RSS

Pilda datornicului nemilostiv – Duminica iertării

09 Aug

Contextul întru care această pericopă evanghelică este inserată este cu totul aparte. De o frumuseţe rară, capitolul optsprezece al Evanghelistului Matei începe cu întrebarea ucenicilor adresată Mântuitorului: “Cine este, oare, mai mare în împărăţia cerurilor?”, la care Hristos răspunde că cine “se va smeri precum pruncii, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor”; se continuă apoi “Vai-ul” adresat lumii din pricina smintelilor ce au sa vină şi cu îndemnul că “dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului”; apoi cu pilda căutării oii pierdute, cu soborniceasca şi întru Biserică cercetare a celor ce greşesc, cu cuvintele sacramentale: “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” şi “unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, dar şi cu întrebarea lui Petru de câte ori să iertăm pe aproapele, la care Hristos a răspuns “Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”, pentru ca să se termine cu pilda datornicului nemilostiv, ce îmbrăţişează, ca-ntr-o corolă preafrumos împodobită, învăţăturile cuprinse în pericopele de dinaintea ei. Acest buchet haric de cuvinte mântuitoare înmiresmează cu mirul înţelegător al Duhului spre înţelegere deplină pe cel ce le aude şi le citeşte şi se împletesc ca-ntr-o cunună nevestejită celor ce doresc să le urmeze şi să le împlinească, arătând prin ele chipul omului duhovnicesc.

Astfel, cel mai mare în împărăţia cerurilor este cel care a iubit mult, căci multe păcate i s-au iertat lui, “Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Lc. 7, 47). Iubirea unui astfel de om oglindeşte iertarea pe care ar fi avut-o către toţi pe care i-a întâlnit pe pământ, cărora le-ar ierta de şaptezeci de ori câte şapte, bineştiind că oricâte va lega în viaţă, vor fi legate veşnic şi oricâte va dezlega în trup, vor fi dezlegate în duh. O slugă ca aceasta caută oaia rătăcită şi îndreptează pe cei greşiţi în sobornicească adunare. Este ca un prunc ce se smereşte şi nu sminteşte.

Am cugetat întru câtva timp aceasta pildă, căutând asemănări contextuale vremilor noastre. Pot spune că am găsit câteva, pe care am să vi le redau mai jos.

Prima slugă, îndatorată stăpânului cu 10.000 de talanţi (un talant are 49,077 kg dacă e din aur şi 43,620 kg dacă e din argint), a făgăduit că-i va plăti tot, doar de-l va mai păsui. Împăratul însă s-a milostivit de el şi i-a dat drumul, iertându-i şi datoria, după ce mai înainte poruncise să fie vândută împreună cu familia şi averile sale, ca să se răscumpere astfel datoria. Sunt deci aici două afirmaţii greu de crezut, la propriu, venite atât de la slugă, cât şi de la împărat. Cea de la sluga – că va putea înapoia datoria care este colosală chiar şi pentru vremurile noastre, mai multă chiar decât datoria externă actuală a României raportată doar la un singur om, iar cea de la împărat – că va putea recupera imensa datorie doar prin vinderea familiei şi a bunurilor slugii datornice. Asta nu înseamnă că Mântuitorul a exagerat când a spus aceste lucruri, ci s-a referit mai degrabă la raţiunile duhovniceşti ale acesteia, pentru că dacă un suflet poate păcătui în viaţă imens, fără să mai poată întoarce înapoi timpul şi să răscumpere vremea cheltuită în zadar, prin iertare primeşte însă restaurarea fiinţială şi starea cea dintâi. De asemenea, nu ajung bogăţiile acestei lumi pentru a putea cumpăra un suflet, pentru că, aşa cum a zis Mântuitorul, “ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26).

Să înţelegem deci că slugă crease prejudiciul acela fiind pusă să administreze ceva ce nu era al ei (de aceea se şi numeşte “slugă”), fiind şi mâna dreaptă a împăratului, poate chiar casnicul lui cel mai apropiat. Doar aşa se explica de ce împăratul nu şi-a dat seama decât prea târziu de datoria imensă ce se acumulase, fiindcă avusese încredere în această slugă, dar şi de faptul că a iertat-o aşa uşor după ce ceea s-a pocăit. Această slugă nu era una oarecare, cum era cea de-a doua, care avea o datorie mică la prima, chiar insignifiantă, de doar 100 de dinari (un dinar din argint are 4,50 gr), arătându-ne prin aceasta că fusese pusă de împărat să administreze mult mai puţin, nefiind socotită între casnicii cei mai apropiaţi, la fel ca prima.

Este deci o pildă a extremelor contraste. Este de necrezut! Pare chiar o pildă încropită pe loc de Mântuitorul, fără o bază reală, ci doar imaginară, dar cât de actuală este! Totul parcă este construit invers decât ar trebui: sluga căreia i se iertase cel mai mult ar fi trebuit să iubească cel mai mult şi să ierte pe loc pe cealaltă, tot ea ar fi trebuit pedepsită aspru şi băgată în închisoare pentru datoria imensă acumulată, tot ea ar fi trebuit pusă să plătească ce avea îndatorat indiferent cât şi cum, nu să i se taie pur şi simplu datoria, tot ea ar fi trebuit “sugrumată” – precum zice Scriptura ş.m.d. “Logica” acestei pilde merge mai departe, astfel că atunci când cea de-a doua slugă cere îngăduinţă pentru a putea plăti minuscula datorie, prima slugă nu o ascultă, şi o aruncă în închisoare… ca să plătească în acest fel datoria. Raţionamentul primii slugi este aşadar iraţional. Irascibilitatea pe care o are o face să acţioneze nebuneşte, astfel că porneşte de la un motiv exterior şi ajunge să atenteze la viaţa celei de-a doua slugi. Atac la persoană, cum s-ar zice… Mai mult decât atât, actul ei nu are finalitate: doreşte să primească imediat plata, însă nu ia de la sluga îndatorată alte bunuri de aceeaşi valoare, nici nu o îngăduie să plătească eşalonat, pentru ca la o aşa sumă se putea face uşor şi repede.

Pentru mine personajul-cheie al acestei pilde sunt “celelalte slugi”, care intervin oportun din impuls în cadrul pildei, “văzând cele petrecute” şi “întristându-se foarte”, şi spunând împăratului toate câte s-au întâmplat. Ele reacţionează fără echivoc pentru salvarea slugii întemniţate şi nu se tem de trecerea pe care o are prima slugă înaintea împăratului, fiind iertată atât de uşor pentru un lucru atât de grav. Ele nu au suportat fărădelegea neiubirii aproapelui şi uciderii de frate, deşi nu au învinuit-o deloc pentru celelalte lucruri săvârşite de ea. Ele au preţuit mai mult dreptatea şi adevărul decât tăcerea. De aceea spun că această pildă este foarte actuală! Pentru că şi în zilele noastre sunt întemniţaţi datornicii cu 100 de dinari, iar cei care au datorii de 10.000 de talanţi umblă prin preajma împăratului şi nu au milă cu ceilalţi. De asemenea, în zilele noastre se regăsesc aceia care au lăsat tăcerea şi denunţă pe faţă şi deschis fărădelegea, urâciunea pustiirii, fără teamă de slugile cele mari ale împăratului şi chiar de împăratul însuşi.

Alte câteva lucruri de remarcat în această pildă:

– felul cum împăratul a decis să rezolve în primă fază problema, prin vinderea slugii datornice, împreună cu familia ei şi cu toate bunurile pe care aceea le avea, pentru a putea răscumpăra o parte din datorie, are rădăcini în Legea celor XII Table care ocrotea cu multă grijă proprietatea privată, pedepsind cu asprime pe cei care o încălcau. În această lege o importanţă deosebită se acorda creditului, debitorul insolvabil putând fi vândut ca sclav “dincolo de Tibru” sau chiar omorât şi împărţit în atâtea bucăţi conform numărului de creditori către care era dator.

– cu ce erau datornici împăratului femeia şi copiii slugii, de puteau fi puşi la socoteală cu bunurile spre vânzare pentru recuperarea unei părţi din datorii, din moment ce aceia nu au greşit cu vreun lucru nimănui? Negreşit cu nimic, însă prin acest exemplu Mântuitorul ne arată de fapt nouă realitatea duhovnicească care are loc atunci când cineva care se face rob păcatului se înstrăinează cu chipul de Tatăl cel Ceresc şi nu mai poate iubi pe Dumnezeu, ci se alipeşte de patimă ca de o desfrânată. În acest fel, înstrăinându-se la chip, i se răpeşte dragostea.

– iertarea vine în urma rugăminţii, iar mila primită cere după ea, la rându-i, milă. Cu toţii suntem între noi fraţi şi slugi, şi trebuie să ne îngăduim unii pe alţii şi să iertăm din inimă cele greşite şi îndatorate.

– pedeapsa finală pe care a primit-o sluga datornică este munca veşnică a iadului, fiindcă zice Scriptura că “l-a dat pe mâna chinuitorilor (diavolilor / n.m.), până ce va plăti toată datoria”. Dar nu ai cum să plăteşti într-o viaţă de om o aşa datorie, iar dacă vei muri datornic, nu ai cum în viaţa cealaltă să-ţi răscumperi datoriile din lumea asta, fiindcă atunci este vreme de răsplătire şi de odihnă nu de adunat şi de alergat.

– în ultimul verset Mântuitorul spune “Tatăl meu”, în contrast cu celelalte dăţi când spune “Tatăl nostru”, tocmai pentru a ne arăta că suntem fraţi între noi cu toţii şi că suntem datornici, fiecare în felul său, Tatălui. Pe de altă parte ne cheamă să fim precum este El, şi El se aseamănă întru toate Tatălui, fiind milostiv, fiindcă doar cei ce se aseamănă Mântuitorului pot să-L cheme pe Dumnezeu şi Tatăl în rugăciuni ca tată.

dan.camen.

foto>

http://prodigalpaul.com/sermons/wp-content/uploads/2009/05/ParableDebtors1-300×233.jpg

http://www.boonecornerstone.com/images/blog/1139188697.jpg

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: