RSS

Calatoria mea cu Parintele Alexander

26 Iul

Invitatie la lectura

Proximitatea cotidiană a lui Dumnezeu

Nu am greşi dacă am afirma că există un „fan-club Alexander Schmemann”. Literatura teologică, în mare vogă la noi de două decenii, e un univers aparte. O librărie de gen seamănă, în fond, cu o arcă a lui Noe: zeci de specii de discurs teologic, de o varietate pentru unii firească, pentru alţii îngrijorătoare, stau într-o proximitate mai degrabă babilonică decât simfonică. Dacă tematicile sunt relativ asemănătoare (deşi uneori o astfel de impresie e înşelătoare), frapează deosebirile de tonalitate şi abordare. Inevitabil, opţiunea cititorilor grupează opurile pe răftuleţe virtuale, care de multe ori nu corespund cu cele reale din librărie.

Alexander Schmemann are „raftul” lui. Liturgist novator în studiile de gen, arheolog cu viziune al doxologiei, dar mai ales filosof al tainelor Bisericii, teologul american de origine rusă (o caracterizare care spune mai mult, vom vedea, decât banalul său reducţionism) a fost mai mult decât un nume de dicţionar. Dacă a reuşit să facă o breşă în închistata teologie liturgică, aceasta a fost posibilă nu doar prin intuiţiile unui spirit extrem de vivace şi cu o salutară doză de nonconformism (mult prea rară printre teologi), ci mai ales prin autenticitatea părtăşiei Duhului.

Deseori ne închipuim „duhovnicia” ca pe un registru profesional, o specializare aproape tehnică. Cititorii (şi mai ales iubitorii) jurnalului părintelui Schmemann descoperă însă altceva: o permanentă opţiune existenţială, deseori discretă şi nespectaculoasă, care instituie un univers al harului. Rădăcinile teologiei sale sunt experienţe personale care îmbină reflexivitatea – acea atenţie la caracterul epifanic al realităţii – cu zelul misionar şi cu tainica pedagogie a culturii. Incursiunile de strictă meditaţie teologică stau alături, în jurnal, de note de lectură literară şi de impresii de călător. Caracterul lor aluvionar, specificul de labirint (cu fir izbăvitor cu tot) al conştiinţei, fragmentarul aforistic, succesiunea uneori suprarealistă a planurilor, şi parcă de un nou gen de literatură teologică, exemplificat la noi de „Jurnalul fericirii” al părintelui Nicolae Steinhardt.

O prospeţime şi o actualitate surprinzătoare (departe de atâtea paseisme funeste), îmbinarea de fervente mărturii de intimitate spirituală (făcute însă nu pe canapeaua psihanalitică, ci în cămara tainică a rugătorului) cu arta de bijutier a lucidităţii transfiguratoare, tovărăşia empatică cu creativitatea culturii (la antipodul ghetourilor de pseudo-duhovnicie), toate concurează la restaurarea acelui duh patristic deseori invocat, dar rareori cercetat. Ceea ce sporeşte miza spirituală a demersului complică, în schimb, receptarea coerentă a unui parcurs biografic. Harta conştiinţei este diferită de cea a unei vieţi şi uneori sunt greu de suprapus.

Iată că în cazul părintelui Alexander Schmemann dispunem de un complement providenţial: memoriile soţiei sale, Juliana. Scrise la o vârstă înaintată, publicate la peste două decenii de la moartea soţului său, aceste rememorări au darul de a situa în context un parcurs spiritual atât de dens. Juliana Schmemann povesteşte în primul rând, portretizează deseori, din când în când mulţumeşte. Întreaga sa carte e scrisă în duhul acesta de bucurie mulţumitoare, euharistic am putea spune. Ceea ce e deplin consonant cu notaţia liturgistului despre semnificaţia unui termen atât de fundamental creştin cum e cel de „euharistie”, care înseamnă exact aceasta: „mulţumire”.

„Mulţumirea este trăirea raiului”, rezuma teologul şi nimic nu transpare mai mult din memoriile soţiei sale decât părtăşia la această experienţă. O experienţă, însă, dobândită treptat, ca printr-o cizelare de durată. Două etape circumscriu acest parcurs. E mai întâi lumea emigraţiei ruse. Revoluţia bolşevică a îngroşat considerabil diaspora rusă. Parte a acesteia au ajuns şi vlăstarele aristocraţiei ruse scăpate din prăpădul războiului civil şi al „terorii roşii”.

Atât Alexander cât şi Juliana provin din familii nobiliare. Juliana are chiar rădăcini până la una din cele mai luminoase figuri ale sinaxarului Bisericii Ruse, Sfânta Iuliana Lazarevskaia, ocrotitoarea familiilor. Demonizată de comunişti, idealizată de nostalgici, aristocraţia rusă poate fi „judecată” şi prin prisma fiilor săi. Nobili scăpătaţi, reduşi deseori la condiţii de neagră mizerie, supravieţuind într-un Occident cândva preţuit şi urât în egală măsură, departe de fastul liturgic de altădată, aceste vlăstare ale unei clase apuse au dat dovadă, unii dintre ei, de o nobleţe aparte. Una interiorizată, liberă de eşafodajul ierarhiei sociale, provocată de condiţii nedemne. Mai vizibilă astfel decât în vechea Rusie a ţarilor, unde ritualul social si ecleziastic putea masca virtuţi şi o evlavie uneori de paradă, nobleţea epurată şi spiritualizată în condiţiile vitrege ale exilului emană nu atât farmecul dulceag al unui paradis social pierdut, cât mireasma unei altfel de umanităţi. Fără a fi circumscrisă etnic ori confesional, aceasta are totuşi acel specific ortodox de iradiere a Duhului. Dacă la principalii teologi ai diasporei ruse (printre ei, Alexander Schmemann) discursul despre dinamica îndumnezeitoare a Duhului Sfânt e central, în lucrări precum cea de faţă întâlnim acea patină specială a dinamicii sufleteşti care a impus lumii marea literatură rusă.

Juliana Schmemann este o portretistă remarcabilă, reuşind să contureze nu doar un colţ de lume şi de istorie, ci şi „muzica unor vieţi”, unele aparent ratate, altele chinuite, dar nu lipsite de bucuria dăruirii. Însuşi autoportretul conturat denotă stil, nu însă în registrul minor al esteticii, ci în cel al unei disponibilităţi existenţiale bine temperate (smerite, în sensul cel mai nobil al termenului).

Tocmai această lecţie a entuziasmului înţelept în raport cu contingenţele, care cultivă o adaptabilitate deschisă provocărilor, e şi una din moştenirile activităţii misionare a părintelui Alexander Schmemann. Acestui duh misionar, vedem din paginile memoriilor ei, i-a fost asociată şi soţia sa. Dacă Parisul interbelic a fost locul înrădăcinării spirituale (jurnalul teologului revine repetat la tema acestor experienţe formatoare), America postbelică a fost şansa participării la o altfel de Ortodoxie, mai puţin ritualistă şi naţionalistă ca cea a Rusiei ţariste (persistentă, în parte, şi în emigraţia postrevoluţionară). Cuplul Schmemann a abordat noua etapă americană cu creativitatea implicării. Nu a fost vorba de un refugiu comod, ci de un teren de misiune care, iată, prin scrierile şi activităţile pastorale şi academice ale părintelui Alexander, a rodit în folosul întregii Biserici.

Situaţia diasporei ortodoxe, cu precădere în S.U.A., a ridicat probleme canonice inedite şi uneori extrem de încâlcite, dar a şi permis forjarea unei mentalităţi pastorale care, departe de a constitui o formă de „aggiornamento” diluant, a deschis mai larg uşile Bisericii.

În noile condiţii, de secol XXI, ale migraţiei umane, modelul american capătă o actualitate sporită. Vechea concurenţă (nu arareori conflictuală) dintre principiul etnic şi cel regional în organizarea eclezială nu mai poate fi privit doar cu ochii unor Biserici confundând comuniunea vie a „trupului mistic” cu realitatea formală şi versatilă a naţiunii, animată de duhuri dintre cele mai diverse.

Dar poate cea mai surprinzătoare faţetă a acestor memorii este chipul unei căsnicii. Cititorii jurnalului părintelui Schmemann au remarcat, printre notaţii, un interes constant pentru problema familiei. Cât de departe, însa, de retorica obişnuită, moralistă şi culpabilizantă ori de un naiv optimism! „Familia transcende orice altă relaţie între oameni; nu este ţelul, ci sursa şi puterea care hrăneşte viaţa”, iată un crez al teologului mai puţin comun decât ar părea la prima vedere. Luând în considerare şi surprinzătorul „imn” al oamenilor cu sacoşe (de o rară prospeţime simbolică), adevăraţi evanghelişti ai bucuriei tainice a „căminului”, percepem că e vorba de altceva decât de banalul confort al securităţii afective ori de cultul idolatru al autarhiei de cuplu.

Mărturia Julianei Schmemann confirmă părtăşia la o experienţă duhovnicească aparte: proximitatea personală ca încântare. „Ritualul” zilnic al conversaţiilor de dimineaţă, prezentat ca un adevărat dejun spiritual, e poate exemplul cel mai elocvent al vitalităţii unei prietenii conjugale cu savori eshatologice. Mai mult decât atât, exerciţiul „benchetuirii tainice” (pentru a prelua minunata sintagmă a „Imnului Acatist al Maicii Domnului”) în proximitatea persoanei iubite se împleteşte inefabil cu cel al unei alte proximităţi iubitoare, teandrice. Dincolo de orice aproximări teologice se află taina vie a comuniunii, cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Cătălin Bogdan

Cartea „Calatoria mea cu Parintele Alexander”, scrisa de Juliana Schmemann, sotia parintelui, recent aparuta la Editura Theosis din Oradea, costa 12 lei (format 13 x 20 cm, 145 pagini) si o puteti achizitiona de pe site-ul editurii> http://theosis.ro

Lectura cu folos!

Anunțuri
 
 

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: