RSS

Un decret imperial: luna August — luna Maicii Domnului

10 Aug

Un decret imperial: luna august — luna Maicii Domnului [1]

[…] Andronic II Paleologul este şi la originea unei iniţiative liturgice mariale uitate astăzi, dar extrem de semnificative pentru lumea bizantină, demonstrând în acelaşi timp ade­vărul aserţiunii asumpţionistului A. Wenger, potrivit căreia civilizaţia Bizanţului era una în întregime marială[2]. Prin capitala sa, Constantinopol, întreg Imperiul era dedicat Maicii Domnului, cum ne-o aminteşte până azi în cultul ortodox ziua de 11 mai, care prăznuieşte solemn amintirea acestei dedicări de către Constantin cel Mare în 330. Mai mult, în Constantinopol se aflau faimoasele relicve mariale ale veşmântului (maforion) Maicii Domnului, depus în se­colul V în celebrul sanctuar al bisericii de la Vlaherne (prăznuit pe 2 iulie) şi brâul Fecioarei adus aici în secolul VI şi depus în biserica de la Chalkoprateia, lângă Sfânta Sofia (prăznuit pe 30 august), iar în afara incintei fortificate, la Balukli, se afla (şi se află până azi) biserica ridicată pe faimosul Izvor al Tămăduirilor, un fel de veritabil “Lourdes bizantin” (prăznuit în vinerea Săptămânii Luminate). Sur­sele inventariate de asumpţionistul R. Janin atestă existenţa în Constantinopol a nu mai puţin de 124 de biserici închinate Maicii Domnului.

În vara anului 1295[3], generalul bizantin Alexie Philanthro-penos, care lupta de câţiva ani cu succes împotriva turcilor în Asia, s-a lăsat convins să întoarcă armele şi să îmbrace purpura imperială. Disperat, Andronic II, fire depresivă şi melancolică, a intrat în panică şi într-o profundă angoasă; se gândea să cedeze de bunăvoie puterea. După doar şase zile însă, împăratul primeşte vestea că unul din ofiţerii lui Philanthropenos, rămas loial bazileului Paleolog, a pus mâ­na pe generalul rebel şi l-a arestat (el va fi ulterior orbit). Primul gest al lui Andronic II a fost acela de a se duce în procesiune la biserica Maicii Domnului Călăuzitoarea (Hodegos) ca să-i mulţumească pentru neaşteptata răstur­nare a situaţiei în favoarea sa[4]. Cu acest prilej Andronic II a proclamat printr-un edict imperial[5] întreaga lună august drept luna Maicii Domnului[6]. Decretul stabileşte cele trei sanctuare la care împăratul şi toţi locuitorii capitalei sunt invitaţi să celebreze începutul, mijlocul şi sfârşitul acestei perioade speciale: pe 1 august la biserica Maicii Domnului Călăuzitoarea (Hodegos), pe 15 august de Adormire la Sfânta Sofia (sărbătorire mutată aici acum, până atunci locul ei tradiţional de prăznuire fiind Vlaherne), iar pe 31 august Ia Vlaherne (până atunci biserica acestei sărbători fiind Chalkopreateia). Precizarea celorlalte biserici pentru restul zilelor lunii august menită să devină o laudă neîn­cetată a constantinopolitanilor adusă Maicii Domnului e lăsată pe seama patriarhului. Decretul propriu-zis este pre­cedat de o amplă compoziţie retorică, al cărei autor este – cum arată tradiţia manuscrisă a operelor sale – prim-ministrul lui Andronic II, eruditul umanist şi om de stat Nichifor Chumnos[7] (1250/ 1255-1327), cel care a condus practic imperiul între 1294—1316. Substanţa edictului este o lungă celebrare a harurilor dumnezeieşti şi binefacerilor vremelnice pe care le datorează creştinii Fecioarei Maria, faţă de care recunoştinţa e o datorie nicicând achitată cum se cuvine. Se precizează că zelul împăratului faţă de Maica Domnului era atât de mare, încât ar fi dat o extensiune încă şi mai mare solemnităţilor, dacă n-ar fi avut în vedere slă­biciunea firii omeneşti. Limitând celebrările doar la luna august, bazileul îşi declară convingerea că locuitorii capi­talei vor participa la ele cu elan duhovnicesc. Indiferenţa nefiind de conceput, Andronic II nu prescrie nici o sancţiune pentru neparticipare, ci evocă doar parabola evanghelică a invitaţilor la nunta fiului de împărat şi soarta celor ce au crezut că se pot eschiva de la ospăţul credinţei. După un ultim îndemn la prăznuire, o ultimă rugăciune aduce din nou mulţumiri Maicii Domnului cerându-i totodată intervenţia stăruitoare şi eficace la Dumnezeu în dificultăţile crescânde ale momentului.

Celebrarea solemnă a lunii august ca lună a Mariei a avut loc cu siguranţă până în 1453, ocupaţia otomană a Constantinopolului cu demolările sau transformările bise­ricilor în moschei facând-o imposibilă după această dată. Nu a dispărut însă fără urme, aşa cum arăta în studiul său din 1932 asumpţionistul Venance Grumel. O notă din edi­ţia oficială a Mineiului pe august[8], semnată de îngrijitorul şi monahul Vartolomeos Kutlumusitul şi pusă la ziua de 23 august, când se serbează acum încheierea-odovania (apodosis) praznicului Adormirii Maicii Domnului, spune că în manuscrise aceasta din urmă este pusă pe 28 august, după vechiul obicei al augustelor mănăstiri de la Sfântul Munte care închină toată luna slăvirii şi lăudării Mariei”. Edictul lui Andronic II a continuat aşadar să fie respectat la Athos şi după 1453. Devansarea „apodozei” de pe 31 pe 28 august era motivată desigur de prăznuirea pe 29 august a sărbătorii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul pre­lungită şi pe 30 august. Mutarea „apodozei” pe 23 august, data actuală, s-a făcut foarte probabil mai întâi în mănăs­tirile şi bisericile cu hramul Tăierii capului Sfântului Ioan. Acelaşi Vartolomeos Kutlumusitul mai spune că, într-un alt manuscris din 1610, slujba cuviosului Moise Arapul de pe 28 august e mutată pe 27 din pricina „apodozei” prazni­cului, “căci aşa am primit de la sfintele mănăstiri ale Oraşului-Regină [Constantinopol]”. Un singur locaş a păstrat până în epoca modernă apodoza” Adormiri pe 28 august: catedrala patriarhală Uspenie din inima Kremlinului.

~~~+~~~


Edictul imperial bizantin din 1297 de proclamare a lunii august

drept luna Maicii Domnului

redactat de prim-ministrul Nichifor Chumnos

în numele lui Andronic II Paleologul [9]

Edict pentru marea şi desăvârşita sărbătorire a întregului mister al lui Hristos, atât al Însuşi Celui ce S-a urcat iarăşi la cer de unde S-a po­gorât cu trupul luat de El din curata Fecioară, cât şi al Preasfintei Lui Mame care s-a mutat la El în modul în care a fost bunăplăcerea Lui, cel celebrat acum. Decretul vrea ca această săr­bătoare să fíe celebrată nu numai o singură zi, după obiceiul care a domnit în vechime, ci iniţiindu-se de la începutul lunii, din prima zi a lunii în care se celebrează acest mister, să o străbată toată şi să se încheie acolo unde se sfârşeşte ea.

Lucrurile minunate şi supranaturale pe care Mama lui Dumnezeu le-a oferit întregii vieţi făcând bine mereu nea­mului oamenilor ştiindu-le în chip limpede toţi oamenii, au cu toţii şi buna voinţă de a le mărturisi şi vesti; şi nu e ni­meni din toţi cei ce au parte de simţire şi raţiune care să nu vrea foarte tare acest lucru. Totuşi, ştiind bine toţi că, întrucât acestea sunt cu adevărat mai presus de orice şi cuvânt, e cu neputinţă chiar şi pentru cei mai râvnitori să le grăiască în chip destoinic ori să facă mulţumirea adecvată, nu numai grăindu-le câte unul şi încercând fiecare să le dea câte o limbă, dar nici dacă s-ar aduna la un toţi câţi  sunt acum şi câţi au fost în vechime, nici măcar dacă s-ar face o singură buză şi o singură gură spre glăsuire [cf. Fc 11, 1], nici aşa n-ar putea cineva să se apropie câtuşi de puţin să ridice această conglăsuire [simfonie] universala [a toată lumea] spre mărturisirea măreţiei minunilor fără să cadă jos şi să piardă totul. Ci toată firea oamenilor e într-adevăr mică şi slabă pentru aceasta, atunci când e cercetată puterea ei, încât să poată grăi ceva vrednic de nişte binefaceri atât de mari şi de acest fel; este slabă chiar de-ar voi să ia şi ar lua înseşi limbile îngerilor şi arhanghelilor, sau dacă mai sunt alte limbi ale unor făpturi imateriale obişnuite cu imnele neîncetate, şi apoi ar conlucra cu ele împlinind astfel cele de mulţumire; căci măreţia acestor nesfârşite lucruri minunate făptuite şi lucrate acum pentru noi întrece şi lasă înlemniţi de uimire nu numai pe oameni şi toată firea noastră raţională, dar şi înseşi puterile cereşti. Şi avem credinţele ferme şi nădejdile sigure că ele se vor celebra mereu şi în continuare.

Şi ca acest cuvânt al nostru, urcând la început, să pur­ceadă de aici în chip metodic să spunem aşa: omul a fost plămădit de mâna lui Dumnezeu, s-a împărtăşit de chipul lui Dumnezeu [Fc 1,27] şi a fost cinstit cu acesta mai mult decât toate cele văzute; ar fi putut primi şi mai multă cin­ste şi slavă, spre care-l purta însăşi raţiunea creaţiei lui, şi le-ar fi primit, dacă păstrând acest chip l-ar fi păzit împre­ună cu porunca. Dar pentru că a fost furat de plăcere şi, nesinchisindu-se de cele poruncite, s-a încrezut în cele amăgitoare, cade de îndată de acolo din desfătarea şi îm­părtăşirea multor şi mari lucruri bune în care fusese aşezat, căzând totodată din mai marea vrednicie pe care urma să o experieze şi se întoarce iarăşi în pământ zdrobit de păcat, nepăzind nici ceea ce era, nici devenind lucrul mai bun şi mai înalt la care era chemat şi educat. Acesta a alunecat aşa căzând din Dumnezeu şi din partea dumnezeiască, dar El vrea să-1 tragă iarăşi la Sine. Vrea aceasta şi priveşte la măreţia iubirii de oameni. Nu socoteşte un lucru nedemn să Se golească pentru noi [cf. Flp 2, 7] şi să-i poarte pe cei căzuţi şi să-i ia asupra Sa pe cei ce zăceau jos, restabilindu-i iarăşi nu numai în ceea ce eram, ci şi în starea pen­tru care ne-a adus la existenţă plămădindu-ne, ca să nu mai fim nici victima uneltirilor celui invidios pe noi, nici căzuţi, nici netrebnici.

Acestea le vrea Dumnezeu şi priveşte îndată spre cea care avea să fie Mama Lui în vremurile de pe urmă, ale­gând-o pentru Sine Însuşi din toate generaţiile încă înainte de a aduce la existenţă lumea. Şi aşa se face această taină ascunsă, aşa-zicând, mai înainte de toată creaţia; taină care ulterior, prefigurată umbratic, mântuieşte chiar şi acolo unde e primită prefigurarea sau umbra ei. Acest lucru e evident pentru oricine observă atent lucrurile. Fiindcă Israel ajunge rob în Egipt şi e tiranizat de Faraon cu amare împilări şi chinuit de greutatea muncilor, şi e târât spre cele de care vorbesc cărţile Scripturii şi poves­tesc istoriile vechi; dar se ridică Moise cu zel pentru cei ce sufereau şi, fugind din Egipt, se apropie de Dumnezeu. Şi acolo vede acea mare şi minunată vedere [cf. 3, 3]: un foc într-un tufiş care ardea, dar n-a ars-o, nici n-a vătămat-o nicidecum. Atunci Moise aude îndată că piciorul său calcă un pământ sfânt şi de aceea să-şi dezlege curelele încălţămintelor picioarelor [ 3, 5], iar el şi le dezleagă şi descalţă. De ce? Poate pentru că nu e îngăduit pentru nimic mort să se atingă de locul unde e prezenta lui Dumnezeu şi care este ca o prefigurare a Edenului nestricăciunii în care Cel ce S-a arătat atunci ne anunţă că vom intra şi locui ia­răşi şi ne dă simbolurile lui; sau poate porunceşte astfel ca oricine să arunce orice ajutor venit din păcat al cărnii slabe şi să îndrăznim să călcăm cu picioarele goale peste şerpi şi capul năpârcii care ne-a legat amăgindu-ne. Moise vede acestea şi se încrede în libertatea care vine de aici pentru Israel, şi, îndrăznind în puterea vederii, se duce, învăţând de aici şi libertatea comună a tuturor oamenilor, pentru că aşa cum l-a izbăvit atunci pe Israel din tirania lui Faraon, aşa ne-a izbăvit şi pe noi în zilele de pe urmă de amarnicul tiran, Satana, Dumnezeu Cel ce S-a făcut ca noi dintr-o Mamă Fecioară. Aşadar, cum spuneam, îi mântuieşte acolo pe toţi cei tiranizaţi şi-i dezleagă din mâna grea a egipteni­lor, ceea ce e prefigurarea acestui mister mântuitor şi sim­bolurile celor mântuiţi ulterior.

Dar egiptenii încearcă iarăşi să-i urmărească pe cei ce fugeau de sclavie [ 12, 8] şi i-au urmărit alergând asupra lor cu toate carele şi caii. Şi poate că i-ar fi prins şi i-ar fi dus iarăşi într-o amară sclavie, dacă nu i-ar fi mântuit şi aici în chip strălucit umbra celor viitoare, umbrindu-i şi acoperindu-i toată ziua un nor [ 13, 21], un simbol clar ca şi lâna lui Ghedeon [Jd 6, 37]. Căci aceasta arăta ploaia vie care s-a pogorât la noi cei uscaţi şi cu totul morţi, iar norul o prefigurează limpede pe Fecioara, care s-a arătat acoperământ al lumii şi mai largă decât toate cerurile.

Dar lucrurile n-au rămas la atât. Marea Roşie, ea care a făcut lucruri uriaşe, a salvat un popor mult pentru Dumne­zeu şi a scufundat în adânc puterea lui Faraon şi căpeteniile egiptene [ 15,4], de unde altundeva a putut aceste lucruri mari decât raportându-se la Însuşi Cel care era şi sfârşitul făgăduinţelor lui Avraam, şi înmulţirea seminţiei născute din el [Fc 15,5], care a reînnoit lumea toată, facându-i pe toţi ai Lui Însuşi, dar şi copii autentici ai lui Avraam?

După care stânca izvorăşte [ 17, 6] şi – o minune mare! – curgerile apelor produse avansează în râuri per­manente [cf. Ps 77, 16], iar ei, care erau chinuiţi de sete într-un loc lipsit de apă, beau pe săturate. Negreşit stânca e dintr-un munte care este prefigurarea Fecioarei, din care e Hristos Piatra din capul unghiului şi Apa vieţii: prima [Piatra] ne adună pe noi cei depărtaţi de Dumnezeu şi ne ţine la un loc cu o legătură cu neputinţă de rupt, iar cealaltă [Apa] ne adapă ţâşnind pururea şi oferind o viaţă care nu sfârşeşte vreodată. Şi mai ce? Flămânzesc în pustie şi îi cuprinde foamea, suferinţa cea mai grea, şi iarăşi se pornesc împotriva lui Moise, care le-a zis: “Dacă a lovit stânca şi a curs apă, nu va putea da şi pâine?” [Ps 77, 20]. Cel ce n-a suferit să le dea hrană din pământ şi care poate face pâini până şi pie­trele [Mt 4, 3] preschimbând aceeaşi putere într-o nouă mi­nune le dă pâine; dar de unde? îi hrăneşte din cer [Iş 16], arătând că de acolo sunt şi cele săvârşite mai înainte. Şi cei ce deznădăjduiseră de pâini mănâncă mana, o hrană nouă şi cu mult mai de preţ decât cea căutată, totodată din belşug şi uşor de dat tuturor celor ce o voiau. Căci era îngăduit să fie luată nu numai cât era de ajuns pentru nevoie, dar şi să fie posedat ce putea fi de prisos, chiar dacă prisosul era de neconceput. O altă minune desfiinţa nesăturarea, îndrep­tând totodată necredinţa. Deci hrana le întărea inima ca în nici o dificultate să nu mai fie lipsiţi de credinţă că nu li se va face atunci când se întorc la Dumnezeu şi-L cheamă cu adevărat, ca Moise care, fiind marele slujitor al Aceluia, L-a chemat cu îndrăznire şi îndată a avut toate potrivit ce­rerilor Lui; i-a întărit însă nu numai pe oamenii de atunci, ci şi pe toţi cei de după aceea ca să nu fie lipsiţi de credinţă că nu se va coborî la noi din cer o pâine a vieţii [In 6,33] şi care să ofere desfătarea celor veşnice.

Aşadar se aşază [în Cort] un vas de aur cu mană [Iş 16,33] şi care poartă în el în chip strălucit icoana celor viitoare. Uită-te şi la table şi la legea scrisă pe ele de Dumnezeu [Dt 5,22] şi care-i ajută nu numai la cele din afară, fiind mântuitoare pentru trupurile aflate în primejdii, ci care atinge şi sufletele educându-le şi smulgând orice opinie greşită despre Dumnezeu. Uită-te la acestea şi, fiind atent în chip frumos cu mintea la cele văzute, învaţă Cu­vântul ipostatic scris în Fecioară de degetul lui Dumnezeu, Care e Duhul dumnezeiesc, golindu-Se din sânurile Tatălui dar nedepărtându-Se de ele, ci rămânând în ele şi umplând toate, facându-Se încăput în sânurile Mamei, ca în acest mod să mântuiască din nou lumea toată şi să izbă­vească sufletele ţinute în întunericul neştiinţei şi în umbra morţii [Ps 106, 14].

Acestea sunt astfel, iar cele privitoare la Fecioara Mama lui Dumnezeu care vin astfel de la început prin multe şi mari simboluri le vei găsi oferind peste tot o putere de mi­nuni supranaturale, precum şi o mântuire a celor aflaţi în primejdii extreme. Şi la cele mai multe cuvântul nostru a lăsat deoparte expunerea lor extinsă, pentru că nici nu poate să treacă prin toate, căci acest lucru e cu totul cu neputinţă, dar nu poate expune suficient nici măcar unele. Şi cum ar putea-o face? Fiindcă şi acestea, de care am amintit, nu le-am amintit ca alegând să punem puţin din multe, ci numai ca să le atingem şi să sugerăm cele spuse, şi anume că sunt peste tot prefigurările şi umbrele mântuitoare ale celor ce s-au arătat ulterior în chip strălucit fără nici un acope­rământ cu Fecioara. Dar după ce prefigurările au trecut şi umbrele au cedat locul adevărului/realităţii înseşi care a apărut în chip curat între oameni, aducând Fecioarei o slavă care ascunde toate cerurile, întrece strălucirile de sus şi lasă mai prejos decât Ea înşişi serafimii şi heruvimii, după aceasta ce cuvânt sau ce limbă ar putea povesti mulţimile atât de multor minuni infinite şi înfricoşătoare de acest fel? Mă tem ca nu cumva să mi se facă osândă şi vină chiar şi acest lucru: dacă mă apropii nu numai cu mâini, dar şi cu buze necurate de chivotul care primeşte pe Dumnezeu, atunci când iarăşi o altă minune ameninţă de departe şi opreşte pe cineva din cei necuraţi să îndrăznească să se atingă chiar şi de chivotul umbrei [cf. 2 Rg 6, 6-7], şi aş putea auzi pe Dumnezeu Însuşi spunându-mi pe drept cu­vânt aceasta: “De ce tu, care nu te foloseşti nici de un căr­bune curăţitor al buzelor, ca Isaia [6, 6-7], nici nu laşi limba liberă de povara relelor care apasă asupra ei, de ce aşadar povesteşti tu lucruri minunate, la care nu ajunge nici firea îngerilor? Căci până şi aceasta rămâne nedumerită înţelegând măreţia lor”.

Înspăimântându-mă aceste lucruri, nu mai pot veni la cele care urmează în continuare. Dar pentru că am fost mântuit prin tine şi, căzând, am fost îndreptat şi, zdrobit fiind, am fost replămădit, cum oare având puterea cuvântu­lui şi putând da glas, m-aş putea sârgui să proclam altceva înaintea acestora? Prin urmare, nu voi trece sub tăcere modul mântuirii, ci-l voi lăuda după putinţă.

Ne avea aşadar sclavi ai lui cel care de la început a rătă­cit şi s-a depărtat/ răzvrătit de la Dumnezeu, care, pe de o parte, pe noi, care urma să o moştenim, ne împingea de­parte de slava din care a fost aruncat fiind scos afară, iar, pe de altă parte, ne dobora spre patimile necinstei ultime şi ne avea legaţi cu ele ca şi cu nişte lanţuri de picioare de care nu se putea fugi, ca nu cumva, dezlegându-ne din tirania lui, să alergăm iarăşi la Stăpânul, şi care ne-a pus drept paznic moartea, ne-a tras în iad şi ne ţinea închişi aici în chip sigur prin porţi de întuneric. Iar noi eram sclavi care slujeam puterii şi tiraniei lui, fără să simţim măcar aceste rele în care suntem, ci, bucurându-ne de pierzania noastră, cinsteam patimile plecând de la care alergam spre moarte, ajunşi vrednici de milă pentru această amăgire şi o atât de mare lipsă de slavă. Şi cine anume pătimeau aces­tea? Cei care, având chipul lui Dumnezeu, ajunsesem cei mai vrednici de milă din pricina sclaviei şi tiraniei vrăjma­şului, cu mult mai nenorociţi din pricina nesimţirii noastre, pentru că, părăsindu-L pe Ziditorul nostru, ne-am predat pe noi înşine vrăjmaşului care, ţinându-ne tare în mână, ne trăgea pe toţi care-i urmam cu râvnă în prăpăstiile, care sunt sălaşul său.

Dar nu putea să ne treacă cu vederea cu totul Cel ce ne-a plămădit cu mâinile Lui şi ne-a dat chipul şi cinstirea Lui; prin urmare nici nu ne-a trecut cu vederea, nici ne-a lăsat să fim duşi sclavi în modul pe care l-am spus, pe noi pe care ne-a făcut nu numai liberi, ci ne-a distins şi cu stăpâ­nirea tuturor celor de pe pământ, ci Acesta vine la noi şi ne scoate din mâna celui ce ne stăpânea desfiinţând puterea lui, precum şi întunericul neştiinţei sub care ne ţinea pe noi, cei duşi în rătăcire. Cum anume vine? Dar spre aceasta năzuia întreg cuvântul meu, fiindcă aici se împlinesc toate prefigurările şi simbolurile şi cele care au vestit dinainte şi care au drept ţel pe Fecioara. Fiindcă Însuşi Cuvântul mai înainte de veci al lui Dumnezeu coborând în Ea, care era curată şi nepătată, şi vrednică de orice altceva ce ţine de Cel ce cobora la Ea, se face trup/ carne pentru noi purtând-o din preacuratul şi preaneprihănitul ei sânge şi, luând asupra Sa toată firea după chipul lui Dumnezeu care se stricase, Se amestecă cu ea şi o replămădeşte prin comuniunea cu ea, mântuindu-i din nou pe cei ai Săi şi făcându-Şi-i iarăşi intimi pe cei depărtaţi prin păcat.

Acesta e modul mântuirii noastre. Aceasta e taina mare şi înfricoşătoare prefigurată şi prevestită şi grăită în vechi­me de profeţi: Dumnezeu făcut om ca să-l mântuiască pe om, Dumnezeu întrupat şi plămădit în pântecul unei Fe­cioare, primind naştere în timp, văzut ca prunc şi purtat în braţe de mamă Cel ce umple toate şi nu e încăput nicide­cum de nimic. Ce îngeri, ce arhangheli n-au rămas înlem­niţi de uimire la acestea? Ce serafimi, ce heruvimi nu s-au mirat văzând atât de marea golire [kenosin] a lui Dumne­zeu, precum şi atât de marea amploare a iubirii Sale de oameni pentru noi şi a bunătăţii Lui dincolo de orice hiper­bolă? Prin urmare, toate puterile cerurilor au izbucnit în imne şi au recunoscut că trebuie să stea împreună cu noi, care în toate generaţiile o fericim pe Fecioara; şi o fericim atât pentru aceste lucruri atât de mari şi supranaturale făcute prin Ea, cât şi pentru că prin Ea ne-a fost dat să primim libertatea comună, precum şi pentru celelalte bine­faceri, pe care n-a încetat şi nu încetează nicicând să le lucreze mereu. Căci primindu-ne ca pe moştenirea ei şi pe noi, cei răscumpăraţi din greaua şi reaua sclavie prin sân­gele Fiului Său, a făcut şi face pentru noi toate ca toată viaţa noastră să fíe plină de lucruri bune excepţionale şi care se săvârşesc mereu.

Căci întrucât cel care a ridicat mâna împotriva primei noastre libertăţi şi, desfiinţând-o în chip rău, ne-a făcut de ocară toată demnitatea noastră, nu se opreşte uneltind mereu şi împotriva lucrurilor mai bune care ni s-au făcut spre slava noastră, de nicăieri altundeva nu putem avea scăpare de multele şi variatele lui meşteşugiri decât de la tine, Fecioară, pe care te-am dobândit tare apărătoare în luptă şi ocrotitoare, care întoarce înapoi peste tot năvălirile lui. Fiindcă acela ridică împotriva noastră un îndoit război: unul atingându-se de sufletele însele şi uneltind nevăzut împotriva lor, iar altul facându-le să se arunce spre lucrurile din afară şi împlinindu-şi răutatea văzută în acestea. Tu însă eşti tare ajutătoare în ambele acestea, nu numai vrând, ci şi putând uşor să ne dai orice ajutor. Ne ajuţi stând îna­inte şi apărându-ne, şi, înainte ca noi să simţim limpede relele care vin peste noi, le întorci înapoi şi le nimiceşti. Şi nu numai aceasta, ci chiar dacă noi nu opunem nimic unel­tirilor aceluia, ci mai degrabă suntem aliaţii lui, căzând în rele alese de noi de bunăvoie – iar acela luându-ne corupţi de bunăvoie ne duce cu putere spre ceea ce vrea el, şi vrea şi ne duce negreşit spre cele mai rele -, iar Dumnezeu se indignează împotriva noastră şi, stârnit spre o dreaptă mânie, vrea să ne judece şi să ne dea dreapta pedeapsă pentru acesta, tu vii şi aici facându-te mijlocitoare [mestis], înduplecându-L cu îndrăznirile tale de mamă şi-ţi întinzi rugăminţile ca pentru cele ale tale punând înainte rudenia firii, precum şi faptul că L-ai primit în măruntaiele tale, L-ai hrănit la sânul tău, L-ai adăpat cu lapte şi ai su­portat a vedea pătimirea Lui de pe urmă, crucea şi moartea şi toate câte Acela a răbdat de bunăvoie pentru noi, cei osândiţi, răscumpărându-ne din osândă, li-L pleci spre noi făcându-te ambasadoarea noastră; apoi dându-ne să facem experienţa unui Dumnezeu iubitor de oameni în locul unuia mânios, dându-ne şi să pătimim de la El cele bune şi să primim daruri în locul relei pătimiri şi să cădem sub pedepse drepte. Căci nu e nimic pe care tu să-l vrei şi să nu-l poţi încredinţa de la Dumnezeu spre binefacerea noastră, ci poţi toate şi dai cu mult mai mult şi mai uşor decât am putea cere noi. De aceea ne împlineşti dinainte cererile, iar noi venim cu cererile noastre în urma tuturor darurilor care, dacă am avea nevoie de ele, ni se fac prin tine încă înaintea cererilor noastre. Iar când noi voim rău, şi când recunoaştem şi lucrăm rău cu privire la cele ce ne sunt de folos, tu însuţi le faci rânduindu-le în chipul cel mai bun şi arăţi în acesta încă şi mai mult bogăţia iubirii de oameni, întrucât cu privire la cele pe care noi nu le ştim, nici nu cerem nimic, ba chiar atunci când voim cele mai rele, nu ne sileşti spre ele, ci faci ca să ne folosim de ele foarte tare ca de nişte lucruri cu adevărat utile, făcându-ne bine în acest mod parcă fără voie, deşi după ce ajungem la simţirea lor atunci când am ajuns la experienţa binelui, le iubim. Ne izbăveşti aşadar şi de boli, pe unele desfiinţându-le de departe, ca nici măcar să nu începem să fim prinşi de ele atunci când urmează să ne prindă pe neaşteptate, iar dacă totuşi cădem în ele, întorci înapoi vătămarea lor; şi dacă totuşi una din ele ne ţine în stăpânirea ei, tu, punând la încercare credinţa noastră, laşi să apară limpede primejdia lor superioară oricărei invenţii şi meşteşug medical chiar şi celor ce li se pare că pot să se ajute puternic cu unele ca acestea; iar pe noi, care privim curat cu toate nădejdile şi cu toţi ochii numai spre tine – o, multa şi marea ta putere  ce poate toate! o, ajutor fierbinte! o, foarte grabnică eliberare de cele ce ne fac rău! -, pe noi, care zăcem morţi şi de-abia răsuflăm puţin şi imperceptibil, pierzându-ne toată viaţa, ne ridici, pui pe fugă boli incurabile şi destrami suferinţe puternice, care nu seamănă nicidecum cu vreuna din celelalte. De aceea şi noi, care seara ne facem sălaşul în plângere, dimineaţa plecăm iarăşi desfătându-ne în veselie [Ps 29,6] şi ne bucurăm de două ori: pentru că nici una din nenorocirile venite peste noi n-a putut să ne ţină în stăpânirea ei până la sfârşit, şi pentru că prin tine am primit mântuirea, având şi pentru cele care urmează nu mică îndrăznire că nimic nu ne va vătăma nicidecum cât timp ne ţinem de tine mereu. Acestea sunt, ca să zic aşa, cele lucrate în comun tuturor şi fiecăruia în parte la timpul lor.

Iar cele ce mi s-au făcut mie îndeosebi cum le-aş putea spune îndeajuns? Căci îmi lipseşte timp ca să le povestesc, nu pentru că am doar o singură limbă, ci chiar şi dacă aş împărţi-o în zeci de mii, ca fiecare să povestească altele. Dar şi pentru că, dacă mă gândesc la cele care mi se fac în chip limpede şi îndeosebi faţă de fiecare, nu este nimeni, cred, care să aibă o dublă voinţă [gnomen] pentru aceasta, fiindcă atât forma, cât şi rostul stăpânirii imperiale, dar şi modul meu de purtare, îi adoptă pe toţi, şi voi ştiţi negreşit că mă aplec spre tot cel prins în nenorociri şi, din contră, adopt recunoştinţa în cazul în care cineva căruia îi merge bine este izbăvit de ele învrednicindu-se de o purtare de grijă dumnezeiască. De aceea este drept ca eu însumi mai mult decât toţi ceilalţi să mă mărturisesc Mamei lui Dum­nezeu sau, mai bine zis, pe cât e o datorie necesară comună tuturor să aducem mulţumiri pentru cele de care vorbeam şi pentru multe altele – căci cine ar putea spune cât de mari şi cât de multe sunt? – acest lucru îmi revine nu numai în întregime, ci cu mult mai mult pentru adaosul celor de care s-a vorbit, şi chiar dacă nu mă voi atinge de aceasta după vrednicie, nu voi fi măcar nerecunoscător atingându-mă de cele ce-mi sunt cu putinţă. Îmi voi lărgi deci inima [cf. Ps 118,32] şi gura mea cu mulţumiri pe cât îmi este cu putinţă şi mi-am propus, pentru că în câte strâmtorări şi mâhniri m-am găsit, în toate am aflat lărgime sufletului şi lărgime inimii.

[Tu, Fecioară,] ne-ai mărit şi ne-ai ridicat chiar din scu­tece la acest tron şi această soartă înaltă şi mai puternică decât toate celelalte, şi faptul de a ne duce viaţa pururea în cele mai voioase lucruri a fost de la început sfatul/ planul Tău; şi am şi putea fi aşa, dacă am fi împreună cu cele de-a dreapta şi n-am fi deloc supăraţi de nimic din cele de-a stânga, dacă am fi umblat în urma voii Tale şi nu a inimilor noastre [cf. Iz 20, 16]. Dar pentru că, abătându-ne de la calea dreaptă a celor buni, ne-am întors spre cele ce nu se cuvine, au venit supărându-ne pe drept cuvânt cele întristă­toare; şi strânşi fiind noi în deprimări ca de propriile noas­tre lanţuri şi mâhnindu-ne pe deasupra de dificultăţile a căror nădejde de dezlegare nu se arăta nicăieri, Tu însăţi Te-ai prezentat la greutăţile noastre şi, împingând deoparte nevoile, fiindcă orice rânduială a unor astfel de lucruri ce­dează înaintea Ta, ne faci să ne folosim de lucrurile uşoare şi să facem experienţa unor lucruri mai bune decât greută­ţile dintâi.

Dar, ajungând aici, cuvântul nostru a venit în chip lim­pede la minunile clare săvârşite în fiecare zi spre ajutorul nostru şi spre zdrobirea foarte multor vrăjmaşi – şi cum aş putea spune câţi anume? – care se năpustesc peste noi de pretutindeni. Căci se pun în mişcare ridicându-se aproape din tot pământul; şi se pun în mişcare unii având drept pre­text impietatea lor, iar alţii neacuzând nimic altceva decât că unele din cele ale noastre sunt bune – negreşit acestea sunt procurări şi daruri ale harurilor Tale – şi pe care bel­şugul celor bune îi loveşte. Aşadar, dacă ne-ar ataca sepa­rat, tulburându-le doar pe unele, iar împotriva altora unel­tind mai puţin, poate n-ar fi un lucru mare pentru noi să le rezistăm apărându-ne. Dar acum, pentru că toţi se scurg în cerc împotriva aceluiaşi, atacă din toate părţile şi plănuiesc lucruri cumplite, şi la toate aceste pregătiri nu mai este nici o pregătire şi plănuire, ci se răsucesc mai degrabă în voile lor şi sunt stricaţi în pregătirile lor, cine oare lucrează acestea şi le întoarce pentru noi spre bine? Cine luptă pen­tru liniştea noastră în multele lupte pe care le ducem şi respinge în modul zis pe vrăjmaşii noştri? Cine ni se pune străjer veghetor tot timpul pentru noi când dormim zădărnicind prin observările lui permanente vătămările care vin asupra noastră? Cine, înconjurându-ne ca un zid de fier, va

zdrobi şi săgeţile trase şi sabia scoasă [Ps 36, 16] respingând şi toate uneltirile lor? Cine va bate iarăşi Egiptul şi va lovi pe întâi-născuţii lui [Iş 12, 29] aducând asupra lui lovituri numărate, scufundând pe Faraon, surpând trufia păgânilor şi mântuindu-l pe Israel, moştenirea lui? Cine – ca să nu întind cuvântul la fiecare amănunt – va lucra aceste multe şi mari puteri? Şi cine suntem noi? pentru că toate aceste atât de mari minuni şi de acest fel sunt pentru noi. Privind la mine însumi, am zis: “Te-ai întors de la noi [ Is 64, 7] şi nu vei mai privi spre îndurări [Plg 4,16].” Dar Tu ai zis: “Nu vă voi lăsa, nici nu vă voi părăsi [Dt 31,6], nici nu voi depărta mila Mea de la voi [1 Par 17,13] pen­tru Mama şi Fecioara care în implorări cheamă pururea fierbinte milostivirea/compasiunea Mea.” Aşadar, nu Te depărta, ci toate acelea şi acestea, vestite din vechime şi pe care le-a amintit mai înainte cuvântul meu, adaugă-le mai mult şi pe mai departe, ca mâna Ta puternică să fie socotită minunată cu nimic mai puţin decât cele de acum sau din vechime, ci cu mult mai mult; căci, având-o procuratoare a îndurărilor pe Fecioara, suntem ca un popor miluit.

Dar pentru că suntem aceasta, se cade ca şi voi, cei pre­zenţi acum şi cei care veţi fi în timpurile de după – căci negreşit minunile nu vor lipsi nici la voi, oamenii de după noi -, să aduceţi ofrandă toate averile şi toate lucrurile necruţând nimic din cele ce avem, pentru că nimic nu este propriu nouă, ci pe cât le vom aduce ofrandă, pe atât le vom dobândi primindu-le înapoi. Şi daţi fiecare, chiar dacă nu totul, ci cât să nu părem că am oprit datoria cuvenitei recunoştinţe. Dar cuvântul de faţă nu vrea aceasta, ci vrea să spună că această ofrandă are un alt mod. Care anume? Ca toţi să înalţe imne şi mulţumiri, cele câte sunt cu putinţă tuturor, în tot timpul, întrucât binefacerile ni se dăruiesc tot timpul. Iar dacă nu, să urce la gândul vostru ceea ce am hotărât să instituim acum.

Vine acum această lună, în care apare săvârşită cu Fe­cioara marea taină a Adormirii, adică a mutării sau a stabilirii Ei cu domiciliul în ceruri la Fiul ei, sau oricum ar voi cineva să numească această sărbătoare, şi noi o prăznuim după obiceiul care domneşte din vechime într-una din zilele ei la mijlocul lunii, curăţindu-ne mai întâi prin post în zilele dinaintea ei. Lăudând legea postului, eu nu primesc însă restul, şi anume faptul de a rezerva doar o singuri zi prăznuirii pentru imnologia privegherii de toată noaptea. Ci această sărbătoare e una, împărţită pe toate zilele lunii de la Începutul ei şi până la cea care este cinstită acum îndeo­sebi [15 august] şi apoi până în ultima ei zi. Acest lucru cred că se cade să fie şi vreau să legiferez prin prezentul edict. Va spune că este negreşit că e o lege dreaptă oricine a simţit întrucâtva că Fecioarei îi datorăm tot timpul imne neîncetate şi simte totodată şi măreţia acestei sărbători.

Prin urmare, cum spuneam, începutul lunii şi începutul sărbătorii nu vor fi deosebite, nici nu vom posti mai mult decât ne vom desfată de imne, ci acestea vor fi deodată; iar cele ale sărbătorii vor merge şi mai departe şi vor înceta abia acolo unde va înceta şi luna, ca această lună să fie în întregime o lună sacră [hieromneia], adică una şi aceeaşi. Odată cu prima zi a lunii vom începe şi prima zi a celorlalte două, atât a sărbătorii, cât şi a postului, şi nu vor fi cu nimic mai prejos decât cele următoare, nici decât cea în care se celebrează taina [Adormirii], nici decât ultima, în ce pri­veşte imnele şi celelalte ce se cuvin prăznuirii, ci în toate [zilele] vor fi celebrate cu aceeaşi cinste ca şi aceasta. Iar ceea ce spun despre prima zi se va înţelege şi despre cele­lalte fiindu-le atribuite într-un mod egal, nelipsindu-le nimic din ale praznicului, nici zilei de mijloc şi principale, nici ultimei. Fiindcă legea mea nu vrea să dividă sărbătoarea în mai multe, ci mai degrabă să fie una întrucât sărbătoarea e legată. Şi acest Oraş-Regină, care domneşte peste toate ce­lelalte, va păzi această lege tot timpul cu foarte mare tărie cinstindu-şi Patroana. Divizând prăznuirea în coruri, ale monahilor, ale preoţilor, fară să lipsească nici ceilalţi din toată starea – căci negreşit pentru binefaceri comune şi mulţumirea trebuie să fie comună -, va petrece noaptea în rugăciune şi imne când într-una din biserici, întâi de toate acolo unde Lucrătoarea minunilor e numită plecând de la altă minune „Odighon” [Călăuzitoarea], când în alta, şi aşa mai departe; dar mijlocul tainei de care vorbeam se va ce­lebra aici [la Sfânta Sofia], unde ca într-o boltă pămân­tească sau un al doilea cer – sau orice alt nume înalt, mare şi foarte mare am dori să-i dăm fară a ieşi din adevăr –  locuieşte înţelepciunea lui Dumnezeu [he tou Theou Sophia]; iar cea care are loc în ultima zi a lunii o va primi strălucita între strălucite biserică din Vlaherne.

Gândul nostru stăruitor a fost să întindem prăznuirea un timp încă şi mai lung, dar am cedat de dragul celor mulţi, ca astfel toţi să se aprindă de o râvnă egală şi să gândească la fel, iar ceea ce a fost legiuit să fie uşor pentru toţi. Căci dacă ar fi trebuit să se golească vistierii de bani sau să se depună eforturi care să necesite o mare forţă, în timp ce aceea de acum e mică, cineva ar putea să decline propu­nerea având pretext faptul că nu se poate. Dar acum nu e nimic din unele ca acestea, ci, cum spuneam, e vorba de o împărtăşire de sfinţire şi desfătare şi de participarea la o strălucită prăznuire, a cărei părăsire e un semn nu doar de indolenţă, dar şi de lipsa unei simţiri sănătoase care nu ştie că nu se poate ajunge la bine fară osteneală. Şi dacă ar fi nevoie de osteneli şi eforturi continue, pentru ce ar asuda cineva mai drept sau mai folositor decât în acest lucru pentru care şi tinde cu râvnă/ înflăcărare în chip natural? Căci dacă-i putem vedea pe unii care se chinuie peste mă­sură pentru lucruri mici şi rele şi cărora părutul câştig al mizeriei lor le fură simţirea, de ce dispreţ n-ar fi atunci demni cei pe care numai voinţa i-a păgubit de strălucirea prăznuirii?

Şi nu spun aceasta: că nu trebuie să cadă cineva cu ceva din toată această sărbătoare dintr-un suflet indolent, pentru că nu cred că vreunul dintre voi toţi a ajuns la o atât de mare nerecunoştinţa, nici n-a ales să trăiască parcă într-o stare de moarte şi să fie insensibil la orice lucru frumos încât dintr-o toropeală şi o nemişcare desăvârşita să fugă de toată prăznuirea; ci prezentul decret vrea să se ştie că, dacă nu se sârguiesc să vină la toată sărbătoarea sau măcar la cea mai mare parte a ei, însuşi acest lucru va fi pentru cei zăbavnici drept acuzaţie şi ca o învinuire. Şi-şi vor ridi­ca împotriva lor indignarea [Iui Dumnezeu] nu mai puţin decât cei chemaţi în evanghelie la cină, care însă mai apoi au refuzat să se ducă invocând drept pretext vederea unei ţarini, căsătoria cu o femeie şi punerea la încercare a cinci perechi de boi [Ic 16, 16 ş.u.]. Fiindcă aşa cum la aceia refuzul n-a fost întemeiat, el nu este întemeiat nici aici, orice scuză ar invoca aici cineva drept suficientă, întrucât nimic nu e mai folositor, nici mai tare pentru a atrage şi a întoarce spre aceasta pe cel ce zoreşte cu simţire spre această sărbătoare. Căci ce ar putea fi vreodată mai de cin­ste decât aceasta sau ce ar putea aduce un mai mare câştig decât ca odată cu folosul tuturor să fie în mod egal şi bucu­ria tuturor? Astfel încât fie să te atragă câştigul, care e mai mare şi mult mai mare decât toate cele spre care te sârguieşti preocupându-te de ele, fie, dacă nu poţi să priveşti curat în chip nevăzut la aceasta, fă-te văzător al desfătării şi frumuseţii celor văzute privind corurile preoţilor, corurile monahilor, celelalte adunări ale celor ce o laudă în imne pe Fecioara, buna ordine a tuturor, gravitatea tuturor şi imita­rea de către ei a celor cereşti. Dumnezeieştile şi sfintele melodii şi cântări care împlinesc laudele lor împodobesc sărbătoarea; ce covârşire a plăcerii lipseşte? Sau cine, întorcând spatele unor asemenea auziri şi privelişti, ar iubi mai mult altele ca unele mai strălucitoare şi mai plăcute decât aceasta? Nimeni dintre toţi.

Oricine ia parte la această sărbătoare să celebreze în ea cele cuvenite ei: fă-te fără prihană cu postirea, curăţeşte-te prin înfrânare, sfinţeşte-te prin rugăciuni. Toate să-ţi fie duhovniceşti, întrucât prăznuirea e duhovnicească. De vrea, să şi salte înaintea chivotului şi să dănţuiască în veselie ca David domnul săltărilor [cf. 2 Rg 6]. Şi, dacă vrei, aleargă până la marginile pământului împreună cu apostolii; căci sunt convins că ei vor veni iarăşi împreună, numai că nu văzuţi, şi-şi vor face împreună imnele, aşa cum odinioară au fost cortegiul de îngropare adunându-se dintr-odată de la marginile pământului. Să nu-i părăseşti aşadar pe corifei, nici corul lor, nici să nu vii când e încuiată odaia de nuntă, în care se celebrează aceste taine sfinte, ca să nu rămâi afară bătând şi văitându-te că ai fost scos afară din bucurie [cf. Mt 25, 10]. Vino deci sârguincios luptând lupta cea bună şi alergând înaintea altora, bine ştiind că e o pagubă fi văzut de Mama lui Dumnezeu al doilea. Dacă atunci când ceva din cele altfel strălucitoare, dar de la care n-ai putea câştiga nici un folos, ci mai degrabă se strică repede, e pus înainte pentru a fi împărtăşit ca un lucru de cinste, n-ai suporta să pari că nu ai parte de el primul înaintea al­tuia, acum că acest câştig e cu atât mai de preţ, cedezi altuia faptul de a pune mâna pe el primul? Tu însă, iubitorule de Dumnezeu şi iubitorule de praznice şi cunoscătorule al celor bune, să nu fii aşa, ci, ajungând la simţirea celor de faţă, aleargă degrabă la celebrări.

Acum este o prăznuire comună a celor cereşti şi pămân­teşti. Acum îngerii coborând de sus se amestecă cu noi, oamenii. Acum oamenii vin la un loc cu îngerii şi ca un singur cor cântă o singură melodie lăudând-o în imne pe Fecioara. Acum şi Hristos venind în mijlocul celor ce prăznuiesc răsplăteşte Fecioara cu binecuvântări decât care nimic mai mare nu poate fi spus. Acum Însuşi Dumnezeu vine şi o cheamă pe Mama Lui şi primind în sânurile Lui preasfântul ei suflet îl urcă la ceruri în escortă de îngeri care împlinesc laudele ei. Acum Fecioara, chiar dacă se mută cu trupul de la noi, nu se depărtează de noi, ci stă de strajă de sus privind la noi în veac. Acum se cade ca şi noi, lăsând toate celelalte, să ne facem întregi ai acestei sărbă­tori lăudând, cântând psalmi, mulţumind şi împlinind după putinţă toate câne ne revin drept datorie. Şi aşa va fi.

Iar tu, Mama lui Dumnezeu, preimeşte-ne cu bunăvoinţă şi folosindu-te de îndurările tale obişnuite întoarce-i pe vrăjmaşii care se năpustesc nevăzut asupra noastră, ca să nu ne vatăme nici una din uneltirilor lor; întoarce-i şi pe cei ce se războiesc cu noi în chip văzut şi arată mereu de­şarte toate câte pregătesc şi plăsmuiesc împotriva noastră. Zdrobeşte orice arc întins împotriva noastră şi sabia pusă în mişcare întoarce-o asupra celor ce o pun în mişcare [cf. Ps 36,14-15]. Stai lângă noi ca apărătoare continuă întinzându-ţi mâna ta tare şi aruncă jos capetele răuvoitorilor pe care le vezi ridicate cu atâta insolenţă. Iată, alergăm la tine nu pe care, nici pe cai, nici pe sabie şi pe arcuri, nepunându-ne câtuşi de puţin îndrăznirea în nimic din unele ca acestea, fiindcă toate sunt mici şi slabe, oricum şi oricât ar spune cineva că sunt ele, şi nu sunt de nici un folos pen­tru cei care nu s-au înarmat mai bine cu nădejdile tari în tine. Fie însă ca noi, care ni le punem frumos pe toate în tine, să nu cădem din ele, nici să nu ne arătăm făcuţi de ruşine. Dă-ne dar să o ţinem şi să o prăznuim strălucit în tot timpul şi fă ca această sărbătoare să fie nedesfiinţată în tot veacul.


______________________________


[1] Fragment din diac. Ioan I Ică jr “Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Teofan al Niceii. Studii şi texte”, Deisis, Sibiu, 2008, pp. 155-158

[2] A. Wegner, “Foi et piété mariales à Byzance”, în: Maria. Études sur la Sainte Vierge, vol. 5, Paris, 1958, p. 925

[3] Cf. D.M. Nicol, The Last Centuries of Byzantium, p. 124

[4] Cf. G. Pachymeres, De Andronico Paleologo III, 9-13; PG 144, 231-255

[5] Ed. J.-F. Boissonade, Anecdota Graeca, vol. II, Paris, 1830, p. 107-137; Z.v. Lingenthal, Jus Graeco-Romanum III, p. 672-682; şi J.-P. Migne, PG 140, 1497-1525

[6] Cf. studiul asumţionistului V. Grumel, “Les mois de Marie chez Byzantins”, Échos d’Orient 31 (1932), p. 257-289. Data edictului ar fi, după Grumel, 31 iulie sau 1 august 1297.

[7] Despre Nichifor Chumnos, a se vedea excelenta monografie a lui J. Verpeaux, Nicéphore Choumnos, homme d’état et humaniste byzantin, Paris, 1959. În 1303, Nichifor şi-a căsătorit fiica Irina (1291-1355) cu fiul tui Andronic II, despotul loan Paleologul (1286-1307); prin moartea tim­purie a principelui loan, Irina Chumnena Paleologhina, rămasă văduvă la 16 ani, a intrat, în ciuda opoziţiei tatălui său, în monahism devenind maica Evloghia, egumena mănăstirii constantinopolitane Philanthropos Soter, fiind fiica duhovnicească a mitropolitului Teolipt al Filadelfiei († 1322), ale cărui scrieri le-a adunat şi salvat pentru posteritate. Compoziţiile Iui Nichifor Chumnos includ pe lângă un corpus de 172 de Scrisori, nouă eseuri filozofice pe teme de cosmologie, fizică şi psihologie antică, două eseuri religioase (despre minunea din Cana şi rugăciunea lui Elisei către llie, PG 140, 1452—1466) şi un Discurs la Schimbarea la Faţă, şapte lungi decrete imperiale (unul din ele la încheierea schismei arsenite în 1310), opt compo­ziţii retorice, între care un elogiu al lui Andronic II, un necrolog la Teolipt al Filadelfiei şi o consolare a fiicei sale pentru văduvia prematură, precum şi două eseuri critice împotriva fostului său protejat, Teodor Metochites (1269-1333), ajuns prim-ministru în locul său, cu care a purtat o acerbă polemică intelectuală între 1321-1325. În 1325 a intrat ca monahul Natanail în mănăstirea condusă de fiica sa, unde a murit pe 16 ianuarie 1327.

[8] Constantinopol, 1880, p. 117 apud Grumel, op. cit.

[9] Traducere diac. Ioan I. Ică jr după: PG 140,1497-1525 în “Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Teofan al Niceii. Studii şi texte”, Deisis, Sibiu, 2008, pp. 305-322

______________________________

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5b/Theofanus_uspenie.jpg

http://varvar.ru/arhiv/gallery/ikona/uspenie.jpg

Anunțuri
 

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: