În timp ce a zburat cu avionul spre Portugalia, papa Benedict al XVI-lea a răspuns, cum îi este obiceiul, jurnaliştilor care l-au însoţit, la o seamă de probleme spinoase actuale. Între acestea, cea mai aşteptată a fost punerea în discuţie a problemei abuzurilor sexuale, mai exact de pedofilie, care a lovit Biserica Catolică cel mai mult în ultima perioadă, fiind implicaţi în această chestiune şi clerici de rang înalt din Europa, America de Nord şi America Latină. Interesantă a fost explicaţia oferită de papă jurnaliştilor, aceea că cea mai mare suferinţă a Bisericii Catolice este păcatul care se află în ea. Deci a pus, cum se zice în popor, punctul pe i:
“La bordul avionului Alitalia, la începutul celei de-a 15-a călătorii internaţionale, Sfântul Părinte a stat din nou de vorbă cu un grup de jurnalişti. Unul dintre ei l-a întrebat dacă în mesajul de la Fatima – pe lângă referinţa la atacul asupra Papei Ioan Paul al II-lea – s-ar putea vedea şi o aluzie la suferinţele prin care trece Biserica Catolică în aceste vremuri. Pontiful a răspuns că ceea ce poate fi redescoperit astăzi în mesajul Fecioarei de la Fatima este “patima” pe care o experimentează Biserica şi faptul că aceasta “este reflectată în persoana Papei”.
“Atacurile împotriva Papei şi a Bisericii nu vin doar din exterior; suferinţele Bisericii vin tocmai din interiorul Bisericii, din păcatul care se află în Biserică”, a spus el. “Este un fapt ştiut dintotdeauna, dar astăzi îl vedem într-un mod cu adevărat terifiant: cea mai mare persecuţie a Bisericii nu vine de la duşmani externi, ci se naşte din păcatul din Biserică. Şi astfel Biserica conştientizează în mod profund nevoia de a învăţa din nou penitenţa, de a accepta purificarea, de a învăţa pe de o parte iertarea, iar pe de altă parte nevoia de dreptate. Iertarea nu înlocuieşte dreptatea”. Cu toate acestea, a amintit Papa, “Domnul este mai puternic decât răul, iar Fecioara este, pentru noi, garanţia vizibilă şi maternă a bunătăţii lui Dumnezeu, care are mereu ultimul cuvânt în istorie”.
sursa>
http://www.catholica.ro/2010/05/12/iertarea-nu-inlocuieste-dreptatea/
foto> http://www.daylife.com/photo/00RD3iU9vv2nY
„[…] As for the new things which we can find in this message today, there is also the fact that attacks on the Pope and the Church come not only from without, but the sufferings of the Church come precisely from within the Church, from the sin existing within the Church. This too is something that we have always known, but today we are seeing it in a really terrifying way: that the greatest persecution of the Church comes not from her enemies without, but arises from sin within the Church, and that the Church thus has a deep need to relearn penance, to accept purification, to learn forgiveness on the one hand, but also the need for justice. Forgiveness does not replace justice. In a word, we need to relearn precisely this essential: conversion, prayer, penance and the theological virtues. This is our response, we are realists in expecting that evil always attacks, attacks from within and without, yet that the forces of good are also ever present and that, in the end, the Lord is more powerful than evil and Our Lady is for us the visible, motherly guarantee of God’s goodness, which is always the last word in history […]”
Interviul integral> AICI
Nu pot să nu apreciez sinceritatea acestor afirmaţii, cu toate că sunt destul de tardive şi oarecum voalate, însă la noi, la ortodocşi, cu greu un înalt ierarh ar fi spus într-o situaţie similară (să presupunem) că Biserica are nevoie “de a învăţa din nou penitenţa, de a accepta purificarea, de a învăţa pe de o parte iertarea, iar pe de altă parte nevoia de dreptate. Iertarea nu înlocuieşte dreptatea”… Cel mult ai fi avut parte de un limbaj de lemn, steril duhovniceşte, încadrat în normele seculare ale acelui politcally correctness, de data aceasta în forma lui bisericească; sau pur şi simplu totul s-ar muşamaliza.
La o primă vedere aş fi postat fragmentul acesta pe blog numai şi pentru modelul de recunoaştere a vinovăţiei în mod public, pentru frumuseţea şi pentru transparenţa de care dă dovadă, dar, după cum o să vedeţi mai jos, între timp s-a iscat o adevărată polemică între doi-trei cardinali pe tema acestor abuzuri sexuale, adăugând problematicii şi implicaţii dogmatice.
Schonborn vs. Sodano. Leonard vs. Schonborn
În altă parte aflăm motivul mai extins al acestei declaraţii papale:
[…] “Declaraţiile sale reprezintă o repudiere a unor înalţi oficiali ai Vaticanului, care, în ultimele luni, au atribuit scandalul unei conspiraţii din umbră creată de persoane din afară, ce merge de la o presă ostilă la liberali din interiorul bisericii. Vaticanul a fost aspru criticat pentru că a încercat să arunce vina în altă parte şi s-a produs furie când un aliat apropiat al papei, cardinalul Angelo Sodano a calificat acuzaţiile de abuz asupra unor copii ca „bârfe minore”.
sursa>
Cardinalul Cristoph Schonborn al Vienei s-a remarcat pe durata problemei abuzurilor sexuale prin critica dură, zic eu întemeiată, împotriva cardinalului Angelo Sodano, fostul secretar de stat al Vaticanului şi decanul colegiului cardinalilor. Dar de unde a pornit totul? Păi să o luăm pas cu pas… Anul acesta, în aprilie, de Sfintele Paşti, când scandalul tocmai se iscase şi când Papa nu ştia cum să gestioneze problema şi cum să iasă în public cu declaraţiile, cardinalul Sodano a luat cuvântul la messa din piaţa San Pietro din Vatican pentru a-şi exprima sprijinul faţă de papa Benedict al XVI-lea, spunând următoarele:
“Ne raliem în jurul Dvs. Suntem profund recunoscători pentru tăria sufletească şi curajul apostolic cu care proclamaţi Evanghelia lui Cristos. Poporul lui Dumnezeu este alături de Dvs. Nu vă lăsaţi intimidat de ‘bârfele’ momentului, de încercările prin care trec uneori comunităţile de credincioşi.” Prelatul a continuat: “Cardinalii, colaboratorii Dvs din Curia Romană, sunt alături de Dvs. Fraţii întru episcopat din lumea întreagă, ce conduc cele 3.000 de circumscripţii ecleziale, sunt alături de Dvs. În aceste zile, 400.000 de preoţi, care cu generozitate slujesc Poporul lui Dumnezeu în parohii, oratorii, şcoli, spitale şi în multe alte contexte, precum şi în misiuni în cele mai îndepărtate locuri ale lumii, sunt alături de Dvs.”
sursa>
http://www.catholica.ro/2010/04/05/cardinalul-sodano-il-incurajeaza-pe-papa/
foto>
Ulterior, încercând să arate că declaraţia lui Sodano a fost una spontană şi de solidaritate, directorul biroului de presă al Vaticanului, preotul Federico Lombardi, a spus presei:
[…] “chiar şi în timpuri dificile, Papa nu cere şi nici nu organizează demonstraţii spre propria apărare sau pentru sprijinul său”. […]“De dragul adevărul trebuie spus că Papa Benedict nu a cerut nimic. Intervenţia Cardinalului Sodano a fost o iniţiativă a Colegiului Cardinalilor, cel puţin a Cardinalilor prezenţi în acel moment în Roma, reprezentaţi de decanul lor. Papa a fost informat cu puţin timp înainte ca să aibă loc discursul. L-a primit cu recunoştinţă şi simplitate pentru ceea ce s-a dorit să fie, şi anume un mesaj de apropiere, de afecţiune şi solidaritate”.
sursa>
http://www.catholica.ro/2010/05/11/papa-nu-a-cerut-ajutor-in-fata-atacurilor-din-media/
foto>
http://newsimg.bbc.co.uk/media/images/46904000/
jpg/_46904508_jex_546207_de27-1.jpg
Ori această declaraţie a cardinalului Sodano a stârnit furia credincioşilor, dar şi a cardinalului Schonborn, care a considerat că fostul secretar de stat al Vaticanului (între 1990 şi 2006), a “greşit profund” în problema abuzurilor sexuale, adoptând o atitudine „diplomatică” (detaşată, ignorantă), socotindu-le simple “bârfe” de moment şi minimalizând astfel gravitatea lor:
“În timp ce se alătură Cardinalului Sodano în sprijinirea Sfântului Părinte, Cardinalul Schonborn a criticat dur modul în care fostul secretar de stat a caracterizat controversele din ultimele luni. Mai mult, prelatul vienez a spus despre decanul Colegiului Cardinalilor că are o istorie de subevaluare a problemei abuzurilor sexuale. A amintit că în 1995 Cardinalul Ratzinger a oferit dovezi privind abuzurile comise de Cardinalul Hans Hermann Groer, dar Cardinalul Sodano s-a opus. Investigaţia cerută de viitorul Papă s-a lovit de “latura diplomatică”. În 1998 însă, Cardinalul Groer (căruia i-a urmat Cardinalul Schonborn) a renunţat la toate titlurile sale ecleziale, la cererea Papei Ioan Paul al II-lea, în contextul apariţiei unor noi dovezi despre comportamentul său nepotrivit”.
sursa>
http://www.catholica.ro/2010/05/11/cardinalul-schonborn-arunca-noi-critici/
foto>
http://blogs.21rs.es/trastevere/files/2008/11/christoph-schonborn-y-benedicto-xvi.jpg
De acest cardinal Schonborn o să mai auziţi cu siguranţă anul acesta, fiindcă organizează anul acesta la Viena (20-27 septembrie 2010), cea de-a XII-a întâlnire a Comisiei mixte de dialog teologic Catolic-Ortodox pe tema primatului papal, unde se doreşte redactarea textului final care nu a putut fi adoptat anul trecut în cadrul reuniunii de la Paphos, Cipru.
Fire reformistă, cardinalul Vienei este unul dintre cei mai influenţi prelaţi catolici din Europa, fiind considerat la un moment dat şi unul dintre “papabili” la ultimul Conclav. Totodată, acesta a fost studentul profesorului Ratzinger, ajungând să conducă comisia de episcopi ce s-a ocupat de Catehismul Bisericii Catolice.
Dar aceasta nu este singura polemică iscată în jurul acestei preobleme privind abuzurile clericilor catolici împotriva minorilor. Cu câtva timp în urmă postam pe blog un articol privitor la recentele declaraţii pe această temă ale cardinalului Schonborn, care lega cazurile de pedofilie din Biserica Catolică de celibatul sacerdotal impus. Cu alte cuvinte, cardinalul afirma că celibatul preoţilor, care în Biserica Catolică este obligatoriu, ar fi pricina acestor abuzuri sexuale. Dar acestor afirmaţii s-a opus alt cardinal, cu o părere diferită, încercând să mute vina în altă parte. Este vorba de primatul Bisericii Catolice din Belgia, arhiepiscopul Andre-Mutien Joseph Leonard, care a afirmat într-un interviu pentru publicaţia semi-oficială a Vaticanului, L’Osservatore Romano, că celibatul este [ar trebui să fie] mai degrabă o sursă de har, nu de abuzuri, de aceea ar trebui pus accentul pe formarea preoţilor:
“Celibatul nu este cauza abuzurilor sexuale, dar este nevoie să se pună un accent mai mare pe formarea preoţilor pentru a se evita pe viitor astfel de tragedii”. […] “investigarea cauzelor este mereu dificilă. Dar sunt convins că nu este corect să găsim explicaţia unor atitudini deplasate ale unor preoţi în celibat.” El a subliniat că nimeni nu numeşte căsătoriile ca “sursă de dezechilibru mintal”, deşi majoritatea cazurilor de abuzuri sexuale împotriva minorilor au loc acasă. […] Dezvoltarea personală a preotului este problema, a spus el, şi de aceea trebuie pus mai mare accent pe formare, pe “echilibrul afectiv” al candidaţilor. […] “Dar repet, celibatul nu este o sursă de dezechilibru pentru preot; este în schimb o sursă de har”.
sursa>
http://www.catholica.ro/2010/05/11/celibatul-e-sursa-de-har-nu-de-abuzuri/
foto>
http://www.rtbf.be/info/sites/rtbf-info/files/imagecache/DetailImage/node_images/
mgr_leonard_nouveau_primat_de_belgique.jpg
Părerile pe această temă la catolici sunt, aşadar, împărţite. Celibatul în Apus a fost impus în urma unui “sinod” (conciliu) ţinut la Elvira, Spania, între anii 300-306 (“canonul” 33), „sinod” care însă nu a fost niciodată recunoscut de ortodocşi. Acest “canon” interzice celor ce sunt chemaţi să fie propovăduitori ai Evangheliei, fie episcopi, preoţi sau diaconi, să aibă vreun fel de legături cu soţia lor şi să aibă copii, sub pedeapsa caterisirii. O altă referinţă în acest sens este găsită şi la canonul 29 al sinodului de la Arelate (Galia) din anul 314, asemănător celui de la Elvira, însă care a căzut în desuetudine la scurt timp după ce a fost promulgat. Un bătrân episcop din Tebaida Egiptului, Pafnutie, ucenic al Sf. Antonie cel Mare şi care suferise multe prigoniri în timpul împăratului Maximian, la primul Sinod Ecumenic din anul 325 de la Niceea a zis în plen următoarele cuvinte în favoarea menţinerii căsătoriei pentru preoţi: „nu trebuie a impune clericilor si persoanelor sacerdotale acest jug greu, deoarece viata conjugală este onorabilă şi patul conjugal nepătat, iar în urma rigorii exagerate Biserica va avea pagubă mai mare„. Canonul 13 al Sinodului Trulan (Quinisext, sau V-VI Ecumenic) din anul 692 a reglementat situaţia creată în Apus:
Canonul 13, Sinodul V-VI Ecumenic
“De vreme ce am cunoscut că în Biserica romanilor s-a predanisit (transmis) în chip (calitate) de canon (cu putere de canon) că cei ce vor să se învrednicească de hirotonia întru diacon sau întru presbiter să dea mărturie (declarare) că nu se împreună mai mult cu soţiile lor, noi, urmând vechiul canon al acriviei (desăvârşirii), cumpătaţii şi bunei rânduieli apostolice, căsătoriile cele după legi ale bărbaţilor sfinţiţi (ale clericilor) vrem să aibă tărie şi de acum înainte, în nici un chip desfăcând legătura cu soţiile lor, nici lipsindui pe aceştia de însoţirea (unirea) întreolaltă (unuia cu altul) la timpul cuvenit. Drept aceea, de s-ar afla cineva vrednic pentru hirotonie întru ipodiacon sau întru diacon, sau întru presbiter, acesta vieţuind împreună cu soţia cea după lege, în nici un chip să fie oprit de la urcarea la o astfel de treaptă, nici cumva să i se ceara în timpul hirotoniei să mărturisească că se va depărta (reţine) de la însoţirea legală cu propria sa soţie, pentru ca să nu fim siliţi a ocărî de aici (din această pricină) căsătoria (nunta) cea legiuită (rânduită) de Dumnezeu şi cea binecuvântată prin fiinţa sa de faţă (prezenţa sa); căci glasul Evangheliei strigă: ceea ce Dumnezeu a împreunat (împerecheat), omul să nu despartă (Mt. 19, 6); şi al (glasul) Apostolului care învaţă: cinstită este nunta şi patul nespurcat (Evr. 13, 4) şi: legatu-te-ai cu femeia? nu căuta dezlegare (I Cor. 7, 27).
Mai ştim că şi cei ce s-au adunat în Cartagina, punând grijă pentru curăţia vieţii slujitorilor (de cele sfinte), au zis că ipodiaconii care ating sfintele taine şi diaconii şi presbiterii, la anumite soroace, să se înfrâneze (abţină) de la cele cu care vieţuiesc împreună. Pentru aceea şi noi să păzim la fel cele care s-au predanisit prin Apostoli şi care s-au ţinut chiar şi din vechime, cunoscând vremea fiecărui lucru si mai ales a postului şi a rugăciunii. Căci se cuvine ca cei care se apropie de altar în timpul săvârşirii celor sfinte să fie înfrânaţi întru toate, ca să poată dobândi ceea ce cu inimă curată (în mod simplu, deschis) cer de la Dumnezeu.
Iar dacă cineva, lucrând (procedând) împotriva canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură şi însoţire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfinţiţi (clerici) – zicem adică dintre presbiteri sau diaconi sau Ipodiaconi să se caterisească. Aşijderea şi dacă vreun presbiter sau diacon alungă pe soţia sa sub cuvânt (pretext) de evlavie, să se afurisească, iar stăruind (persistând), să se caterisească (can. 5 ap.).”.
Conexiuni: 5, 17, 26, 51 Ap.; 3 Sin. I Ec.; 14 Sin. IV Ec.; 5, 6, 30 Trul.; 18 Sin. VII Ec.; 19 Anc.; 1, 8 Neocez.; 4 Gang.; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 12, 27, 88 Vasile cel Mare.
Acest canon practic anulează toate aşa-zisele “canoane” apusene anterioare referitoare la celibatul obligatoriu pe care Roma se străduise să le impună până atunci. Regula celibatului în viaţa clerului a fost generalizată de papa Grigore al VII-lea (1073-1085) şi legiferată în chip solemn la Conciliul tridentin (1545-1565).
Deci care este până la urmă păcatul din Biserica Catolică?… căci abuzurile sexuale împotriva minorilor par a fi consecinţa unor vechi legi bisericeşti apusene „puritaniste”.
dan.camen.
Theologhia 
