RSS

Dezbaterea publică în România

23 Apr

19

Dezbaterea publică în România

[Aveti mai jos 6 interviuri preluate de pe site-ul Pravalia culturala, dedicate dezbaterilor publice in Romania, influenta lor pentru societate si temele majore pe care acestea ar trebui sa le contina atunci cand ajung in atentia opiniei publice. Este un demers laudabil din partea acestei ‘pravalii’, mai ales ca raspunsurile vin din partea unor intelectuali, care isi pastreaza luciditatea chiar si pe timp de criza. – dan.camen. ]

Întrebările de mai jos sunt doar jaloane facultative, abordarea putând fi oricare alta.

1. Cum vi se par dezbaterile socio-politice, culturale, religioase, în România? În ce măsură sunt ele sincrone, asemănătoare sau specifice faţă de acelea din alte ţări (mă refer, mai ales, la ţările ieşite din lagărul socialist şi la acelea care produc tendinţe)?

2. Cât de mult influenţează discuţiile publice (transparente) evoluţia societăţii româneşti? Cum aţi caracteriza construcţiile în plan politic, social, instituţional sau schimbările rezultate, alegând parametri de genul: coerenţă, inerţie, toleranţă (sau alţii pe care îi consideraţi reprezentativi)?

3. Puteţi da un exemplu de temă majoră care nu se regăseşte pe piaţa autohtonă a ideilor (sau nu se bucură de atenţie publică)? Ce determină – sau ce împiedică – propagarea unei teme în prim-planul agendei publice? (cum ajung acolo temele minore?)

Cornel Mihai Ungureanu

~~~+~~~

Instituţiile şchioapătă din greu,
funcţionând anarhic, fără rigori, fără scop,
rotindu-şi din patru în patru ani profitorii

În România de azi, domeniul dezbaterilor publice este lipsit de echilibru şi monocord. Primează dezbaterile politice la care participă, de ani buni, aceleaşi persoane. Se au în vedere, din motive lesne de înţeles, latura spectaculară, scandalurile, vehemenţa, intransigenţa. De aceea, nivelul informaţiei de profunzime, al planului educativ, al infrastructurii socio-politice, culturale, religioase este foarte scăzut. Mass-media, care ar trebui să fie releul unei asemenea misiuni, se dovedeşte, în cele mai multe cazuri, fie partizană unei formaţiuni politice, unui grup social, unei grupări culturale, fie preocupată de câştiguri promoţionale, fie dezinteresată. Acest fapt se oglindeşte din plin în mentalitatea, civilizaţia, morala, debusolarea românilor. Pentru că instituţiile publice la nivel local nu funcţionează sau funcţionează arbitrar, pentru că există multă corupţie, criminalitatea mafiotă fiind exercitată la vedere, sub protecţie, pentru că aproape totul se poate cumpăra, oamenii de rând, cei mai numeroşi, se simt umiliţi, desconsideraţi, abandonaţi, nedreptăţiţi, obligaţi să asiste la o parodie de societate democratică. Mulţi dintre ei nu-şi cunosc drepturile, sunt minţiţi sau dezinformaţi chiar de oficialităţi. Un caz dintre cele mai simple poate fi elocvent. Puţini ştiu că există o lege care incriminează tulburarea liniştii publice, reglementând condiţiile bunei convieţuiri. Profitând de această deficienţă, unii lezează dreptul celorlalţi la linişte, la odihnă, comportându-se huliganic, ascultând muzică la un volum inadmisibil, marcându-şi prin zgomot şi prin nesimţire existenţa searbădă. Adesea, nu se ia nici o măsură împotriva unei asemenea situaţii, socotindu-se firească.

În general, dezbaterile în România sunt ineficiente, nu au rezonanţă, ţin în bună măsură de un exerciţiu retoric, ipocrit. Nu am ajuns încă la stadiul în care să conteze vocea civică, în care oficialităţile, demnitarii să servească poporul. Deseori, dezbaterile au motivaţii de culisă, oculte, au scop fumigen, de a deturna, de a îngropa o idee, de a plăti o poliţă, gradul de manipulare şi suspiciunea fiind considerabile. Funcţionează din plin şi o sofistică meşteşugită, astfel încât adevărul este tăinuit pentru vecie. Ne aflăm încă în stadiul naiv al formei fără fond. Fără îndoială că există nişte beneficiari ai unei astfel de situaţii.

Dezbaterile reale ar trebui purtate de oameni competenţi, oneşti, preocupaţi cu adevărat de efectele demersului lor, susţinând un discurs ferm, principial, necontaminat de compromisuri. Sunt rari asemenea oameni şi, de obicei, nedoriţi. Or, discursul public actual este demagogic, conjunctural, preocupat de probleme minore, subiectiv, subversiv, lipsit de entuziasm. Uneori, lamentabil. Din această cauză, pentru că nu s-a putut încă alege binele de rău, adevărul de minciună, societatea românească se află în derivă, pluteşte la voia întâmplării, manipulată de veroşi, de aventurieri, de şarlatani, de incompetenţi. Instituţiile şchioapătă din greu, funcţionând anarhic, fără rigori, fără scop, rotindu-şi din patru în patru ani profitorii. Nu-şi fac datoria administraţia locală, poliţia, justiţia, controlul financiar. Se resimt mari deficienţe în învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială.

De ce mulţi români plecaţi în străinătate intră în conflict cu societăţile evoluate de acolo? Pentru că ei exportă modelul balcanic românesc, aici posibil prin gregarism, acolo recuzat.

În România lipseşte o acurateţe a comportamentului social. Nu se respectă drepturile celorlalţi, nu se vizează un standard de civilizaţie, legile nu sunt aplicate în mod obiectiv. Cred că toleranţa, cu care se tratează unele aspecte, este nedreaptă pentru o mare parte dintre cetăţeni. De altfel, termenul poartă în el conotaţii compromiţătoare, de pe vremea când era folosit în sintagma casă de toleranţă.

Şi alte societăţi, de-a lungul istoriei lor, au trecut printr-un astfel de impas. Democraţia nu se obţine uşor, mai ales când urmează unei orânduiri totalitare. Au apărut însă, în aceste ţări, în momente cheie, incoruptibili, exigenţi, vigilenţi, oameni inflexibili, ai priorităţii legii. România ar avea nevoie de astfel de autorităţi, în momentul de faţă. Una există deja, nu înţelegem deocamdată cât de eficientă, Uniunea Europeană, recurgând la mijloace constrângătoare. Alta s-ar putea forma prin voinţa conjugată a responsabililor (incoruptibili, exigenţi, vigilenţi, inflexibili) din clasa politică, din rândul intelighenţiei culturale, din societatea civică, capabili să schimbe, într-un termen cât mai scurt, faţa actuală a României.

Paul Aretzu

~~~+~~~

Alpinistul român care asaltează Everestul
nu procedează cu gândul la Omul din Carpaţi

1. Răspund logic, intuitiv, încercând să evit simulacrul unei cunoaşteri de esenţă şi detaliu.

Dezbaterile culturale – în sensul cel mai larg al cuvântului – sunt, probabil, fatalmente, după chipul şi asemănarea societăţii, a unora dintre membrii ei, care le produc şi difuzează.
Ca atare, ele sunt – de bine, de rău – naţional(ist)e, provinciale. Şi nu, pe cât s-ar vrea sau aştepta, cum să zic?, globaliste.

De lagărul socialist „frăţesc” se îndepărtează fiecare cât vrea şi cât poate. Cât despre tendinţe, realist e cel puţin să le vezi, dacă idealul de a le concepe e o dulce sau numai o amară himeră.
Dacă societăţile trăiesc simultan în mai mulţi timpi – Europa interbelică, nota Valéry, avea nu doar o singură viteză -, sincronizarea e, în orice timp, un fel de construct un ideal… realizabil, prin diferenţiere – cum bine gândea E. Lovinescu. Viteze, diferenţial: parcă vorbim de o maşină, deci în metafore mecaniciste. Ele sunt şi naturale, pentru că metafora semnifică în greacă transport sau deplasare de înţeles.

Probabil că mai rău decât a nu fi sincron, adică într-o viteză ideală, e să fii – creez un termen – anomocron, adică dispersat în prea mulţi timpi şi mişcări (sau viteze). Ne putem gândi cum am conduce un automobil care are de la şase viteze în plus. Ne-am extenua schimbându-le. Să ne gândim acum la schimbarea legislativă haotică în care o tot băltim. Prea multe legi e o fărădelege. Anomie nu înseamnă doar fără lege, dar şi cu legi care se anulează mutual şi gălăgios.

Să fim, aşadar, mai puţin anomocroni, înainte de a deveni sincroni. Calea adevărată pentru viaţa noastră istorică: a fi şi a gândi în faţă şi nu la dos ori în nişă.

2. Spun o banalitate din teoria comunicării. Influenţa unei transparenţe, în exerciţiul dialogului, este în funcţie de capacitatea şi disponibilitatea de comunicare, de codul într-adevăr actualizat şi comun utilizat de interceptori (cu roluri mobile, interşanjabile, de emiţători şi receptori). Dar acesta este cazul excepţional. Regula e dificilă sau chiar nefastă: comunicarea dominantă e, voit sau nevoit, distorsionată. Soluţia? Cred într-o ameliorare, prin exigenţă şi maturizare, dinspre recepţie spre emisie. Numai aşa se (mai) curăţă şi canalul comunicaţional. În termenii folosiţi în întrebare, „auditorul” să nu mai fie bornat în intoleranţă, dar nici tolerant cu inerţiile ori incoerenţele; el, înainte de cei erijaţi în „comunicatori”.

3. Mai importantă decât tematica este modul în care o tratăm. Aş propune, de aceea, să se înceapă cu o temă metodologică. De aceasta este mare nevoie. În orice lume sau în orice comunitate reflexivă, indispusă să gândească dialectic (ceea ce azi înseamnă globalizant), dar prea dispusă la unilateralitate şi monolog, orice temă majoră devine minoră. Să schimbăm, prin urmare, perspectiva gândirii şi acţiunii în istoria prezentă şi viitoare. Am crezut multă vreme că e necesar doar să adaptăm (adoptăm) forme alogene ademenitoare. O vanitate şi o suficienţă. Să ne adaptăm şi adoptăm pe noi înşine în relaţie cu formele, începând din stadiul concepţiei lor – iată, cred, schimbarea favorabilă ascensiunii. În fapt, asta face parte chiar din bunul simţ. Alpinistul român care asaltează Everestul nu procedează cu gândul la Omul din Carpaţi. Altitudinea determină atitudinea, ca să răspund din scurt la întrebare.

Marian Victor Buciu

~~~+~~~

Un sindrom al tichiei de mărgăritar

pare să bântuie tot şi toate

1. Mi se par ca şi inexistente. Este o atât de slabă preocupare faţă de ceea ce poate constitui un diagnostic al stării de fapt, pe toate palierele interesului public, o atât de slabă intuire a distincţiei între ceea ce este esenţial şi important, de ceea ce este secundar şi minor, încât un sindrom al tichiei de mărgăritar pare să bântuie tot şi toate şi nu chelia, tot mai acaparatoare şi invazivă. Avantajul este prin urmare ca aceste dezbateri nu mai au a se sincroniza cu nimic.

2. La fel. De pildă, eternele gropi în asfalt rămân, ca şi eternele servicii proaste în aşezămintele publice, spitale, primării, dar se schimbă într-o veselie, ca şi cum n-am fi şi aşa zăpăciţi de cap, numele de străzi, de instituţii, de comisii şi de comitete. Au apărut pe clădiri în Bucureşti nişte plăcuţe scumpe pe care scrie Strada unde m-am pupat cu Mimi, Strada unde am învăţat să umblu pe rotile, Strada unde mi-a ieşit acneee, iar laureatul cronic la titlul de cel mai bun jurnalist ne povesteşte, în pană cronică de idei, cum încearcă să se lase de fumat şi nu poate. Unde vedeţi dvs. discuţii publice?

3. Teme majore? Mită la nivel înalt, accesul la fondurile europene, întocmirea de proiecte de către ţărani, în condiţiile în care nici eu, care folosesc internetul de câţiva ani buni şi sunt licenţiată în ceva nu mă descurc în tomul de hârţoage, la ce serveşte o constituţie, holocaust-gulag. Teme care se discută aproape clandestin prin tot felul de cluburi elitiste, dar nu mai mult. Ce împiedică accesul temelor majore în prim-planul agendei publice? Neştiinţa de carte şi interesul privat, devansându-l pe cel public, al decidenţilor. Lipsa de patriotism şi de orgoliu profesional al unora şi al celorlalţi. Cum vreţi ca un concurs 10 pentru România să desemneze alt câştigător decât pe proprietarul, administratorul, ideologul, reporterul şi redactorul postului OTV, dacă patronul concursului cu pricina şi vedeta celui mai digerabil post de televiziune de la noi, este acelaşi etern şi fascinant Mihai Tatulici, care, cu ştiinţa lui de carte şi discernământul lui intelectual, a făcut o temă majoră din salvarea României prin Caritas.

Doina Jela

~~~+~~~

În general, incoerenţa este dominantă,
iar inerţiile nu pot fi alungate din nici un loc…

1. Dezbaterile, de orice fel ar fi ele, în România, mi se par haotice, pline de emfază, nefundamentate pe cunoaşterea nuanţată şi aprofundată a temelor abordate. În al doilea rând, nici măcar prin cele care se apropie de adevăr nu se trag nişte concluzii utile, în sensul că ele nu au efect printr-o eventuală punere în practică. Altminteri, la ce ar mai fi bune dezbaterile, dacă vorbim degeaba, chiar atunci când avem şi idei bune?

2. Din nefericire nu-mi amintesc de vreo dezbatere mediatizată care să fi avut influenţă sau efect benefic(ă) asupra vreunui element din domeniul abordat. Atât cât am urmărit şi cât pot avea un control al acestor influenţe! Din contră, acele talk-show-uri care întunecă ecranele televizoarelor au efecte nocive asupra auditoriului: intoxică, derutează, manipulează, sunt vulgare, de scăzut nivel intelectual, îi pun într-o lumină nefavorabilă pe protagonişti. Mai bine stau treburile la radioul public, pândit şi el, vai!, în ultima vreme, de pericolul contaminării comercialului! În general, incoerenţa este dominantă, iar inerţiile nu pot fi alungate din nici un loc…

3. Da, fericirea omului obişnuit. Într-o anchetă europeană recentă a fost relevat faptul că numai 9 la sută dintre români se consideră / se simt fericiţi. Eram penultimii, după bulgari (8 la sută) şi cine poate crede că imensa majoritate a celor fericiţi nu era formată din politicieni, „oameni de afaceri”, escroci, vorba celui care prezenta ştirea! România este campioană la tristeţe.

Ioan Lascu

~~~+~~~

În numele drepturilor omului sunt de nenumărate ori călcate senin în picioare drepturile oamenilor

1.-3., pe scurt. Odinioară, dezbaterile din agora presupuneau şi actul consecutiv, modificarea de reguli şi legi, de perspective. Dezbaterea ţintea o încheiere, o cădere de acord, o negociere a atitudinii şi o ajustare „comunitară” a opiniei personale, în cele din urmă. Ea era urmată de o aplicare menită să îmbunătăţească viaţa comunităţii.

În ciuda perfecţionării mijloacelor şi instrumentelor de comunicare, dar şi, teoretic, a pârghiilor prin care o bună idee ar putea deveni realitate, dezbaterea publică îmi pare tot mai puţin dezbatere şi tot mai puţin publică.

Dezbaterile publice de azi sunt mai degrabă întâmplări mondene. Mai mulţi inşi inteligenţi şi cu chef de taifas subţire se întâlnesc periodic şi schimbă opinii. Întâlnirea, televizată sau nu, e o descărcare de năduf în lanţ. Şi atât. Scopul acestor reuniuni, indiferent ce spune comunicatul de presă însoţitor, e paradă de idei şi vorbe. Nu doar că plăcerea taclalei e atât de mare încât paralizează acţiunea următoare, dar, inteligenţi fiind, vorbitorii ştiu deja de la bun început că rareori se schimbă ceva pe lume din pricina dezbaterii; jocurile se fac şi sforile se trag în alte zone. Dezbaterea publică nu se regăseşte decât prin coincidenţe fericite (şi nicidecum previzibile) în legi, ordonanţe, hotărâri şi alte forme de exprimare a puterii. A Puterii. Noocraţia a fost şi rămâne o utopie, iar democraţia nu-şi mai respectă de mult etimologia (nici n-aş şti, de altfel, să spun când a făcut-o!).

În cel mai bun caz, poporeanul care ia cunoştinţă de dezbaterile „intelighenţiei” îşi nuanţează propriile nemulţumiri, se recunoaşte în descrieri ale situaţiunii lansate de „lumea bună”, se simte ceva mai bine, împăcat că şi el a gândit întocmai despre cum stăm şi ce s-ar cuveni făcut. Ca la orice spectacol, cade cortina, după care, se duc cu toţii, actori şi spectatori, pe la casele lor până la următoarea dezbatere publică.

O temă prea puţin discutată la modul serios şi nuanţat mi se pare cea a drepturilor omului. Cred că a venit vremea – pot indica multe semne în jur, la nivel naţional, european, planetar – să vorbim despre „drepturile oamenilor”. Recunosc – şi îmi asum riscul acestei mărturisiri – că nu mi-a fost niciodată prea simpatic conceptul. Asta fiindcă, om al datoriei aflându-mă, am crezut mereu că, mai întâi şi mai întâi, am îndatoriri şi abia pe urmă drepturi. Că nu există unele fără celelalte. Că vecinătatea, comunitatea, ţara, dacă vreţi, se cuvine să mă recunoască şi să mă sprijine numai dacă am dovedit şi dovedesc că îmi ştiu rostul în textura lor complicată. Din păcate, sintagma – drepturile omului – nu e discutată altfel decât la modul propagandistic, electoral, retoric. Şi e scoasă la suprafaţă ori de câte ori e vorba de a justifica, de a scuza fapte ale „uscăturilor”. Se spune adesea, cu o îngăduinţă unsuroasă, că nu există pădure fără uscături. Perfect adevărat, dar uscăturile din pădure sunt lăsate să putrezească, să redevină humus, să facă, şi ele, ceva folositor. N-am prea văzut uscături cocoţate în coroana verde a copacilor şi ajutate, cu tot dinadinsul, să ajungă la soare, să se înfrupte din seva elaborată cu trudă, să pună în pericol chiar sănătatea pădurii. În numele drepturilor omului sunt de nenumărate ori călcate senin în picioare drepturile oamenilor.

Am spus-o în câteva rânduri: în limba română, topica e liberă, iar permutările posibile nu schimbă sensibil înţelesul frazei. Umanitatea însăşi, calitatea-de-a-fi-om, ascultă de aceeaşi libertate românească a situării (de discutat şi dintr-o perspectivă istorică, destinală). Astfel, „suntem oameni” ori de câte ori numărăm un gest nobil, stăpânirea de sine, respectul pentru rădăcinile culturale şi pentru legea morală, generozitatea, grija pentru aproape. Dimpotrivă sau complementar, „oameni suntem” când avem de mărturisit compromisuri, rătăciri trecătoare, intoleranţe, dar şi o toleranţă excesivă, motivată circumstanţial. Fiindcă „suntem oameni” putem pretinde drepturi ale omului; nu şi dacă tot ce facem se explică, patetic, prin „oameni suntem”.

Că n-am nici o soluţie, dar nici nu mi-am pierdut cu totul speranţa că se poate schimba, până la urmă, ceva o dovedeşte şi faptul că răspund, de ani buni, la tot felul de anchete şi chestionare, mai mult ori mai puţin publice…

Irina Petraş

~~~+~~~

Nu au prea existat discuţii publice

transparente în ultimii 18 ani

1. Din păcate, lumea românească nu are o cultură a dezbaterii, a dialogului bazat pe argumente, pe prezentarea unor probe. Cred că acest lucru e un factor suplimentar care contribuie la fărâmiţarea lumii româneşti. Ce ne-ar putea ţine laolaltă, într-un mediu în care dezbaterile nu sunt posibile? Ce să ne lege într-o lume în care orice dialog ar putea include argumente false? Această lume culturală se va dilua în timp, şi asta se va întâmpla fără consecinţe, fără pierderi. Nu avem ce plânge, nici ce regreta. Lumea culturală românească, de-ar fi fost singură şi lăsată de capul ei, nu ducea nicăieri. După cum, dacă n-ar fi existat binecuvântata salvare a ideii europene, ne putem întreba: unde ar fi dus statul naţional? Într-o lume în care mai foştii aliaţi de ieri se înjură şi plănuiesc să se arunce în puşcărie unii pe alţii? Şi asta la nesfârşit, ca la 1880, ca la 1930, ca la 2005? Toate nefericirile României moderne vin din incapacitatea noastră fundamentală de a ne reprezenta interlocutorul cu care nu suntem de acord drept monstru, şi de a-i dori aneantizarea imediată. Din pricina asta vedem în spaţul public atâtea divorţuri, unele dintre ele păguboase şi contribuind la disoluţia diverselor segmente ale societăţii.

2. Nu au prea existat discuţii publice transparente în ultimii 18 ani. Au existat tirade paralele, acţiuni de forţă, puse la cale fie de unii, fie de ceilalţi. Mă îngrozesc două categorii de militanţi: comuniştii şi anticomuniştii. Am avut parte de ei în exces. Toleranţa e considerată de mulţi drept semn de slăbiciune. Cultura română e macho, şi cei care coboară în arenă au o mentalitate de centurioni lăsaţi la vatră, de vikingi retraşi la fermă undeva spre Cercul Polar. Sabia atârnă pe perete şi numai braţul care poate s-o ridice ar trebui să aibă drept de vot. Numai cei cu stomac de om politic ar trebui să aibă opinii. Ceilalţi – să tacă! Cât despre construcţiile în plan politic, oare există noutăţi faţă de toamna anului 1930? De unde atâta imaginaţie politică?

3. Temele cele mai importante sunt cele legate de evoluţia viitoare a societăţii. E crucial să se dezbată ce estimări, predicţii şi anticipări avem pentru structura economiei româneşti. E important ca mediul universitar să se adapteze acestor necesităţi. Această structură va influenţa până la urmă, la 40 de ani distanţă, soliditatea fondurilor de pensii, de stat sau private. Evoluţiile din economie influenţează şi forţa mediului cultural de la un moment dat. Şi încă ceva: România nu are nevoie de armată, ar trebui să fim mai degrabă un fel de Costa Rica a Europei, cu o poliţie funcţională şi atât. O ţară fără armată. Se cheltuieşte prea mult pentru componenta militară şi mult prea puţin pentru sănătate. Aş prefera ca România să aibă o armată cât garda elveţiană a Vaticanului, dar spitalele să fie curate, bine dotate, cu personal bine plătit şi interesat de sănătatea celor care intră pe uşă. Dacă n-aş fi văzut ce sistem medical extraordinar poate exista în Statele Unite, n-aş fi ştiut ce spun. Nu înţeleg de ce România nu poate avea aşa ceva. Pe de altă parte, mai sunt şi temele de dezbatere care ţin de trecutul nostru. Mai precis, faptul că am fost minţiţi cu metodă vreme de decenii de manuale de istorie pline de excese produce chiar şi azi o componentă naţionalistă puternică, capabilă să scoată la iveală în societate reacţii care ascund potenţială violenţă. Or, lucrurile nu sunt deloc clare în multe aspecte care ţin de istoria noastră. Nu e clar deloc ce urmări au lăsat pe teritoriul României existenţa regatelor gepid, avar şi cuman. Nici care e contribuţia goţilor în această parte a Europei. Adică, aceste triburi sunt bune când vrem să prezentăm un muzeu al comorilor descoperite pe teritoriul României, dar când e vorba să predăm istoria în şcoala elementară, nu menţionăm nimic în detaliu despre aceste regate. Apoi, nu se studiază nimic la şcoală despre conflictele dintre statele medievale pe structura cărora a apărut mai târziu România modernă. Nu se spune mai nimic despre atrocităţile pe care românii le-au comis faţă de alţi români. Când un domnitor al unui principat ocupă capitala altui principat şi trage în ţeapă trei mii de locuitori, e ăsta un fapt minor? Evul mediu românesc e plin de lecţii utile, şi avem multe de învăţat de acolo. Despre cât de sângeroşi şi violenţi am putea fi, despre ce rădăcini are lumea noastră, cultura noastră. Deloc în cele din urmă, nu se discută nimic despre prostia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de a nu acorda cetăţenia română unor locuitori ai Valahiei sau Moldovei care erau născuţi aici şi erau atât de integraţi lumii româneşti cât să aibă dreptul la cetăţenie. Nu se discută suficient despre cât de criminale au fost mişcările de idei din anii treizeci, şi cum unele idei au fost continuate după 1990 în România, în forme mascate. Acele mişcări de idei sunt responsabile pentru implicarea României în holocaust. Mai mult încă, violenţa din anii patruzeci a pregătit terenul pentru violenţa din anii cincizeci când, la început în condiţii de ocupaţie, apoi în condiţii de libertate, românii au comis crime faţă de români. Fireşte, acestea sunt doar câteva teme importante de dezbatere. Mai sunt şi altele, şi nu mi-aş propune să prezint vreodată o listă exhaustivă. În orice caz, mi-aş dori România întreagă, în spaţiul ideilor, fără minciuni şi fără obişnuitele ocultări ale informaţiilor reale.

Bogdan Suceavă

27_1

sursa>

http://www.pravaliaculturala.ro/template1.php?aa=2007&ll=11&menu=1

foto>
http://www.wbcsd.org/web/ymtweb/19.jpg

http://www.cotidianul.ro/fileadmin/2008/Ianuarie/big/27_1.jpg

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 23, 2009 în articole, citadela, Dialoguri, diverse, oameni

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: