vas./ Tak vot moi stihi, vot noci plod becconnîi!/ Ne verit vam moi glaz;/ Vî v serţe rojdenî, no sluh moi izumleonnîi/ Sevodnia vnemlet vam kak budto v pervîi raz.// O, bednîi stihi, liubvi moiei poama,/ Kakaia prelesti v vas tak bîstro umerla?/ Ili dlia vceraşnih ciustv sevodnia serţe nemo?/ Gde-j ăta svejesţi ih? vo mne-li ona bîla?/ Kak izmenilosi vceo, kak ohladela ţema!…// No vî, citaţeli: vî ot sţihov moih/ Stokpatno daleki! Kakoi je ţeniiu blednîi/ Meliknut oni dlia vas, nevedomîh, ciujih!…/ Şto vam moi stihi? Vzdoh veţerka besslednîi:/ Uspeli vî , boiusi, zabîţi uje o nih…/ Nişto na ih prizîv v otvet ni probudilosi!/ Ostalisi ciujdî vcem stremleniia moi…/ No v ăţib otzvukah jivoe serţe bilosi!/ No v vas liubovi moia, v vas jizni moia tailasi,/ O moi bednîe vceraşnie stihi!”.
[2] Nietzsches Werke, Abt. I Bd. V. Leipzig, Naumann, 1899, S. 228. Este probabil că autorul, indicând ediţia germană, dă propria sa traducere (n. tr.).
[3] Orientarea este un principiu fundamental al gnoseologiei lui Florenski, care îi permite să cerceteze procesul de cunoaştere ca pe „o parte a existenţei”. Orientarea se realizează pe baza unei anumite evidenţe purtătoare de sens care, devenită obiect al credinţei, joacă rolul de centru al desfăşurării „principalelor unghiuri de vedere” – categoriile (n. tr.).
[4] Înţelepciunea sobornicească: concept central al gnoseologiei slavofililor, opus celui de „înţelepciune abstractă”. Înţelepciunea sobornicească (‘înţelepciunea voitoare’, ‘ştiinţa vieţii’ – la A.S. Homiakov, ‘gândirea evlavioasă’ la I.V. Kireevski) este, cu cuvintele lui I.V. Kireevski, ‘centrul puterilor mentale, în care toate activităţile separate ale spiritului se adună într-o unitate vie şi superioară’ (n. tr.).
Capitolul I AICI>
Dogmatica si Dogmatism, Cap. I
Capitolul III AICI>
Dogmatica si Dogmatism, cap. III
Theologhia 