„MAGII” de Vasile Voiculescu

[Trei poezii despre cei trei magi din Răsărit şi intreitele lor daruri aduse Puncului Hristos scrise de poetul crestin Vasile Voiculescu. In prima, autorul face referire stricta la cele trei personaje biblice, in cea de-a doua autorul se transpune poetic in rolul de „nou mag”, iar in ultima arata cum au slujit intreitele daruri vanzarii, ingroparii si prohodirii Mantuitorului Iisus Hristos. – dan.camen.]

MAGII [1]

 de Vasile Voiculescu

Pe urma stelei strălucite ce-a izvorît din infinit

Trei magi, sătui de contemplare, încălecară, şi-au pornit…

Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,

Ci s’avântară ‘n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.

Deşi din porţile cetăţii un pas afară n’au făcut,

Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum deapururi cunoscut.

Străini, pe ţărmuri neunblate, pe mări, prin codri şi pustii

Deadreptul cale îşi croiră pe urma stelei argintii…

Înfriguraţi, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi:

…Şi nu ştiau unde-au s’ajungă, ştiau atât, ce vor găsi!

În fundul lumii străbătură, apoi încet s’au înturnat

Prea fericiţi c’au dat prinoase şi că ’n sfârşit s’au închinat.

Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii,

Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii.

Ce ’nsufleţiţi ca de-o izbândă, îşi cred tot visul împlinit

C’au mers pe urma unei stele . . . ce s’a pierdut în infinit!

 ~~~+~~~

NOUL MAG [2]

 de Vasile Voiculescu

Am obosit de-atâta aşteptare

Cu ochii sus pe cer…

Şi steaua vieţii tot nu mai răsare.

De astăzi însă n’o mai cer.

Plec singur spre locaşul de ’nchinare,

Spre Staulul râvnitului Mister.

Luceafărul menit ca să-mi răsară

Atât a zăbovit,

Că nu mai vreau să ştiu dacă s’a stins,

Ori eu dac’am orbit…

Nu mai aştept lumina din afară:

O alta ’n mine tainic s’a aprins

Şi arde ’n fund pojarnica ei pară,

Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum –

Cu ochii ’ntorşi spre ea pornesc la drum

 ~~~+~~~ 

DIN CÂTE TRELE DARURI [3]

 de Vasile Voiculescu

Din câte trele Daruri ce Magi-i hărăziră

Nu i-a rămas acuma nimic să-l mai mângâie,

Nici fir măcar de aur, de smirnă ori tămâie…

Şi Darurile iată în ce chip Îl slujiră:

Tot aurul, pe care l-a dat cui sta să-i ceară

L-au strâns pizmaşii preoţi şi fu prilej pierzării:

Cu el plăti Caiafa, peşin, preţul vânzării

Când s’a tocmit cu Iuda să-L cumpere ’ntr’o seară.

Iar smirna cuvioasă, amar de ani păstrată,

Abia de se ajunse când Îl îmbălsămară,

Aşa că ucenicii cerşiră de-I turnară

Pe trupul plin de sânge mireasma consacrată.

În urmă, cu tămâia i-au afumat mormântul

Când au venit să-L plângă, în stol mironosiţe…

Iar Maică-Sa, smulgându-şi bogatele-i cosiţe,

Purta pierdută hârbul şi tămâia pământul.

---

[1] Culeasă din V. Voiculescu, Poezii. Ediţii Definitive, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (1944), Ed. Semne, Bucureşti, 2006, p. 18

[2]  Ibidem, p. 63

[3] Ibidem, p. 88

foto>

http://2.bp.blogspot.com/_5ADysATyO2Q/TSHmQesFtjI/AAAAAAAACoM/tVwBt5VatTY/s1600/Magi_%25281%2529.jpg

 

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR” – Pastorala de Craciun a PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul "Fratii Kramazov" a lui F. M. Dostoievski

[Anul acesta, cu prilejul sosirii praznicului Nasterii Domnului, PS Sebastian ne invita sa lecturam si sa meditam pe marginea capitolului care face referire la Marele Inchizitor din romanul „Fratii Kramazov” al lui Dostoievki. Este o pastorala profunda si puternica, care are menirea sa dezghete acel fior de iubire sfanta din noi si sa incalzeasca inimile noastre pentru Domnul. Sublinierile din text imi apartin. – dan.camen.]

~~~+~~~

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR”

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.

Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.

Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.

Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.

Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomod; discret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!

Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabil, pentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.

Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepere, şi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât El, mai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.

Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.

În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…

Dragii mei,

Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)… Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…

Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

---

[1] Vezi capitolul intitulat „Marele Inchizitor”, în romanul Fraţii Karamazov.

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/12/19/hristos-si-%E2%80%9Emarele-inchizitor%E2%80%9D-scrisoare-pastorala-la-nasterea-domnului/

 

Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk pentru Agerpres: în problema Mitropoliei Basarabiei părţile au convenit să se abţină să facă paşi unilaterali

Mitropolitul Ilarion: Patriarhiile Română şi Rusă vor continua dialogul

vizând Mitropolia Basarabiei

Agerpres.ro / 9 decembrie 2011

Responsabilul cu relaţiile externe al Patriarhiei Ruse, Mitropolitul Ilarion, pledează, într-un interviu acordat Agerpres, pentru aprofundarea relaţiilor cu Biserica Ortodoxă Română, dar punctează şi problema Mitropoliei Basarabiei, afirmând că părţile au convenit să se abţină de la paşi unilaterali. Recent întors de la Vatican, mitropolitul Ilarion vorbeşte şi despre condiţiile unei întâlniri dintre patriarhul rus Kirill şi papa Benedict al XVI-lea. De asemenea, dă o notă stării spirituale a lumii şi îşi prezintă viziunea pentru convieţuirea paşnică într-o societate multiculturală. […]

Agerpres: Aţi efectuat recent o vizită la Roma, unde v-aţi întâlnit cu Papa Benedict al XVI-lea. Aţi reuşit să mai atenuaţi din contradicţiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Catolică în ceea ce priveşte proprietatea lăcaşurilor din Ucraina? 

Mitropolitul Ilarion: Reprezentanţii oficiali ai Vaticanului împărtăşesc îngrijorarea noastră cu privire la situaţia dificilă din Ucraina. Papa Ioan Paul al II-lea, la vremea sa, într-o discuţie cu predecesorul meu, actualul patriarh Kirill, a recunoscut că teritoriul activităţii pastorale a Bisericii Greco-Catolice este doar partea de vest a Ucrainei. Şi pentru susţinerea păcii între Biserici, în Ucraina trebuie să ţinem cont cu stricteţe de acest principiu, cu alte cuvinte greco-catolicii nu trebuie să ducă o activitate misionară pe pământurile în care nu a existat niciodată uniune [uniatie – n.m.]. Contradicţiile existente pot fi eliminate doar prin eforturile comune ale tuturor părţilor interesate, inclusiv Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Ruse şi Biserica Greco-Catolică din Ucraina 

Agerpres: Când şi unde ar putea avea loc o întâlnire între Prea Fericitul patriarh Kirill şi papa Benedict al XVI-lea? Ce aşteptări are Biserica Ortodoxă Rusă de la o asemenea întâlnire? 

Mitropolitul Ilarion: La ora actuală este prematur să vorbim despre o dată şi un loc concrete vizând întâlnirea patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii cu Papa Benedict al XVI-lea. După cum am mai spus, pentru noi contează nu atât întâlnirea, cât conţinutul ei. Ea va avea sens doar în cazul în care va marca o ameliorare a relaţiilor dintre Ortodoxie şi Catolicism. 

Întâlnirea patriarhului cu papa necesită o pregătire minuţioasă nu atât din perspectiva protocolului, cât din punctul de vedere al identificării unei poziţii comune în problemele care astăzi ne separă, mai întâi de toate în privinţa situaţiei bisericeşti din vestul Ucrainei. În această regiune nu reuşim să ajungem la o pace şi armonie totale în relaţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici. […]

Agerpres: În luna iulie aţi avut o întâlnire cu patriarhul Daniel. Aţi putea să ne relataţi ce probleme aţi discutat? Aţi reuşit să armonizaţi poziţiile în problema Mitropoliei Basarabiei? 

Mitropolitul Ilarion: Întâlnirea cu Prea Fericitul Daniel, care a avut loc pe 19 iulie, la Bucureşti, a avut un caracter pozitiv. Am discutat cele mai diverse teme, începând de la problemele bilaterale şi terminând cu agenda dialogului interortodox şi interconfesional. Am constatat că Bisericile noastre au puncte de vedere apropiate asupra procesului de pregătire a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericilor Ortodoxe, opinii similare în privinţa evenimentelor care au loc astăzi în lumea ortodoxă. 

Referitor la Mitropolia Basarabiei, am ajuns la înţelegerea comună că în această problemă trebuie să ne abţinem de la orice pas unilateral, care ar putea bloca bunele perspective care se conturează în ultimii ani în relaţiile dintre Bisericile noastre. Vom continua dialogul cu scopul de a găsi căi de soluţionare a acestei dureroase probleme.

Interviul integral il puteti citi AICI (rom) si AICI (rus)

sursa>

http://www.agerpres.ro/media/index.php/cultura/item/95183-Mitropolitul-Ilarion-Patriarhiile-Romana-si-Rusa-vor-continua-dialogul-vizand-Mitropolia-Basarabiei-Corespondenta-Agerpresinterviu.html

foto>

http://www.ellada-russia.ru/images/portal/3RIA-564018-Preview.jpg

http://www.ellada-russia.ru/images/111.jpg

 

Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, ii exonereaza pe evrei de vina colectiva a uciderii lui Iisus Hristos

Cotidianul evreiesc „The Jerusalem Post” (Jeremy Sharon) a publicat de curand un articol care face referire la o recenta declaratie comuna semnata pe 6 decembrie a.c. de Rabinul-Sef al Israelului, Iona Metzger, si Arhiepiscopul ortodox al Ciprului, Hrisostom al II-lea, la Nicosia in Cipru. Ce este interesant de observat la acest document este ca intaistatatorul Bisericii Ortodoxe din Cipru ii exonereaza practic pe evrei de vina colectiva a uciderii lui Iisus Hristos *(deicid), la fel cum a facut-o Papa Benedict anul acesta in cartea sa, intitulata „Isus din Nazaret” si urmand parca liniei clasice catolice trasate inca din 1965 de documentul, deja celebru, Nostra Aetate, aprobat de Conciliul II Vatican.

Dar cum interpreteaza toti acestia cuvintele Sfintei Scripturi, care relateaza faptul ca, cu propria lui gura: „tot poporul [evreu – n.m.] a raspuns [lui Pilat – n.m.] si a zis: <Sangele Lui [Iisus Hristos – n.m.] asupra noastra si asupra copiilor nostri!>„? Sf. Ev. Matei 27, 25.

Nu este vorba de o vina predestinata, ci mostenita, de aceea cred ca doar prin imbratisarea si primirea cu pocainta sincera a Celui rastignit se poate gasi impacarea cu El si, prin ea, scaparea de „vina uciderii”, iar prin impartasirea cu Sfintele Lui Taine se poate sterge definitiv Sangele care este „asupra lor si asupra copiilor lor”…

Textul integral al declaratiei comune il gasiti in intregime pe site-ul Bisericii Ciprului AICI (gr.). Reproduc in continuare mai jos cateva pasaje din articolul amintit:

Metzger si Arhiepiscopul Ciprului se angajeaza sa aprofundeze relatiile

The Jerusalem Post / 8 decembrie 2011 

Declaratia comuna a celor doi lideri religiosi afirma nelegitimatatea doctrinei vinovatiei colective a evreilor pentru moartea lui Iisus si scoate in evidenta angajamentul pentru relatii mai bune.

Rabinul-Sef Iona Metzger a semnat o declaratie istorica marti, la Nicosia, cu arhiepiscopul Hrisostom, intaistatatorul Bisericii Ortodoxe din Cipru, declaratie in care cei doi primati promit sa adanceasca relatiile dintre Biserică si poporul evreu.

Este pentru prima data cand o Biserica Ortodoxa repudiaza aceasta doctrina in mod explicit, care a fost unul dintre cei mai importanti factori in dezvoltarea antisemitismului religios in Europa.

„Noi, Rabinul-Sef al Israelului, Iona Metzger, si Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, ii multumim lui Dumnezeu pentru cresterea binecuvantata a acestui respect mutual si afirmam angajamentul nostru pentru avansarea relatiilor excelente dintre Cipru si Israel”, se spune in declaratia comuna.

[…] Declaratia mentioneaza, totusi, in mod explicit, faptul ca Biserica Ciprului nu a luat parte niciodata la acuzatiile de vina colectiva sau la „negarea sistematica” a evreimii.

„Noi sustinem, prin urmare, repudierea unei astfel de preconceptii, ca incompatibila cu invatatura Sfintei Scripturi„, se mentioneaza in declaratie.

Biserica Romano-Catolica a repudiat notiunea de vina colectiva a poporului evreu pentru moartea lui Iisus in anul 1965, odata cu promulgarea documentului Nostra Aetate, care a trecut de Conciliul II Vatican, si care prevede ca, desi anumite autoritati evreiesti au solicitat moartea lui Iisus, vina aceasta nu poate fi repartizata tuturor evreilor din acel moment, si nici evreii din ziua de astazi nu pot fi trasi la raspundere pentru ea.

Alte dispozitii importante pronuntate marti declara ca prozelitismul printre comunitatile respective „submineaza identitatea religioasa a celuilalt” si este „incompatibil cu respectul reciproc”.

“Am semnat astazi o declaratie istorica in ceea ce priveste relatia evreimii cu Biserica Ortodoxa“, a spus rabinul Metzger pentru Jerusalem Post. „Pana acum, bisericile ortodoxe au fost reticiente in a face acest tip de pas, dar Biserica Ciprului si-a asumat aceasta responsabilitate cu aceasta declaratie curajoasa de astazi” a spus rabinul Iona Metzger. „Speram ca acum, pas cu pas, vom putea sa intram in relatii similare si cu celalalte Biserici Ortodoxe importante, cum este Biserica Greciei si cea a Rusiei„. 

[…] „Acest tip de declaratie ofera legitimitate Statului Israel in ochii acestor persoane si are un impact politic semnificativ„, a mentionat rabinul.

„Este semnificativ faptul ca primatul Bisericii Ciprului este cel care a facut aceasta declaratie”, a spus rabinul David Rosen, directorul international al afacerilor inter-religioase in cadrul Comitetului Evreiesc American si consilier onorific la Rabinatul Sef privind chestiunile interconfesionale, „insa importanţa principala o constituie potentialul extinderii continutului acestei declaratii la cea mai mare parte a lumii ortodoxe”.

trad.dan.camen.

~~~+~~~

UPDATE, 9 dec 2011

DESPRE DEICID

Analiza comentatorului Catalin pe site-ul Razboi intru Cuvant

1. Aceasta “vina” asumata de evrei a fost facuta fata de Mantuitorul Insusi. Nu eu, crestinul de azi, sau Biserica Ortodoxa intemeiata de Hristos poate sa absolve de “o vina”, fie ea si colectiva, asumata personal de farisei fata de Hristos Insusi.

Biserica nu este Hristos Insusi. Asa ca singura absolvire de “vina” nu poate sa vina decat din partea lui Hristos Insusi, care poate fi facuta prin primirea cu pocainta sincera a Celui Rastignit ca fiind Mesia. Cum insa in continuare evreii Il asteapta pe Mesia, indirect neaga ca Iisus Hristos a fost Mesia, deci in prezent nu vor sa-L primeasca pe Mantuitorul.

2. Problema este ca in continuare evreii au o pozitie total contradictorie: Il neaga ca fiind Mesia pe Cel Rastignit si, totodata, vor sa fie absolviti de un deicid.

Pe de-o parte spun ca Mesia nu a venit si, deci, Cel Rastignit nu era Unsul lui Dumnezeu, iar pe de alta parte vor sa fie absolviti de “o vina colectiva”, care insa are sens doar daca este deicid, deci implicit vor sa fie absolviti de un deicid, desi afirma contrariul, ca Hristos nu era Mesia.

Ei spun cam asa: a fost, nu a fost Hristos Mesia, nu discutam acum acest lucru, desi in principiu are sens o asemenea discutie despre raspunderea colectiva a poporului evreu doar daca actul rastignirii a fost un deicid. Pe noi, evreii de azi ne deranjeaza ca suntem acuzati de o crima facuta de inaintasii nostri, pentru care noi nu avem nicio vina. Noi spunem ca nu exista o vina colectiva pentru acel act intamplat in acele vremuri.

Noi, crestinii, nu putem accepta un asemenea nivel de discutie intrucat:
– eu crestin fiind, cred in Iisus Hristos ca fiind Mesia, implicit prin credinta mea afirm ca evreii L-au rastignit pe Fiul lui Dumnezeu;
– voi, evreii nu recunoasteti ca ati facut un deicid, intrucat il asteaptati si astazi pe Mesia sa vina;
– deci, ori noi ori voi avem dreptate in aceasta privinta; asa ca, voi, daca acceptati ca ati facut un deicid va negati propria credinta, iar noi, crestinii, daca acceptam ca voi nu ati facut un deicid, ne negam propria noastra credinta;
– noi nu putem accepta un punct de plecare decat acesta: sa stabilim daca a fost acel act sau nu un deicid? Voi spuneti ca nu, noi ca da. Este un aspect fundamental peste care nu putem trece. Si aici ar trebui sa se termine discutia.

Daca noi, crestinii, am fi de acord sa discutam doar despre existenta sau nu a unei “vinovatii colective” a poporului evreu, si am accepta ca punct de plecare ca rastignirea de acum 2000 de ani a fost doar un simplu act de ucidere, fara a lua in seama Persoana Celui Rastignit ca acesta era Fiul lui Dumnezeu si fara a stabili astfel daca a fost deicid sau nu, atunci orice intelegere cu evreii referitoare la absolvirea de o eventuala vina colectiva este un act de negare a faptului ca Hristos era Fiul lui Dumnezeu.

Noi, crestinii, nu putem face abstractie de faptul ca Cel Rastignit era Fiul lui Dumnezeu si sa analizam doar caracterul colectiv al raspunderii poporului evreu, fiindca indirect am accepta ca acel act nu a fost deicid si, implicit, am accepta ca Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu.

Mie Hristos imi cere explicit sa-mi marturisesc credinta ortodoxa si nu sa ma fac ca nu vad ca actul rastignirii este un deicid sau sa nu discut in prealabil despre asta, inainte de a discuta despre cine este vinovat si cat de vinovat.

Nu pot sa fac abstractie ca Cel rastignit era Fiul lui Dumnezeu, fiindca asa mi se sopteste, viclean, la ureche, chipurile pentru “buna invoire” intre popoare.

Asemenea intelegeri facute fara a pune in discutie caracterul de deicid al rastignirii lui Hristos, reprezinta o lipsa a marturisirii credintei in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – in cel mai bun caz, daca nu chiar o negare a dumnezeirii lui Hristos.

In ambele cazuri consecinta este aceeasi: caderea grava de la dreapta credinta a persoanelor care au semnat sau achiesat in orice mod la asemenea intelegeri.

Avem de-a face cu aceasi abordare vicleana a unei probleme, specific evreiasca:
– nu noi evreii ca popor, am facut acel act, ci niste indivizi au facut acel lucru, care erau intr-adevar de neam evreiesc; insa vina le apartine in totalitate acelora, vina este individuala, nu este o vina colectiva a poporului evreu de la acea vreme, vina care, mai mult chiar, prin mostenire, s-ar putea transmite pana astazi;
– nu punem in discutie daca a fost deicid, adica daca Cel rastignit era Mesia, caci noi stabilim doar cine e vinovat si nu stabilim daca Acela era sau nu Fiul lui Dumnezeu.

Cum sa poata accepta crestinii un asemenea nivel de discutie? Cum sa facem abstractie de faptul ca Cel Rastignit era Hristos si sa acceptam o discutie doar in ceea ce priveste stabilirea vinovatiei, individuala sau colectiva?

Orice student la Drept stie ca, in drept penal, exista 3 trasaturi esentiale ale unei infractiuni: fapta care trebuie sa aiba un anumit grad de pericol social, vinovatia si prevederea in legea penala.

Deci orice analiza, in mod logic si chiar procedural, daca putem zice asa, incepe cu “fapta” si “incadrarea” ei: daca a fost sau nu un deicid. Daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, cum spunem noi, a fost un deicid, daca nu este Mesia, cum spun ei, nu a fost.

Ei nu vor sa incepem cu “incadrarea faptei”, ci cu stabilirea vinovatiei, individuala sau colectiva. Exact ca in dialogurile cu catolicii. Sa nu vorbim despre ce ne desparte fundamental, ci despre lucruri care, chipurile, ne apropie.

Pentru “pacea” lumii ar trebui sa stabilim impreuna ca poporul evreu nu e vinovat de uciderea lui Hristos, ci sunt vinovati doar niste fanatici care, din pacate, faceau parte din neamul evreiesc. Si cu asta end of story. Daca Hristos era sau nu Mesia, nu se pune in discutie.

Insa, daca nu-L marturisesc pe Hristos si nu marturisesc Adevarul in orice imprejurare si mai ales in acest caz, caci a fost cu adevarat un deicid, indiferent daca vina este individuala sau colectiva, ma fac vinovat de lepadare de credinta.

Nu am voie sa pun la index problema Persoanei Rastignite si faptul ca Rastignirea a fost un deicid, fiindca imi neg propria credinta si voi raspunde personal in fata lui Hristos pentru lepadare.

