[Ca sa va faceti o parere mai de ansamblu, v-am redat mai jos traducerea unui articol scris de catolici la doar o zi dupa ce au aflat de declaratiile Mitropolitului Ilarion de Volokolamsk, care spunea ca in urma intrunirii Comisiei pentru dialog teologic catolic-ortodox de la Viena nu s-au inregistrat noutati sau progrese notabile, asa cum anuntau cei doi co-presedinti ai Comisiei in conferinta de presa din 24 septembrie – dan.camen.]
Provocarea Bisericii Ortodoxe Ruse pentru unitatea crestina
Catholic Culture/ 28 septembrie 2010
Dialogul teologic catolic-ortodox care a avut loc la Viena saptamana ce a trecut, s-a lovit de un inconvenient atunci cand liderul delegatiei Bisericii Ortodoxe Ruse a publicat in presa o declaratie categorica impotriva consensului pe care de la inceput Biserica nedespartita l-a recunoscut in privinta primatului episcopului Romei.
Aceasta pozitie [atitudine – n.m.] este in mod cert factorul dezbinator (deal-breaker), deoarece tema propusa spre discutare la aceasta intrunire a Comisiei era tocmai intelegerea primatului papal de-a lungul primului mileniu crestin, inainte de producerea Marii Schisme, care a divizat crestinii intre Est si Vest. Seful delegatiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Ilarion, a sustinut ca primatul episcopului Romei nu ar fi fost niciodata recunoscut in Est. Daca este asa, intreaga discutie [a Comisiei – n.m.] este inutila.
Este ironic faptul ca o astfel de obiectie este adusa tocmai de Patriarhia Moscovei, in loc sa vina din partea uneia dintre bisericile ortodoxe mai vechi. Biserica Ortodoxa Rusa isi trage originile in anul 988, cand printul Vladimir I a facut din Crestinism religia oficiala a poporului. Astfel, Biserica Ortodoxa Rusa a intrat in Crestinism la coada primului mileniu si nu poate pretinde niciun fel de memorie institutionala privind relatiile cu Roma asa cum au fost manipulate in primele secole.
Cu toate acestea, un ierarh rus este indreptatit in opiniile sale cu privire la istoria Crestinismului Rasaritean. Mai mult decat atat, parerile Patriarhiei Moscovei nu pot fi respinse usor. Biserica Ortodoxa Rusa este de departe cea mai mare dintre bisericile rasaritene *(ortodoxe – n.m.). Orice miscare de restaurare a unitatii crestine trebuie sa includa si Biserica Rusa. Fara Rusia, lumea crestina ar ramane dramatic divizata la Est de Vest.
Relatiile dintre Moscova si Roma s-au imbunatatit simtitor in ultimii cinci ani, iar oficialii Vaticanului specializati in relatii ecumenice vad in aceasta promisiunea reala pentru realizarea unor legaturi mai stranse. Dar relatia dintre Moscova si celalate patriarhate ortodoxe a fost tulburata recent. Delegatia rusa a parasit ultima intrunire a Comisiei, nu din cauza unor dispute cu catolicii, ci din cauza unei certe cu Constantinopolul, pentru dreptul participarii la intruniri a unei delegatii din Estonia. Patriarhia Moscovei a protestat in mod frecvent, spunand ca Patriarhia de Constantinopol ar trebui sa fie recunoscuta drept un arbitru in disputele dintre ierarhii ortodocsi.
Exista aici un model. Celalalte biserici rasaritene sunt de parere ca patriarhul ecumenic de Constantinopol are un grad de autoritate peste celalalte patriarhate ortodoxe – nu ca un superior, ci ca “primul intre egali”. Patriarhia Moscovei obiecteaza, insa, asupra acestei intelegeri. Celalalte biserici ortodoxe recunosc faptul ca in primul mileniu, inainte de producerea Schismei dintre Est si Vest, episcopul Romei se bucura de o anume autoritate peste ceilalti patriarhi, desi extinderea acelei autoritati face inca subiectul discutiilor. Insa Moscova respinge premiza pe care aceste discutii se bazeaza. Pe scurt, ea respinge afirmatiile ca oricare dintre cei doi episcopi, de la Roma sau din Constantinopol, are vreo autoritate asupra ei.
Atitudinea Moscovei asupra acestor chestiuni suna nefamiliar in urechile catolicilor, si sunt nefolositoare cauzei ecumenismului. Dar este in concordanta si cu alte argumente care au mai fost ridicate in mod regulat de Patriarhia Moscovei – cum ar fi, de exemplu, plangerea cum ca catolicii se amesteca in “teritoriul canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse, atunci cand incearca sa evaghelizeze in Rusia sau chiar in tara vecina, Ucraina. Ierarhia ruseasca are un interes patrimonial in ceea ce priveste bunastarea crestinismului din limitele geografice controlate in mod traditional, aparand-o in mod “gelos” impotriva eforturilor de orice fel ale altor organisme crestine care incearca sa stabileasca o autoritate inlauntrul sau in afara acelor granite.
Aceasta nu este o atitudine total de neinteles. Biserica Catolica invata, de asemenea, ca un episcop diecezan are atat autoritatea, cat si responsabilitatea potrivita acesteia, pentru asigurarea bunastarii credinciosilor din dieceza sa. Pontiful roman are o doza de responsabilitae si supraveghere asupra acelui episcop diecezan, dar episcopul este cel pe care credinciosii locali il au ca lider al lor. Mai mult decat atat, episcopul este responsabil nu doar pentru bunastarea catolicilor care sunt inregistrati in parohiile diecezei sale, dar si pentru toti cei care apartin comunitatii crestine locale *(for all of the local Christian community). Daca ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse revendica aceeasi jurisdictie, acceptand pe propria lor raspundere sufletele care traiesc in limitele geografice ale diecezelor lor, catolicii vor gasi cu greu o obiectie logica si consistenta impotriva acestui fapt. Chiar le-am putea aplauda dorinta lor pentru evanghelizarea oamenilor din regiunile lor (daca asta si fac).
Atunci, de ce pretentiile Bisericii Ortodoxe Ruse suna atat de ciudat pentru noi, catolicii? Cel putin in parte, problema poate fi redusa la aspectul geografic.
Biserica Ortodoxa Rusa este dispusa sa accepte autoritatea Sfantului Scaun asupra acelor catolici expatriati care intamplator traiesc in Rusia de astazi, fiind botezati in Biserica Catolica din alta parte. Tensiunea apare cand Biserica Catolica din “teritoriul canonic” al Rusiei primeste noi membrii care nu au apartinut anterior niciunei comunitati religioase. Din perpsectiva catolica acestia sunt covertiti, suflete recent castigate pentru Hristos. Din perspectiva Bisericii Ortodoxe Ruse, ei sunt rusi si astfel rezulta (din nou, din perspectiva ortodoxa) ca, daca sunt castigati pentru credinta crestina, ar trebui sa devina membrii ai Bisericii Ortodoxe Ruse.
Problema “teritoriului canonic” se afla in miezul problemei. Sfantul Scaun, de altfel deosebit de sensibil la celalalte plangeri primite de la Moscova, a respins cu fermitate ideea ca Rusia (sa lasam deoparte Ucraina) poate fi clasificata drept “teritoriul canonic” al Patriarhiei Moscovei.
Geografia si teologia nu fac amestecuri stabile. Granitele nationale se schimba. Aliantele etnice, de asemenea, se schimba. Biserica lui Hristos, insa, indura. Vechile patriarhate crestine din Alexandria si Antiohia nu au fost biserici nationale sau regionale, ci comunitati locale ce apartineau Bisericii Universale. Biserica Romei, amintiti-va, a fost fondata in Ierusalim.
Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, stabilita de catre un print slav, sugereaza un model total diferit: un model de biserica care nu este situata doar in Rusia, nu neaparat manifestarea rusa a unei Biserici Universale, dar, in mod special, o Biserica ruseasca.
Cum poate acel model rusesc sa fie impacat cu intelegerea unei Biserici Universale, fondata de apostoli (nu ţari) si dedicata misiunii universale de evanghelizare? Nu stiu raspunsul la aceasta intrebare. Stiu insa ca trebuie sa se raspunda la intrebare inainte sa putem restaura unitatea tuturor crestinilor lui Hristos.
Phil Lawler
trad.dan.camen.
sursa>
http://www.catholicculture.org/commentary/otn.cfm?id=712
Theologhia 