RSS

Dogmatica si Dogmatism de Pavel Florensky (Cap. III)

14 Sep

Dogmatica si Dogmatism de Pavel Florensky (Cap. III)

Pavel Florensky prezentand onoratei asistente referatul "Dogmatica si Dogmatism"

Pavel Florensky prezentand onoratei asistente referatul "Dogmatica si Dogmatism" din anul 1906.

Varianta PDF AICI>

Dogmatica si Dogmatism, Cap. III

Varianta Word AICI>

Dogmatica si Dogmatism, Cap. III

DOGMATICA SI DOGMATISM

de Pavel Florenski

III.

Dogmatica – în sensul ei cel mai larg – este necesară ca sistem de scheme fundamentale pentru cele mai valoroase trăiri, ca ghid de buzunar al vieţii veşnice. Aceasta se referă în primul rînd, într-un sens mai strict, la domeniul religiei. Conştiinţa contemporană caută cu aviditate şi cu o profundă nelinişte a spiritului formule [dogmatice]. „Iată, vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la miazănoapte până la răsărit, şi vor cutreiera pământul căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla” (Amos 8, 11-12).

Nu ni se usucă oare cerul gurii, nu ne ard toate măruntaiele? Căci tot mai nerăbdătoare se aprind în noi chinuitoarea sete de dogmatică. Dar… în loc de dogmatică, avem dogmatism!

„Dar <Silvestru>, cei doi <Filareţi> şi <Macarie>[1]? -mi se va răspunde. Ce-i mai trebuie referentului? Ori caută, poate, noi dogme?!”. Mă grăbesc să-i liniştesc pe auditorii „ortodocşi” şi pe cei „neortodocşi”: accept conţinutul acestei dogmatici şi nu mă refer la crearea unor noi dogme, ci mă întristează ignorarea celor vechi şi greutatea aproape de neînvins de a le recunoaşte ca adevăruri ale religiei. Referitor la lista autorilor amintiţi, voi răspunde cu întrebarea: „Cum vi se pare dogmatica noastră, hai să zicem, cea a lui Macarie?”.

Dacă ascultătorii mei ar renunţa să-şi cenzureze măcar pentru câteva clipe gesturile involuntare, presupun că aş primi drept răspuns o multitudine polifonică de căscaturi – nepravoslavnice şi pravoslavnice – mai ales din cele din urmă.

Nu vom cerceta cine e vinovatul. Dar suntem nevoiţi să recunoaştem o evidenţă: în zilele noastre sistemul de învăţământ religios a primit cea mai grea lovitură ce poate fi adusă unei valori spirituale – şi-a pierdut valoarea pentru conştiinţă. Lumina s-a stins.  Vatra nu mai încălzeşte conştiinţa, centrul vieţii a ajuns în afara vieţii. Unicul lucru de trebuinţă pare inutil şi de prisos majorităţii contemporanilor. Sistemul nostru dogmatic se prezintă ca fiind plictisitor, atât de plictisitor, încât oamenii renunţă să mai polemizeze cu el. Cel care-l laudă recunoaşte că dogmatica este bună, dar nu pentru el, ci … pentru altcineva. Într-un cuvânt, ea există nu pentru viaţă, nu pentru oameni, ci e păstrată ca provizie, dar pentru cine? Nu se ştie.

Diafanele căscaturi de răspuns la întrebarea despre dogmatică nu sunt decât un paravan neglijent aşezat: sub ele se dezvăluie largi lacune ale conştiinţei contemporane. Tot ce e sfânt, nepreţuitele comori ale spiritului au dispărut în abisuri fără fund. Însă, datorită nepăsării, noi nici nu observăm aceste lucruri, după cum ne-am dat uitării şi propria misiune: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău (Άγίασον αύτούς έν τη άληθεία σου); cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17) – se roagă Hristos pentru noi. „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17, 3), spune El referindu-Se la noi. Şi dacă nu ar fi fost însăşi Iubirea cea care rosteşte aceste cuvinte, ele ne-ar fi sunat ca o insuportabilă batjocură: percepem noi oare religia drept Adevăr? Îl cunoaştem noi oare pe Dumnezeu ca pe Cel adevărat, ca fundament al oricărui adevăr şi al oricărei evidenţe? Şi avem noi oare, din punctul nostru de vedere, vreo relaţie cu Centrul Vital al religiei noastre?

Nu are rost să ne ascundem capetele în nisipul desconsideraţiei ca să ne adăpostim de pericol. Acum, mai mult ca niciodată, este momentul să ne clarificăm poziţia faţă de concepţia ceştină asupra lumii. Cred că este aproape vremea când nu vom mai putea rămâne semicreştini, semiatei, „nici reci şi nici fierbinţi”, ci „căldicei”, călduţi, când va trebui, cu sau fără voia noastră, să ne clarificăm poziţia hotărât, aşezându-ne fie de partea adevăratei libertăţi, fie de cealaltă parte.

Sunt arătate, perfect justificat, diversele neajunsuri ale „dogmaticilor” de „fabricaţie” autohtonă, şi cele mai multe reproşuri le încasează preasfinţitul Macarie. Desigur că trebuie să ne folosim de aceste observaţii, însă a le da satisfacţie ar fi tot una cu a arunca două-trei linguri de apă peste o clădire încendiată. Este adevărat că supărătoarele defecte indicate compromit unitatea arhitectonică a dogmaticii. Dar merită să ne plângem de aceasta când se ridică o întrebare mult mai importantă: observă oare această unitate şi armonie cei ce studiază dogmatica? Observă ei oare cum se leagă între ele zalele separate ale lanţului, de ce o za urmează pe alta? Sunt ei puşi oare pe gânduri de precizia matematică cu care sunt formulate dogmele, al căror ansamblu se împleteşte într-o ţesătură dantelată? Nu li se înfăţişează lor, mai degrabă, această dantelărie, ca împletită din erori şi iluzii? Le sunt lor oare clare unitatea planului, condiţionarea reciprocă şi înterdependenţa conceptelor separate şi a situaţiilor care slujesc, precum mădularele unui organism, unui unic întreg sistematic? Din câte cunosc, toate acestea sunt lăsate într-o ceaţă totală, iar dogmatica nu se prezintă ca un sistem, ca o construcţie alcătuită din scheme, ci ca o adunătură de texte şi de cuvinte.

În afara observaţiei anterioare, trebuie să mai adăugăm una, mai importantă. Dar nici aceasta nu-i suficientă. Avem un sistem de dogme ortodoxe; trebuie să oferim o dogmatică ortodoxă, ca o concepţie religioasă realmente vie asupra lumii. Cu alte cuvinte, sistemul de dogme necesită o propedeutică.

Repet: nici completarea neajunsurilor particulare ale dogmaticii, nici recunoaşterea ei ca întreg unitar nu sunt suficiente în sine. Sunt alte circumstanţe mai grave. Viaţa merge după alte legi decât cele ale credinţei noastre, iar credinţa merge în afara vieţii. Desigur că înţeleg aici prin viaţă cu totul altceva decât mişcările economice şi politice. Nu. Sunt unele straturi spirituale mult mai adânci – emoţiile cele mai intime din insondabila adâncime a spiritului – care se află în afara celor ce ne învaţă credinţa. Este o altă problemă dacă torentele vieţii sunt astfel capabile să nu se reverse prin băltoacele pseudomisticii şi prin nisipurile pozitivismului steril. Dar fapt este că viaţa, chiar şi cea pur interioară, morală şi religioasă, şi-a săpat făgaşul prin alte ogoare. Turbatele valuri ale torentului nestăvilit rod malurile, sapă rădăcinile, smulgând din rădăcină stejarii milenari. Şi în trecerea sa vertiginoasă, torentul ia cu sine trunchiurile construcţiilor dărâmate, lucrurile din casă şi odoarele de familie…

Rupându-se de tot ce este viu, de tot ce e intim, de tot ce este apropiat şi nesfârşit de drag sufletului omenesc, de tot ce îneacă inima de dorul depărtărilor, eliminând aroma experienţei religioase personale, sistemul de concepte religioase a încetat să mai fie convingător pentru cei ce-l resping şi atrăgător pentru cei care-l acceptă. Nu este cazul să vorbim aici despre credincioşi şi necredincioşi ca sinonime pentru ortodocşi şi respectiv neortodocşi. Căci azi există ‘atei’ credincioşi, după cum există şi ortodocşi fără credinţă. Ultimii, lipsiţi de consistenţă religioasă, sunt gata, cu o obtuză deferenţă, să accepte orice schemă purtând vreo ştampilă cunoscută, numai să nu se îngreuneze cu un efort cerebral, şi mărturisesc dinainte orice dacă poartă inscripţia „Avec approbation et privileges du Roi”, fie acesta Simbolul Credinţei ori aberaţiile nu ştiu cui; în aceeaşi măsură , primii [‘ateii’ credincioşi], sfâşiaţi de nevoia chinuitoare de a da formă focului vieţii spirituale şi fiind total incapabili să se folosească în acest scop de schemele deja existente, nu doresc şi nu pot să le primească orbeşte, ca nişte sclavi, fără a vedea adevărul. Şi, dacă din gura unui ‘ortodox’ putem auzi uneori, direct sau indirect, afirmaţia cinică: „Eu n-am treabă cu Dumnezeu, important este cultul”, de pe buzele unui ‘ateu’ se va despreinde, cu altă ocazie, mărturisirea ruşinată că lui îi trebuie Dumnezeu şi numai Dumnezeu, iar toate celălalte sunt numai paiete colorate şi luciu de suprafaţă. Şi nu este lipsită de fond remarca lui Lev Tolstoi că mulţi cred nu în dogme, ci în faptul că trebuie să credem în ele.[2] O formă goală mortificată nu poartă în sine adevăr interior şi de aceea devine idol. Aici nu ne este de folos nici ornamentul filigranat al conceptelor dogmatice, nici profunzimea de conţinut a sistemului, nici tradiţia. Sistemul a devenit anost până la disperare şi cu totul neconvingător pentru cei mai mulţi, şi, adesea, chiar pentru cei care recunosc în întregime Evanghelia. Ar fi însă prea pripit să-i învinuim pe cei ce-şi recunosc cu sinceritate pierderea legăturii. Este mult mai corect să cercetăm dacă nu există elemente de aceeaşi orientare şi la mulţi dintre ceilalţi, care nu se desprind şi, recunoscând tristul adevăr, să elucidăm cauza acestei răceli. Numai îndepărtând cauza vom putea privi prin prisma vieţii reale sistemul dogmelor – această ţesătură dantelată de cristale, închegată de-a lungul a multe veacuri, din cele mai fine şi mai aromate emanaţii înspre cer ale sufletului, în răceala purificatoare a minţii.

Dogmatica a fost înlocuită de dogmatism – iată dezlegarea enigmei răcelii noastre în faţa formelor minunate ale dogmaticii, lipsite însă de viaţă pentru noi. În conştiinţa contemporană, dogmatica a încetat să mai fie legată de sentimente vii şi de percepţii autentice. Trupul şi sufletul, în actuala Weltanschauung religioasă, s-au desprins unul de celălalt. Am avut grijă numai de noi înşine, nevoind nici o clipă să ne părăsim punctul nostru de vedere şi, în final, am uitat cum am ajuns în acel punct. Nu este greu de înţeles de ce alţii nu găsesc intrarea în grandioasa catedrală gotică, minunată în întregimea ei, ca şi în părţile sale, însă fără trepte şi fără pridvor. Nenumăratele ferestre se întunecă sumbre, acoperite de pânze de păianjen, în timp ce trecătorul, atingându-le cu sfială, îşi continuă drumul spre paraclisul casei sale. Iar credincioşii, necunoscând ieşirea din propria lor biserică, palizi şi fără viaţă, se plimbă pe lângă grandioasele coloane, aruncă priviri prin ferestrele lanceolate şi, din buzele anemiate, în loc de rugăciuni, mormăie anateme către trecătorii de pe stradă, care poate că vor – şi asta se întâmplă atât de des -, la rândul lor, să intre în biserică să se roage.

În locul ajutorului reciproc şi a cunoaşterii de sine, în locul lucrării spirituale colective, ne îmbufnăm pe cel ce nu este în stare să spargă nucile noastre pietrificate şi îşi continuă drumul său, lăsat în voia sorţii. Sau întoarcem chiar noi spatele comorilor nepreţuite, strânse de generaţiile trecute, în loc să luăm asupra noastră păcatul adunat şi, cu jarul autentic al cunoaşterii de Dumnezeu, să topim gheţurile care au încătuşat măreţele  zidiri ale Sfinţilor Părinţi, ale înaintaşilor noştri, care au avut sfânta îndrăzneală să scrie deasupra portalului: „Dumnezeului Celui Cunoscut”. Da, uitate sunt tradiţiile Sfinţilor Părinţi ai dogmaticii, uitate sunt învăţăturile bătrânilor filosofi ruşi, care construiau biserici cu hramul Sfintei Sofia – al înţelepciunii dumnezeieşti, şi ţineau să se închine „Dumnezeului Celui Cunoscut”. Ce are de făcut acel trecător? Unde sunt ostiarii bisericii? Unde-s clucerii[3]? Care cuvânt magic va deschide uşile grandiosului portal?

Vom fi, prentu început, clari şi convingători cu cei din alte tabere; vom renunţa să moţăim dulce la aprobările mecanice, şi acelea însoţite deseori de zâmbete profetice, ale confraţilor noştri de idei; să abandonăm obiceiul stupid al începerii studiului de la situaţiile dogmatizate! Pentru că nu numai că aceste situaţii nu sunt deloc obligatorii până nu vor fi dovedite printr-o metodă sau alta (înţelegând verbul ‘a dovedi’ în sensul său cel mai larg), dar ele sunt şi total de neînţeles, deoarece sunt alcătuite din termeni care nu au, în condiţiile unei astfel de expuneri, nici o consistenţă reală. Înainte de a discuta cu oricine, trebuie nu numai să ne definim termenii (asta, în ultimul rând), dar trebuie în primul rând să-i explicăm, adică să umplem termenii cu conţinut viu, concret, să ne referim la situaţiile trăite de cel cu care vorbim ori să-l ajutăm să trăiască altele noi, să-l contaminăm cu cele mai bune experienţe ale noastre, să-i împărtăşim din preaplinul nostru. Astfel, obţinem o construcţie din cuvinte, o argumentare în cuvinte, terminată cu o punere la zid … din cuvinte. Şi, în timp ce, scăldându-ne în potopul de vorbe, ne sărbătorim victoria închipuindu-ne că am făcut cine ştie ce, că am dovedit cine ştie ce adversarului, că l-am pus la zid prin nu ştiu ce mijloace, el rămâne complet indiferent şi insensibil la înfrângerea suferită. Zidul la care a fost pus este, pentru el, ţesut din fum!

Să lăsăm discuţiile sterile despre folosul pe care-l aduce societăţii o astfel de acţiune care ar complica lucrurile şi să privim practic.

Argumentul, independent de emoţii, opac faţă de intuiţie, neconvingător psihologic, va fi, cu tot caracterul său demonstrativ – o variaţiune a argumenti baculini[4]. Nu avem voie să uităm că omul trăieşte în primul rând cu duhul, şi abia apoi trece la abstractizarea celor trăite: situaţiile teoretice sunt numai scheme, semne, contururi pentru trăirile reale; iar izvorul, viaţa şi scopul întregii teorii se află în acestea din urmă. Putem uita oare că, în religie şi în morală, argumentul îşi manifestă întreaga sa forţă numai când este convingător, adică atunci când adevărul dovedit de el poate fi observat intuitiv, pe un material concret, când starea generală se materializează într-o percepere unitară a adevărului cu întreaga fiinţă?

Rupte însă de viaţa spiritului, teoriile şi sistemele rămân suspendate în aer, iar culorile aprinse ale emoţiilor pălesc – la fel cum pălesc culorile unor vieţuitoare marine scoase pe mal din stihia maternă – lăsând în urmă o massă cenuşie şi anostă de scheme căzute.Interdependenţa noţiunilor, topografia lor relativă, observabilă cu uşurinţă în organismul viu al contemplaţiei universului, se încurcă în osemintele înbâcsite, lipsite de viaţă. Tot astfel se sting pe stâncile malurilor inflorescenţele cristaline ale meduzelor scoase la uscat. Ce-aţi zice de nişte calcule matematice care nu au nici un început , nici sfârşit? Dacă executaţi mecanic o anumită suită de acţiuni, fără să cunoaşteţi scopul întregii lucrări, care sunt datele ce rezultă din ea, ce reprezintă semnele intervenite, atunci întreaga lucrare vă va părea total neconvingătoare, cu toate că nu găsiţi în nici un  moment puterea să vă împotriviţi succesiunii calculelor. Cu alte cuvinte, nu numai că nu sunteţi capabili să le arătaţi falsitatea, dar nu le vedeţi deloc nici veridicitatea. Starea actuală a dogmaticii este, în cel mai bun caz, tocmai aceasta: sprijinindu-se mecanic pe autoritatea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi (în condiţiile cele mai favorabile) nedând motive de protest împotriva sa, veridicitatea ei rămâne, pentru cei mai mulţi, inivizibilă. Forţa de convingere a argumentaţiei stă tocmai în puterea ei probatoare, care nu devine niciodată simplă punere la zid, care trece mereu de la un punct la altul datorită terenului solid al celor trăite şi care se abţine de la călătorii cu aerostatul prin sferele imaginarului arbitrar – a celui gândibil numai, dar niciodată trăit în mod real. Tocmai acest mod de a convinge îi lipseşte dogmaticii, iar rezultatele le avem în faţa ochilor. Adesea, de fapt, nici cel ce-şi uscă gura vociferând nu e deloc convins pe de-a-ntregul, atunci când discută  despre nesemnificativele deosebiri dogmatice sau rituale, despre interdicţii şi moduri de închinare. Dar câte idei fundamentale, odinioară probleme vitale, au devenit străine conştiinţei celor mai mulţi, conservându-se în teologi numai ca să primim pentru ele note proaste (când suntem în şcoală), ori ca să fim acuzaţi de necredinţă – despre aceasta nici nu are sens să mai vorbim. Noţiunea de rău, de exemplu, a dispărut din orizontul spiritual şi prezentarea răului ca insuficienţă a binelui induce influenţe pelagiene[5] în toate relaţiile din lume, cu toate că, în discuţii,  acest ascuns semipelagianism sau pelagianism este acoperit prin repetarea absurdă a învăţăturii bisericeşti. Cu şi mai multă siguranţă putem afirma că întreaga pleiadă de idei eshatologice se prezintă celor mai mulţi ca utilă numai pentru demascarea socialiştilor de orice fel, pentru demonstrarea imposibilităţii unei orânduiri sociale ideale pe pământ… Am putea aduce oricâte exemple de acest fel. Dar nu despre ele e vorba. Neavând reazeme psihologice proprii, devenim complet neajutoraţi în faţa presiunii altor concepţii, pueril-naive, asupra lumii, nemaivorbind de totala neputinţă de a acţiona asupra semenilor.

„Sfaturile, spunea undeva V.V. Rozanov, pot fi ori stupide – acelea care rezultă din dispoziţia persoanei sfătuitoare, ori inteligente –  cele ce reies din situaţia persoanei care cere sfatul… Primele, pe care le-am numit neinteligente, rezultă din meschinăria sufletească, din egoismul nelimitat, surd faţă de toate, şi din instinctul infinitei, să zicem, expansiuni sufleteşti: sfătuitorul ar dori să se extindă cu sufletul său şi să înăbuşe diversitatea tuturor celorlalte suflete. A doua categorie de sfaturi, cele înţelepte, izvorăsc din neobişnuita clarviziune a sfătuitorului, din umilinţa sa sufletească şi din interesul nelimitat faţă de miriadele de alte suflete şi de vieţi…”[6].

Orice sistem de noţiuni îşi propune să ordoneze fluxul de trăiri, să-l formalizeze şi să-l descompună, să-i confere ordine şi stabilitate. În acest sens, el este asemeni unui sfat; tot cu un sfat se aseamănă si dogmatica. Cuvintele lui Rozanov despre sfaturi şi sfătuitori sunt în mare măsură aplicabile şi dogmaticii şi, potrivit terminologiei sale, dogmatica noastră va trebui să o numim sistem de sfaturi stupide.

Dogmatica noastră nu îşi află utilitatea. Însă nu mi-ar putea fi răstălmăcit gândul mai tare, decât schimbând „nu îşi află utilitatea” cu „este inutilă”. Dimpotrivă, noi suntem aceia care nu ştim să ne folosimde nepreţuitele comori adunate de generaţiile trecute, nu ştim să prefacem în carnea şi în sângele nostru creaţia concentrată a atâtor veacuri; da, nu ştim, pentru că am uitat cum să ne apropiem de tezaurul fermecat pe care îl vedem, dar pe care nu îl putem atinge.

Nu propun un nou adevăr în locul celui vechi, ci pretind un loc nou pentru vechiul adevăr, pentru că acel spaţiu al conştiinţei unde ar trebui aşezat acest adevăr este ocupat de gunoaie.

Capitolul I AICI>

Dogmatica si Dogmatism, Cap. I

Capitolul II AICI>

Dogmatica si Dogmatism, Cap. II


[1] Silvestru (Malevanski): profesor la Academia Teologică din Kiev, autorul lucrării în cinci volume: Experienţa Teologiei Dogmatice Ortodoxe, Kiev, 1892-1897.

Cei doi „Filareţi”: este vorba, probabil, de arhiepiscopul Cernigovului, Filaret (Gumilevski) (1805-1866), autorul Teologiei dogmatice ortodoxe, Cernigov, 1865, şi de mitropolitul Moscovei şi al Kolomenskului, Filaret (Drozdov) (1783-1867), autorul Cateheticii Creştine Generale a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti Răsăritene, 1820, tipărită în peste optzeci de ediţii.

Macarie (Bulgakov) (1816-1882): mitropolit al Moscovei şi al Kolomenskului, teolog remarcabil şi istoric al Bisericii Ruse, autorul Teologiei Dogmatice Ortodoxe în cinci volume, Moscova, 1849-1853 (n. tr.).

[2] Este vorba, probabil, de articolul lui Lev Nikolaevici Tolstoi: „Către cler”, publicat pentru prima dată la Londra, în 1903 (n. tr.).

[3] Ostiar, clucer: funcţii administrative inferioare în Biserica Ortodoxă şi în cea Catolică.

[4] Argumentul bâtei, al băţului (lat.); argumentul forţei; în sens figurat: dovada palpabilă (n. tr.).

[5] Pelagianism: doctrină creştină răspândită în secolul al V-lea, întemeiată probabil de monahul Pelaghie. Este caracterizată de credinţa că natura umană nu este atinsă de păcatul lui Adam, minimalizând, de asemenea, importanţa harului pentru mântuire.

[6] V.V. Rozanov: prozator rus al ‚epocii de argint’. Potrivit amintirilor lui N. Berdiaev, „era unul dintre cei mai neobişnuiţi şi mai originali oameni din câţi mi-a fost dat să întâlnesc. […] Îl citeam cu entuziasm. Avea un dar literar uimitor, una dintre cele mai mari înzestrări ale prozei ruseşti. […] Întreaga sa viaţă era învăluită într-o senzualitate mistică” (din Nikolai Berdiaev, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas, 1992).

Anunțuri
 

Etichete: , , , ,

2 răspunsuri la „Dogmatica si Dogmatism de Pavel Florensky (Cap. III)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: