Ieşind din „zodia” leului pentru a intra în „zodia” Fecioarei…

~~~+~~~

“[…] Întru această lună, în a 15-a zi, după socotinţa unora, s’a mutat dela cele pământeşti la cele cereşti, şi prea sfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, fiind în vârstă de 75 de ani. Dupre cum scrie Epifanie şi Gheorghie Chedrin în adunarea Istoriilor, şi Meletie la Bisericeasca Istorie (Cartea I, cap. 11, pt. 2).

La a căreia mutare s’a făcut acele minuni înfricoşate, adecă: Vestirea îngerească pentru mutarea ei dela cele pământeşti la cele cereşti. Adunarea Apostolilor prin nori. Îngereştile glasuri ce se auziau la petrecerea ei la mormânt. Şi pedeapsa cutezătorilor iudei, cari din pizmă şi urâciune se pornise să răstoarne patul cu trupul acel încăpător de Dumnezeu. Dupre cum acestea toate mai pre larg sunt scrise în Sinaxarul acestei zile.

Apoi, precum soarele în această lună ieşind din zodia leului, intră în zodia fecioarei, care precum mai’nainte a închipuit pre Adormirea pururea Fecioarei, că va fi săvârşită într’însa; aşa şi pre a noastră scăpare dela leul cel nevăzut, şi intrarea supt apărarea şi postul de 15 zile a Adormirei Fecioarei, căci potrivirea acestor lucruri, nu îndeşert a fost […]”. [1] 

Cititi si>

Miride de post> Sfintii Macabei si Sfanta Cruce – inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului

---

[1] Fragment din precuvântarea Arhimandritului NEONIL, Stareţul Sfintelor “Monastiri Neamţul şi Secul” (1846), de la începutul Mineiului Lunei lui August, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1910, pp. 5-6.

_______________________________

foto>

http://ramsites.net/~kononovavm/Iconography%20project/bakhtin.jpg

 

S-a descoperit mormantul Sf. Filip, unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus

[Structura mormantului si inscriptiile lasate pe el sunt indiciile care l-au determinat pe arheolog sa afirme ca mormantul este al Sf. Apostol Filip, unul din cei 12 ucenici ai Mantuitorului Hristos. Video AICI – dan.camen.]

Ziare.com / 27 iulie 2011

O descoperire istorica pentru lumea crestina s-a petrecut in orasul Pamukkale, din Turcia, vechiul oras antic Hierapolis mentionat in Biblie. O echipa de arheologi, condusa de profesorul italian Francesco D’Andria, a descoperit mormantul Sfantului Filip, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus[praznuit la 14 noiembrie, care nu trebuie confundat cu Sfantul Filip, unul din cei 7 diaconi, praznuit la 11 octombrie – n.m.].

„Am incercat de multi ani sa descoperim mormantul Sfantului Filip. L-am gasit in sfarsit sub daramaturile unei biserici, pe care le-am scos la lumina zilei in urma cu o luna„, a declarat arheologul d’Andria, care a precizat ca mormantul nu a fost inca deschis, conform The Voice of Russia. „Intr-o zi mormantul va fi deschis. Aceasta descoperire este foarte importanta pentru lumea crestina si pentru arheologie. Aici va fi un loc de pelerinaj„, a mai spus el.

„Sfantul Filip a venit la Hierapolis si a fost omorat de romani din cauza faptului ca raspandea crestinismul in regiune. Sfantul Filip este considerat un martir. Aceasta descoperire ne-a produs o mare emotie. Filip este mentionat in Biblie si este foarte important ca i-am gasit mormantul, iar acest lucru va avea un ecou puternic in toata lumea „, a spus D’Andria.

sursa>

http://www.ziare.com/magazin/arheologie/s-a-descoperit-mormantul-lui-filip-apostolul-lui-iisus-video-1110321

 

Înmormântarea Părintelui Arsenie Papacioc (foto)

Doxologia.ro / 21 iulie 2011

Sicriul cu trupul neînsufleţit al părintelui Arsenie Papacioc a fost depus în această dimineață pe scena special amenajată în curtea Mănăstirii „Sfânta Maria”.

Începând cu orele 10.00, un sobor de preoţi și diaconi, în frunte cu Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, şi Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, au săvârşit Sfânta Liturghie.

Slujba de înmormântare era programată să înceapă la orele 13.00.

Chiar dacă a plouat, la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol au venit mii de persoane să-și ia rămas bun de la duhovnicul cu ale cărui cuvinte, rostite ori scrise, le-au hrănit și le-au mângâiat sufletele.

Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici ai Ortodoxiei, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976, a ajuns la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol, pe care a păstorit-o până în dimineața zilei de marți, 19 iulie 2011, când s-a mutat la Domnul.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa & foto>

http://www.doxologia.ro/actualitate/patriarhia-romana/inmormantarea-parintelui-arsenie-papacioc-foto

http://www.doxologia.ro/imagine/sute-de-credinciosi-au-luat-aseara-ramas-bun-de-la-parintele-arsenie-papacioc

 

Părintele Arsenie Papacioc a trecut la Domnul

[Odihneste, Doamne, cu dreptii, Dreptul acesta, ce-a fost indreptar celor multi in fapta si cuvant, pentru ca intru Tine, Cuvantul inomenit, sa primeasca Lumina Invierii Tale intru care, dintru inceput, a nadajduit! – dan.camen.]

Basilica.ro / 19 iulie 2011

Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria – Techirghiol, Stavropighie Patriarhală, a trecut astăzi, 19 iulie, la Domnul, informează Radio TRINITAS.

El s-a stins din viaţă în jurul orelor 10:00, în sânul obştii monahale căreia i-a fost îndrumător timp de 35 de ani. Părintele suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care a şi fost internat de mai multe ori în decursul acestui an la Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa.

Mai multe detalii despre momentele mutării sale la Domnul a oferit pentru Radio TRINITAS, administratorul Centrului social-pastoral „Sfânta Maria” Techirghiol, părintele arhimandrit Cleopa Nistor: „Dimineaţă părintele era foarte slăbit, însă era lucid şi comunica. În jurul orelor 10:00, a fost afectat de o insuficienţă respiratorie şi cardiacă şi răsuflând de trei ori, s-a stins din viaţă. Am chemat salvarea, însă când au ajuns au constat decesul. Părintele a trecut la Domnul liniştit, cu seninătatea caracteristică. O să îl îmbrăcăm în hainele monahale şi cele preoţeşti, iar înmormântarea am vrea să o fixăm pentru ziua de joi şi să fie înmormântat în curtea mănăstirii”.

Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei Româneşti,s-a născut la 13 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al Părintelui Arsenie a fost Anghel. În 1932 a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. Este primit ca „frate” la Mănăstirea Cozia în 1947 şi îndeplineşte pe rând mai multe ascultări la Schitul Cioclovina din judeţul Gorj (1948-1949) şi la Mănăstirea Sihăstria (1949). A fost tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti (1950), a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Slatina (26 septembrie 1950). Este arestat la 14 iunie 1958 şi condamnat la 20 de ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Astfel, trece prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava şi a fost eliberat în 1964. După ieşirea din închisoare este numit preot în Ardeal; a fost un timp stareţ la Mănăstirea Cozia, iar din 1976 devine duhovnic al Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bparintele_arsenie_papacioc_a_trecut_la_domnulb_4967.html

foto> Dan Mihalcea *(BadorGood.com)

http://badorgood.com/membri/dan%20mihalcea/fotografii/2

 

Cathedral Plaza, noul Goliat?

Inca de la inceput, din 2006, de cand s-a starnit controversa aceasta cu ridicarea imobilului de 19 etaje in imediata vecinatate a Catedralei Romano-Catolice „Sf. Iosif” din Bucuresti – monument istoric, Arhidieceza *(ARCB) a initiat demersuri prompte, juridice, in vederea stoparii ridicarii acestei constructii. Am vazut cu ochii mei cum acest turn modern domina trufas imprejurimile, fiind in contrast total cu arhitectura de epoca a imobilelor din vecinatate.

Pe langa argumentele legate de armonia arhitectonica care trebuie sa existe in planul urbanistic al metropolei, dar si de existenta unei legi speciale care nu permite construirea de imobile in imediata vecinatate a cladirilor monument-istoric *(mai ales ca este vorba de un lacas de cult), ARCB a facut cunoscut opiniei publice pericolul posibilei inclinari a catedralei – din pricina apropierii prea mari dintre cele doua imobile (8 m) – structura de rezistenta putand fi afectata *(vezi cazul Bisericii Armenesti), sau felul cum s-a obtinut autorizatia de construire.

