Societatea civilă vs. Biserică

DW-World.de / 10 martie 2011

Autor: Horaţiu Pepine, Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu

Parlamentul a adoptat o lege privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale, generând, surprinzător, o controversă aprinsă.

ONG-urile implicate în proiecte sociale au cerut preşedintelui Traian Băsescu să nu promulge legea. Presa de stânga, afiliată curentului laicist, a denunţat influenţa crescândă a Bisericii Ortodoxe Române. Mai mulţi politicieni din opoziţie au acuzat complicitatea cu scop electoral între prelaţii ortodocşi şi partidul de guvernământ.

O parte din cler a părut la rândul său îngrijorat de sarcinile prea mari care ar reveni de aici înainte Bisericii. În general s-a creat o stare negativă, deşi e vorba mai curând de o serie de neînţelegeri.

Ceea ce nu se ştie, de pildă, este că, în dezbaterile din comisii, proiectul s-a bucurat de susţinerea salutară a opoziţiei. Proiectul privind “parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale” a fost iniţiat de 90 de deputaţi şi senatori PDL, dar, în comisii, reprezentanţii PSD au întrevăzut rapid care sunt avantajele lui pe plan local. În fapt, proiectul, odată pornit, ajunge la dispoziţia “autorităţii contractante” sau, cu alte cuvinte, a majorităţilor locale, aşa cum sunt ele constituite prin alegeri.

Dacă ar fi să distingem chiar nuanţele cele mai fine, UDMR a fost uşor distant, deşi nu s-a opus, PNL a fost mai curând favorabil, iar PSD-iştii s-au scindat în partizani hotărâţi şi în adversari radicali. Uneori dezbaterea părea că se poartă în sânul PSD-ului.

Lucrurile acestea nu sunt deloc uimitoare, dacă luăm în seamă relaţiile concrete din lumea rurală românească, acolo unde reprezentanţii PSD au avut mereu legături mai strânse cu clerul ortodox. Aşadar, în ciuda ambianţei nefavorabile din presă, proiectul parteneriarului stat-biserică s-a bucurat în Parlament de o largă susţinere.

Mai problematic este faptul că Guvernul a dat proiectului aviz negativ. Legea parteneriatului dintre stat şi biserică a fost adoptată la fel ca legea reducerii TVA şi ca altele asemănătoare ignorând complet opinia Finanţelor. PDL a dorit foarte mult să promoveze această lege, în ciuda miniştrilor săi, sperând probabil să atenueze şocul moral provocat de reducerea cheltuielilor sociale.

Miza politică a fost evidentă şi din numărul neobişnuit de mare al semnatarilor (90), dar proiectul conţine totuşi o miză şi mai importantă care priveşte reformarea mecanismelor însele de alocare bugetară. Este vorba de înlocuirea – fie şi parţială- a alocaţiilor bugetare “de sus” prin finanţarea unor proiecte concepute “de jos”; e vorba, în cele din urmă, de prima aplicare mai hotărâtă a principiului subsidiarităţii.

Pe scurt, legea descrie modul în care un proiect social conceput de un cult religios poate primi bani de la bugetul public. În prealabil, Ministerul de resort constituie un buget global pentru asemenea proiecte, din care se acordă bani numai proiectelor eligibile, ce trec prin filtrul consiliilor locale.

Biserica are obligaţia de a participa la proiect cu cel puţin 20% din valoarea lui totală. E posibil aşadar ca nu toţi banii să fie cheltuiţi – aşa cum se întâmplă din nefericire cu fondurile europene pentru România -, după cum este posibil să rămână multe proiecte nefinanţate. În consecinţă, Guvernul nici nu ar avea motive să se teamă că va fi supus le cheltuieli nemăsurate, de vreme ce stă în puterea lui să decidă câţi bani acordă acestor programe.

Este însă de notat că Guvernul a respins proiectul pe vremea când el avea o formă destul de diferită. Iniţial, într-adevăr, se crea un mecanism prin care o parohie putea să oblige Guvernul să-i finanţeze toate proiectele, dacă întrunea şi acordul consilierilor locali. „Parteneriatul stat-biserică” era foarte puternic şi era descris pe larg în lege, dar ulterior el a rămas numai în titlu.

Legea, în forma adoptată, descrie mai puţin un parteneriat instituţional, cât modul în care iniţiativele filantropice ale unor comunităţi religioase (oricare ar fi ele) pot primi susţinere publică. O parohie care vrea să înfiinţeze un azil de bătrâni, de exemplu, sau o casă de copii poate primi finanţare de la buget dacă contribuie cu o cincime.

ONG-urile interesate au obiectat însă că ele au fost ignorate şi au anunţat că doresc să participe şi ele la concursurile de proiecte. Este de fapt cea mai importantă obiecţie, deşi aceste organizaţii nu sunt cu totul excluse.

Există şi astăzi posibilitatea ca ONG-urile de utilitate publică să primească bani de la bugetul de stat, dar ele doresc să profite de acest moment favorabil pentru a conferi sistemului de finanţare a proiectelor sociale o neutralitate deplină.

Intenţia iniţială a PDL ar fi însă mult diluată. Democrat-liberalii au dorit să dea un exemplu sonor de politică creştin-democrată. Or, a aşeza bisericile la rând cu oricare altă organizaţie ar părea o trădare a scopului. La prima vedere aşa ar fi.

Totuşi majorităţile locale care sunt înclinate să confere mai multă încredere bisericilor, care preferă modul lor de a selecta priorităţile şi stilul lor de angajament spiritual ar putea să prefere proiectele acestora în dauna altora şi, în acest fel, cât se poate de democratic, perspectiva creştin-democrată şi-ar găsi o realizare deplină. Aşadar mai este loc de reflecţie.

sursa>

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6465604,00.html

foto>

http://www.romania-actualitati.ro/parteneriatul_stat_biserica_criticat_de_mai_multe_ong-26566

 

Procesul crucifixului şi al icoanelor

DW-World.de / 21 martie 2011

Autor: Horaţiu Pepine, Redactor: Petre M. Iancu

La sfârşitul săptămânii trecute Marea Cameră a CEDO a dat o sentinţă care, prin implicaţiile ei, oferă protecţie juridică simbolurilor religioase care populează spaţiul public din ţările europene.

Sentinţa Marii Camere a CEDO pune capăt unui proces cu ample semnificaţii politice şi ideologice, care a durat 9 ani de zile. În vara anului 2002, Soile Lautzi, o italiancă de origine finlandeză, a dat în judecată şcoala la care erau înscrişi cei doi fii ai săi, Dataico şi Sami Albertin, invocând violarea principiului laicităţii.

În şcolile din Italia, în virtutea unui decret regal din 1926, toate clasele au obligatoriu câte un crucifix. Soile Lautzi a pretins însă că simbolul creştinismului expus pe peretele sălii de clasă exercită o presiune morală care o împiedică să le insufle copiilor săi propria viziune asupra lumii.

După trei ani de judecată, Justiţia italiană i-a respins cerererile, argumentând că un crucifix reprezintă nu doar un simbol religios, ci şi un „simbol istorico-cultural, având «o valoare identitară» pentru poporul italian şi, totodată, un simbol al sistemului de valori aflat la baza cartei constituţionale italiene”.

Soile Lautzi a depus însă plângere împotriva statului italian la CEDO şi a avut în primă instanţă câştig de cauză. În hotărârea din 3 noiembrie 2009 Curtea a admis că şcolile italiene violează articolul 2 din Protocolul nr 1 (dreptul la educaţie) şi articolul 9 (libertatea de conştiinţă şi religie) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În 28 ianurie 2010 Guvernul Italiei cerea trimiterea cauzei în faţa Marii Camere a CEDO şi i se alăturau guvernele a 10 ţări membre a Consiliului Europei: Armenia, Bulgaria, Cipru, Federaţia Rusă, Grecia, Lituania, Malta, Monaco, România şi San Marino.

Ateismul militant

În vara aceluiaşi an a avut loc o audiere la care au fost expuse principalele argumente. Avocatul acuzării a susţinut în esenţă că laicitatea admisă de Constituţia italiană pretinde o perfectă neutralitate a statului faţă de toate cultele religioase sau concepţiile filosofice asupra lumii. Or, câtă vreme statul afişează în şcolile sale un simbol creştin înseamnă că ia partea creştinismului, punând pe minoritari în dificultate.

Mai mult decât atât, statul italian ar institui o „tiranie a majorităţii”, care ar fi începutul unei veritabile „degenerescenţe a democraţiei”. În concluzie, acuzarea a pretins ca pereţii şcolilor şi tuturor instituţiilor publice să rămână goi ca expresie a unei perfecte neutralităţi şi imparţialităţi a administraţiei.

În replică, avocatul guvernului Berlusconi a atras atenţia că problema aflată în discuţie nu ar fi una propriu-zis juridică, ci mai degrabă politică şi ideologică, deoarece nu există nici un prejudiciu real, ci doar o polemică doctrinară alimentată de organizaţiile „ateismului militant”.

Chiar dacă avocatul reclamantei susţinuse că din punctul său de vedere „ateismul nu este o chestiune pertinentă”, reclamanta putând prea bine să fi fost evreică, protestantă sau chiar catolică, intervenţia guvernului italian a atins un aspect sensibil care a reuşit să solidarizeze în jurul său mai multe guverne.

Dacă 10 state membre ale Consiliului Europei au intervenit în acest proces este tocmai pentru că ateismul de stat din fostele regimuri comuniste a lăsat răni încă nevindecate.

Audierea din faţa Marii Camere a CEDO a reprezentat un moment semnificativ în istoria integrării europene deoarece este probabil pentru prima dată când experienţa istorică a Estului comunist (inclusiv Rusia) a reuşit să contribuie la o soluţie politico-juridică valabilă pentru întreaga Europă.

Laicitate şi toleranţă

Dar bătălia decisivă s-a dat în jurul conceptului de „laicitate”. Mandatat în mod colectiv de guvernele petiţionare, Joseph H. Weiler, reputat profesor de drept european la New York University Law School, a pledat în favoarea crucifixului.

A făcut-o nu pentru că ar fi un simbol desacralizat şi inofensiv, trecut în rândul tradiţiilor culturale, ci în numele unei toleranţe egal distribuite între oameni religioşi şi cei nereligioşi. În definitiv, a susţinut Joseph Weiler, în lumea contemporană se cască o prăpastie nu între diferitele confesiuni religioase, ci între credincioşi, pe de o parte, şi raţionalişti agnostici sau atei pe de altă parte.

Or, laicitatea, a continuat el, nu este cu adevărat imparţială, ea fiind parte activă în această dispută; laicitatea nu apără libertăţile religioase sau cultele minoritare, ci perspectiva non-religioasă.

În consecinţă, a susţinut profesorul Weiler, singura soluţie rezonabilă este toleranţa îngemănată cu respectul tradiţiilor politice instituite: dacă în Franţa, acolo unde laicitatea este o nobilă tradiţie care se trage de la Revoluţia franceză, echilibrul se obţine prin învăţarea respectului pentru cei religioşi, în Italia, acolo unde şcoala a rămas ataşată de simbolurile catolice, se cuvine învăţat respectul pentru raţionaliştii necredincioşi.

«Mesajul de toleranţă către celălalt nu trebuie să devină o formă de intoleranţă faţă de propria identitate», a spus profesorul Weiler, ca răspuns la cea mai gravă dilema în care se găseşte astăzi Europa occidentală.

La capătul deliberărilor, Marea Cameră a CEDO a constatat la sfârşitul săptămânii trecute că nu există nici un indiciu privind încălcarea dreptului la educaţie potrivit convingerilor proprii sau a libertăţii de conştiinţă şi a dat câştig de cauză statului italian.

Dar victoria este deopotrivă a ţărilor care au intervenit în proces şi a acelora care, fără să intervină, şi-au exprimat sprijinul pe teren diplomatic. E vorba de 20 de ţări europene care au pledat în favoarea menţinerii simbolurilor religioase în viaţa publică.

Cazul icoanelor româneşti

Sentinţa CEDO are pentru România consecinţe directe. În 2005, profesorul de filozofie, Emil Moise, după modelul italiencei Soile Lautsi, a dat în judecată şcoala de arte plastice la care învăţa fiica sa. El reclama faptul că icoanele de stil bizantin, expuse pe pereţii sălii de curs, ar „periclita dezvoltarea mentală, spirituală şi morală” a copiilor pricinuindu-le „suferinţe directe”.

Profesorul de filozofie, care este şi preşedinte al Asociaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă, a dezvoltat pe larg punctul său de vedere care revendica pe de o parte neutralitatea confesională a şcolii, iar pe de alta susţinea că religia ortodoxă este prin ea însăşi discriminatorie, deoarece ar cultiva „valorile de inferiorizare a femeilor”.

Emil Moise a pierdut procesul, dar a sesizat CNCD, care în luna noiembrie 2006 i-a dat câştig de cauză, emiţând o recomandare către Ministerul Educaţiei de a asigura o deplină neutralitate confesională sau, cu alte cuvinte, de a scoate icoanele de pe pereţii şcolilor.

Dar în ciuda faptului că acţiunea lui Emil Moise a fost formulată în termeni aproape identici cu cei ai italiencei Lautsi, situaţia românească e departe de a fi aceeaşi cu cea din Italia. În România nu există nici o lege sau hotărâre de guvern privind afişarea unor însemne religioase.

Icoanele au fost expuse în multe şcoli româneşti prin iniţiative spontane şi locale ca urmare a curentului de recuperare a tradiţiilor interzise de comunism.

Totuşi guvernul, deşi nu a reglementat în niciun fel prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice din România, a refuzat să urmeze recomandarea CNCD, care, în opinia sa, „ar putea contraveni obligaţiei de neutralitate a statului, echivalând cu suprimarea manifestării convingerilor religioase ale unora din cetăţenii săi”.

În cele din urmă, guvernul a cîştigat procesul împotriva CNCD la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi dacă nu ar fi existat în prealabil cazul Lautsi vs. Italia am fi asistat, cu siguranţă, la cazul Moise vs. România.

sursa>

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6477506,00.html

foto>

http://rapcea.ro/wp-content/uploads/2011/03/image-2011-03-18-8404679-41-sala-clasa-napoli.jpg