Întrebarea aceasta a adresat-o Mântuitorul cărturarilor şi fariseilor imediat după ce L-au întrebat în mod iscoditor “care poruncă este cea mai mare în Lege” (Mt. 22, 34-46). Ei I-au răspuns scurt şi simplu că Hristos este Fiul “lui David”. Atunci Mântuitorul le-a citat primul verset din Psalmul 109: “Zis-a Domnul Domnului Meu: <Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale>”, subliniindu-le faptul că David a scris aceste cuvinte “în duh” şi cum, deci, l-a putut numi acesta pe Hristos “Domn” din moment ce-I era strămoş după trup? Scriptura menţionează faptul că fariseii şi cărturarii nu I-au mai putut răspunde şi că “n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe ceva”. Dar nici Mântuitorul nu le-a mai oferit răspunsul, fiindcă deşi aceia îl căutau, Îl aveau deja în faţa ochilor lor…
La tâlcuirea[1] Psalmului la care Hristos face referire în pericopa evanghelică, Teodoret spune că “fariseii mărturiseau pe Domnul a fi Fiu al lui David, iar că era şi Domn al lui David (după Dumnezeire adică) aceasta n-o ştiau [drept pentru care credeau că El va fi un fel de erou naţional sau un eliberator pământesc care să-i scoată din robia romană]”.
Prin zicerea Domn şi Domn se arată însăşi cinstirea cea întocmai (asemenea şi obştească) pe care o are Tatăl cu Fiul, fiindcă, zice Teodoret, “obştimea numelui arată însuşirea fiinţei: că Domnul [şi Fiul] nu zice Domnului şi Tatăl Fiului Său <Domnul zidirilor>, nici <Domnul făpturii>”, deoarece nu este creatură Fiul, sau mai prejos decât Tatăl, ci “numele denotă deofiinţimea şi egalitatea în Dumnezeire a Treimii”. Acelaşi lucru îl arată şi Eftimie Zigabenul, tâlcuind şederea Fiului (pe scaun împărătesc) de-a dreapta Tatălui astfel: “Dumnezeu şi Tatăl este fără de trup şi nescris-împrejur [necircumscris], şi nu are dreaptă sau stângă, că acestea sunt proprii trupului”, iar acest lucru adevereşte negreşit “apropierea şi potrivirea cinstei [vredniciei]”. De asemenea, Sf. Vasile cel Mare ne îndeamnă “să nu facem pe Fiul mai mare decât Tatăl, din pricina şederii de-a dreapta Lui”, ci să ne îndreptăm privirea la împreuna-cinstire şi asemănarea prin împărtăşirea şederii, pentru că, aşa cum arată şi Sever “la fiinţa netrupească nu e cu putinţă a înţelege dreapta ori stânga”. Iar “Scaunul, după Eusebie, însemnează vrednicia Lui cea împărătească, iar şederea însemnează adeverirea, întărirea şi neclătinarea stăruirii în Împărăţie”. Teodoret, uimit de aceste cuvinte ale Psalmistului, exclamă biruit: “Mare lucru cu adevărat este a se pune să şadă firea omenească de-a dreapta, şi nu numai mai presus de alte firi, ci mai presus de toată zidirea”. Deci, conchide el, Fiul “ca om aude <şezi de-a dreapta Mea>, căci ca şi Dumnezeu are veşnic stăpânirea”.
Mai încolo, prin vrăjmaşi Teodoret şi Atanasie cel Mare înţeleg pe Iudei, Elini, pe eretici şi pe demoni. Iar zicerea până “nu e pusă întotdeauna pentru timpul viitor, ci de multe ori însemnează <până la oarecari vremi>, iar partea cea rămasă a timpului nu se tăgăduieşte, ci şi pe aceea împreună o cuprinde”. Teodoret, de asemenea, completează cele spuse, zicând că aceasta “nu e însemnătoare de timp, ci e o însuşire [idiom[2]] al dumnezeieştii Scripturi […] fiindcă nu se poate alătura fiinţarea [existenţa] lui Dumnezeu cu bătrâneţea oamenilor, că, şi îmbătrânind ei şi sfârşindu-se, Făcătorul tuturor rămâne”.
Eftimie Zigabenul spune că prin aşternut al picioarelor Psalmistul vrea să zică supuşi, adică “până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supuşi sub picioarele Tale”, fiindcă toţi se vor supune Fiului când va veni să judece lumea, “unii de voie, alţii de silă”.
Marele Hrisostom spune să nu ne tulburăm când auzim la Proorocul David că Tatăl pune pe vrăjmaşi sub picioarele Fiului Său, “de ca şi cum neputând Fiul s-au zis acestea”, fiindcă şi Pavel spune că Fiul îi pune sub picioarele Sale – „Că se cuvine, zice, a împărăţi El până ce va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” – 1 Cor., 15, 25, arătând prin aceasta mai degrabă că obştească este lucrarea şi puterea Amândorura.
Iată, deci, cum le-a răspuns Hristos cărturarilor, printr-un singur citat închizându-le pentru totdeauna gura, fiindcă aceasta a fost ultima lor ispitire de dinainte de Patima Sa, şi cum le-a adeverit prin Sine cele proorocite în Scriptură despre Mesia.
dan.camen.
____________________
[1] Vezi pentru întreaga tâlcuire Cuviosul Eftimie Zigabenul şi Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. al II-lea, transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de Ştefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă – Egumeniţa, pp. 459 – 468
[2] Idiom – termen general care denumeşte o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic.
____________________
foto>
Theologhia 