Iubirea de oameni parinteasca

In parabola Fiului risipitor *(Luca 15, 11-32) o parte importanta o constituie reactia fiului cel mare la felul primirii de catre tata a fratelui risipitor. Aceasta are loc incepand cu versetul 25:

„[…] Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns:

– Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său:

– Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

Tatăl însă i-a zis:

– Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Sfantul Ghenadie Scholarul, Arhiepiscopul Constantinopolului, intr-o omilie la parabola Fiului risipitor[1] spune, cu privire la acest aspect,  urmatoarele:

„[…] Fratele mai mare, daca s-ar fi gasit acolo de la inceput, s-ar fi bucurat impreuna cu ei, ar fi mancat laolalta si nu s-ar fi suparat vazand atata credinta in acesta care s-a pocait, precum si intoarcerea lui plina de nadejdi bune, si ar fi ascultat marturisirea lui, urmata de milostivirea parintelui. Dar pentru ca atunci era prea ocupat cu ale lui, sau mai mult cu poruncile parintesti, a ajuns deodata si a intalnit acest spectacol uimitor. Si era retinut, nu din invidie si manie, ci de uimire pentru atata bunavointa fata de fiul cel risipitor si fugar si, mai mult decat toate, pentru faptul ca acum victima era impreuna cu ei. Acesta era si ultimul dar catre cel care s-a pocait si asa trebuia sa fie. Asadar, asezand dreptatea parintelui fata in fata cu ingaduinta lui exagerata, s-a uimit mult vazandu-o pe prima biruita in chip uimitor de-a doua, pentru ca nu ajunsese niciodata sa aiba experienta unei asemenea iubiri de oameni, chiar daca luase intotdeauna aminte la voia parinteasca si nu incalcase nicio porunca de-a parintelui sau – fapt pentru care parintele il iubea mult – si cautase doar la dreptatea lui cu care ii intampina pe cei care il slujeau […]”.

Cateva randuri mai incolo, Sf. Ghenadie arata si  reactia slugilor din casa:

„[…] Ingaduinta parinteasca prisositoare pricinuieste o admiratie atat de mare si celor din casa – pentru ca ce este mai autentic decat iubirea frateasca? Si acestia se uimesc nu pentru ca-l invidiaza pe acesta care in chip uimitor a primit o intampinarea atat de frumoasa, ci deoarece ard de ravna si dorinta pentru tatal, pe care-l socotesc ca a fost jignit si nedreptatit[…]”.

Este interesant faptul ca fiul cel mare, intreband pentru a se dumiri pe sluga sa ce insemana aceasta petrecere in casa de care el habar nu avea,  a primit drept raspuns de la aceea ca fratele sau s-a reintors acasa, tatal a junghiat vitelul cel gras si, gasind oarecum formal explicatia pentru gesturile uimitoare ale tatalui, a motivat zicand: „pentru că l-a primit sănătos”. Niciuna dintre slugi nu deslusise sensul iubirii parentale manifestate catre fiul risipitor, nici nu aveau cum. Au vazut doar consecintele exterioare ale gestului primirii fiului cu atat iubire de catre tatal, insa si pe ei i-au uimit acestea. Pentru casnici fiul cel mic doar se reintorsese dintr-o lunga calatorie acasa, iar vitelul cel mai gras al tatalui fusese acum sacrificat pentru acest lucru (banal in ochii lor). Pe semne ca tatal se bucurase pentru ca l-a aflat sanatos. Este o gandire tipica pentru slugi. Ele insa sunt straine de dragostea parentala pe care doar fiul o poate experia, insa si robii sunt biruiti de uimire.

Intorcandu-se ostenit catre casa, fiul cel mare primeste explicatie de rob la un asemenea act dumnezeiesc. Cu cuvinte de sluga a fost introdus la spectacolul iubirii. In acest sens el s-a maniat, nevrand sa participe la o asemenea reprezentatie, nevrand poate sa creada ca iubirea se poate contura intr-o asemenea priveliste. Era uimit peste masura cum simbolul dragostei, vitelul cel ingrasat, a fost sacrificat asa de repede pentru o pricina ca aceasta, el nefiind invitat la comuniunea dragostei si, incepand sa gandeasca precum sluga, considera ca acel vitel s-a taiat, acordandu-se pentru vreun merit oarecare. De aceea el, precum un rob, i-a zis tatalui ca lui i-ar fi fost de ajuns un ied, nu un vitel,  ca sa cunoasca prin aceasta iubirea parentala. De asemenea, prietenii de care aminteste si pe care i-ar fi chemat la o eventuala petrecere puteau fi chiar slugile de la care primise si descrierea saracita a celor ce se petrecusera in lipsa lui. El ar fi putut petrece si ca o sluga impreuna cu celalalte slugi, iar nu ca un fiu. Este si aici o forma de smerenie din partea lui.

Apare deci, urmare acestei umiliri, nevoia de a cauta acea dreptate la tatal sau, asa cum acela si-o manifesta adesea fata de slugi. Fiul cel mare, precum zice si Sf. Ghenadie, „nu ajunsese niciodata sa aiba experienta unei asemenea iubiri de oameni”. Aceeasi dreptate o cautau si celalate slugi ale casei, „arzand de ravna si dorinta pentru tatal, pe care-l socoteau ca a fost jignit si nedreptatit”. Taina iubirii i se descopera mai apoi fiului cel mare de catre tatal, care nu-l mustra in vreun fel pentru reticenta lui, ci il incredinteaza de marea iubire pe care o are fata de el ridicandu-l mai presus de gandirea de rob in care se afundase, manifestata prin uimirea fata de cele petrecute, si il inalta asa de sus, incat ii spune: „toate ale mele ale tale sunt”.

Este declaratia suprema de iubire pe care un tata i-o poate spune fiului, aratandu-l prin aceasta de aceeasi cinstire cu el. Drept urmare, amandoi sunt una, iar daca tatal se veseleste si se bucura, intocmai si fiul cel mare trebuie sa faca asemenea. Cei doi sunt acum in deplina comuniune cu cel de-al treilea, care s-a intors ca sa formeze treimic euharistia.

dan.camen.

__________________

[1] – Predici ale Sfintilor Parinti la duminicile de peste an, trad. Pr. Victor Manolache, Ed. Egumenita / Ed. Cartea Ortodoxa, Galati, 2009, pp. 385-386

__________________

foto>

http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/2009/11/fresce-realizate-in-cadrul-atelierului.html

 

Prim-ministrul Franţei vrea să interzică vălul islamic

EvZ 30 ian. ’10

Prim-ministrul Franţei, Francois Fillon, a cerut unui department din subordine să analizeze căile legale prin care ar putea fi interzisă acoperirea feţei cu văl.

Solicitarea primului ministru Fillon vine la numai câteva zile după ce un parlamentar a cerut ca portul tradiţional Islamic să fie interzis în sistemul public.

Consiliul de stat va verifica dacă cererea lui Fillon respectă legile Franţei. Fillon se bucură de sprijinul preşedintelui Nicolas Sarkozy, care a declarat în numeroase rânduri că vălul islamic nu are ce căuta în Franţa.

În Elveţia a fost interzisă construcţia de minarete, în urma unui referendum.

sursa>

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/884819/Subalternul-lui-Sarkozy-vrea-sa-interzica-valul-islamic/

foto>

http://miscellaneesdactu.mabulle.com/index.php/2008/04/07/131464-francois-fillon-pourquoi-est-il-si-populaire

 

Speranta lui Bichir: francmasonii pasoptisti

Un nou editorial marca Bichir> Şansa noastră: noii paşoptişti *(EvZ.ro – 31 ian. ’10). Ce e nou in el fata de celalalte? Pai e reclama ascunsa francmasonilor. Se pare ca senior-editorul de la EvZ si ‘portavocea’ Patriarhului s-a dat pe brazda si cu masonii…

Nu sunt foarte bun in istorie, mai ales in cea laica, insa „sfantul goagăl” imi furnizeaza unele informatii pe care istoria le omite in mod voit. Sunt acele lucruri pe care manualele de istorie uita sa le prezinte in paginile viu colorate, dar care sunt rostite online de aceia care pretuiesc adevarul mai mult decat istoria.

Father Bichir ii citeaza pe doi masoni recunoscuti: Acad. Dan Berindei si Cornleiu Visoianu – „un om exceptional” – care a trecut de la loja lui  Danacu la cea a lui Chirovici, dar si pe filozoful si scriitorul Emil Cioran, recunoscut pentru pesimismul si scepticismul lui, dar si pentru cearta sa cu Dumnezeu *(cf. Petre Tutea). Asta o spune dupa ce a fost, dupa cum insusi marturiseste, „scârbit de cele petrecute în ţară, dar şi de ce faună a apărut şi se defineşte drept <noua generaţie>”. A ajuns deznadajduit si fara de speranta dupa ce a avut „întâlniri şocante cu diverşi semidocţi cu arere de savanţi, cu <tradiţionalişti> care nu ştiu să-şi facă cruce, cu gângavi prezentaţi drept savanţi”… Singura salvare o mai gaseste in noua generatie de pasoptisti.

Bravo Bichire, cu 100 de noi masoni speri ca vei moderniza din nou Romania… asa cum a facut-o generatia de la 1848! Ce nu spune Padre este ca acea „generaţie care s-a format la Paris, Viena, Roma şi care reîntoarsă în ţară a pus în practică – şi a reuşit – să modernizeze România” era formata, in mare majoritate, din romani intrati prin lojele masonice de acolo „pentru a-şi înmulţi relaţiile, pe care să le facă favorabile patriei lor”. Insa Florian Bichir nu vrea sa spuna lucrurilor pe nume, fiind „licarit” de  lumina sperantei, intrezarita cu ocazia Unirii mici din 24 ianuarie.

Ultima fraza a articolului e cea mai interesanta, mai ales prin felul constructiei ei si a mesajul codificat. Vorbind de pasoptistii de la 1848 care erau „fără internet, fără televiziune, fără cele mai mici condiţii”, el isi pune speranta in noua generatie de pasoptisti, care dispune acum de aceste mijloace de manipulare in masa, nadajduind ca astfel sa realizeze macar ce a facut vechea generatie. In acest sens, el „tine pumnii” (sic!) noilor pasoptisti si chiar se defineste ca unul dintre ei, spunand ca „toate datele merg spre ideea că avem şanse să izbutim”.

dan.camen.

 

Omul cinstit in viziunea Trinitas Tv

In data de 30 ianuarie (sambata), in jurul orei 20.30, la emisiunea care se intituleaza „Omul cinstit”, a fost prezentat D-l Ion Pusca, enolog recunoscut in Romania si in strainatate, mai ales pentru sampania de Panciu. Am vazut emisiunea cand aceasta era catre final, prinzand ultimele 5-10 min.,  acestea fiindu-mi insa de ajuns ca sa-mi formez opinia.

Omul intr-adevar este cinstit, cu onoruri si grade, fiind facut acum cativa ani cavaler al Ordinului Templului din Ierusalim – una dintre gruparile care se revendica de la traditia Ordinului Templierilor, scriind la momentul respectiv despre acest lucru – *(vezi AICI).

Sa nu fi stiut realizatorii emisiunii pe cine promoveaza? Ma indoiesc. Chiar si-asa, ar fi o lipsa de profesionalism sa nu cercetezi inainte pe cine intervievezi, mai ales daca vrei sa-l afisezi ca om cinstit (sic!).

Ii poti disocia unui om credinta de faptele lui si sa-l privesti apoi pe acesta in ansablu, numindu-l cinstit? Dar a fi cinstit inseamna in primul rand „a fi de buna credinta”, apoi a fi onest si corect. Ce anume il face cinstit?… credinta lui sau faptele, luate separat de credinta? Eu stiu ca faptele izvorasc din credinta si, iarasi, credinta este vadita prin fapte. Cinstindu-i faptele, ii cinstesti credinta. Cinstindu-i credinta, ii vei cinsti pe cavalerii sai din care face parte.

Daca Trinitas TV ar fi realizat o emisiune legata strict de viticultura in Romania sau despre producerea vinului bisericesc in general, prezentandu-l pe acest om ca un specialist in domeniu, aratand metodele lui de a produce un vin bun, nu persoana sa, ar fi fost cu totul altceva, insa daca ii prezinti personalitatea, avand ca baza de plecare domeniul sau de activitate, ca sa scoti in relief mai apoi ca el e om cinstit, lasand deoparte ceea ce nu-l cinsteste, e deja un lucru care iti ridica semne de intrebare. Asta mai ales ca emisiunea vrea sa evidentieze omul, nu lucrarea lui, adica domeniul sau de specialitate, unde e cu adevarat expert. Cel putin asta se intelege cand apare asa ceva la un post religios, ortodox si al Patriarhiei Romane.

dan.camen.