Evreii procedeaza in acelasi mod, ca atunci cand l-au intrebat pe Mantuitorul cui sa-i slujeasca, lui Dumnezeu sau stapanitorului roman?

Iar noi ar trebui sa le dam acelasi raspuns pe care l-a dat atunci Mantuitorul: intai ii dam lui Dumnezeu ce-i al Lui, adica marturisirea Adevarului, ca rastignirea este un deicid si apoi ii dam Cezarului, doar ce-i al lui, adica respectarea legilor, pacea si bunavoirea intre popoare, etc.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

IPS Nifon al Targovistei despre pozitia Patriarhiei Romane cu privire la principiul consensului si al proportionalitatii

Intr-un recent interviu acordat revistei rusesti “Toma” (30 noiembrie 2011, Konstantin Matza) pe tema viitorului Sinod Pan-Ortodox, IPS Nifon al Targovistei arata ca pozitia Patriarhiei Romane este de mentinere si de sustinere cu tarie a principiului consensului in metodologia de luare a deciziilor atat la intrunirile pregatitoare ale comisiei presinodale, cat si in cadrul viitorului Sinod. De asemenea, ierarhul insista si pe aplicarea principiului proportionalitatii la convocarea membrilor participanti la viitorul Sinod Pan-Ortodox.

Mitropolitul confirma, asadar, faptul ca Patriarhia Romana impartaseste pe deplin pozitia Patriarhiei Moscovei in aceste puncte-cheie, iar recenta aniversare a Patriarhului Kirill al Moscovei si al Intregii Rusii s-a dovedit numaidecat prilejul oportun de intalnire al reprezentantilor celor sapte Biserici Ortodoxe Locale care impartasesc aceleasi pozitii. Punctele lor comune de vedere au fost unificate sub forma unui comunicat, lansat apoi ca un stindard, ca reactie la comunicatul Sinaxei Intaistatatorilor de limba greaca a vechilor Biserici Ortodoxe din Rasarit. Un lucru insa mai da de gandit> Antiohia ‘joaca la doua capete’, sau doar situatia instabila politica din Siria a determinat-o sa faca acest „compromis„?

Cateva din afirmatiile exprimate de mitropolitul Nifon in interviu:

“[…] Este foarte important ca ceea ce formeaza ordinea de zi [a viitorului Sinod Pan-Ortodox – n.m.] sa se bazeze doar pe consimtamantul tuturor Bisericilor Ortodoxe, participante la viitorul Sinod. Si acest lucru ne aduce la problema principala, pe care am discutat-o – metodologia de luare a deciziilor. Unii reprezentanti ai Bisericilor Ortodoxe s-au oferit sa renunte la principiul consensului, acordul universal, si sa puna in schimb in aplicare, votul majoritatii simple. Biserica Ortodoxă Română s-au opus vehement acestui lucru. In procesul politic democratic principiul votarii functioneaza bine. Noi, insa, discutăm despre Biserica, unde totul se schimba, fiindca sunt atinse valori eterne. Consensul este important pentru noi ca simbol al bunelor relaţii între toate Bisericile Ortodoxe. În acest sens, trebuie sa dam un exemplu pentru restul lumii laice ca suntem frati si suntem conectati la un nivel profund. Astfel, in materie de spiritualitate, credinta si liturgica nu ne putem compromite sa luam deciziile prin vot majoritar. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxa Romana insista pe aplicarea principiului consensului, nu numai in cadrul viitorului Sinod, dar si in cursul negocierilor din faza pregatitoare.

Un alt punct important il constituie problema reprezentarii Bisericilor in cadrul Sinodului. Avizul final pe această temă nu il avem inca. Biserica Ortodoxa Romana considera ca participanti la lucrarile Sinodului sunt toti episcopii ortodocsi. Aceasta este tradiţia. Dacă nu toţi episcopii, macar toţi episcopii titulari. Este oportun să se recurgă la principiul proporţionalităţii: trebuie să fie luata în considerare dimensiunea Bisericii şi a turmei. În cazul în care la Sinod sunt convocati diferiti episcopi din diferite biserici, acest lucru nu va reflecta viata reala a Bisericii”.

trad.dan.camen.

Articolul integral il puteti citi *(rus) aici: Foma.ru , Pravoslavie.ru

Fragmente: Interfax-Religion.ru , Pravmir.ru , Today.ru