Dupa cativa ani de procese, Curtea de Apel Suceava a stabilit ca autorizatia de construire a fost data in mod ilegal de catre Primaria Sectorului 1 si, deci, imobilul a fost construit ilegal. Au urmat apoi inca sase cai extraordinare de atac impotriva acestei decizii, initiate de Primaria Sectorului 1 si Millenium Building Development *(MBD), care detine imobilul, pe care Curtea de Apel Suceava le-a respins. Cea de-a sasea cale de atac, si ultima posibila, a fost respinsa pe 11 iulie a.c., Curtea de Apel Suceava stabilind „irevocabil nulitatea autorizaţiei de construire a auto-intitulatei clădiri Cathedral Plaza”.

Goliatul acesta arhitectonic pare acum infrant. Zic goliat, pentru ca omul care detine imobilului este cel mai bogat evreu – Eyal Ofer – si pentru ca ARCB cere acum ca imobilul sa fie demolat, iar terenul expropriat. Prastia cu care s-a luptat ARCB a fost Justitia Romana, iar pietricica, care a doborat juridic la pamant turnul, a fost insasi autorizatia de construire, care s-a dovedit pana la urma a fi ilegala. In Romania, ridicarea autorizatiei unui turn zgarie-nori, pentru apararea unui monument-istoric, este o „premiera„.

Reprezentantii Cathedral Plaza au spus ca decizia Curtii din Suceava „este una obscură, dubioasă şi tardivă” si ca „Proiectul Cathedral Plaza este finalizat şi a intrat în circuitul civil”. Omul de afaceri evreu „schimba armele” si promite, ca si mai inainte, sa mearga si mai departe, la CEDO, recunoscand ca acum este „blocat„. De cealalta parte, ARCB face dovada ca este doar un „presupus proces„, folosit de MBD si mai inainte pentru „intimidarea instanţelor de judecată, pe care le acuză, nejustificat de inconsecvenţă şi părtinire”, aratand ca pana in luna mai a.c. la CEDO nu era inregistrata nicio cerere MBD.

Daca vom asista la demolarea acestui turn atunci, cu adevarat, va fi o premiera in Romania, iar ecoul acestei prabusiri va trece granitele tarii si va re-credibiliza Justitia Romana. De asemenea, pentru noi, ortodocsii, determinarea pe care au avut-o romano-catolicilii in apararea catedralei monument-istoric trebuie sa ne fie model, si imbold pentru a ne proteja, la randu-ne, pe cat putem, zonele de protectie ale lacasurilor de cult, cu orice pret…

dan.camen.

foto>

http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/Cathedral_Plaza_s-a_vandut_cu_70_de_milioane_de_euro_0_473353095.html

 

Nicolae Paulescu – 80 de ani de la adormire

[Anul acesta se implinesc 80 de ani de la adormirea „Geniului stiintei crestine” – Nicolae Paulescu († 19 iulie 1931). Cateva cuvinte, care evoca in unghere personalitatea acestui crestin, aveti redate mai jos. Doamne, invesniceste geniile care mor!… – dan.camen.]

Geniul romanesc al stiintei crestine – Nicolae Paulescu

Astazi, intelectualul crestin este socotit de “elita intelectuala” ori exentric, ori “inapoiat”. Intelighentia, alcatuita in cea mai mare parte din oameni “rationali”, atei sau indiferenti religios – in cel mai bun caz, – anticrestini – in cel mai rau. Elitei “nereligioase” intelegem sa-i contrapunem modele de intelectuali crestini din epoca interbelica.

Acesti intelectuali crestini trebuie sa fie reperele noii generatii

In anul 1942, exceptionalul teolog Nicolae Mladin (1914-1986), monah autentic, devenit Mitropolit al Ardealului, publica un articol in Revista teologica, intitulat “Doctrina despre viata a profesorului Nicolae Paulescu”. Era al doilea text de forta al literaturii ortodoxe referitor la marele profesor, primul fiind al ganditorului crestin Nichifor Crainic: “Nicolae Paulescu, fondatorul nationalismului crestin”, aparut in volumul Ortodoxie si etnocratie (Ed. Cugetarea, 1937).

Parintele Mladin a scria: “Paulescu este pentru stiinta romaneasca – in sancturarul stiintei universale – ceea ce este Pasteur pentru Franta”. Doi savanti crestini – Louis Pasteur (apartinand spatiului romano-catolic) si Nicolae Paulescu (apartinand spatiului ortodox) – pentru o Europa descrestinata de revolutia franceza si de revolutia bolsevica.

“Cauza prima este Dumnezeu!”

Pasteur (parintele Chimiei biologice si al Microbiologiei) ne-a lasat marturie: “Notiunea si respectul de Dumnezeu ajung in mintea mea pe cai tot atat de sigure ca acelea care ne conduc la adevaruri de ordin fizic”.

Paulescu (descoperitorul insulinei), la randu-i, spunea: “A demonstra existenta unei cauze prime a vieii, imateriala, unica si infinit-inteleapta; iata limita sublima la care ajunge fiziologia. Aceasta cauza prima este Dumnezeu”.

Astazi, necroforii si sicofantii stiintei romanesti, mai precis intelectualii atei ante si post-decembristi, nu mai gandesc cauzal. Ei judeca ideologic si… pragmatic, oficializand adevaruri stiintifice (medicale, sociologice, istorice etc.) dupa cum le cere partidul, statul, rectorul, decanul, presedintele…

Adevarul Evangheliei, gandit stiintific

Gandirea paulesciana ar putea constitui subiectul unor utile si interesante teze de doctorat atat in domeniul medicinii, cat si in filosofie si teologie. Dar cum Paulescu a fost un intelectual crestin si nationalist pe deasupra, gandirea si viata lui sunt denaturate, cand nu defaimate, ignorate, cand nu contestate vehement. Conceptia despre lume si viata a profesorului Paulescu trebuie tinuta sub obroc, fiindca azi aparitia sintagmei “intelectual crestin” poate periclita planurile scelerate ale celor care vor sa-l scoata pe Hristos din Universitate si din Academie, iar a omagia un nationalist, fie el si savant, nu e corect politic.

Nichifor Crainic, remarcabil interpret al gandirii paulesciene, descoperise valoarea stintifica a scrierilor profesorului de fiziologie: “Pentru Nicolae Paulescu, nationalismul e adevarul natural, iar crestinismul e adevarul supranatural. (…) Nu e nici o lauda pentru noi sa recunoastem ca pana azi apologia adevarului crestin pe temeiuri stiintifice, inchegata de Paulescu, e mult mai pretuita in Occident, decat in Romania. (…) Nicolae Paulescu e filosoful care gandeste stiintific adevarul Evangheliei”.

Spiritul paulescian si “era” Animal Planet

O parte din operele fundamentale ale gandirii paulesciene au fost retiparite in ultimii ani. “Conceptia despre viata a profesorului Paulescu “- acel studiu al Mitropolitului Mladin – a fost retiparit si el la Iasi, in 1997, prin grija eseistului Mircea Platon. Insa, duhul stiintific al lui Paulescu este in continuare tinut la usile Universitatii romanesti post-comuniste (dupa cum am aratat alta data, la fel se intampla si cu spiritul lucrarilor altor mari carturari crestini ai romanilor). De altfel, nici in Occidentul – alta data avid de stiinta lui Paulescu – nu este astazi tolerata gandirea paulesciana. Stiinta lumii orbecaieste prin intunericul holisticii, al evolutionismului de tip Anima Planet, al ateismului, al neoprotestantismului de “factura antihristica”. Desi nanotehnologia a disecat omul, tainele, misterul, Dumnezeu nu are loc in stiinta moderna.

Savantul crestin Paulescu ajunsese la cauza prima – Dumnezeu – doar cu instrumentele stiintei medicale de la nivelul anilor 1910 – 1930. Si a platit. I s-a refuzat recunoasterea descoperirii insulinei, fiind privat si de premiul Nobel pentru medicina.

A trait ca un ascet ortodox

Paulescu le vorbea studentilor despre Legea iubirii, despre Biserica lui Hristos, despre Jertfa euharistica. Un student al sau, N. Mucichescu-Tunari, relata, in revista Sfarma Piatra, in 1936, o discutie cu Paulescu: “Imi aduc aminte ca ne-a intrebat o data, pe fiecare, daca ne ducem la biserica in fiecare duminica. (…) Si, cum era de asteptat, raspunsul nostru nu l-a multumit. Ba chiar s-a suparat. Si ne-a dojenit aspru. Dojana aceea n-am s-o uit niciodata”.

Memorabile au ramas si cuvintele lui Paulescu adresate studentimii sub forma unui manifest: “Nationalismul, adica iubirea de Neam, il aveti imprimat in suflet, caci e un instinct cu care v-ati nascut si n-aveti nevoie sa-l invatati, ci numai sa-l disciplinati”.

Asadar, iata care erau sentimentele care il calauzeau pe profesor: dragostea pentru Hristos si iubirea de neam.

Nichifor Crainic, titularul catedrei de Mistica de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti (abandonata astazi, in favoarea ecumenismului !) a descris astfel sfarsitul savantului: “A trait ca un ascet ortodox si a murit in paradisiaca seninatate sufleteasca, primind Sfintele Taine din mana parintelui Ghita de la biserica lui parohiala din Bucuresti, cu hramul Sfantul Mina. Viata lui a fost viata aproape ireprosabila a sfintilor. Ce pilda covarsitoare de nationalism crestin ne-a lasat omul acesta, care isi ingenunchia geniul si imensa-i stiinta in fata Sfantului Potir, care a dorit ca ramasitele lui pamantesti sa fie infasurate in flacarile tricolorului romanesc!”.

Silviu Alupei

Articol aparut in Revista de gandire politica si crestina – ROST

sursa>

http://trandafirescu.wordpress.com/2009/12/06/geniul-romanesc-al-stiintei-crestine-nicolae-paulescu/

 

MNIR: EXPONATUL LUNII IULIE – STEAGUL LUI ŞTEFAN CEL MARE

Bucureşti/ 4 iulie 2011

Muzeul Naţional de Istorie a României este onorat să anunţe faptul că în luna iulie, în cadrul seriei de micro-expoziţii „Exponatul lunii”, va fi prezentat publicului, un obiect liturgic excepţional, cunoscut sub denumirea de „Steagul lui Ştefan cel Mare”.

Vernisajul micro-expoziţiei va avea loc miercuri, 6 iulie 2011, ora 11.00 în prezenţa unor distinşi diplomaţi, Excelenţa Sa Henry Paul, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Franceze în România şi Excelenţa Sa Iurie Reniţă, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Moldova în România, respectiv a oficialilor Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. Vernisajul va fi urmat de o prezentare de specialitate privind complexul proces de restaurare întreprins pentru acest obiect textil excepţional.

Exponatul amintit este o broderie bizantină realizată în secolul al XV-lea care îl înfăţişează pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, socotit un simbol al biruinţei militare. Iconografia şi încadrarea cronologică a piesei au creat iniţial confuzia că ar fi vorba despre un steag de luptă al voievodului Ştefan cel Mare, dar absenţa stemei Moldovei, caracteristică stindardelor militare, nu susţine ipoteza amintită.

Broderia îl înfăţişează pe Sfântul Gheorghe aşezat pe un tron, având tălpile sprijinite pe un balaur înaripat, cu trei capete. Pe steag sunt brodate două inscripţii – una în limba slavonă cu o rugăciune a domnitorului Ştefan cel Mare către Sfântul Gheorghe – şi alta în limba greacă „Sfântul Gheorghe din Ca[p]padocia” care nu pomeneşte însă faptul că steagul ar fi fost dăruit de Ştefan cel Mare unei mănăstiri de la Athos, aşa cum se obişnuia în epocă.

În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general al României la Salonic, G.C. Ionescu şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, Regatul Român a recuperat acest preţios obiect de la Mânăstirea Zographou de pe Muntele Athos. În martie 1917, consulul comunica Ministerului Afacerilor Externe că generalul francez i-a predat drapelul, care ulterior a fost trimis Legaţiei României de la Paris la bordul unui vas de război francez. Iniţiativa recuperării preţiosului obiect a aparţinut marelui om politic Ion I.C. Brătianu (1864–1927). În cele din urmă, la 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul lui Ştefan cel Mare a fost predat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar. Steagul lui Ştefan cel Mare a fost supus unui complex proces de restaurare care a durat mai bine de şapte ani. Iniţial, broderia a fost lucrată pe suport de mătase, dublată cu o ţesătură din in. Suportul din mătase s-a degradat de-a lungul timpului şi a fost înlocuit de către călugări, din neştiinţă, cu catifea de calitate inferioară, prin decuparea şi lipirea cu clei organic a piesei pe noul suport, intervenţie total necorespunzătoare care a afectat starea originară a piesei. Astfel, după o perioadă îndelungată, Steagul lui Ştefan cel Mare poate fi din nou admirat în cadrul micro-expoziţiei „Exponatul lunii la Muzeul Naţional de Istorie a României”, în luna iulie, de miercuri până duminică, între orele 10.00 – 18.00.

sursa>

http://www.mnir.ro/ro/Evenimente/Eveniment.aspx?IDEveniment=144

~~~+~~~

Epopeea aducerii din Athos a unui steag al lui Ştefan cel Mare

Florin Sinca

În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general român la Salonic, G.C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a recuperat de la Mănăstirea Zografu, din Sfântul Munte Athos, un steag al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din anul 1500.

Drapelul rămăsese la Zografu nu mai puţin de 417 ani. Era „cel mai preţios odor” donat de domnitorii români la Athos. Situată în partea nord-vestică a peninsulei atonite, Mănăstirea Zografu a fost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia). Prădat de piraţi, dar şi de cruciaţi, lăcaşul a fost refăcut în 1466-1502 de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), care a zidit biserica actuală cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Zografu este a IX-a în ierarhia celor 20 de mănăstiri atonite şi singura „bulgărească”.

Cum arată steagul?

Din mai multe rapoarte şi descrieri ale diplomaţilor noştri putem spune că steagul marelui voievod are 1,17 m pe 0,92 m, era ornat cu 16 pietre, roşii, verzi şi albe. Unele erau atunci pierdute. Este brodat cu fir de argint şi de aur şi îl reprezintă pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe stând pe tron, ţinând o sabie, cu mânerul în mâna dreaptă şi cu vârful în stânga. Are chipul brodat în mătase, iar sub picioare are un dragon cu trei capete. Doi îngeri ţin cu mâna dreaptă deasupra capului sfântului o coroană, iar cu stânga, unul un paloş, iar celălalt, o coroană în formă de inimă. De jur împrejur este o inscripţie slavonă cu rugăciunea voievodului către Sf. Gheorghe, anul realizării (1500), în al XLIII-lea an de domnie. Însă inscripţia nu pomeneşte că a fost dăruit de voievod la Athos, aşa cum se obişnuia. Broderia este de mătase roşie, ştearsă de ani, peste care, nu din rea voinţă, ci din neştiinţă, călugării bulgari puseseră atunci o catifea de proastă calitate.

Consulul G.C. Ionescu văzuse steagul nestricat de călugări încă din 1903, iar în 1914 l-a întrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerut moşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mănăstirii de către Ştefan cel Mare şi care i-a fost luată la secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Consulul mai semnala că la Mănăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur, care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe. În urmă cu câţiva ani, un grup de englezi, profesori la Londra, a oferit lăcaşului o sută de mii de franci pentru el, însă nu a fost dat. Laudă călugărilor bulgari!

Ionel Brătianu cere obţinerea nepreţuitului simbol

Iniţiativa recuperării preţiosului trofeu a aparţinut celui mai mare om politic pe care l-a avut România, Ion I. C. Brătianu (1864-1927), care, la 15 februarie 1917, în calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, a trimis următoarea telegramă Legaţiei României de la Atena: „Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare”. Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine (MAS) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară.

La 4 martie 1917, prin ministrul României la Atena, Nicolae N. Filodor, a comunicat MAS personal vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Tache Ionescu, că este informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despre existenţa la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, acum sub ocupaţia trupelor ruse, a unui steag care a aparţinut domnitorului Ştefan cel Mare. „Existenţa acestui drapel, care are o inscripţie, este cunoscută Academiei Române”. În circumstanţe favorabile, Gidel, căpitan din Statul Major francez, din arma jandarmeriei, profesor de drept internaţional la Universitatea din Sorbona, a promis concursul său pentru ca România să reintre în posesia acestui „preţios obiect care face parte din istoria naţională”.

Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, la 6 martie 1917, ministrul N. Filodor expedia telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel, generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus de la Sf. Munte să ia drapelul şi să-l expedieze la Statul Major francez. Nu mult după aceasta, la 14 martie, generalul francez era deja în posesia drapelului. La 8/21 aprilie 1917, Legaţia României din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13 martie.

La 25 martie, de Buna-Vestire, aveam într-adevăr o veste bună: consulul general al României la Salonic, G.C. Ionescu, comunica MAS că generalul francez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile române competente. Gidel şi Ditch au fost decoraţi cu „Coroana României” în grad de comandor.

Epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917. MAS i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris. România a dovedit o oarecare neglijenţă, ca să nu spunem mai mult, drapelul fiind transportat de… uşierul legaţiei, Gaj Taşcu, într-o „cutie de tenechea”, e adevărat sigilată cu sfoară şi ceară roşie, iar la 24 aprilie, tot prin mijlocirea generalului Sarrail, a fost încredinţat maiorului S. Dilon, probabil căpitanul unui vas militar francez. Într-un final fericit, la 29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atunci să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze „acest preţios trofeu de aici la Iaşi”. Ţara era sub ocupaţia Puterilor Centrale.

În sfârşit, acasă

La 25 martie 1917, generalul Sarrail a comunicat Consulatului General Regal Român de la Salonic: „Am onoarea să vă remit această glorioasă amintire, bucuros că pot răspunde astfel dorinţei unei naţiuni aliate. Primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii şi celor mai bune sentimente”.

Despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului nu avem ştiri. Mult după aceasta, la 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciul, directorul Arhivelor Statului, întreba MAS unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossy, menţiona că obiectul a fost încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns la Bucureşti, curierul nu l-a dus la MAS, ci la Ministerul de Război, aşa cum informa, la 26 decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt.-col. Skelety. În cele din urmă, la 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul.

Omagiu celor care au făcut posibilă aducerea steagului

În prezent, această nepreţuită relicvă a unui trecut de luptă şi de credinţă strămoşească, rămasă de la viteazul apărător al Creştinătăţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori, fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009, să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava.

Se cuvine în final să omagiem ataşamentul pentru un simbol de luptă şi un simbol ortodox al călugărilor de la Zografu, care nu l-au înstrăinat, deşi sigur aveau nevoie de bani, apoi râvna consulului G.C. Ionescu, care a depus toate eforturile pentru a-l vedea în ţară şi limpezimea gândirii lui Ionel Brătianu. Deloc de neglijat a fost aportul generalului francez Maurice Sarrail. Ce-a fost acesta, decât un binefăcător de care istoria noastră a dus lipsă de atâtea ori!

sursa>

http://www.ziarullumina.ro/articole;1513;1;52160;0;Epopeea-aducerii-din-Athos-a-unui-steag-al-lui-Stefan-cel-Mare.html

 

Statele UE vor putea interzice cultivarea organismelor modificate genetic

Ziare.com / 5 iulie 2011

Statele membre UE au dreptul sa interzica sau sa restrictioneze cultivarea organismelor modificate genetic (OMG), dupa o modificare a legislatiei in Parlamentul European.

Tarile membre vor putea argumenta aceste decizii folosindu-se de date legate de protectia mediului, au decis, marti, deputatii europeni cu 548 voturi „pentru”, 84 „impotriva” si 31 abtineri.

Actul normativ va fi transmis Consiliului UE pentru discutii suplimentare, se arata intr-un comunicat al Parlamentului European.

„Sunt incantata ca Parlamentul a ajuns la un acord cu privire la un subiect asa de dificil precum OMG-urile, care de multi ani este o cauza de preocupare pentru cetateni. In cazul in care Consiliul reuseste sa adopte o pozitie comuna, acest acord echilibrat va oferi statelor membre si regiunilor dreptul de a nu cultiva OMG-uri, daca nu doresc acest lucru„, a spus raportoarea PE Corinne Lepage (ALDE, FR) in cadrul dezbaterilor.

In prezent, doua varietati de culturi modificate genetic au primit aprobarea UE de a fi cultivate: o anumita specie de porumb si un tip de cartof adaptat pentru productia de amidon.

In momentul de fata, putine state membre UE cultiva aceste culturi in scop comercial, iar unele dintre ele (Austria, Franta, Grecia, Ungaria, Germania si Luxemburg) au aplicat interdictii in cadrul asa-numitei „clauze de salvgardare”, tinand cont de regulile existente, arata comunicatul PE.

sursa>

http://www.ziare.com/mediu/omg/statele-ue-vor-putea-interzice-cultivarea-organismelor-modificate-genetic-1105569

 

Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea – îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

---

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

 _________________________

foto>

http://de.academic.ru/pictures/dewiki/71/Goreme_OpenAir_Museum_Dunkle_Kirche_2_11_2004.jpg

http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/romanides_ioannis_pr-teologia_patristica-6669.jpg

 

Ierarhii ortodocsi ardeleni isi exprima speranta intr-un dialog onest si sincer cu greco-catolicii

Comunicat de presă

Mânăstirea Râmeț, 4 iulie 2011

Ierarhii celor două Sinoade Mitropolitane, ale Ardealului și Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, s-au întrunit, luni, 4 iulie 2011, în ședință comună la Mânăstirea Râmeț, județul Alba, în conformitate cu hotărârea Sfântului Sinod, sub președinția IPS Arhiepiscop și Mitropolit Laurențiu și a IPS Arhiepiscop și Mitropolit Andrei.

Principalul punct al discuțiilor l-a constituit pregătirea reluării dialogului, la nivel de ierarhi, dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică. În acest sens, Patriarhia Română a adresat, la 6 iulie 2010, o scrisoare Bisericii Greco-Catolice, cu invitația de a relua dialogul cu Biserica Ortodoxă Română.

Întrucât un dialog nu poate fi construit credibil fără o asumare corectă a situației istorice și a diferendului patrimonial, Eparhiile ortodoxe din Ardeal și Banat au pregătit reeditarea cărții „Relațiile actuale dintre ortodocși și greco-catolici”, care își propune să prezinte corect și obiectiv situația celor două Biserici care au, nu doar o dispută patrimonială, ci și o istorie comună, ce coboară până în anul 1700.

Cu dorința sinceră de a se angaja într-un dialog onest și realist, ierarhii ortodocși ardeleni își exprimă speranța că acest nou orizont al relațiilor dintre cele două Biserici românești, va duce la cultivarea unui climat de pace și respect între ierarhii, clericii și credincioșii ortodocși și greco-catolici, legați prin mărturisirea credinței în Același Domn Iisus Hristos.

Biroul de presă al Mitropoliei Clujului

sursa>

http://www.mitropolia-clujului.ro/Stiri-si-evenimente/Ierarhii-ortodocsi-ardeleni-isi-exprima-speranta-intr-un-dialog-onest-si-sincer-cu-greco-catolicii–eID236.html

~~~+~~~

Sinoade mitropolitane reunite la Mănăstirea Râmeţ

Basilica.ro / 4 iulie 2011

[…] Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului a precizat că „Problemele pe care le-am discutat sunt probleme comune şi de aceea, împlinind hotărârea Sfântului Sinod de a face cel puţin două sinoade reunite în cursul unui an am reuşit să ne exprimăm unitatea de credinţă, unitatea în luarea deciziilor şi mai ales responsabilitatea pe care o avem faţă de Biserica lui Hristos pe care o păstorim”.

„Însuşi faptul că ne-am întâlnit aici la Râmeţ în această vatră de spiritualitate, de credinţă este dătător de curaj, dătător de râvnă în misiunea pe care o avem într-o lume secularizată. Toţi ierarhii ortodocşi au misiunea aceasta sfântă, dar în mod special ierarhii din Transilvania se confruntă cu o anume stare de lucruri şi încearcă să găsească soluţiile potrivite”, a spus Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Totodată, Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei a declarat: „Credem că ceea ce am săvârşit astăzi noi aici va fi de folos pentru binecredincioşii noştri creştini şi pentru neamul şi Biserica noastră”.

În cadrul şedinţei s-a discutat şi problema reeditării unei cărţi-document care prezintă istoricul dialogului dintre cele două culte.

„S-a hotărât reeditarea cărţii intitulată ‘Relaţiile actuale dintre ortodocşi şi greco-catolici’ în editura Renaşterea a Arhiepiscopiei Clujului care se constituie totodată un suport istoric şi juridic asupra situaţiei diferendului patrimonial existent între ortodocşi şi greco-catolici astăzi. Întrucât un dialog nu poate fi construit credibil fără asumarea corectă a istoriei celor două confesiuni şi a diferendului patrimonial care există de aceea s-a considerat oportună şi ca o primă piatră în construirea acestui dialog reeditarea acestei cărţi tocmai datorită faptului că se doreşte şi sublinierea că cele două biserici nu împart doar un diferend patrimonial, ci şi o istorie comună care coboară până în anul 1700”, a precizat Pr. Bogdan Ivanov, purtător de cuvânt Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Printre problemele dezbătute la Mănăstirea Râmeţ s-au mai aflat şi rânduiala primirii în Biserica Ortodoxă a eterodocşilor, dar şi canonizarea unor noi sfinţi români.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/sinoade_mitropolitane_reunite_la_manastirea_ramet_6713.html

~~~+~~~

Sinod reunit al mitropoliilor din Transilvania

Reintregirea.ro / 4 iulie 2011

[…] „Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române şi-a exprimat printr-o scrisoare hotărârea de a fi reluat dialogul cu cultul greco-catolic, astfel că în şedinţa comună a celor două Sinoade Mitropolitane acesta va fi punctul principal de discuţii. Hotărârea respectivă vizează întreg cuprinsul Patriarhiei, dar sigur că în Ardeal această problemă este mai stringentă„, a precizat preotul Bogdan Ivanov, secretarul de cabinet al mitropolitului Clujului, IPS Andrei Andreicuţ.

Dialogul între cele două confesiuni se va purta la nivel de ierarhi, el fiind întrerupt în urmă cu câţiva ani, după ce Biserica Greco-Catolică a decis să menţină acţiunea în instanţă cu privire la retrocedarea unor lăcaşuri de cult, conform reprezentantului Arhiepiscopiei clujene. De precizat că şedinţa comună a Sinodului Mitropolitan al Ardealului şi a Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este prima de acest fel de la instalarea ca mitropolit a Înaltpreasfinţitului Andrei Andreicuţ. În cadrul şedinţei de astăzi se va discuta şi reeditarea unei cărţi-document care prezintă un istoric al dialogului ortodox-greco-catolic, editată acum câţiva ani la Cluj. La şedinţa reunită a celor două sinoade vor participa toţi ierarhii de pe cuprinsul celor două mitropolii.

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3689