Cruce de la schitul Sfanta Ana din muntele Athos, care contine particele din Sfanta Cruce pe care S-a rastignit Mantuitorul.
‘Cuvântul’ Crucii…
Făcându-mi loc uşor printre oamenii acestui veac, am pornit la deal către Biserica cea Sfântă a lui Dumnezeu, ca să-I aduc obişnuita închinare de cu seară, lui Hristos Dumnezeu, Cel spânzurat pe Cruce. Praznicul Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci mă întâmpina de la pridvorul Bisericii.
Pornind aşadar pe străzile Craiovei cale de şapte stadii, către biserica aleasă a inimii mele, biserică în care mereu mintea mea a putut contempla în pace şi linişte dumnezeieştile epifanii cotidiene şi praznicale; m-am izbit în mers de-a stânga de o nuntă cu lăutari gălăgioşi, de-a dreapta de o terasă în care răsunau la maxim voci neidentificate şi sonorul nelipsitului televizor public.
Ciulindu-mi urechile, am putut totuşi desluşi firav, într-un sfârşit, o slavoslovie lină de cu seară din slujba Vecerniei ce tocmai începuse. Boxele bisericii propovăduiau lumii că un glas firav de cântăreţ sfinţit aducea mărturia faptului că în acea biserică, tainica biruinţă a Crucii Domnului aşteaptă pe cei ce doresc să o poarte.
Intrând în biserică ca-ntr-o cavernă, am uitat toată zbuciumarea lumii acesteia, toată gălăgia şi zarva şi forfotul unor oameni care nu se mai regăsesc pe ei înşişi, căutându-se dar negăsindu-se, am fost aşadar răpit de glasul şi viersurile cântate ale sfinţitului cântăreţ.
Încet, dar sigur, a început o adevărată teologie, un adevărat dialog de înţelesuri ce cuprindea întreaga mea minte, şi gând, şi cuget. Mă regăseam că dialoghez cu cântăreţul prin prisma stihirilor cântate, cu preotul prin prisma rugilor închinate şi cu Dumnezeu care îmi dădea înţeles la toate.
Crucea, … sminteala celor mândri, nebunia oamenilor brăzdaţi de vremi şi veacuri. Crucea – pecetea dumnezeiască. Da! … Dacă cineva vrea să arate Treimea, Crucea e simbol şi pecete şi icoană a Treimii. Prin ea, creştinul se pecetluieşte, respunde la dialogul divino-uman din Biserică, se întrarmează, vede pe Hristos ca-ntr-o icoană. Prin ea, el mărturiseşte că e creştin, ea fiind totodată rugăciune atât a sufletului, cât şi a trupului deopotrivă.
Spuneam că e Icoană a Treimii… Dacă cele trei braţe ale ei simbolizează cele trei Persoane treimice, atunci ‘coada’ ei, sau partea de jos cea mai lungă, reprezintă pogorârea către cele create, legătura de nedezlipit a Divinului cu umanul. De partea cea de jos e şi ţinută de mâna omenească, astfel că fără această parte ea nu ar semăna deloc cu o cruce, nu ar putea exista, căci aminteste de Jertfa răscumpărătoare. Totodată ea poate prefigura şi Fiinţa Dumnezeiască mai presus de fiinţă, care e comună celor trei Persoane dumnezeieşti, astfel că Tatăl, care e Obârşia şi Izvorul Dumnezeirii, este latura care se prelungeşte de sus în jos şi de jos în sus, partea cea mai lungă, continuarea celei de jos. De-a dreapta Tatălui e Fiul şi de-a stânga e Duhul.
Da!… de aceea Crucea este şi Icoană ce pururea o avem cu noi. Este Icoana icoanelor prin excelenţă. Căci în absenţa unei icoane obişnuite, închinarea cu semnul cinstitei Cruci ne suplineşte nevoia închinării. Tot din acest motiv, că este icoană, şi încă icoana icoanelor, prin faptul că e icoana Treimii, închinarea cu ea conţine şi slavoslovia bine-primită în Ceruri de către Dumnezeu; ea fiind astfel înălţată mai presus decât toate icoanele, pe catapeteasmă, ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu. O icoană este în primul rând o iubire arătată a lui Dumnezeu înspre oameni, iar cea care are reprezentat un sfânt sau pe Maica Domnului, reprezintă mărturia iubirii omului către Dumnzeu, prin mijlocirea acelui sfânt.
Da!… mai presus decât toate icoanele. E aşa de mare Crucea, încât şi veşmintele nu pot fi sfinţite fără de ea, fără ca ea să nu se regăsească pe ele. O altă dovadă a marii puteri a acestei ‘icoane fără de culori’ este şi faptul că orice gest de binecuvântare şi de sfinţire făcut de către preot se face prin însemnarea cu ea. Dacă Crucea nu ar fi la ortodocşi, atunci cu adevărat ne-am putea numi surzi şi muţi, căci nu am mai putea dialoga cu Dumnezeu, nu am putea răspunde, am fi ca nişte încătuşaţi, fără de apărare, fără de arme, fără moştenire şi fără preţuire. Ne-am pogorâ în adâncurile pământului, pentru că Crucea ne înalţă unde e ea înălţată, pe Golgota mântuirii noastre. Iată pe cea care ne ţine şi lumea nu o ştie, căci fără de materie fiind, ea ne învaţă smerenia, astfel că nici la vedere nu se arată când cu mâna o faci în văzul tuturor.
Ca şi icoană a Treimii ea arată în văzul tuturor nu numai Treimea, dar prin încrucişarea celor două braţe în chip de împreunare, arată opera realizată de Hristos Dumnezeu pironit pe ea, de a lega verticalul cu orizontalul, transcendentul cu imanentul, omul cu Dumnezeu, astfel că în ea Avraam şi Sara, umanul Vechiului Testament, se arată slujind lui Dumnezeu în Treime. Noul Adam, Hristos, pironit pe lemnul mâncării din Rai, îşi aşteaptă Eva Noului Testament, Biserica Sa câştigată cu scump sângele Său (‘coasta’ Dumnezeiască). Este această icoană, Crucea, pedagog prin Vechiul şi Noul Testament, prin care Hristos este arătat lumii înainte, pironit pe cruce, ca Cel ce a împlinit Vechiul Testament şi a adus Legea cea Nouă, toate prin El, ca El să fie începătura, ca Crucea să-I devină Altar de jertfă şi locul întâlnirii cu mireasa Sa.
Crucea reprezintă astfel şi locul intim al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om, iar însemnarea cu ea reprezintă însăşi declaraţia de iubire a omului către Hristos Cel înviat, mărturie însăşi a Învierii Sale, căci nu ne închinăm lui Hristos ca unui osândit şi unui mort, ci ca unui Biruitor şi Înviat. Această declaraţie de iubire mărturisită este darul cel mai scump ce-l poate aduce omul lui Dumnezeu. Spuneţi-mi, ce poate aduce omul, ca cel mai scump lucru al său să fie dăruit lui Dumnezeu, decât închinarea… în Duh şi Adevăr, adică prin Cruce, ca simbol al purtătorilor de adevăr, căci fără de materie fiind când te însemnezi cu ea, adevereşti că eşti născut din Duh şi Duhul ţi-e părinte, iar Crucea e podoaba moştenirii părinteşti.
Dumnezeiesc a fost Macarie, patriarhul Ierusalimului, atunci când crucea pe care a fost pironit Hristos a fost găsită, a ridicat-o la înălţime, unde îi e locul, ca întreg poporul să o vadă şi să nu moară. Precum Moise, prin poruncă dumnezeiască, îi învăţa pe israelitenii muşcaţi de vipere să se uite la şarpele suit la înălţime ca să nu moară, aşa şi Macarie a arătat poporului de la înălţime crucea pironirii, şi cu ea pe Hristos ‘spânzurat’ pe ea, ‘Şarpele’ înţelepciunii dumnezeişti şi ‘Porumbelul’ neprihănirii ce s-a adus jertfă lumii. In hoc signo vinces…
Hristos este Cel reprezentat de pe Cruce în culori, ca lumea să fie îmbrăţişată de El, căci Crucea îmbrăţisează pe cei ce o poartă. De aceea lumea o sărută, căci sunt îmbrăţişaţi de ea, astfel că nu păcătuiesc cei ce o sărută, căci nu sărută lemnul, ci pe Cel pironit pe el, precum am spus … Crucea e mărturisire a Iubirii, mângâiere teandrică dinspre Dumnezeu în chinurile şi suferinţele purtate, precum spune stihul: „mângâie pe robii Tăi…”
Vecernia Înălţării Sfintei Cruci s-a terminat. În biserica liniştirii în care am participat, cei 12 împreună-fraţi şi cu cei 2 preoţi, ne-am adunat la frângerea litiei. Litia aceasta binevesteşte, mai mult decât celălalte de peste an, rostul postirii de mâine. Post aspru. Post negru. Litia era mâncarea postitorilor din vechime care ajunau deseori. Era mângâierea binecuvântată şi sfinţită pe care o luau pentru a-şi întări trupurile ostenite. Ei urmau înţelepturilor sfaturi biblice care zic că pâinea ‘întăreşte inima omului’, iar vinul îl veseleşte pe om. Litia este ospăţul veseliei duhovniceşti al celor ce ajunează pentru a-şi întări trupul de la postul cel aspru.
Am ieşit din biserică. Îndreptându-mă către casă, am trecut pe lângă o casă de sectari. Acum doi ani acea casă nu avea mai mult de 50-100 de adepţi; azi are peste 300. Au umplut strada pe care treceam. Stingher îmi aduceam aminte printre stihuri de Psalmistul, care rostea odinioară psalmul: „Izbăveşte-mă şi mă scoate din mâna străinilor, a căror gură a grăit deşertăciune şi dreapta lor e dreapta nedreptăţii, / Ai căror fii sunt ca nişte odrasle tinere, crescute în tinereţile lor; fiicele lor înfrumuseţate şi împodobite ca chipurile templului. / Cămările lor pline, vărsându-se din una în alta. Oile lor cu mulţi miei, umplând drumurile când ies; / Boii lor sunt graşi. Nu este gard căzut, nici spărtură, nici strigare în uliţele lor. /Au fericit pe poporul care are aceste bunătăţi. Dar fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al său” *(psalm 143).
Spre casă îmi tot aduceam aminte versurile apostolului Pavel, care spune: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” *(1 Corinteni 1, 18), astfel mi-am dat seama că sărbătoarea aceasta este bucuria nevoinţei, ospăţul postirii, nebunia înţelepţilor, izbăvirea pierduţilor, slava smeriţilor.
Peste tot această dualitate îmbrăţişată, ca-ntr-o teandrică Cruce…
dan.camen.
Ajunul Înălţării Sfintei Cruci
13 sept. 2008
foto>
http://lh4.ggpht.com/_NxxZaBEWnnI/RurIKwYeEwI/AAAAAAAAAMM/FcAl-fE0pjY/200609+Relic+01.jpg
Theologhia 
