RSS

“Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă”

24 Mai

Viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat (+596), prăznuit de Biserică pe 24 mai, consemnează, printre altele, un lucru deosebit de interesant: alegerea lui către viaţa pustnicească încă din pântecele mamei sale, Marta. În multe aspecte această alegere se aseamănă afierosirii Sf. Ioan Botezătorul lui Dumnezeu, precum este consemnată în Sfânta Scriptură. Viaţa Sfântului Simeon o puteţi citi integral AICI.

Ea începe astfel: “Un tânăr oarecare cu numele Ioan, de neam din Edesa, l-au adus părinţii săi în Antiohia, vrând să-l căsătorească; deci, văzând o fecioară frumoasă cu numele Marta, au zis părinţilor ei să o dea în căsătorie fiului lor. Părinţii fecioarei s-au învoit la aceea, dar ea nu voia să se mărite, dorind să se facă mireasă lui Hristos, şi să-şi păzească fecioria sa nespurcată. Fiind silită de părinţi spre nuntă, ea a alergat la biserica Înaintemergătorului, care este dinaintea cetăţii Antiohiei şi, căzând, se ruga cu lacrimi, ca Domnul să rânduiască pentru dânsa lucrul cel de folos. Şi i-a fost ei acolo o vedenie dumnezeiască poruncindu-i să se supună părinţilor şi să se însoţească cu bărbat. Deci, fecioara, plecându-se la voia Domnului, s-a însoţit cu Ioan. Ea îi era lui nu numai ajutătoare vieţii, dar şi povăţuitoare spre mântuire, îndemnându-l totdeauna spre lucrul cel bun. Ea îşi împodobea viaţa cu postire, cu înfrânare şi cu rugăciune, sârguindu-se a plăcea lui Dumnezeu.

Adeseori cinstita Marta alerga la biserica Înaintemergătorului şi se ruga cu multă osârdie Sfântului Ioan, patronul acelei biserici, ca să mijlocească la Dumnezeu cu rugăciunile lui, darul de a naşte un prunc parte bărbătească. Pentru aceasta se făgăduia că, de va naşte un prunc, o să-l aducă la Dumnezeu, precum a adus Ana pe Samuel spre slujbă. După un an i s-a arătat la rugăciunea cea de noapte, pe când ea dormita, Sfântul Ioan Înaintemergătorul în biserica sa, zicându-i: „Nădăjduieşte, femeie, că rugăciunea ta este primită şi-ţi vei câştiga cererea. Ca semn al binecuvântării lui Dumnezeu să-ţi fie ţie acest bulgăr de tămâie binemirositoare; şi-i dă un bulgăre de tămâie mirositoare, zicându-i: Cu acela cădeşte-ţi casa”.

Deşteptându-se Marta din dormitare, a găsit în mână acel bulgăre de tămâie, al cărui miros era negrăit. Apoi, iarăşi i s-a arătat Mergătorul Înainte, zicându-i: „Mergi la bărbatul tău, că vei zămisli fiu, şi-l vei numi Simeon. El va suge lapte numai din sânul cel drept, iar de cel stâng nu se va atinge, căci va fi fiu al dreptăţii. El nu va gusta carne, vin sau vreo mâncare făcută cu meşteşug omenesc, ci numai pâine, miere şi sare; iar băutura lui va fi apa. Tie ţi se cade să-l păzeşti cu toată atenţia în copilăria lui, ca pe acel ce are să fie vas sfânt, spre slujba Domnului Dumnezeului nostru. După doi ani de la naşterea lui, îl vei aduce aici în biserica mea şi-l vei boteza. După ce s-o învrednici de darul Sfântului Botez, atunci ţi se va vesti ce va să fie pruncul acela”.”

În aceste puţine cuvinte se arată cum a fost zămislit Simeon din dorinţă Dumnezeiască. Astfel, ni se relatează voinţa arzătoare a fecioarei Marta pentru viaţa duhovnicească, pentru călugărie, dar şi descoperirea planului dumnezeiesc. Marta s-a asemănat, până la o anumită măsură, Fecioarei Maria, supunându-se voii dumnezeieşti, alegându-şi ca aceea “partea cea bună, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 42). Acest gest răspunde, cred, la întrebările multor tineri care se află la cumpăna vieţii, la răscrucea fiinţării lăuntrice, încercând să cunoască care este planul lui Dumnezeu pentru ei. Un model de cunoaştere a voii lui Dumnezeu este acela arătat de Marta aici: “căzând, se ruga cu lacrimi, ca Domnul să rânduiască pentru dânsa lucrul cel de folos”. De asemenea, acest gest arată că supunerea necondiţionată lui Dumnezeu este o jertfă bine-primită, mai mult decât însăşi păzirea propriei feciorii. În acelaşi timp, se arată rodul fecioriei curate şi cum Dumnezeu intervine uneori în istorie culegând pârga firii omeneşti din ostenelile doririi fecioreşti. Este bună fecioria pentru cel care o râvneşte, dar uneori aceasta este jertfită pentru neamul omenesc şi pentru Însuşi Dumnezeu. Aţi zice că aici s-a încălcat într-un fel un drept fundamental al Ortodoxiei, acela legat de nevoia conlucrării dintre om şi Dumnezeu în actul mântuirii, fiindcă Marta a ales să-şi piardă fecioria, pentru Dumnezeu, fără să cunoască ceea ce va urma după aceea, împlinind porunca divină. Aţi întreba, probabil, unde este libertatea ei în toată povestea aceasta? Comuniunea dintre om şi Dumnezeu se vede însă imediat. Acest aspect important îl observăm încă de la început, fiindcă Marta, căsătorită fiind, îl îndemna spre buna vieţuire creştinească pe Ioan, soţul ei, dar în acelaşi timp cerea Domnului un fiu de parte bărbătească. Ea ar fi putut rămâne în continuare fecioară şi după nuntă, împlinind ceea ce creştinii numesc “căsătorie albă”, fiindcă spune aghiografia că “Ea îşi împodobea viaţa [de după nuntire] cu postire, cu înfrânare şi cu rugăciune, sârguindu-se a plăcea lui Dumnezeu”; dar nu doar atât, ea a ales şi împlinirea comuniunii dumnezeisc-omenească, întregind planul divin, prin cererea unui fiu de parte bărbătească şi afierosirea lui precum a făcut-o oarecând Ana cu fiul ei, Samuel (1 Reg. 1, 11). Simţea, aşadar, înlăuntrul ei cum Dumnezeu nu a terminat de împlinit lucrarea Sa cu ea.

Naşterea Sf. Simeon este prevestită de semne şi minuni, asemenea naşterii Mergătorului-Înainte Ioan, ocrotitorul bisericii la care ea se ruga. Bulgărul de tămâie binemirositoare preînchipuia stâlpnicia Sf. Simeon şi arătarea Mântuitorului pe stâncă întru slavă la Muntele Minunat, locul unde acela se va nevoi în ultima parte a vieţii sale. Totodată, Sf. Ioan Botezătorul i-a vestit Martei numele pruncului, dar şi semnele minunate care îl vor însoţi de la naşterea lui până la botez, arătându-l ca un înger omenesc şi vas ales al Sfântului Duh: “El va suge lapte numai din sânul cel drept, iar de cel stâng nu se va atinge, căci va fi fiu al dreptăţii. El nu va gusta carne, vin sau vreo mâncare făcută cu meşteşug omenesc, ci numai pâine, miere şi sare; iar băutura lui va fi apa”. Şi părinţii Sf. Ioan Botezătorul au avut parte de bune vestiri de la înger când li s-a spus că Sf. Ioan “va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt” (Lc. 1, 15), pentru că, la fel ca şi Sf. Simeon Stâlpnicul, “de naşterea lui, mulţi se vor bucura” (Lc. 1, 14), atât în ceruri, cât şi pe pământ. Un alt lucru interesant îl constituie botezul la doi ani al pruncului Simeon. Acest fapt certifică încă o dată că pruncul avea să fie plăcut lui Dumnezeu, fiindcă doi ani au trebuit pentru pregătirea lui cu post pentru primirea Sfântului Botez. Prin aceasta încă o dată se desfiinţează părerile greşite ale sectarilor care nu-şi botează pruncii, ci aşteaptă “vârsta Mântuitorului” pe care o avea când S-a botezat.

Mai departe aflăm că Marta, asemenea Maicii Domnului, “a născut fără de durere fiu”, iar când acela împlinise doi ani, “părinţii săi l-au dus în biserica Mergătorului Înainte, unde l-au botezat. După botez, pruncul îndată a grăit aceste cuvinte: „Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă”. El a spus aceste cuvinte şapte zile de-a rândul, de care lucru se minunau atât părinţii, cât şi toţi cei ce-l auzeau; deci, l-au cunoscut că are să fie următor nu celor pământeşti, ci celor cereşti. După ce pruncul a fost înţărcat, se hrănea cu pâine, cu miere şi cu apă; iar carne nu mânca nicidecum, nevoind să primească nici o fiertură.”

Cuvintele rostite de Sf. Simeon la botez arată pe deplin conlucrarea dintre om şi Dumnezeu la naşterea sa. Reprezintă un paradox ortodox, fiindcă ele nu se desfiinţează unele pe altele, ci se întregesc, se întrepătrund şi se caută reciproc. Cele şapte zile arată plenitudinea harului Duhului Sfânt revărsat peste el. Când sfântul avea cinci ani, a avut loc un cutremur mare, însă atât el, cât şi mama lui au scăpat nevătămaţi, fiindcă se aflau în biserică la rugăciune.

Într-o vedenie Marta confirmă încă o dată rolul conlucrării ei cu Dumnezeu: “Fiule, în acest fel am dorit să văd înălţarea ta; deci să mă izbăvească cu pace Ziditorul meu, ca una ce m-am învrednicit a fi binecuvântată între fecioare; căci dau rodul pântecelui meu Celui Preaînalt”.

Viaţa Sf. Simeon este presărată de desele vedenii avute în care primeşte puterea de a alunga demonii, de a vindeca bolile, de a învia morţii şi de a nu mai mânca mâncare făcută de mâini omeneşti, ci mană de la înger. Într-una din acestea are loc şi un dialog interesant cu Mântuitorul revelat în chip de prunc, strălucind cu negrăită frumuseţe: “Deci luând îndrăzneală, a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Iar Domnul, întinzând mâinile în chipul crucii, a zis: „Aşa m-au răstignit iudeii, însă Eu singur am voit să mă răstignesc; iar tu îmbărbătează-te şi te întăreşte, răstignindu-te împreună cu Mine în toate zilele. De atunci, plăcutul lui Dumnezeu şi-a uitat trupul său şi se asemăna celor fără de trupuri, având viaţă îngerească. Şi astfel întrecea în nevoinţă pe stareţul său; pentru că stareţul cânta în toate nopţile treizeci de psalmi, iar Simeon cânta cincizeci şi uneori, optzeci. De multe ori citea toată psaltirea într-o noapte, nedormind de loc; şi astfel slăvea pe Dumnezeu toată ziua”.

Din pricina înţelepciunii şi frumoasei grăiri din Scripturi stareţul său îl numea “nou David”, iar în urma unei descoperiri avute în ajunul praznicului Sfintelor Rusalii Simeon este arătat stareţului ca fiind cinstit între apostoli: „Părinte, cine este vrednic să primească în limbi de foc pe Sfântul Duh, precum l-au primit Sfinţii Apostoli?” Grăit-a lui stareţul: „Nu căuta lucrurile cele mai înalte decât tine şi nu cerceta pe cele neştiute, ci ceea ce-ţi este poruncit, aceea să gândeşti”. Pruncul zise: „Scris este, <voia celor ce se tem de El o va face Domnul şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mântui>„. Zicând acestea, şi-a ridicat ochii în sus şi s-a rugat din toată inima, zicând: „Doamne, cel ce ai trimis Sfântul Tău Duh peste Sfinţii Tăi Ucenici şi Apostoli, trimite şi peste mine darul cel din bunătatea Ta şi mă învredniceşte ca să învăţ poruncile Tale, pentru că eşti puternic a-Ţi săvârşi laudă din gura pruncilor şi să grăiesc cuvintele vieţii veşnice”. Astfel rugându-se el, îndată Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste dânsul ca o lumină aprinsă. Atunci inima lui s-a umplut de înţelepciune şi de înţelegere şi grăia multe din dumnezeiasca Scriptură; şi nimic nu putea să se împotrivească înţelepciunii duhului, care petrecea în dânsul”.

Pravila lui zilnică era următoarea: “De dimineaţă până la al nouălea ceas [1500] se ruga, după al nouălea ceas se îndeletnicea cu citirea şi scrierea cărţilor până la apusul soarelui; iar după apusul soarelui începea rugăciunea şi astfel petrecea toată noaptea fără de somn, până în zori de ziuă. Când se lumina de ziuă, poruncea somnului, ca unui rob, să se apropie puţin de el; astfel, dormitând foarte puţin, iarăşi se scula şi îşi începea obişnuita pravilă. În vremea rugăciunii ţinea în mâna dreaptă tămâie, care fără să fi fost cărbuni de foc, ieşea din ea fum de tămâie. Odată, se auzea în văzduh popor mult, cântând împreună cu el şi zicând <Aliluia>; iar aceia erau sfinţii îngeri. El adeseori petrecea multe zile şi nopţi fără somn. Odată n-a dormit deloc treizeci de zile şi treizeci de nopţi, rugând pe Dumnezeu, ca să ia somnul cu totul de la el; însă Dumnezeu i-a zis: <„Se cuvine ţie să dormi ca să-ţi odihneşti puţin trupul”>”.

De două ori s-a rugat Domnului să nu trimită cutremur în cetatea Antiohiei din pricina mâniei cauzate de păcatele celor ce locuiau acolo, însă doar a doua oară a reuşit să îmblânzească mânia lui Dumnezeu şi să scurteze durata cutremurului, fiindcă localnicii abia atunci au ascultat sfatul sfântului şi s-au pocăit, precum oarecând ninivitenii (Iona 3, 5). Chiar simpla pomenire a numelui său izbăvea din nevoi pe cei ce chemau cu credinţă: “Când ne-am adus aminte de părintele Simeon şi cu lacrimi am chemat numele lui, îndată legăturile ce erau pe noi s-au dezlegat singure şi au căzut; iar noi am trecut prin mijlocul barbarilor şi nimeni dintre ei nu ne-au întrebat sau să ne fi împiedicat pe noi”.

Locul ultimei sale pustnicii a luat numele de “Muntele Minunat” din pricina darului covârşitor pe care Dumnezeu l-a revărsat peste alesul său: “Acel loc era locuinţă numai balaurilor, fiarelor cu patru picioare şi târâtoarelor celor otrăvitoare. În acel munte se gândea Sfântul Simeon să se mute. Pe când se gândea el la acestea, i S-a arătat Domnul cu o mulţime de sfinţi îngeri, pogorându-Se din cer prin nor luminos spre acel munte şi grăind către dânsul: <„Grăbeşte-te, Simeoane, de te suie pe acest munte minunat; căci aşa se va numi acest munte de acum. Aici, pe dânsul, şi mai mult voi minuna darul Meu în tine!”>. Şi îndată cu acel glas i s-a arătat sfântului pe acel munte, un deal înalt şi o piatră, pe care stăteau picioarele Domnului. Deci, s-a luminat ca soarele de slava Domnului, acel aşternut al picioarelor. Pe acea piatră i s-a poruncit de Domnul lui Simeon să stea”.

Un alt dialog interesant între el şi Hristos are loc când păcatele antiohienilor se înmulţiseră foarte, iar el se rugase Domnului ca să-i miluiască: Pentru ce te doare inima de poporul acesta; oare tu îi iubeşti mai mult decât mine? Dar de vreme ce s-au înmulţit fărădelegile lor, apoi este trebuinţă şi de pedepsire; însă, ca să nu te mâhnesc, îţi dau putere să tămăduieşti toate bolile dintr-înşii”. Din acest dialog se observă iarăşi, în mod clar, conlucrarea omului cu Dumnezeu, astfel că Dumnezeu pedepseşte pe oameni cu boli, însă dă şi tămăduirea de acestea prin plăcutul Său. Dumnezeu începe actul mântuitor şi-l lasă pe om să-l finalizeze, să-l plinească.

Toţi îl chemau în rugăciune pe Sf. Simeon, iar “chemarea numelui Sfântului Simeon între ei se făcea astfel: aprindeau în casele lor candelele pline cu untdelemn, tămâiau cu tămâie şi se ruga zicând: <„Hristoase Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile robului tău Simeon, cel ce este în muntele cel minunat, miluieşte-ne pe noi”>”.

A vieţuit pe pământ 75 de ani, primind diaconia de mic şi preoţia la 33 de ani, în urma poruncii Mântuitorului dintr-o descoperire dumnezeiască. Moaştele sale au rămas ca o comoară de mare preţ în locul nevoinţelor sale. Câteva dintre cuvintele sale testamentare de o mare încărcătură duhovnicească, adresate ucenicilor săi, au fost următoarele: “Deci, vă las vouă predaniile şi canonul meu şi cer de la voi această răsplătire: Să păziţi acest amanet al meu întreg şi nesmintit, ca şi cum m-aţi vedea pe mine”.

dan.camen.

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_wUI6qYkH1wk/SwbQPyFFMlI/AAAAAAAABPc/jT8Znw46OTE/s1600/Stylites.jpg

http://www.sacred-destinations.com/germany/

berlin-bode-museum-photos/slides/xti_7113t-isolated.jpg

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/24mai_simeon-stilitul.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/99/Simeon_Stylites_icon_1465.jpg

Anunțuri
 

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: