RSS

Arhive pe categorii: Calugaria

„Tată” pentru 400 de suflete – Părintele Mihail Jar, Stareţul Mănăstirii Bănceni din Ucraina (VIDEO)

Unul dintre cele mai frumoase cadouri de Sfintele Pasti de anul acesta a fost emotionantul documentar realizat magistral de „Reporterii Realitatii” in legatura cu Parintele Mihail Jar, staretul Manastirii Banceni din Ucraina *(aflata la 7 km de granita cu Romania), „tata” pentru aproape 400 de copii.

Asemenea parintelui Nicolae Tanase de la Valea Screzii si Valea Plopului, parintele Arhimandrit Mihail Jar a luat sub ocrotire multime de copii, majoritatea cu diferite dizabilitati sau abandonati prin orfelinate, iar pe unii dintre ei i-a infiat cu acte in regula.

Va invit, asadar, pe toti sa urmariti acest documentar, pe care si eu – va marturisesc – l-am vazut intamplator, imediat ce am sosit acasa de la Inviere, fapt care mi-a umplut si mai mult sufletul cu nespusa bucurie.

Hristos a inviat!

VIDEO AICI 

~~~+~~~

REPORTERII REALITĂŢII: Peste 400 de copii îi spun „tată” unui preot

Realitatea.net/ 14 aprilie 2012

Peste 400 de suflete îi spun „tata”. Pe 33 dintre ei i-a înfiat cu acte în regulă. Pe ultimul, chiar în Săptămâna Mare. E român, dar a ajuns erou naţional în Ucraina. Mihail Jar, stareţul mânăstirii Bănceni, a uimit lumea întreagă prin lucrările înfăptuite, la o aruncătură de băţ de graniţă, în apropiere de Cernăuţi.

În mânăstire se spune că se întâmplă adevărate minuni, prin puterea credinţei, pentru că până şi medicii au constatat cele şase vindecări miraculoase ale unor micuţi seropozitivi. O poveste emoţionantă într-un reportaj semnat Camelia Moise şi Cătălin Dinu. 

Hleb, sau Hlebucica, aşa cum îl alinta părintele, este unul din cei patru sute de copii aflaţi în grija sa. El simte bucuria din jurul lui doar prin mâini. Pentru el, lumea nu are decât gust si miros. Celelalte simţuri nu le-a cunoscut niciodată: este surd, orb şi mut. Şi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, are epilepsie şi paralizie cerebrală. Părintele Mihail l-a învăţat lecţia cea mai importantă a vieţii: iubirea.

Parintele Staret are sub obladuirea sa doua manastiri, cea de la Banceni, unde vietuiesc 70 de calugari si la Boian, in care se afla cele 120 de calugarite. Maicile sunt cele care grijesc de copii.

Ei nu mai sunt orfani, orbi, surzi si muti care traiesc in saracie, pentru ca Parintele Mihail Jar colinda toate orfelinatele din Ucraina si-i aduce pe copii in cele cateva corpuri de cladire special construite pentru ei.

Mihail Jar, sau Arhimandritul Longhin, cum i se mai spune, s-a nascut foarte aproape de locul in care mai tarziu a ridicat manastirea. In copilarie isi aminteste ca isi dorea, pe cand se face mare, sa lucreze, fara bani, intr-un orfelinat.

„Se seamana pamantul si se ingrijesc peste o suta de vite. Se gaseste de mancare nu doar pentru copii, ci pentru fiece pelerin care calca pragul manastirii Banceni. In preajma sarbatorilor, tone de pachete cu mancare pleaca de aici catre inchisorile si azilele de batrani din Ucraina.”, spune Mihail Jar.

Parintele Mihail il roaga pe Dumnezeu sa-i dea putere sa faca mai mult, pentru mai multi. Il roaga in limba romana. Insa la manastire se tine Liturghia in multe graiuri, pentru ca trebuie sa ajunga Cuvantul lui Dumnezeu la cat mai multi oameni.

Gurile rele au cartit ca cele cateva incendii care au avut loc la cladirile in care locuiesc copii, se poate sa nu fi fost intamplatoare. Dar, Parintele Mihail este de-a dreptul fericit cand primeste romani.

O lume ireala, in care nu e nimic mai important ca dragostea si credinta in Dumnezeu. Parintele Mihail Jar, nu demult, a primit numele de erou national. Iar manastirea, infiintata de nici doua decenii, a primit numele de lavra.

Imediat ce-i treci pragul, ai impresia ca intri intr-o manastire a copiilor. Mai mult de jumatate din numarul total el elevilor scolii de la Molnita, sunt copiii parintelui.

Nu mai stau izolati printre cei 60 de copii infestati, ci dorm, mananca si se joaca alaturi de ceilalti, care sunt doar orfani sau uitati de parinti.

„Arhimandritul stie ca are o mare misiune in fata lui Dumnezeu: sa le ofere ce e mai bun si mai ales iubire. Intrebarea pe care o pun copiii, cel mai des, maicilor, este, daca acestea ii iubesc. Si o repeta des. Iar maicile ii saruta si ii ingrijesc, de parca ar fi copiii lor, din… lume.”, spune Maica Elizaveta.

Viktor Ianukovici, presedintele Ucrainei, vine cateodata, sa se roage la Banceni. Cu patru ani in urma, a taiat chiar panglica piscinei in care toti copiii invata sa inoate.

Parintele e bun si are inima deschisa pentru fiecare. Dar oamenii nu sunt la fel. Dupa Slujba de Inviere din urma cu cativa ani, au venit din Rusia, de la Manastirea Optina, sa slujeasca alaturi de el, Rasoforul Trofin, rasoforul Terapont si Ienomonahul Vasile.

Si aici, viata e facuta din toate, cele bune, dar si cele rele. Cele vrednice, dar si nevrednice. Moartea, nasterea si cununia, sunt cele trei mari taine ale vietii. In popor se spune ca unul naste, altul moare. Tania, una din fetele crescute de Parintele Mihail, si-a gasit alesul. Si s-a cununat cu el. A fost prima nevasta din manastire. Parintele a construit si o sala pentru nunti, cu 3500 de locuri, pentru a nu-I lasa pe copii sai fara nunta.

Sursa>
http://www.realitatea.net/reporterii-realitatii-peste-400-de-copii-ii-spun-tata-unui-preot_933160.html

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Parintele Adrian Fageteanu a adormit intru Domnul

99 de ani si 9 luni in pantece…


A adormit in Domnul, spre seara, la Bucuresti, tocmai in ziua pomenirii Sf. Antim Ivireanul – ctitorul si ocrotitorul manastirii bucurestene in care si-a petrecut o buna bucata de vreme, facand parte, alaturi de alte personalitati de marca ale ortodoxiei romanesti, din Miscarea „Rugul Aprins”. Dupa calendarul neindreptat insa, el s-a ridicat cu sufletul la cer in ziua pomenirii Inaltarii Sfintei Cruci de catre patriarhul Macarie. Viata i-a fost inca de la bun inceput o mare si binecuvantata cruce… „Scumpa este inaintea Domnului moartea cuviosilor lui!” (Ps. 115, 6).

Cunoscut de cei mai multi drept un duhovnic aspru, plin de zel sfant si neingaduitor cu pacatul, Parintele Adrian Fageteanu (de la Locurele si Lainici) a adormit in Domnul pe 27 septembrie a.c., in jurul orelor 19.30, la un spital bucurestean in care se afla pentru tratarea unei mai vechi afectiuni pulmonare. S-a impartasit cu Sfintele Taine si, nu dupa multe zile, facand stop cardio-respirator, s-a mutat la Domnul in pace.

Din informatiile culese, inmormantarea parintelui va avea loc sambata, 1 noiembrie, orele 12,00, la Sfanta Manastire Lainici. Pentru bucuresteni, trupul sau va fi depus in jurul pranzului miercuri, 28 septembrie, la Sf. M-rea Antim, unde cei care l-au iubit si pretuit isi vor putea lua ramas bun de la el pana joi, 29 septembrie, orele 12,00.

.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

foto>

http://naneste.deviantart.com/art/Adrian-Fageteanu-186837690

http://treptespredumnezeu-portrete.blogspot.com/2011/07/pr-adrian-fageteanu.html

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Obiecte personale ale Sf. Serafim de Sarov


sursa>
 
 

Etichete: , ,

Dobri Dobrev – batranul cersetor pentru Hristos care ctitoreste biserici

Preluare de la

Razvan Codrescu / 2 mai 2011

CERŞIND PENTRU HRISTOS

„Cine n-are bătrîni, să-şi cumpere!”, zice proverbul. Bătrînul Dobri Dobrev din satul Baylovo (Bulgaria), pe care-l puteţi vedea în pozele alăturate (un film cu el poate fi vizionat şi pe youtube, fiind preluat de numeroase site-uri şi bloguri), ne-ar putea însă cumpăra el pe noi, dacă am merita paralele…

Cine este moş Dobri Dobrev? Un cerşetor ctitor în ţara lui şi căruia mărimile Bulgariei postcomuniste nu sunt vrednice să-i dezlege curelele încălţămintelor!

Dobri Dobrev are 97 de ani şi cerşeşte pe străzile Sofiei, luminos şi smerit. Ochii lui au o blîndeţe senină de rai şi uitaţi-vă numai cu cîtă firească simplitate sărută, într-una dintre poze, mîna unui copilandru! Locuitorii capitalei bulgare îl privescc ca pe un sfînt coborît din paterice sau din icoane. E atît de pitoresc răsăritean la înfăţişare încît, de cum îl vezi, analogiile cele mai nimerite ţi se par acelea cu vechii anahoreţi ai pustiei sau cu mai recenţii „nebuni pentru Hristos” ai creştinismului pravoslavnic.

În ţara poate cea mai descreştinată din Balcani, unde nu mai există decît cîteva mînăstiri în funcţiune, iar bisericile sînt chiar mai goale decît în Occidentul franco-germanic şi anglo-saxon (unde, dacă nu-s muzee, ajung restaurante şi săli de şedinţe), nonagenarul Dobri Dobrev cerşeşte nu pentru sine (căci pare a nu avea nimic din trebuinţele omului lumesc de azi, iar hrana lui de căpătîi rămîne rugăciunea, care nu costă nimic), ci pentru Hristos.

Poate fi văzut, de regulă, fie în faţa Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski”, fie în faţa Bisericii „Sfinţii Chiril şi Metodie”, cu o cutiuţă de tablă sau de plastic în care adună „milele” trecătorilor, donînd apoi toţi banii agonisiţi fie lăcaşurilor şi aşezămintelor bisericeşti, pentru restaurare sau subzistenţă, fie fraţilor creştini mai săraci sau mai nevolnici decît el.

Pînă deunăzi, bătrînul în opinci donase numai Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski” suma de… 35.700 de leva (20.000 de euro!), cum rezultă chiar din condicile parohiale! Cu banii lui multe s-au construit pe pămînt, iar el însuşi şi-a construit, din cerşit, casă în ceruri. Şi numai Dumnezeu ştie cîte suflete se vor fi trezit, prin pilda lui simplă şi înduioşătoare, din uitarea sau indiferentismul religios ale acestui tîrziu de lume!

Ce creştin n-ar recunoaşte aici lucrarea lui Dumnezeu, Cel întotdeauna şi pretutindeni viu şi prezent prin sfinţii Lui, pe care-i ridică adesea, spre pildă sau spre dojană, tocmai acolo unde şi atunci cînd comunitatea de credinţă pare mai tulbure şi mai ruinată?

Cerşetorul Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu, săracul bogat al miracolului evanghelic, răscumpără vremurile sub bucata lui de cer şi este poate – umil şi nediscursiv – „conştiinţa mai bună” a Bulgariei lui natale şi a întregului nostru Răsărit ortodox.

Răzvan CODRESCU

(Text apărut, cu minime diferenţe, în numărul pe aprilie 2011 al revistei Lumea credinţei. Fotografiile sînt preluate de pe internet.)

~~~+~~~


Cerşetorul care ctitoreşte biserici [1]

Familia Ortodoxă, nr. 4 (27) / 2011

“Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse… şi va vădi sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5).

În vălmăşagul pestriţ al unei capitale contemporane, cu uşurinţa ar putea trece nebăgat în seamă un chip precum cel al bătrânului Dobri Dobrev, pe care oamenii l-ar încadra grabnic în rândul numeroşilor cerşetori şi săraci din Sofia. Nu mulţi sunt însă aceia care îl cunosc cu adevărat pe acest bătrân de 96 de ani şi ştiu lucrarea sa. Poate părea greu de crezut că cea mai mare biserică din Balcani, catedrala patriarhală şi simbolul oraşului, în care se adună să slujească în sobor lună de lună mitropoliţii Bulgariei, a primit de curând un uriaş ajutor financiar din partea lui bătrânului Dobri, urmaş al cuvintelor Apostolului „ca gunoiul lumii ne-am făcut, lepădătura tuturor până acum” (I Corinteni 4:13).

Această faptă ar fi rămas ascunsă cunoştinţei omeneşti dacă, anul trecut, Preasfinţitul Tihon al Tiveriopolei n-ar fi vestit-o presei: „Nu mi-a venit să cred când am văzut chitanţa, şi e incredibil, dar cel mai mare donator al Catedralei Patriarhale este Moş-Dobri, cerşe­torul îmbrăcat în costum popular pe care toată lumea-l ştie, cel ce se închină înaintea tuturor. Bătrânul acesta a dăruit Catedralei suma de 35.700 de leva (aproape 20.000 de euro). Acest om atât de sărac şi de modest a făcut cea mai mare donaţie din ultimul deceniu pentru biserica Sfântului Alexandru Nevski!”.

În 1988, dedo-Dobri, cum îi zic bulgarii, a renunţat la vechea sa viaţă, începând să cerşească pe străzi şi în biserici. Acest bătrân, cu un venit lunar de 80 de euro, călătoreşte aproape în fiecare zi din satul său, Bailovo, până Ia Sofia, pentru a aduna bănuţ cu bănuţ – însă niciodată pentru sine! Mulţi dintre locuitorii Sofiei I-au văzut pe Dobri stând, an de an, cu un pahar în mână, pentru a aduna bani — pe care îi dădea apoi unui cunoscut, ca să-i depună într-un cont bancar. A strâns mai întâi bani pentru reconstruirea Mănăstirii Eleşniţa, aflată la câţiva kilometri depărtare de capitala Bulgariei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în 2006 biserica mănăstirii a fost renovată şi sfinţită. În mai 2009 s-a dus la epitropul Catedralei Sfântului Alexandru Nevski, căruia i-a zis doar atât: „Vino cu mine, să-ţi dau nişte bani pentru biserică!” Ce l-a determinat pe acest bătrân, cu un chip ce pare să iasă din cărţile sfinte, să se îndeletnicească cu aşa ceva? Doar Dumnezeu ştie! întrebat de ce a facut-o, Moş-Dobri a răspuns simplu: ,Adunăm bani pentru mănăstiri. Refacem bisericile aflate în nevoie. Le reconstruim, le renovăm — nu facem prea mult, dar… atâta putem„.

Numele bătrânului Dobri din Bailovo şi suma donată au răsunat ca o mare palmă pe obrazul tuturor politicienilor şi oamenilor de afaceri locali, care, deşi au vorbit şi au promis multe, până la urmă n-au ajutat cu nimic Biserica, facându-l pe un cunoscut jurnalist bulgar să exclame: „În ce hal a ajuns societatea noastră, dacă cel mai mare donator dintre noi este un bătrân sărac! Şi când Biserica ne cere ajutorul pentru a reda măreţia Catedralei Patriarhale, să nu ne îndreptăţim că nu putem, fiindcă Moş-Dobri ne arată zi de zi că se poate — chiar şi păstrând tăcerea„.

Bătrânul Dobri, acest tăcut luptător creş­tin, vine zi de zi să se închine liniştit în Catedrala Sfântului Alexandru Nevski, aşezându-se apoi la ieşire, unde îi salută pe toţi şi se închină înaintea tuturor, luându-şi rămas bun de la oameni cu cuvintele: „Bucuraţi-vă întru Domnul!” Ne simţim datori să încheiem cu câteva cuvinte adunate din înţelepciunea simplă, dar vie a lui Moş-Dobri, acest om ce „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36):Sunt două voinţe, una a lui Dumnezeu, alta a diavolului. Şi purtăm un război în mintea noastră. Cred că trebuie să urmăm şi să ne supunem voii lui Dumnezeu — aşa să ne ajute Domnul! Voinţa cea bună este dreaptă şi adevărată. Toate ale acesteia sunt bune. Trebuie să nu minţim, să nu furăm, să nu săvârşim curvie. Trebuie să ne iubim unul pe altul, aşa cum ne iubeşte Dumnezeu – învredniceşte-ne, Doamne!„.

Traducere şi adaptare de Radu Hagiu


[1] Articol apărut în revista Familia Ortodoxă, luna Aprilie, nr. 4 (27) / 2011, pp. 27-28 

Această prezentare necesită JavaScript.


 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sf. Cuv. Irodion Ionescu – Luceafarul de la Lainici

CUVIOSUL PĂRINTE PROTOSINGHEL IRODION

IONESCU – „LUCEAFĂRUL DE LA LAINICI” [1]

Argumente pentru canonizare

Nota: Textul de mai jos reprezinta studiul PC Pr. Lect. Univ. Dr. Ion Niţă Rizea publicat in revista Mitropolia Olteniei, anul LXI (721-724), nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie, 2009, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2009, pp. 143-167

Pr. Lect. Univ. Dr. ION NIŢĂ RIZEA

Între marii părinţi duhovniceşti ai monahismului românesc care au strălucit în mănăstirile din Oltenia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la loc de frunte se află Cuviosul Părinte Protosinghel Irodion Ionescu (1821-1900), stareţ al mănăstirii Lainici (jud. Gorj).

Călugăr de mare înfrânare şi neîncetată rugăciune[2], Cuviosul Părinte Irodion, cu personalitatea sa aureolată de sfinţenie, a dominat timp de o jumătate de secol viaţa duhovnicească a mănăstirii Lainici.

S-a născut la Bucureşti, în anul 1821.[3] Părinţii săi, buni creştini, i-au dat la botez numele de Ioan.[4] De tânăr, a intrat în nevoinţa călugărească la mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, veche ctitorie a vornicului Cernica Ştirbei (1608).

Aici, la Cernica, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, stareţul Gheorghe (1730-1806),[5] ucenic al Sfântului Cuvios Paisie Velicovschi de la Neamţ, reorganizase, în duh neo-isihast athonito-paisian, obştea mănăstirii, adunând în jurul său mulţime de ucenici râvnitori spre cele sfinte, între aceştia numărând-se şi Sfântul Ierarh Calinic (1787-1868). Prin Diata sa din 1785, adevărat „tratat de duhovnicie”, stareţul Gheorghe reuşise să creeze la Cernica o identitate duhovnicească şi culturală nouă şi puternică, statornicind rânduiala vieţii de obşte, unde trăirea şi practica vieţii în Hristos erau impregnate de un veritabil duh românesc.[6] Urmaş devotat al stareţului Gheorghe, Sfântul Ierarh Calinic, stareţ al mănăstirii din 1818, avea să continue opera de revigorare a vieţii monahale cernicane, „ostenindu-se şi trudindu-se pentru binele obştii” neîncetat, încât în timpul stăreţiei sale (1818-1850) mănăstirea Cernica avea să devină o adevărată oază duhovnicească de rugăciune şi de nevoinţă, unde îşi căutau mântuirea în jur de 350 de călugări şi fraţi, un important centru de cultură şi de spiritualitate ortodoxe, în duhul iubirii frumuseţilor filocalice, care atrăgea din toate părţile ţării nu numai viitori monahi, ci şi credincioşi mireni, dornici de a trăi o viaţă cu adevărat creştinească, apropiată de poruncile Domnului.[7]

Spre „chinovionul” de la Cernica, Bunul Dumnezeu i-a îndreptat paşii şi tânărului Ioan Ionescu, în dorinţa sa de desăvârşire. Impresia puternică pe care viaţa îmbunătăţită de la Cernica o va fi făcut asupra sufletului tânărului Ioan, în vizitele sale întreprinse aici, încă din copilărie, împreună cu mama sa, apoi atmosfera de evlavie din casa părintească, ca şi întâmplările nenorocite abătute asupra capitalei ţării, în primele decenii ale secolului al XlX-lea – ucideri, cutremure de pământ, năvăliri de oşti străine, jafuri şi prădăciuni -, toate acestea vor fi contribuit, în mod decisiv, în luarea hotărârii de către Ioan de a intra în viaţa duhovnicească a mănăstirii Cernica, spre a-I sluji lui Dumnezeu în chipul vieţuirii monahiceşti.

Odată intrat în mănăstire, fratele Ioan a deprins în scurt timp meşteşugul luptei duhovniceşti, încât pe mulţi îi întrecea cu rugăciunea, smerenia, cinstea şi ascultarea.[8] A primit marele şi îngerescul chip al schimniciei, cu numele de Irodion,[9] la 3 decembrie 1846, după cum aflăm din Condica de călugăriri a mănăstirii Cernica.[10]

După tunderea sa ca monah la mănăstirea Cernica, Cuviosul Irodion a început să-şi sporească şi mai mult ostenelile duhovniceşti, scopul său fiind dezrădăcinarea patimilor şi apropierea tot mai mult de Dumnezeu prin sădirea virtuţilor, aducătoare de har. Se ştie că de pe acum el postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie, nu lipsea niciodată de la slujbele bisericeşti, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele. Toţi vieţuitorii mănăstirii, bătrâni şi tineri, îl respectau şi îl iubeau, pentru că era smerit, blând şi sârguitor la toate nevoinţele cele grele ale vieţii monahale. Sfântul Calinic, îl preţuia şi se bucura tare mult, văzându-l pe Cuviosul Părinte Irodion plin de darul lui Dumnezeu şi înălţat la atâta curăţie a minţii şi a liniştii lăuntrice, încât lumina înaintea tuturor ca o adevărată lumină cerească.

Înaintând atât de repede în viaţa cea duhovnicească, Cuviosul Părinte Irodion a fost hirotonit, în scurt timp, diacon şi apoi preot al mănăstirii. Astfel, într-un document recent descoperit în arhiva mănăstirii Cernica aflăm că la data de 22 decembrie 1846 Cuviosul Părinte Irodion era deja hirotonit preot şi semna cu „Irodion Ieromonahu”.[11] Se pare că acum a fost hirotesit şi duhovnic al mănăstirii.

În anul 1850, Sfântul Calinic de la Cernica (1787-1868), devenind episcop al Râmnicului-Noul Severin şi cunoscând îndeaproape viaţa şi petrecerea Cuviosului Părinte Irodion, l-a adus de la Cernica la schitul Lainici,[12]  de pe Valea Jiului, odată cu venirea sa la noua reşedinţă episcopală[13] din „Capitala Craiovei” (25 noiembrie 1850).[14] Credem că venirea Cuviosului Părinte Irodion la Lainici s-a întâmplat cel mai probabil în decembrie 1850 sau ianuarie-martie 1851. Dintr-o Delă din 12 aprilie 1851, descoperită, de curând, în Arhiva Episcopiei Râmnicului, aflăm că Părintele Irodion fusese, înainte de această dată, eclesiarh la Lainici şi avea rangul de protosinghel: „Atingătoare de orânduirea Cuviosului Ieromonah Gavriil, îngrijitor Schitului Lainici sud Gorj. Şi recomandaţia făcută mai în urmă de epitropul acestui Schitu în favoarea monahului Daniil, precum şi orânduirea de egumen a Cuviosului Monah Chirii în locul sus arătatului ce şi-a datu demisia. Şi orânduirea Cuviosului eromonah Luca stareţ la Schitu, precum şi eclisiiarh pe… în locul Cuviosului protosinghel Ierodion”.[15] Când a primit Cuviosul Irodion rangul de protosinghel nu ştim,[16] dar înclinăm să credem că înainte de anul 1850, pe când se afla încă vieţuitor al Cernicăi.

Din textul Delei mai aflăm că venirea la schitul Lainici a Cuviosului Părinte Irodion s-a întâmplat în vremea egumenului Daniil.

Ajuns la Lainici, Cuviosul Părinte Irodion s-a adaptat repede atmosferei de aici. Frumuseţea deosebită a locului, liniştea şi atmosfera de rugăciune de la Lainici l-au făcut să lase Cernica şi să se lege definitiv cu sufletul de această veche vatră monahală.[17]

Fire blândă şi bună, veşnic senină şi plecată Domnului, Cuviosul Părinte Irodion s-a supus, îndată ce a intrat în obştea de la Lainici, la grele nevoinţe şi încercări, spre a se învrednici de primirea darurilor Sfântului Duh.

Cu toate că venea de la Cernica cu o bogată experienţă duhovnicească, care îl legitima spre a fi conducător al obştii monahale de la Lainici, şi cunoscând însemnătatea votului ascultării, Cuviosul Părinte Irodion s-a supus de bunăvoie ascultării conducerii pe care a găsit-o la Lainici. În smerită evlavie, cu măsură şi răbdare îşi ducea la îndeplinire în fiecare zi pravila şi răspundea cu dragoste părintească şi cu sfatul cel înţelept la orice nevoie venită din partea obştii, căreia acum îi aparţinea. Căci cunoştea foarte bine regulile vieţuirii călugăreşti, dar şi rânduiala slujbelor bisericeşti, dovadă fiind şi ascultarea de eclesiarh al mănăstirii pe care o îndeplinise. Şi cum lumina nu poate fi ascunsă sub obroc, Cuviosul Părinte Irodion va fi recunoscut în scurt timp părinte duhovnicesc de către obştea de la Lainici, devenind astfel, „pentru cei nouăsprezece şezători acolo şi fraţi sub ascultarea sfântului schit”,[18] adevărată pildă de smerenie, evlavie şi vieţuire în Hristos.

Mai mult, succesiunea rapidă a stareţilor, începând din anul 1851, cu un ritm regulat de un an de zile fiecare, trebuia repede stopată, pentru că ea aducea instabilitate şi dezordine în viaţa obştii de la Lainici.[19] Iar cel care putea să readucă ordinea şi buna rânduială în mănăstire era Cuviosul Părinte Irodion. Acest fericit moment avea să se ivească îndată, odată cu demisia stareţului Chirii (1853-1854).

Om al ordinii şi al bunei chiverniseli, aplecat tot timpul spre nevoile sufleteşti ale fraţilor de la schit, Cuviosul Părinte Irodion a fost numit de către Sfântul Ierarh Calinic, la 15 iunie 1854, egumen al schitului Lainici.[20] Cartea sa de numire este redactată astfel: „Dat-am smerenia noastră această carte Cuviosului eromonah Irodion pe care, după chibzuirea ce am făcut, l-am orânduit stareţu părinţilor şi fraţilor de la schitu Lainici din judeţul Gorju, precum şi chivernisitor cestei şi celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul Cuviosului eromonah Chirii, cel ce şi-au dat dimisia…”.[21] Datorită însuşirilor sale alese de părinte duhovnicesc, Sfântul Calinic l-a făcut pe Cuviosul Irodion duhovnicul său.[22]

Cu toate că alegerea ca stareţ a Cuviosului Părinte Irodion a fost primită cu mare bucurie de obştea de la Lainici – ca şi de cea de la schitul Locurele, situat în apropierea mănăstirii Cuviosul Irodion a demisionat, în mod surprinzător, din acest post după un an, în 1855. Motivele demisiei nu ne sunt cunoscute. Cert este că la 30 iunie 1855 s-a trimis Episcopiei Râmnicului-Noul Severin o cerere semnată de toţi monahii şi fraţii schitului Lainici, în care se arăta că, spre părerea lor de rău, stareţul Irodion a demisionat şi că doresc cu toţii să fie numit stareţ iconomul Dorotei, „ca să ne fie povăţuitor duhovnicesc în locul părintelui Irodion”.[23] În urma acestei cereri colective, episcopul Calinic l-a numit stareţ pe Dorotei, la 2 iulie 1855.[24]

După un an de la numirea sa ca stareţ, Dorotei a cerut binecuvântarea arhierească „de a rămânea în pace şi linişte despre această însărcinare”.[25] L-a urmat stareţul Marcel, de la Cernica,[26] timp de un an, până când a fost numit stareţ, pentru a doua oară, Cuviosul Părinte Irodion, în anul 1857.

Această a doua numire ca stareţ a Cuviosului Părinte Irodion, la 1857, apare într-o însemnare făcută într-un Triodion: „Anul 1857, martie 29, am venit cu părintele Irodion stareţu aici pentru slujba părinţilor”.[27] Numirea şi funcţionarea ca stareţ a Cuviosului Irodion este confirmată şi de actul de numire a noului stareţ ce i-a urmat, între 1858 şi 1859.[28]

În septembrie 1859, Cuviosul Părinte Irodion a fost numit, pentru a treia oară, stareţ la schitul Lainici. Numirea sa avea ca scop, printre altele, curmarea instabilităţii ce se manifestase de câţiva ani la conducerea obştii monahale de la Lainici. Iar singurul în măsură să pună capăt acestei instabilităţi era tot fostul stareţ Irodion.

De aceea, prin Jalba monahilor din schitul Lainici, înregistrată la Episcopia Râmnicului-Noul Severin la 7 august 1859, cu nr. 1122, cu menţiunea Jalba monahilor din schitul Lainici, prin care cer să fie adus un nou stareţ la acest schit cuviosul Irodion, toţi vieţuitorii de la Lainici cereau ca Sfântul Calinic să le trimită stareţ „…pe părintele Irodion ca să ne fie păstor, precum şi mai nainte ne-au fost. Şi cu înscris încredinţăm Preasfinţiilor voastre, şi sfinţiei sale părintelui Irodion, că nu vom eşi din cuvântul ce ni se va porunci, pentru mântuirea noastră, până la sfârşitul vieţii noastre şi de aceasta ne rugăm să nu ne laşi, ci să ne fii milostiv şi cum Duhul Sfânt te va lumina asupra nevredniciei noastre. Ai Preasfinţiei Voastre smeriţi şi plecaţi (ss) Callinic monah, Iovinalie monah, Mitrofan monah. Toată obştea părinţilor din schitul Lainici”.[29]

Jalba scoate în evidenţă una dintre cauzele instabilităţii conducerii obştii de la Lainici. Dacă obştea fraţilor era unită şi hotărâtă în a cere numirea şi schimbarea stareţilor, în ascultare ea era dezbinată, de vreme ce stareţii se schimbau în această vreme atât de des. Apoi, jalba scoate în evidenţă personalitatea deosebită a Cuviosului Părinte Irodion în conducerea spirituală şi administrativă a obştii de la Lainici. Toţi îl cinsteau şi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc.

La solicitarea monahilor de la Lainici de a pune stareţ pe Cuviosul Părinte Irodion se alătură şi urmaşii ctitorilor mănăstirii, care scriu episcopului Calinic: „Subscrişii ne aflăm ramură de titori ai sfântului schit Lainici şi cu apropiere învecinaţi şi vedem o mare nedumerire între părinţii călugări, numai de la un timp de vreme… iar acum părinţii zic că au dorinţa a avea soţietate şi de stareţi pă părintele Erodion cel ce a mai fost şi fiindu-ne plăcut şi nouă duhul înţelepciunii sale, este cu smerenie rugat şi din parte-ne Preasfinţia Sa Părintele Episcop să binevoiască a ne îndeplini această cerere de obşte, nădăjduind că doar va rămânea împăcaţi…”.[30] Iată cum calităţile Cuviosului Părinte Irodion erau de toţi recunoscute. La rândul său, stareţul Luca înaintează şi el o lungă cerere episcopului Calinic, în care îşi spune necazul, greutăţile pe care le întâmpină din partea unor fraţi în administrarea şi buna gospodărire a schitului, şi în final cere: „…cu zmerenie rog înţelepciunea Preasfinţiei Voastre a binevoi să orânduiască stareţi chiar pe părintele Erodion căruia voi fi supus cu metanie. 1859 avgost 27. Luca eromonah”.[31]

În urma acestor insistente cereri, episcopul Calinic l-a numit pentru a treia oară stareţ pe încercatul Părinte Irodion, poruncind vieţuitorilor nu numai să-l cunoască ca stareţ, ci „… dându-i toată cuvenita ascultare, cinste şi supunere la cele ce vă va povăţui.[32]

Odată numit stareţ, Cuviosul Părinte Irodion a desfăşurat în această vreme (până în iunie 1863) o activitate remarcabilă, lucrând cu sârg la buna chivernisire a mănăstirii.

Mai mult, a sprijinit din tot sufletul pe monahii Luca şi Cleopa, care nu terminaseră tencuirea schitului Locurele unde locuiau, şi, chiar la o lună de la instalarea sa, a cerut episcopului Calinic permisiunea de „a sfinţi biserica cea nouă de la Locurele„.[33] În anul 1860 aceasta a fost, într-adevăr, sfinţită.

Destoinicul stareţ Irodion şi-a îndreptat atenţia şi spre sporirea numărului monahilor de la Lainici, care era în scădere. De aceea, în ianuarie 1860, el a cerut episcopului să-i aprobe tunderea în monahism a patru fraţi.[34] Apoi, la 1 iunie 1861 a dat un înscris, prin care vindea nişte obiecte de cult şi dăruia schitului toţi banii primiţi.[35]

Pentru cinstea şi vrednicia lui, Sfantul Calinic, episcopul Râmnicului-Noul Severin, l-a chemat la Craiova şi i-a încredinţat, după propria-i mărturisire, un post la episcopie. Se pare că i-a rânduit chiar postul de eclesiarh, însă, la scurt timp, Cuviosul Părinte Irodion a cerut grabnic permisiunea de a se înapoia la schitul său, motivând că schitul se află „într-o tristă poziţie…în comparaţie cu evlavia ce am avut la dânsul…stăruind a-l îmbunătăţi prin toate mijloacele”. Deşi „prea mulţumit de postul în care mă aflu orânduit”, el a cerut să se înapoieze la schit.[36] Se pare că Sfântul Calinic nu i-a aprobat plecarea şi, după un an şi jumătate, Cuviosul Părinte Irodion şi-a prezentat demisia din postul de stareţ: „Din împrejurări binecuvântate, neputându-mă întoarce la postul ce mi s-a încredinţat de superior al sfântului schit Lainici Districtul Gorj, demisionez prin aceasta şi vă rog cu tot respectul a face cele de cuviinţă pentru administrarea acelui schit pe viitor. Al P. Sf. V. Prea plecat şi smerit servitor, Irodion Protosingel”.[37] Sfântul Calinic a fost nevoit să-i primească demisia.

Asupra activităţii Cuviosului Părinte Irodion la Craiova şi la Râmnic nu avem până în prezent nicio ştire.

Noul stareţ la Lainici, Darion, a rezistat în funcţie doar doi ani (8 iunie 1863 – 25 mai 1865). Cum stăreţia Cuviosului Părinte Irodion devenise o necesitate duhovnicească şi administrativă pentru obştea mănăstirii Lainici, a fost numit stareţ acum, pentru a patra oară. Pentru numirea sa ca stareţ nu avem o carte obişnuită de orânduire, dar despre data numirii vorbeşte el însuşi, în două rapoarte pe care le-a înaintat Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noul Severin şi în care arată unele nereguli, săvârşite de un econom şi de doi monahi. În primul raport scrie: „Dela numirea mea ca stariţu allu Schitului Lainici din jud. Gorjiu, timp trecut de patru ani, am găsit că tot venitul proprietăţii schitului, care valorează annual până la 120 de taleri, s-a strâns regulat de un călugăr anume Marchian cel ce să numeşte că este Iconomu fară a fi orânduit de cinevaEstimp pomenitul călugăr a vândut fară voia mea 4 boi şi 70 de capre însuşind preţul lor pe samă-i„.[38] În continuare, Cuviosul Irodion cere în raport să-i fie predate socotelile şi banii schitului.

Urmare acestui raport, Episcopia Râmnicului-Noul Severin a ordonat o anchetă prin protopopul de Târgu Jiu. Acesta a anchetat pe cei trei monahi, Marchian, Pavel şi Nifon, găsindu-i vinovaţi, şi le-a cerut acestora să restituie schitului banii luaţi pe nedrept din vânzarea vitelor. Cuviosul Părinte Irodion, profund afectat de faptele acestora, şi-a cerut demisia, în noiembrie 1869: „Subscrisul cu ordinul Episcopiei încă din anul 1865 am fost numit stariţu la Sfântul Schitu Lainici unde, după cum cunoaşte Sfânta Episcopie, am întâmpinat destule suferinţe din partea părinţilor vieţuitori acolo, şi ca să-mi dobândesc liniştea, voesc a mă retrage la un alt chinoviu, rog cu respect Sfânta Episcopie a-mi primi aceasta drept dimisie din arătatulu postu. Irodion Protosingel”.[39] Acesta este cel de-al doilea raport, din care rezultă clar că a fost numit stareţ la 1865, activând patru ani neîntrerupţi.

Tulburările de la schit şi începutul neorânduielilor au avut drept cauză, credem noi, şi unele reforme iniţiate în acest deceniu. Este vorba, în primul rând, de secularizarea averilor de la mănăstirile închinate, reformă iniţiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Sunt cunoscute jafurile şi pagubele enorme aduse statului de străinii care luau veniturile acestor mănăstiri, închinate la diferite aşezăminte mănăstireşti din: Palestina, Grecia, Egipt, Muntele Athos etc. După secularizarea averilor mănăstirilor închinate, a urmat secularizarea celor neînchinate. In aceste împrejurări, se situează şi acele neorânduieli apărute la Lainici, când starea de incertitudine care plana asupra fondurilor proprii i-a determinat pe acei monahi să vândă o parte din averea mobilă şi să dea unele procente părinţilor. Cuviosul Părinte Irodion condamnă iniţiativa celor trei şi încălcarea autorităţii stareţului, precum şi incorectitudinea în administrarea averii schitului, pe baza unor funcţii auto-atribuite, cum a procedat Marchian, care s-a auto-intitulat iconom. Cu acesta din urmă a avut neplăceri Părintele Irodion, pentru că s-a retras la rudele lui într-un sat din apropierea Lainicilor, Budieni, luând cu el şi sineturile schitului. Orice s-ar fi putut întâmpla, Părintele Irodion a rămas statornic în onestitatea sa. Sub instigaţia celor traşi la răspundere, monahii de aici s-au plâns şi ei împotriva Cuviosului Părinte Irodion, pretinzând că „mai avem la numitul cincizeci şi una de lâni de pe oile noastre, care lâni le-am dus la sfântul schit Surupatele ca să le lucreze maicele, ca să ne facă haine, care nici până acum nu ni s-au mai dat nici un petec”.[40]

Urmarea a fost instalarea la Lainici a unui nou stareţ, în persoana părintelui Iordache Bărbătescu (13 mai 1870). În timpul acestuia însă s-a produs secularizarea averilor mănăstireşti ale mănăstirilor neînchinate, încât şi pentru schitul Lainici a început o perioadă mai tulbure, de privaţiuni şi lipsuri. Schitul, cu obştea sa, a fost lăsat „în voia întâmplării”,[41] iar monahii s-au plâns Sfintei Episcopii că autorităţile statului le-au luat totul.[42] Problema slujbelor şi a vieţii duhovniceşti a trecut pe plan secund, faţă de problema fundamentală: pâinea cea de toate zilele.

Această stare grea a schitului a continuat şi în timpul stareţului Nifon ieroschimonahul (1872-1873), până când a fost rechemat la stăreţie, pentru a cincea oară, Cuviosul Părinte Irodion. Călăuzit de acelaşi gând smerit care l-a determinat, cu ani în urmă, să abandoneze posturi mai înalte şi să revină la schitul său, spre a-l izbăvi de necazuri şi a-l vindeca de neorânduială, bunul Părinte Irodion şi-a început îndată activitatea la Lainici. Starea de dezorientare spirituală în care se afla acum schitul trebuia îndată curmată. Mult încercatul Părinte stareţ Irodion trebuia să readucă întregii obşti monahale încrederea în autoritatea sa administrativă şi duhovnicească, să insufle acesteia un nou spirit de vieţuire monahală şi să îi întărească voinţa de a birui toate greutăţile vieţii. Ca şi Sfântul Calinic de la Cernica, Cuviosul Părinte Irodion socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti. Prin rugăciune, smerenie şi neîncetată ascultare, monahul se îndreptă pe sine şi contribuie la sporul duhovnicesc şi buna chivernisire a obştii mănăstirii.

Neîntrerupta prezenţă şi activitate a Cuviosului Părinte stareţ Irodion în viaţa schitului Lainici începând din anul 1873 [43] şi până în 1900, când a trecut la cele veşnice, a fost o binecuvântare a lui Dumnezeu. Stăreţia Cuviosului Părinte Irodion este atestată în tot această perioadă (1873-1900), însă este vagă. Documentele folosite de noi sunt oarecum indirecte, dat fiind faptul că Arhiva Episcopiei Râmnicului nu este atât de generoasă în furnizare de documente. Totuşi, cercetând minuţios dosarele din Arhiva Episcopiei cu cererile de intrare în monahism la schitul Lainici, putem stabili o continuitate neîntreruptă în stăreţie a Cuviosului Părinte Irodion. Este foarte interesant să vedem acum ultima etapă a activităţii Cuviosului Părinte stareţ Irodion, care ne dezvăluie încă una din trăsăturile sale de caracter. El lucra în prezent, dar era preocupat în permanenţă de asigurarea viitorului mănăstirii.

În urma reformelor sociale produse în această perioadă, numărul monahilor mănăstirii începuse să scadă. Apoi, Războiul de Independenţă din 1877-1878 avea să lase şi el oarecum în umbră activitatea schitului, deoarece pe primul plan al preocupărilor era acum izbânda împotriva turcilor, dezrobirea naţională.

Cel dintâi document de atestare concretă a activităţii de stareţ a Părintelui Irodion este o însemnare personală de pe cartea Scara Sfântului Ioan Scărarul. însemnarea începe de pe primele pagini, dar a fost complet ştearsă, fiind udată cu apă, şi se observă doar câte o literă. Însă la pagina 8 citim: „Părintele stareţ Irodion Protosingel… în anul 1879 … martie 28″.[44] Este singurul loc unde i se poate găsi scrisul său propriu, evident afară de iscălitura din acte.

Firul neîntrerupt al activităţii sale, în direcţia continuităţii şi întăririi vieţii monahale în schitul Lainici, ni-l dau o serie de cereri pentru tunderea în monahism pe care Cuviosul Părinte stareţ Irodion le primea şi le înainta cu rapoarte personale de recomandare Episcopiei Râmnicului-Noul Severin.[45]

Astfel, în anul 1879, Cuviosul Irodion recomanda Episcopiei Râmnicului-Noul Severin pentru tunderea în monahism pe Anghel Bărdan, din comuna Rugi, plaiul Vulcanu, jud. Gori, cu condiţia ca acesta „să facă formele legale din partea comunei respective”,[46] adică să facă dovada că şi-a satisfăcut serviciul militar, că este necăsătorit, sau văduv (prin decesul soţiei), şi că nu are niciun fel de datorii faţă de comună sau de familie. Ştim că Anghel Bărdan a fost călugărit, căci îi întâlnim numele mai târziu în alte acte.

În anul 1880, Cuviosul Părinte Irodion a format un întreg dosar cu cererea lui Constantin Mândroi, din comuna Scoarţa, plasa Amaradia, jud. Gorj, împreună cu toată corespondenţa relativă la călugărirea acestuia, începând din 1880-1882. Din dosar aflăm că se acorda un timp de gândire, de o lună, pentru acceptarea cererii de intrare în monahism, apoi cererea era reînnoită de solicitant. Urma o perioadă de doi ani de noviciat, cu destule încercări, când solicitantul avea titlul de frate, după care urma aprobarea definitivă în mănăstire. De multe ori timpul însă se prelungea. Constantin Mândroi a fost călugărit cu numele de Chiril.[47] Dar cea mai lungă perioadă de încercare a trecut-o Nicolae Popescu, din comuna Vălari, plasa Amaradia, jud. Gorj. Circulaţia ordinelor şi adreselor este o adevărată odisee scriptologică, căci au fost efectuate 19 acte cereri, răspunsuri, adrese, aprobări, timp de patru ani. A cerut să fie călugărit la 60 de ani şi i s-a împlinit dorinţa la 64 de ani, fiind tuns în monahism cu numele de Nicodim.[48]

Cuviosul Părinte stareţ Irodion a avut o viaţă morală de tip ascetic, severă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor vrăjmaşi care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri. Cu aceeaşi severitate şi intransigenţă a apărat şi moralitatea obştii încredinţate lui spre păstorire. Silindu-se nu numai cu viaţa sa pilduitoare, ci şi cu alese sfaturi duhovniceşti, el îi îndrepta pe mulţi dintre monahi pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca Apostolului Pavel, ca să nu vatăme pe alţii. Astfel, în anul 1887 a cerut să fie înlăturat din cinul monahal călugărul Meletie Cristescu, pentru abateri de ordin moral, iar Episcopia Râmnicului-Noul Severin a aprobat această acţiune.[49] În procesul de primenire a primit alti vieţuitori în mănăstire: pe Staicu Florea, în 1890, după 7 ani de ucenicie,[50] sub numele de Serghie, pe Ion Drăghicioiu, din Bumbeştii de Jiu, în 1895, care era paracliser şi căruia i-a dat numele de Iulian,[51] în fine, pe Ion Gh. Rău, din Copăcioasa-Gorj, pe care l-a călugărit cu numele de Istodor, în 27 aprilie 1898.[52] Prestigiul schitului Lainici a crescut paralel cu lucrările duhovniceşti ale Cuviosului Părinte stareţ Irodion. Acesta constituia şi un adăpost pentru călătorii care treceau din Transilvania în Oltenia şi invers, pentru căruţaşi, pentru muncitorii la pădure, care găseau aici o ospitalitate părintească, de tipul agapelor creştine, cu pâine şi vin.

In anul 1899, Cuviosul stareţ Irodion a dăruit mănăstirii Lainici un clopot de 318 kg, făcut cu cheltuiala sa şi a altor credincioşi. Inscripţia de pe clopot are următorul text:”Acest clopot este făcut în zilele protosinghelului Irodion Ionescu, stareţul sfântului schit Lainici, cu ajutorul său şi al altor credincioşi şi creştini întru Hristos botezaţi, prin intermediul pr. Pant. P. Sachelarie şi N. Trandafirescu din Tg. Jiu 1899 (Turnătoria Thury Ianoş et fiu, Budapesta). Notă: Şărban Otetelişanu + Safira, Ecat. + Ion Argetoianu, Aniţa + A. Argetoianu”.[53] Formula de pe clopot: „este făcut… cu ajutorul său şi al altor credincioşi creştini întru Hristos botezaţi” este poate cea dintâi formulă ecumenistă dintr-o mănăstire, dictată atât de sufletul generos al Părintelui stareţ Irodion, cât şi de faptul că mănăstirea Lainici era, în acea vreme, un centru ortodox important, la frontiera dintre Ţara Românească şi Transilvania, care primea creştini de orice confesiune, mai ales pe fraţii ardeleni, exercitând ceea ce astăzi constituie un ecumenism practic, cerut de structurile sociale ale vremii.[54]

Dintre cei de altă credinţă care veneau la Lainici din Transilvania, dar şi din alte părţi ale ţării, unii se întorceau acasă convertiţi la dreapta credinţă. Căci puterea cuvântului, mişcător şi plin de înţelepciune al Cuviosului Părinte Irodion, ca şi exemplul vieţii sale duhovniceşti, făceau adevărate minuni în sufletele acestora. De pildă, cunoaştem că, la 16 octombrie 1876, un oarecare Atanasie Balaşin, creştin greco-catolic din Ardeal, a trecut la Ortodoxie, în urma întâlnirii pe care a avut-o cu Părintele Irodion, stâlpul neclintit în apărarea dreptei credinţe de la Lainici.[55]

Cuviosul Părinte Irodion a fost stareţ la Lainici până în primăvara anului 1900, mai precis 3 mai 1900, când a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat, cu multă durere, de întreaga obşte a mănăstirii în ziua de 5 mai 1900.[56] A păstorit în total, în cele cinci etape de stăreţie, 37 de ani.

Că Părintele Irodion a trecut la cele veşnice în ziua de 3 mai 1900 reiese din trei documente aflate în Arhivele Statului, Filiala Tg. Jiu (unul), şi în Arhiva Episcopiei Râmnicului (celelalte două). Astfel, în Arhivele Statului, Filiala Tg. Jiu, se află telegrama protoiereului de Târgu Jiu, Ştefan Nicolaescu, către Episcopia Râmnicului-Noul Severin, prin care face cunoscut Episcopiei încetarea din viaţă a Cuviosului Părinte: „Părintele protosinghel Erodion superiorul sf. schit Lainici a încetat din viaţă aseară”.[57] În cel de-al doilea document, aflat în Arhiva Episcopiei Râmnicului, care este un raport telegrafic, înregistrat cu nr. 391 şi trimis Episcopiei Râmnicului-Noul Severin de către protoiereul de Târgu Jiu, se înştiinţează: „Părintele protosinghel Erodion superiorul sf. schit Lainici a încetat din viaţă aseară. Respectuos supun cunoştinţei Dv. Protoereu Nicolaescu„. Din cuprinsul telegramei înţelegem că aceasta a fost trimisă Episcopiei de la Râmnic în ziua de 4 mai 1900, ea fiind primită în aceeaşi zi la Episcopie şi înregistrată cu nr. 1242. În partea de sus a telegramei este notat: „6.V. 1900. Se va recomanda Ministerului (Cultelor şi Instrucţiunii Publice – compl. n.) provizor Ieromonahul Damaschin (Pandelescu compl. n. )”.[58] Cel de-al treilea document, care ne arată precis data trecerii la cele veşnice a Cuviosului Părinte Irodion, este o adresă, cu nr. 1224 din 9 mai 1900, a Episcopiei Râmnicului-Noul Severin către Ministrul Cultelor, şi are următorul conţinut: „P. C. Prot. al Jud. Gorjiu prin raportul telegrafic No. 39l/ac. comunicându-mi că în sara de 3 Maiu ac. a încetat din viaţă Cuv. Protosinghel Ierodion, superiorul Slui schit Lainici, Jud. Gorjiu, am onore a Ve face cunoscut că numim provizoriu în locul seu ca superior pe Cuv. Ieromonah Damaschin Pandelescu, petrecetor în acel Sf. schit şi ve rog să binevoiţi a dispune cele de cuvenitu”.[59] Dintr-un alt document aflat în arhiva Episcopiei Râmnicului reiese că numirea provizorie, ca stareţ la Lainici, a ieromonahului Damaschin Pandelescu, de către Episcopia de la Râmnic, s-a făcut fără să se ţină seama de dorinţa expresă a unor vieţuitori ai schitului care, în cererea lor înaintată Episcopiei, şi-l doreau ca stareţ pe părintele Dionisie Ştefânescu, „în locul Pre venerabilului Protosinghel Irodion Ionescu decedat”.[60]

Din cele trei documente prezentate mai sus reiese clar că Părintele Protosinghel Irodion a trecut la cele veşnice în seara zilei de 3 mai 1900 [61], în locul său ca stareţ al schitului Lainici fiind numit provizoriu ieromonahul Damaschin Pandelescu.[62] Aceasta înseamnă că Părintele Irodion a trăit în mănăstirea Lainici vreme de cincizeci de ani, începând din anul 1850/1851, de când a fost adus la Lainici, de la Cernica, de către Sfântul Ierarh Calinic.

Cuviosul Părinte Irodion a trecut la cele cereşti în totală neagoniseală personală. Toată viaţa a cultivat, cu o sârguinţă neobişnuită, întrecând pe toţi din preajma sa, dezinteresul faţă de bunurile materiale. Cât timp a fost frate şi călugăr la Cernica şi apoi stareţ la mănăstirea Lainici, Cuviosul Părinte Irodion a căutat să-şi îmbogăţească sufletul numai cu fapta cea bună, bine plăcută Domnului, practicând virtutea iubirii şi a milosteniei, până la cel mai înalt nivel. Ca stareţ la Lainici, Părintele Irodion s-a îngrijit tot timpul de obştea monahală ce i-a fost încredinţată ca să nu ducă lipsă de cele necesare traiului zilnic, biruind de fiecare dată încercările vieţii şi vitregiile timpului. Prin muncă stăruitoare şi permanentă jertfelnicie, şi-a adus cu prisosinţă contribuţia sa la creşterea spirituală, dar şi materială, a mănăstirii, pe toţi „mângâindu-i cu dare de cele trebuincioase”. La trecerea sa din viaţa pământească către cea cerească nu a lăsat nicio avere, nici un ban. Bunurile sale strict personale au fost „însuşite” de ieromanahul Iulian Drăghicioiu, ucenicul său apropiat, până când Episcopia Râmnicului-Noul Severin a dispus ca o parte din ele să fie vândute pentru a se acoperi o datorie pe care o avea mănăstirea către trei creditori, iar cealaltă parte să fie trecută în inventarul cel nou al mănăstirii.[63]

Ca semn al preţuirii ce i-a purtat, ieromonahul Iulian Drăghicioiu va cere Protopopiatului Târgu Jiu în anul 1907, adică la şapte ani de la decesul Cuviosului Părinte Irodion, să intervină la Episcopia Râmnicului-Noul Severin ca să aprobe mănăstirii Lainici dezgroparea trupului fostului său stareţ şi duhovnic: „Înplinindu-se şapte ani de la răposar protosinghelului Irodion, acum Ieromonahul Iulien Drăghicioiu din acest schit este pregătit să desgroape osile numitului răposat în dioa de cinci ale corentii luni, sunteţi rugaţi a face intervenire cătră Presânţitul Episcop Eparhiot ca se de voe spre a se pute aduce la îndeplinire de celi ce vă rugăm. Primiţi Precucernice Părinte închinăciune, Superior Arhim. Teodosie Popescu”.[64] Cererea i-a fost aprobată, iar la deshumare s-a găsit trupul Cuviosului Părinte neputrezit şi înmiresmat, semn al sfinţeniei sale.[65] Potrivit tradiţiei orale păstrate la Lainici, episcopul Athanasie Mironescu al Râmnicului-Noul Severin (1898-1909), la aflarea acestei veşti, ar fi exclamat: „Aşa, aista mi-ai fost, Irodioane!”, poruncind să fie reînhumat lângă altarul bisericii celei vechi, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în partea dreaptă.[66]

În cei cincizeci de ani petrecuţi la mănăstirea Lainici, Cuviosul Părinte Irodion şi-a împlinit cu mare râvnă şi dragoste de Dumnezeu şi de cinul monahal chemarea de părinte duhovnicesc şi de iconom al tainelor lui Dumnezeu. El poate fi considerat pe drept cuvânt, în sens biblic, „patriarhul Lainicilor”, atât prin elevaţia sa duhovnicească, cât şi prin smerenia, dragostea frăţească şi înţelepciunea cu care a păstorit vreme de o jumătate de secol. Sfântul Ierarh Calinic, care l-a avut duhovnic, l-a numit „Luceafărul de la Lainici”.[67]

Cuviosul Părinte Irodion a rămas în conştiinţa vieţuitorilor din mănăstirea Lainici, prin tradiţia orală a monahilor şi a credincioşilor care l-au cunoscut şi care s-au bucurat de iubirea, înţelepciunea şi bunătatea sa, ca un monah desăvârşit, un om de mare cinste, încredere şi omenie. Faptele îi erau întocmai după graiul gurii şi nu putea nimeni să-i găsească vreun cusur. Arzând totdeauna pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, Cuviosul Părinte Irodion s-a dovedit un iscusit duhovnic pentru păstoriţii săi. Câtă vreme a fost stareţ la Lainici şi-a împlinit chemarea cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu, bine ştiind că lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii obştii monahale pe calea mântuirii. A adunat în jurul său ca la 30 de ucenici. Totodată, ca stareţ de mănăstire a înţeles că trebuie să fie inima tuturor inimilor care îl caută şi îi cer sfat şi mângâiere. Toţi părinţii şi fraţii din mănăstire care se mărturiseau la el se cucereau de nevoinţa lui şi îşi făceau adăpost şi mângâiere supărărilor lor. Toţi îl aveau ca pe un adevărat sfanţ, ce avea darul rugăciunii curate. Potrivit tradiţiei păstrate de părinţii bătrâni ai mănăstirii, se spune că Părintele Irodion slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi totdeauna cu lacrimi pe obraz. Zeci de mii de oameni de pe ambele laturi ale Carpaţilor veneau la el, căci cunoştea gândurile oamenilor[68] şi săvârşea vindecări minunate. Nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său era cunoscut peste tot.

Despre Cuviosul Părinte Irodion se ştie că avea şi darul mai înainte vederii, vestind multora cele viitoare. De pildă, ştim că simţindu-şi aproape sfârşitul vieţii pământeşti, a chemat la sine pe toţi călugării mănăstirii Lainici şi le-a dat binecuvântarea cea mai de pe urmă, zicându-le: „- Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos! Şi, într-adevăr, în toamna anului 1916, în timpul Primului Război Mondial, s-a împlinit prezicerea Cuviosului Părinte. Căci fiind lupte grele pe Valea Jiului, schitul Lainici a rămas pustiu 13 ani. Chiliile au fost arse de nemţi, odoarele jefuite, inclusiv clopotele, iar biserica a fost transformată în grajd pentru cai.[69] Totodată, a fost arsă şi întreaga arhivă a mănăstirii.[70] Doi dintre călugării schitului au fost duşi de trupele de ocupaţie în Germania, unde şi-au pierdut viaţa.[71] Abia în anul 1929, schitul Lainici a luat din nou fiinţă prin grija stareţului Visarion Toia (1929-1951).[72]

Dar Cuviosul Părinte Irodion rămâne în conştiinţa posterităţii şi ca un patriot înflăcărat. Astfel, în timpul Războiului pentru Independenţă din 1877-1878, Cuviosul Părinte, răspunzând cu entuziasm la îndemnurile episcopului Athanasie Stoenescu al Râmnicului-Noul Severin, a trimis de la mănăstire la Târgu Jiu 12 monahi în vederea selectării pentru serviciile sanitare ale armatei române. Autorităţile statului au ales dintre aceştia doar doi, pe Serapion Minulescu şi pe Gherasim Pavel, pentru a merge în serviciul sanitar, pentru îngrijirea răniţilor din spitale.[73] Faptul că Părintele stareţ Irodion a trimis aproape pe toţi monahii mănăstirii Lainici în slujba ţării denotă entuziasmul său patriotic şi dragostea sa faţă de neam şi ţară.

Drept răsplată şi aleasă preţuire pentru întreaga sa viaţă duhovnicească, ca şi pentru faptele sale, făcute cu suflet mare şi nobil, smerit şi generos, călugării mănăstirii au aşezat trupul cel nestricăcios şi înmiresmat al Cuviosului Părinte Irodion lângă altarul bisericii celei vechi, în partea dreaptă. De aici, până anul acesta Părintele Irodion a binecuvântat, vreme de peste o sută de ani, pe toţi care cu credinţă s-au aplecat la mormântul său, cerând har, milă şi pace. Iar o candelă a stat aprinsă zi şi noapte la crucea de la mormântul său, în aşteptarea învierii şi ca simbol al dăinuirii neamului românesc şi al Bisericii noastre, precum şi al crezului monahilor ce au trăit şi trăiesc în această mănăstire.

Odată cu alegerea şi instalarea sa ca Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, în vara anului 2008, IPS Irineu Popa a început îndată demersurile pentru canonizarea Cuviosului Părinte Irodion.[74] Pe lângă activitatea de documentare privind viaţa plină de sfinţenie a Cuviosului Părinte, Înaltpreasfinţia Sa a dorit ca rămăşiţele pământeşti ale Cuviosului Părinte să fie deshumate şi aşezate, la loc de cinste, în biserica cea nouă a mănăstirii, pentru ca toţi credincioşii să se poată închina la ele.

Astfel, în ziua pomenirii Sfântului Apostol Irodion, la 8 aprilie, anul 2009, IPS Irineu a cerut binecuvântarea PF Daniel, Patriarhul României, pentru aflarea moaştelor Cuviosului Părinte Irodion. Vineri, 10 aprilie 2009, în ajunul pomenirii Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, moaştele Cuviosului Părinte au fost descoperite,[75] în prezenţa ÎPS Irineu.[76] Înaltpreasfinţia Sa a informat Patriarhia Română despre descoperirea făcută[77] şi a cerut cuviosului părinte arhimandrit Ioachim Pârvulescu, stareţul mănăstirii Lainici, să expună moaştele în biserica cea mare a mănăstirii, pentru ca toţi credincioşii să fíe martori ai nesperatei regăsiri a osemintelor nestricăcioase şi înmiresmate, de harul sfinţeniei, ale Cuviosului Părinte Irodion.

Dată fiind viaţa sa sfântă, dar şi faptele sale pilduitoare în slujirea lui Dumnezeu şi a obştii monahale ce i-a fost încredinţată, considerăm că Părintele Protosinghel Irodion Ionescu de la mănăstirea Lainici trebuie trecut în rândul sfinţilor români, de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre. Prin canonizarea sa s-ar întregi astfel constelaţia luminoasă a marilor sfinţi trăitori şi împlinitori ai Evangheliei lui Hristos din zona Olteniei, precum: Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii sau Sfântul Calinic de la Cernica.

~~~+~~~

ANEXE

I. „Atingătoare deorânduirea Cuviosului Ieromonah Gavriil, îngrijitor Schitului Lainici sud Gorj. Şi recomandaţia făcută mai în urmă de epitropul acestui Schitu în favoarea monahului Daniil, precum şi orânduirea de egumen a Cuviosului Monah Chiril în locul sus arătatului ce şi-a dat demisia. Şi orânduirea Cuviosului eromonah Luca stareţ la Schitu, precum şi eclisiarh pe Ieromonahul… (text lipsă) în locul Cuviosului protosinghel Erodion”

(Delă, no. 33, anul 1851, aprilie 12, Arhiva Episcopiei Râmnicului Noul Severin, Dosar nr. 37/1851, folio 3).

~~~+~~~

II. „Kallinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Râmnicului,

Dat-am smerenia noastră această carte Cuviosului eromonah Irodion, pe care după chibzuirea ce am făcut l-am orânduit staretu părinţilor şi fraţilor de la schitu Lainici din judeţul Gorju, precum şi chivernisitor cestei şi celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul Cuviosului eromonah Chiril cel ce şi-au dat dimisia,

Îndatorându-se totodată a păzi cu nestrămutare cele de mai josu:

l ul) Să se poarte pe sineşi bine şi cu cucerie potrivit podrigului său şi postului de stareţ ce i se încredinţează.

2lea) Să ţie orândueala slujbelor bisericeşti, dupe toate cuviinţa, precum se păzeşte şi pe la celelalte schituri.

3lea) Să se poarte grije cu neadormită priveghere despre cârmuirea averi schitului, silindu-se în tot chipul pentru a ei înaintare şi sporire, şi al

4lea) Să se poarte cu dragoste şi blândeţe către ceilalţi părinţi şi fraţi ce se află cu locuinţa într’acel schit, mângâindu-i cu dare de cele trebuincioase despre starea schitului, cum şi veri ce se va agonisi şi se va aduce de pravoslavnici creştini dar schitului, pentru a le hrăni şi mângâieri părinţilor să aibă a se împărtăşi cu toţi deopotrivă, ca un lucru ce se socoteşte pe obrazul tuturor de obşte. Asemenea şi hrana mâncări să fie earăşi la o masă cu toată obştea ca un mai mare povăţuitor între dânşii.

Către acestea poruncim şi Cuvioşii voastre părinţilor şi fraţilor slugi ce vă flaţi la acest schit Lainici, ca să cunoaşteţi pe mai sus numitul eromonah Irodion, de povăţuitor şi stareţ asuprăvă, căruia să-i daţi toată supunerea şi ascultarea la cele ce vă va povăţui spre folosul sufletesc şi slujba casii, căci pentru oricarele din cuvioşia voastră, sau fraţi sau slugi, ne vom înştiinţa de vreo urmare înpotrivă, să ştie că va fi dojenit şi certat cu asprime, potrivit cu vina sa.

Drept care spre cunoştiinţă s-au întărit această carte cu pecetie şi iscălitura noastră.

(No. 635, Iunie 15, Anul 1854, Arhiva Episcopiei Râmnicului Noul Severin, Dosar nr. 37/1854, folio 28).

~~~+~~~

III. Principatele Unite

Prea Sf. Sale Părint. Episcopu Eparhii Râmnicul D. D. Callinicu

Prea Sfinţite Stăpâne,

Din împrejurări bine cuvântate, neputându-mă întorce earăşi la Postul ce mi s-au fost în credinţatu de Superioru alu Sf. Schitu Lainicii Districtul Gorju,

Dimisionez prin acesta, şi vă rogu cu totu respectul a face cele de cuviinţă pentru administrarea acelui schitu pe viiitoru.

Alu pre Sfinţii vostre

Prea plecatu şi smeritu servitoru

Іродіон протосінгєл

Anulu 1863

Iunie 6

Or. Râmnicul Vâlcea

(Arhiva Episcopiei Râmnicului Noul Severin, Dosar nr. 37/1863, folio 82).

~~~+~~~

IV. Principatele Unite Romane

Prea Sf. Sale Părintelui Episcopu Rămnicu D. D. Callinicu

Protopopulu Oraşului Tărgu Jiului

Întru îndeplinirea ordinului Prea Sf. Vostre No. (numărul lipseşte – compl. n.) am mersu la sfantulu Schitu Lainici şi după ce s-a aşezatu în foncţiunea de stareu allu acestui Sf. Schitu părintele Duhomnicu Ilarionu citindu’n soborulu părinţiloru şi fraţiloru de acolo şi cartea sa de orânduire spre cunoştinţă de a ei coprindere, apoi’npresenţa părintelui Protosinghelu Irodionu şi a noului Stareţu iparte, din părinţi am formatu catagrafie andoitu esamplaru de tote lucrurile şi zestrea acestui Sf. Schitu mişcătore şi nemişcătore sub iscălitura părintelui Erodionu că le-a predatu şi a părintelui Ilarionu că le-a priimitu asupra caria lucrări nu am pututu avea în vedere şi catagrafia făcută cu ocazia orânduiri de stareţuă a părintelui Irodionu zicându aceasta că acea catagrafie lipseşte, ci m-am orientatu din alte doue catagrafii coprinse în acea presentă şi din arătarea părinţiloru locali pentru obiectele ce nu s-a pututu vedea în astă ocazie pe care catagrafie legalizând-o la No. 939, unu esamplaru a rămasă în priimirea actualului Stareţu şi unulu cu respectu lu înnaintezi pe lăngă acesta la cancelaria Prea Sf. Vostre. Iară părintile Schimonahu Ieremia, după invitarea ce m-a făcutu părintele Protosinghelu Irodionu, a rămasă totu acolo şi care acum se află bolnavu după arătarea ce nu de multu mi-a făcutu părintele Lavrentie dela acelu Sfântu Schitu. Arătăndu-se în această ocazie şi părintelui Nicodimu ca să-şi îndrepteze purtarea ceea ce s-a şi făgăduită. Acesta fiindu rezultatulu Prea Sfinţite Stăpâne cu totă supunerea lu încunoştinţezu Prea Sf. Vostre spre cele de cuviinţă.

Protopopu Pr. Pârşcovianu

No. 999

Anulu 1863, Iulie 21

(Arhiva Episcopiei Râmnicului Noul Severin, Dosar nr. 37/1863, folio 85).

~~~+~~~

V. România

Sântei Episcopii a Eparhii Râmnicului

Superiorul Schitului Lainici Gorju

De la numirea mea ca stariţu allu Schitului Lainici din judeţul Gorju timp trecut de patru anni, am găsit că tot venitul proprietăţi Schitului cari valoresă annual până la 120 lei să strânsu regulat de un călugăr anume Marchianu cella ce se numeşte că este Iconom fară a fi rânduitu de cineva. Dispuind de acellu venit fără a da cele trebuinciose Sântului Lăcaşu, aşea încât am fost nevoit ca cu căpătatul meu prin sate şi oraşu T. Jiului să ţiu Schitul cu lumânări, undelemn şi tămâe.

Osebitu de acesta estimpu pomenitul Călugăru au vândut fară voea mea patru boi şi 70 capre însuşind preţul lor tot pe urmăi.

Pentru acestă împrejurare, Supus respectos Sântei Episcopii şi o rog supusu să binevoescă a lua măsuri pentru predarea socoteleloru şi a banilor adunaţi dupe cum vom esplicat mai susu.

Stariţu Іродіон протосінгєл

Nr. 5,1869, august 7

(Arhiva Episcopiei Râmnicului Noul Severin, Dosar nr. 37/1863, folio 88).

~~~+~~~

VI. România

Sântei Episcopi(i) a Eparhiei Râmnicu

Sub scrisu cu ordină Episcopulu încă din anul 1865 am fostu numitu stariţu la Sf. Schitu Lainici, unde după cum cunoaşte Sf. Episcopie am întâmpinatu destule suferinţe din partea părinţilor vieţuitori acolo, şi ca să-mi dobândescu liniştea voescu a mă retrage la un alt chinoviu, rogu cu respectu Sf. Episcopie am priimi aceasta dreptu dimisie din arătatulu postu.

Іродіон протосінгєл

Anul 1869

Noembrie 12

Schitu Lainici

(Arhiva Episcopiei Râmnicului Noul Severin, Dosar nr. 37/1869, folio 109).

~~~+~~~

VII. Romania

Sfintei Episcopii Râmnicu

Stariţulu Sf. Schit Lainicii

Iconomulu acestui Sf. Schitu Marchianu monahulu de 15 dille bonăvindu-se s-au dusu la ruele salle în com. Budienii unde au luatu cu sine pe lângă sinetele atingătore de micile proprietăţi şi alte obiecte alle schitulu ce se aflau la metohu în com. Porcenii.

Subsemnatulu mergând eri la com. Budienii unde numitulu se afla bolnavu şi cerându-i numai sineturile s-au înpotrivit a mi le da în primire.

Pentru care respectosu supui la cunoschinţa Sf. Episcopii spre a lua măsurile ce va socote de cuviinţă întru aceasta ca nu răspunderea în cazu de încetare din viaţă a pomenitului Iconomu, să cadă asuprămi.

Stareţu Іродіон протосінгєл

No. 2

Anulu 1869

Ianuarie 31

(Arhiva Episcopiei Râmnicului Noul Severin, Dosar nr. 37/1869, folio 111).

~~~+~~~

VIII. Romania

Athanasie

Din graţia lui Dumnezeu

Episcopu alu Eparhiei Romniculu-Noulu-Severin

Prea Cucernicului Protoiereu de Gorjiu

Cuviossulu Protossinghelu Irodion, prin raportulu de sub. No. 14 Ne-a suppusu la cunnoscinţă quă în urma comunicărei ordinului Nostru No. 1337, que Prea C. tea ni ai fecutu, s-a decisu a remânea la schitulu Lainici în postulu que a acceptatu.

Aqueastă querere a Cuvioşiei selle approbându-se de Noi, se communică Prea Cucerniciei telle spre sciinţă, quă Noi prin annesatulu ordin No. 1459 pe quare i lu vei înmâna după regulă, am autorisatu pe sus- numitulu Cuv. Protossinghelu Irodion, a continua şi pe viitoru în postul de Îngrijitoru allu Sântului Schit Lainici din aquellu Judeţu.

†Athanasie Râmnicu

No. 1460

1877, noiembrie 15

R. V.

(Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Protoieria Jud. Gorj, Dosar 98/1877, folio 34).

~~~+~~~

IX. Romania

Athanasie

Din graţia lui Dumnezeu

Episcopu alu Eparhiei Romniculu-Noulu-Severin

Prea Cucernicului Protoiereu de Gorjiu

În urma petiţiunei ce am priimit de la Cuv. Protosinghel Irodion superiorul Sf. Schit Lainici, înregistrată la No. 1588, Noi am aprobat cererea ce Ne-a făcutu de a fi trecut între invalizii acelui Schitu cu începere de la I ale conventei luni septembre, în locul decedatului Monah Partenie Baraiac, astfel după cum am mijlocit şi la Onor. Minister al Culteloru prin adresa No. 1655. Totu deodată comunicăm P. C. tale că Noi în consideraţiune că Cuv. Sa fiindu vechiu funcţionar Bisericesc, cu cunoscinţă de regulile şi îndatoririle Monahale, lu însărcinăm şi pe viitor cu conducerea spirituală a celui sf. Schitu.

Despre care facem cunoscut P. Cuc. Tale spre sciinţă şi regulă,

†Athanasie Râmnicu

1878, septembrie 6

R. V.

(Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Protoieria Jud. Gorj, Dosar 112/1878, folio 39).

~~~+~~~

X. Maiu I, 1907

Sântul Schit Lainici

Acest Judeţ

No.7

Pré Cucernice Părinte,

Înplinindu-se şapte ani de la răposar protosinghelului Irodion, acum Ieromonahul Iulién Drăghicioiu din acest schit este pregătit să desgroape osile numitului răposat în dioa de cinci ale corentii luni, sunteţi rugaţi a face intervenire cătră Presânţitul Episcop Eparhiot ca se dé voe spre a se puté aduce la îndeplinire de celi ce vă rugăm.

Primiţi Precucernice Părinte închinăciune, Superior Arhim. Teodosie Popescu

Précucerniciei Sale,

Părintelui Protoereu al Judeţului Gorjiu

(Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Protoieria Jud. Gorj, Dosar 335/1907, folio 2).

NOTE:


[1] Studiu al PC PR. Lect. Univ. Dr. Ion Niţă Rizea publicat in revista Mitropolia Olteniei, anul LXI (721-724), nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie, 2009, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2009, pp. 143-167

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, voi. VIE, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 572.

[3] Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, Dosar 335/1872, fila 2. Acest document foarte important nu a fost cunoscut şi pus în valoare de cercetători până acum. De aceea şi multe inadvertenţe în ceea ce priveşte data şi locul naşterii Cuviosului Părinte Irodion. Astfel, arhimandritul Ioanichie Bălan, fară să cunoască niciun document relativ la viaţa şi activitatea Cuviosului Irodion, notează doar că Irodion „era de loc din judeţul Vâlcea”. Vezi Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ed. a V-a, Sihăstria, 2005, p. 471. Iar distinsul părinte profesor Nicolae C. Buzescu menţionează într-un studiu faptul că nu a găsit „până acum niciun act şi nicio însemnare asupra vieţii sale (a Cuviosului Irodion – compl. n.), din care să cunoaştem originea, anul naşterii şi educaţia primită”. Vezi Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, Din istoricul Mănăstirii Lainici-Gorj, în Mitropolia Olteniei, 31, 1979, 1-3, p. 175. Documentul la care facem noi referire, care prezintă personalul monahal al mănăstirilor din judeţul Gorj la anul 1872, menţionează, printre altele, că la mănăstirea Lainici, vieţuiau 16 monahi, fiind în această vreme mănăstirea cea mai populată din judeţul Gorj (de pildă, mănăstirea Tismana avea doar 13 monahi). Totodată, acest preţios document ne dă date generale despre fiecare călugăr în parte. Astfel, cap de listă este : stareţul mănăstirii Lainici, Ierodion Ionescu, născut la Bucureşti, jud. Ilfov, în vârstă de 51 de ani, ce a îmbrăcat schima monahală la mănăstirea Cernica, în anul 1846. In ceea ce priveşte fizionomia sa, Cuviosul Irodion avea părul capului castaniu, ochii verzi, nasul mare, gura potrivită, iar faţa plăcută.

[4] Cf. Condica de călugăriri a mănăstirii Cernica, folio 73v. Titlul exact al acestei Condici este: „Condică întru carea să trec toate chipurile călugărilor ce să fac întru această smerită obşte Cernica în zilele părintelui Calinic arhimandrit stareţ cu arătare fieştecarele monah ce să va face, de când au venit în schit, cât au fost frate şi din ce pământ iaste cum înlăuntru se cuprinde”. Condica a început să fie scrisă de către Sfanţul Ierarh Calinic. Se păstrează şi astăzi la stăreţia mănăstirii Cernica.

[5] Stareţul Gheorghe de la Cernica a fost trecut în rândul Sfinţilor Cuvioşi Părinţi români de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa sa din 20-21 octombrie 2005, având ca dată de cinstire generală ziua de 3 decembrie.

[6] Vezi pe larg Sfântul Cuvios Gheorghe arhimandritul, stareţul Cenicăi şi al Caldăruşanilor (1730-1806), înnoitor al isihasmului românesc, ed. îngrijită de arhim. Macarie Ciolan, Mănăstirea Cernica, 2006, pp. 9-324.

[7] Econ. D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1927, ed. â Il-a, Bucureşti, 2002; Idem, Rolul cultural al Cemicăi, în BOR, an. XLVII, 1929, nr. 7-8, pp. 660-669. Vezi şi: Nicolae Iorga, Manuscriptele mănăstirii Cernica, în BOR, an. XXVI, 1902-1903, nr. 2-3, pp. 207-234; Arhim. Atanasie Gladcovschi, Monahi cronicari din sfânta mănăstire Cernica, Casian Cernicanul, în GB, an. XVII, 1958, nr. 8, pp. 740-747.

[8] Arhivele Statului, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, Dosar 125/1879, pachet 10, folio 25, nr. 723, din 22 oct. 1879.

[9] Sfântul Apostol Irodion, de la care fratele Ioan Ionescu şi-a luat numele de călugărie, a fost unul din cei 70 ucenici ai Domnului Hristos. Cf. Romani XVI, 11. A fost hirotonit preot de către Sfinţii Apostoli, apoi a fost pus episcop al cetăţii Neon Patron, convertind pe mulţi păgâni la credinţa în Hristos. A murit ucis de păgâni. Vezi Mineiulpe aprilie, ed. a V-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 70. Sfântul Apostol Irodion este pomenit cu numele de către Biserica Ortodoxă la 8 aprilie, alături de Sfinţii Apostoli Agav, Ruf, Flegon, Asinerit şi Hermas (Ermis).

[10] Iată însemnarea: „1846, decembrie 3, Ioan/Irodion monah, pământean”. Vezi Condica de călugăriri a mănăstirii Cernica, folio 73v. Cf. Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, Dosar 335/1872, fila 2. Din Codica de călugăriri a mănăstirii Cernica reiese că fratele de mănăstire Ioan Ionescu a fost călugărit cu numele de Irodion şi că era pământean, adică originar din Ţara Românească. Tododată, din Condică aflăm că, odată cu Irodion, la 3 decembrie 1846, au mai fost călugăriţi alţi cinci fraţi de mănăstire. însemnarea că „Irodion monah” era ^pământean” este importantă pentru a nu face confuzie cu un alt „Ioan/Irodion monah”, „de ani 40″, originar „din Ardeal”, călugărit la mănăstirea Cernica, la 10 aprilie 1854. Vezi Condica de călugăriri a mănăstirii Cernica, folio 76v.

[11] Arhiva mănăstirii Cernica, Acte corespondenţă, anul 1846, voi. I, folio 56.

[12] Schitul Lainici a devenit mănăstire în anul 1951, în timpul stareţului VisarionToia (1929-1951).

[13] Se ştie că vechea reşedinţă a Episcopiei de la Râmnic, cu toate ale ei, fusese pârjolită de un foc năprasnic, la 27 martie 1847, şi de atunci ea se mutase la Craiova, capitala Micii Românii. Sfântul Calinic se va întoarce la vechea reşedinţă episcopală de la Râmnic abia în vara anului 1854.

[14] Înscăunarea Sfântului Calinic, ca episcop al Râmnicului, a avut loc, la Craiova, a doua zi, duminică 26 noiembrie 1850, în „biserica sfintei episcopii”, adică în biserica Sfântul Nicolae-Gănescu, situată pe locul actualei Universităţi. Această biserică a fost dărâmată în anul 1880. Vezi Eho Eclesiastic, nr. 4/decembrie 1850, p. 13; Athanasie Mironescu, Istoricul Eparhiei Râmnicului-Noul Severin, Bucureşti, 1906, pp. 416-418.

[15] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, Dosar 37/1851, din 12 aprilie 1851, folio 1 (vezi şi Ibidem, folio 3).

[16] Facem menţiunea că în toate documentele mănăstirii Lainici, ce ni s-au păstrat, Cuviosul Părinte Irodion semnează, în calitatea sa de stareţ, numai în chirilică, cu „Irodion Protosinghel”. Astfel, documentar nu se confirmă faptul că el ar fi avut şi rangul de arhimandrit, aşa cum au încercat să afirme unii cercetători.

[17] Schitul Lainici, situat întrecătoarea cu acelaşi nume din munţii Gorjului, al cărui nume derivă de la toponimicul grecesc Axxivo«; = de piatră, trecătoare prin munţi de piatră, sau de la etnonimul „lai”, numele unui trib geto-dac „al lailor”, cunoscut încă de prin secolele IV-VI, împreună cu cel al „bessilor” (Cf. Pr. Prof. Dr. Nicolae C. Buzescu, Mănăstirea Lainici şi schitul Locurele, Ed. Arhiepiscopiei Craiovei, Craiova, 1980, pp. 6-7), este o veche vatră sihăstrească, de la sfârşitul secolului al XlV-lea. Mai târziu, în anul 1784, schimnicului Atanasie, venind de la Tismana, s-a stabilit aici, la Lainici, reuşind să întemeieze un schit de lemn şi să adune în jurul său o obşte de 30 de monahi. Atanasie este socotit reorganizatorul vieţii monahale de la Lainici. După moartea sa (fi 812), între 1812 şi 1817, câţiva boieri din Târgu Jiu (Nicolae Brăiloiu biv vel pitar, Răducanu Măldărescu medelnicer, Stanca Poienăreasa-Măldărescu, devenită Kalistracta monahia) au construit biserica din zid cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Vezi Ibidem, pp. 19-38.

[18] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, Dosar 37/1851, din 18 aprilie 1851, folio 6.

[19] Astfel, după demisia, de bună voie, a stareţului Daniil, la 12 aprilie 1851, au urmat la Lainici, până în vara anului 1854, alţi trei stareţi: Gavriil (1851-1852), Maxim (1852-1853) şi Chirii (1853-1854). Nici unul din aceşti trei stareţi de un an nu a avut vreo activitate deosebită. Trebuie să spunem că instabilitatea şi tulburările ivite în viaţa mănăstirii s-au datorat în parte şi situaţiei sociale şi politice prin care trecea ţara în acea vreme.

19   [20] Eclesiarhul Diadoh, delegat de Sfântul Calinic cu instalarea Cuviosului Irodion ca stareţ la Lainici, raportează, la 24 iunie 1854, că 1-a instalat şi că a alcătuit şi catagrafia cerută. în vara aceluiaşi an, 1854, este consemnată de către biograful Sfântului Calinic, arhimandritul Anastasie Baldovin, următoarea întâmplare: pe când Sfântul Ierarh Calinic se întorcea la Râmnic, peste munţi, de la Lainici, de la Cuviosul Părinte Protosinghel Irodion Ionescu, i s-a descoperit în vedenie înmormântarea părintelui Nicandru, ucenicul iubit al Sfântului, care a stăreţit la Cernica doar patru ani (1850-1854). Acest moment de durere 1-a mişcat sufleteşte pe Sfântul Calinic până la lacrimi. Vezi: Arhim. Anastasie Baldovin, Viaţa şi nevoinţele cele monahale ale Prea Cuviosului Episcop al Râmnicului Noul-Severin D. D. Calinic, în BOR, an. XXH, 1898-1899, nr. 10, p. 1026. Vezi şi: Grigore Prejbeanu, Visarion Toe şi Pavel Bocşa, Sfântul Schit Lainici, Tg. Jiu, 1931, pp. 10-11; Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica Viaţa, minunile, acatistul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, p. 29; Priveghere în Ostrov. Mănăstirea Cernica. 400 de ani de cult şi cultură, Mănăstirea Cernica, [2008], pp. 43-44.

[21] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noului Severin, Dosar 37/1854, nr. 635, din 15 iunie 1854.

[22] Cronologic, Cuviosul Părinte Irodion Ionescu este cel de-al treilea duhovnic al Sfântului Calinic de la Cernica. Primul părinte duhovnicesc al Sfântului Calinic a fost Sfântul Cuvios Stareţ Gheorghe (stareţ la Cernica între 1781 şi 1806), apoi Cuviosul Pimen Ieroschimonahul (1762-1831), ucenic al Sfântului Cuvios Stareţ Gheorghe. După ce Cuviosul Părinte Pimen a plecat definitiv la Sfântul Munte, Sfântul Ierarh Calinic şi-a ales duhovnic pe Cuviosul Irodion. Vezi Priveghere în Ostrov. Mănăstirea Cernica, pp. 39 şi 43.

[23] Cererea a fost semnată de 17 ieromonahi şi monahi şi de 3 fraţi, în total de 20 de vieţuitori, dintre care 6 schimonahi. Vezi Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noului Severin, Dosar 37/1855, folio 43, ordinul nr. 80, din 2 iulie 1855.

[24] Ibidem.

[25] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noului Severin, Dosar 37/1851*1856, folio 61, nr. 1080, din 1 august 1856.

[26] Ibidem.

[27] Vezi Triodion, tipărit în 1794, care se găseşte la schitul Locurele, unde vieţuiau monahii Luca şi Cleopa.

[28] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noului Severin, Dosar 37/1851-1858, folio 63.

[29] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noului Severin, Dosar 37/1851-1859, folio 72, nr. 1122, din 7 august 1859.

[30] Ibidem, folio 75, din 12 august 1859.

[31] Ibidem, folio 76, din 27 august 1859.

[32] Ibidem, folio 78, din 9 septembrie. 1859.

[33] I. Popescu-Cilieni, Acte privitoare la fondarea schitului Locuri-Rele, din Jud. Gorj, în AO, an. XIV, 1935, pp. 399-401.

[34] Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 9/1859, folio 41.

[35] Arhivele Statului, Fond Episcopia Râmnicului, Pachet CVI/32, din 1 iunie 1861.

[36] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noului Severin, Dosar l8/1862, din 12 ianuarie 1862, Craiova.

[37] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noului Severin, Dosar37/l851-1863, folio 82, din 6 iunie 1863, Râmnicu Vâlcea (este scris cu alfabet latin antetul „Principatele Unite”).

[38] Ibidem, folio 88, nr. 5, din 7 august 1869.

[39] Ibidem, folio 109, din 12 noiembrie 1869.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, Dosar 37/1851-1871, folio 138, din 8 august 1871.

[42] Ibidem, folio 139, din 13 august 1871.

[43] Cel dintâi care menţionează existenţa Părintelui Irodion ta stareţ, în anul 1873, este preotul Grigore Prejbeanu: „Conducătorii mănăstirilor şi schiturilor la 1873: … Irodion (Lainici)”. Vezi Pr. Grigore Prejbeanu, Gorjul bisericesc 1870-1900, Tipografia Episcopiei Râmnicului, 1936, p. 20. Interesant este că Episcopia Râmnicului-Noul Severin nu posedă, în această perioadă, niciun document de numire a vreunui stareţ.

[44] Cartea Scara Sfântului Ioan Scărarul, tipărită în Moldova, cu o introducere a mitropolitului Veniamin Costachi, se găseşte în biblioteca mănăstirii Lainici.

[45] Este interesant de menţionat faptul că, după anul 1880, tunderea în monahism trebuia să fie aprobată de trei foruri: episcopul eparhiot, Sfântul Sinod şi Ministerul Cultelor.

[46] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, Dosar 94/1881.

[47] Ibidem, Dosar 240/1880.

[48] Ibidem, Dosar nr. 242/1880; 29 decembrie 1880; 17 aprilie 1882; 5 aprilie 1883; 19 noiembrie 1883; 8 iunie 1884; 18 august 1884 etc., dosar special Nicolae Popescu.

[49] Ibidem, Dosar nr. 6UI887, din martie – 19 mai 1887.

[50] Ibidem, Dosar 65/1884-1890.

[51] Ibidem, Dosar 84/1892-1895.

[52] Ibidem, Dosar nr. 78/17 martie 1898.

[53] Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu-Jiu, 1904, pp. 89-90. Vezi şi Grigore Prejbeanu, op. cit., p. 20.

[54] Aceasta se vede şi din cererea viitorului stareţ Theodosie Popescu, din 1907, care va ruga Episcopia Râmnicului să nu strice trei chilii folositoare pentru primirea călătorilor „de care mai întotdeauna sunt ocupate”. în timpul Primului Război Mondial, clopotul va fi luat de ocupanţii austro-ungari, iar mănăstirea va fi transformată în punct strategic.

[55] Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, Dosar 89/1876, filele 4,5 şi 6.

[56] Ibidem, Dosar 284/1900, fila 21.

[57] După textul telegramei, între paranteze, este trecută data de 4 mai 1900, ceea ce înseamnă că telegrama a fost trimisă către Episcopie la acestă dată. Vezi Ibidem, fila 20.

[58] Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, Dosar nr. 11/1900, folio 76.

[59] Ibidem, folio 77. în răspunsul său, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice va aproba „numirea, în mod provizoriu a cuviosului ieromonah Damaschin Pandelescu, în postul de Superior al schitului Lainici din judeţul Gog, cu începere de la 10 Maiu curent, în locul decedatului Superior Irodion”. Ibidem, folio 90.

[60] Este vorba de cererea din 5 mai 1900, trimisă de o parte din călugării mănăstirii Lainici către Episcopia Râmnicului-Noul Severin. Semnatarii cererii şi-1 doreau ca stareţ la Lainici pe părintele Dionisie Ştefânescu pentru că „… e de mult în mijlocul nostru şi îl cunoaştem om cu bună purtare… că prin strădania sea a reparat sântul schit Locurele şi 1-a îmbunătăţit pin mai multe dependinţe şi lucruri bune”. Ibidem, folio 82.

[61] Într-o însemnare de pe un Minei din luna mai, tipărit în 1862, este dată greşit data morţii sale, ia anul 1910. Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, VIII, p. 572

[62] Vezi şi Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud Gorj, Dosar 284/1900, folio 24.

[63] Astfel, din documente aflăm că, în 1899, Cuviosul Părinte Irodion a contribuit cu leafa sa, de superior al schitului Lainici, la cumpărarea unui clopot pentru schit în valoare de 1600 lei, pe care 1-a comandat la Pesta (Ungaria). Cum plata clopotului comandat trebuia făcută „integral la ridicarea lui, Cuviosul Părinte Irodion a fost nevoit să se împrumute, cu 280,65 lei, la doi comercianţi din Târgu Jiu, pe nume Ştefan Nicolaescu şi Constantin M. Gelep, şi la servitorul Constantin Popescu. îndată ce au aflat de decesul Cuviosului Părinte Irodion, cei trei creditori au reclamat -schitul Lainici la Ministerul Cultelor, pentru neplata datoriei rămase de la fostul stareţ. Fapt pentru care, pentru stingerea acestei datorii, Episcopia Râmnicului-Noul Severin a hotărât ca să fie vândute unele lucruri personale rămase de la Cuviosul Părinte Irodion. Vezi Arhiva Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, Dosar nr. 11/1900, folio 104,128,129,134 şi 135. Mai menţionăm faptul că acest clopot a fost luat şi topit de către trupele germane, în timpul Primului Război Mondial, pentru a se face din el gloanţe.

[64] Arhivele Statului, Filiala jud. Gorj, Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, Dosar 335/1907, fila 2 (cererea nr. 7 din 1 mai 1907).

[65] Cf. Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, voi. I, ed. a Il-a, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Huşi, 1993, p. 480; Idem, Patericul Românesc, p. 472.

[66] Cf. Pr. Prof. Dr. Nicolae C. Buzescu, Mănăstirea Lainici şi schitul Locurele, pp. 100-101. A doua deshumare a trupului Cuviosului Părinte Irodion a avut loc în anul 1929, în vremea stareţului Visarion Toia. Astfel, aflând despre viaţa şi faptele Cuviosului Părinte Irodion, noui stareţ al mănăstirii Lainici, Visarion Toia, a dezgropat, în toamna anului 1929, trupul Cuviosului Părinte şi 1-a găsit nevătămat şi înmiresmat, ca la un adevărat sfânt, aşa cum îl găsise mai înainte ieromonahul Iulian Drăghicioiu. Dar luând poruncă de la episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noul Severin, 1-a îngropat din nou în mormântul său, situat în partea de miazăzi a sfântului altar al bisericii celei vechi. Cf. Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 472. Rămăşiţele pământeşti – înmiresmate şi de culoare cafenie – au fost puse acum, în mare cinste, într-un mic sicriu, asemeni unei lădiţe. Mai apoi, prin anii ’80 ai secolului trecut, osemintele Cuviosului Părinte Irodion au fost din nou căutate, însă, nefiind voia lui Dumnezeu şi a Cuviosului Părinte, ele nu au fost găsite.

[67] Între Cuviosul Părinte Irodion şi Sfântul Ierarh Calinic, căruia Părintele Irodion i-a fost duhovnic, a existat o strânsă legătură spirituală. Ucenicul şi biograful Sântului Ierarh Calinic, arhimandritul Anastasie Baldovin, consemnează faptul că Părintele Irodion primea adeseori binecuvântare, în duh, de la episcopul său. Astfel, într-una din zile, pe când se afla la birou, la reşedinţa episcopală de la Râmnic, Sfântul Calinic s-a ridicat brusc în picioare, zicând: „Domnul! Domnul!”. Ucenicul Baldovin, mirat fiind, 1-a întrebat pe Sfântul Calinic dacă s-a întâmplat ceva rău. Atunci, Sfântul Calinic i-a răspuns, cu blândeţe: „Părintele Irodion, stareţul de la Lainici, mi-a cerut binecuvântare să se odihnească”. Iacă cum cei doi se aflau pe aceeaşi „undă” spirituală, comunicându-şi, te duh, adică luminaţi fiind de Duhul Sfânt, gândurile umil altuia, fără ca distanţa şi locul în care se aflau să-i împiedice în vreun fel.

[68] Se spune că odată o femeie i-a adus Cuviosului Irodion un vas cu lapte de la capra ei. Cuviosul Părinte i-a răspuns acesteia: „- Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!”. Femeia i-a zis: „- Ba nu, părinte, de la capra mea este”. Atunci, Cuviosul Părinte i-a răspuns: „- Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc că nu mai este capra ta!”. Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea nu a mai drăcuit. Vezi Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, pp. 471-472.

[69] Într-un raport din 1 ianuarie 1919, înaintat Episcopiei Râmnicului de către noul stareţ al Lainicilor, Calistrat Proca (1919-1929), se arată starea dezastruasă a schitului: „Acest schit, timp de trei ani, în anii războiului, nu a fost locuit de nici un monah. A fost pradă armatei de ocupaţie inamică. La luarea mea în primire a acestui schit, în anul 1919, nu am găsit nimic, fară numai zidurile şi pământul…”. Vezi Eparhia Râmnicului-Noului Severin, Anuar pe anii 1921-1925, întocmit de episcopul Vartolomeu, Tip. Române Unite, Bucureşti, 1924, p. 589.

[70] Dintr-un document aflat astăzi în Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, aflăm că în anul 1907 schitul Lainici avea 24 m liniari de arhivă.

[71] Fapt interesant, unul din cei doi monahi duşi în Germania a fost chiar ieromonahul Iulian Drăghicioiu, cel care făcuse, în 1907, cerere pentru a dezgropa trupul Cuviosului Părinte Irodion.

[72] Acesta a venit la Lainici, în 1929, de la mănăstirea Frăsinei, împreună cu tatăl său şi cu monahul Pavel Bocşa. Timp de două decenii, activitatea duhovnicească şi administrativ-gospodărească a stareţului Visarion Toia va fi una deosebit de rodnică. în 1938 numărul vieţuitorilor de la Lainici se va ridica la 38.

[73] Arhivele Statului, Filiala Jud. Gog, Tg. Jiu, Fond Protoieria Tg. Jiu, Dosar 104/1877, fila 52. Cf.: Nestor Vornicescu, Arhiepiscop şi Mitropolit, Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti pentru Independenţa de Stat a României, în anii 1877-1878, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1978; Pr. Prof. Dr. Nicolae C. Buzescu, Mănăstirea Lainici şi schitul Locurele, Ed. Arhiepiscopiei Craiovei, Craiova, 1980, p. 69.

[74] Iată ce spunea înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu la finalul predicii ţinute, anul acesta, la biserica nou-construită din cartierul craiovean Valea Roşie, cu ocazia sărbătorii închinate Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica: „De îndată ce am venit aici (la Craiova – compl. n.), în mintea mea a stăruit un singur gând permanent: să-1 canonizăm, să-1 trecem în rândul sfinţilor, de fapt să-1 trecem în calendar, pentru că este deja în rândul sfinţilor, pe Cuviosul Irodion Ionescu de la Lainici, duhovnicul Sfântului Calinic”. Vezi Ziarul Lumina, nr. 85, an. V, din 13 aprilie 2009, p. 16. De fapt, această lucrare duhovnicească, de canonizare a Cuviosului Părinte Irodion Ionescu, iniţiată de înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu nu este întâmplătoare, ci proniatoare. Se ştie că inaltpreasfinţia Sa are drept mănăstire de metanie mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, iar Sfântului Calinic 1-a avut ca duhovnic pe Cuviosul Părinte Irodion, stareţul mănăstirii Lainici.

[75] Moaştele Cuviosului Părinte Irodion au fost găsite la ora 12 din zi (după cinci ore de săpături!) de părintele stareţ Ioachim Pârvulescu, ajutat fiind de o echipă de meşteri vicoveni, la o adâncime de 2,2 metri, lângă un alt mormânt, situat lângă biserica veche a mănăstirii, în partea dreaptă. îndată, cinstitele moaşte au fost spălate cu vin curat şi au fost aşezate, temporar, într-o mică raclă. Apoi, s-a săvârşit slujba parastasului pentru Cuviosul Părinte Irodion şi pentru cei doi schimonahi ai mănăstirii – Atanasie ctitorul (sec. XVIII) şi Mitrofan (sec. XIX) – ale căror oseminte au fost acum deshumate

[76] Cu bucurie necuprinsă, înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit avea să mărturisească: „Pentru noi este o sărbătoare nesperată şi o lumină regăsită înaintea Sărbătorilor Pascale. Mormântul era situat lângă biserică, în dreptul altarului, şi am găsit mai multe oase necunoscute, dar muncitorii au avut inspiraţia să sape şi mai jos şi acolo am dat peste alt mormânt. Aici se aflau moaştele. Fuseseră aşezate într-o casetă şi le-am remarcat culoarea cafenie, deosebită de cea a oaselor obişnuite. Din locul unde a fost găsită caseta cu moaştele a răzbătut o mireasmă deosebită. Este dezlegarea tainei «Luceafărului de la Lainici» şi am trăit un moment unic pentru că s-a elucidat această taină prin descoperirea făcută”. Cf. Eugen Măruţă, Descoperire importantă pentru Ortodoxie la Lainici, în Gazeta de Sud, an. XIV, nr. 4425, din 21 aprilie 2009, p. 4.

[77] La aflarea fericitei veşti, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, a exclamat: „In vremuri de crize materiale, Dumezeu ne dă bogăţii spirituale!”. Vezi Ziarul Lumina, din 13 aprilie 2009, p. 16.

___________________

foto>
http://www.moldovacrestina.info/wp-content/uploads/2010/11/Sfantul-Cuvios-Irodion-de-la-Lainici-Lacasuri-Ortodoxe.jpg 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Canonizarea Sfântului Cuvios Irodion şi sfinţirea bisericii mari a Mănăstirii Lainici

Mitropolia Olteniei / 18 aprilie 2011

Arhiepiscopia Craiovei organizează în perioada 29 aprilie – 3 mai două evenimente de mare importanță pentru istoria Bisericii din Oltenia: canonizarea Sfântului Cuvios Irodion, stareţul Mănăstirii Lainici şi sfinţirea Bisericii cu hramul „Izvorul Tămăduirii” din cinstitul aşezământ.

La eveniment va participa Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu o mare parte din membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Cuvios Irodion a fost stareţ al Mănăstirii Lainici în perioada 1854 – 1900. Datorită vieţii sale pline de sfinţenie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica l-a ales să-i fie duhovnic, numindu-l „Luceafărul de la Lainici”. Atât în timpul existenţei sale pământeşti, cât şi după mutarea la ceruri (3 mai 1900), Cuviosul Părinte a fost făcător de minuni şi văzător cu duhul. Foarte mulţi credincioşi l-au proclamat sfânt încă din timpul vieţii. Moaştele sale au fost descoperite pentru prima dată în anul 1907, de cuviosul părinte Iulian Drăghicioiu. În 1927 au fost aflate din nou de părintele Visarion Toia, stareţul Mănăstirii Lainici din acea vreme.

A treia descoperire a moaştelor s-a împlinit la data de 10 aprilie 2009, în prezenţa Înalt Presfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, fapt ce a consolidat argumentarea canonizării „Luceafărului de la Lainici”, mult aşteptată de credincioşi. În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a confirmat trecerea Cuviosului Părinte în rândul sfinţilor, prin temeiul 6370 din 29 octombrie 2010, cu ziua de prăznuire la data de 3 mai (ziua adormirii sale în Domnul).

Construcţia Bisericii cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” şi „Sfântul Cuvios Irodion” din Mănăstirea Lainici, a început în 1990, după ce, în data de 20 aprilie a aceluiaşi an, vrednicul de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei a aşezat piatra de temelie. Lucrările de construcţie şi pictură au fost finalizate în anul 2010.

(Diac. Ioniţă Apostolache)

sursa>

http://www.mitropoliaolteniei.ro/?p=1963

 ~~~+~~~

Dialog între egumenul Mânăstirii Lainici, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, 

şi George Crasnean, despre aflarea moaştelor Sfântului Cuvios Irodion Ionescu

Notă: Textul redat mai jos este extras din cartea „Aflarea moaştelor Cuviosului Irodion de la Lainici”, scrisă de George Crăsnean la Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2009, pp.3-49

Predoslovie

În primăvara acestui an (aprilie 2009) m‑a învrednicit Dumnezeu să asist la descoperirea unor sfinte moaşte, şi cum aceasta nu se întâmplă zilnic, m‑am gândit că bun lucru este şi folositor dacă voi cere mai multe lămuriri despre o aşa de minunată lucrare. Şi cum despre moaştele Cuviosului Irodion Ionescu de la Lainici este vorba, am considerat că cel mai îndrituit a‑mi desluşi această taină nu poate fi decât actualul egumen al sfintei mânăstiri, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu. Aşadar, cele scrise mai jos nu sunt decât transcrierea discuţiilor purtate cu părintele stareţ Ioachim despre viaţa şi sfinţenia Cuviosului Irodion. Să‑l ascultăm…

Părinte arhimandrit, cum a început totul?

În ziua de 10 aprilie 2009, Mânăstirea Lainici a fost supusă unui mare şi greu examen. Din fericire, el a fost trecut cu bine. Se cunoştea din trecut viaţa plină de sfinţenie a celui mai longeviv stareţ al Mânăstirii Lainici din toate timpurile, Cuviosul Irodion Ionescu, duhovnic al Sfântului Calinic de la Cernica, cel care l‑a supranumit „Luceafărul de la Lainici”. Istoria zbuciumată a Mânăstirii Lainici ne‑a pus în faţă sărăcăcioase mărturii despre trecutul ei, care însă ne‑au îndârjit mai mult în căutarea adevărurilor istorice referitoare la sfântul aşezământ şi, mai ales, la viaţa Sfântului Cuvios Irodion. Cu nădejde în Dumnezeu, cu rugăciune insistentă la duhovnicul său, Sfântul Calinic de la Cernica, şi mai ales cu multă dragoste duhovnicească, am purces la descoperirea tainei „Luceafărului de la Lainici”. Şi nu pentru ale noastre osteneli, ci pentru sfinţenia Cuviosului Irodion, Bunul Dumnezeu, în marea Sa dragoste, ne‑a descoperit nouă, nevrednicilor, această taină. Cunoaştem, de altfel, că totul este taină în jurul nostru. Ne naştem în taină, trăim în taină şi plecăm dincolo în taină. De aceea şi momentul descoperirii moaştelor şi a vieţii „Luceafărului de la Lainici” se constituie intr‑un fel de dezvelire a unei taine. Taina unei vieţi sfinte ce a stat până acum adânc îngropată (şi la propriu, şi la figurat!) în pământul sfinţit al Lainiciului. În istoria Bisericii Ortodoxe sunt cunoscute două momente culminante definitorii pentru isihasm, care prin învăţăturile sale a dat profunde valori şi a îmbogăţit duhovniceşte mistica dreptei credinţe. Primul moment important este cel al Sfântului Grigorie Palama, ce domină, din punct de vedere dogmatic, secolul XIV. Al doilea moment cred că îl reprezintă a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, precum şi secolul al XIX‑lea, prin corifeii neoisihasmului românesc, care au penetrat toată lumea ortodoxă prin Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ – cel care a preluat multe şi bogate daruri spirituale de la părintele său duhovnicesc, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Zeci de ucenici ai Sfântului Paisie vor duce în toată lumea ortodoxă slavă marele dar al rugăciunii lui Iisus, marii stareţi ruşi de la Optina ajungând desăvârşiţi practicanţi ai acestei rugi. Unul dintre ucenicii direcţi ai Sfântului Paisie a fost stareţul Gheorghe de la Cernica, cel care, formând la mânăstirea sa o veritabilă şcoală isihastă, a devenit astfel, alături de Sfântul Grigorie Dascălu, propagatorul acestei învăţături în Ţara Românească. Se cuvine să mai adăugăm că Sfântul Gheorghe de la Cernica a format în mânăstirea sa o mulţime de ucenici, care, la rândul lor, vor forma alţi practicanţi ai rugăciunii inimii, printre care şi Sfântul Calinic al Cernicăi. Ultimul discipol al Sfântului Calinic de la Cernica, cel care a încheiat secolul al XIX‑lea al neoisihasmului românesc, a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit pe bună dreptate, chiar de către mentorul său, „Luceafărul de la Lainici”, pentru mulţimea darurilor şi virtuţilor cu care a fost înzestrat. Acest mare sfânt a stat tainic mai bine de un veac după mutarea sa la Domnul, pentru a‑i fi dezgropate moaştele abia în aceste momente istorice importante, doar de Dumnezeu alese.

Descoperirea tainei „Luceafărului de la Lainici”

Părinte arhimandrit, povestiţimi, vă rog, despre cel mai osârduitor egumen al Mânăstirii Lainici!

Cel mai important şi longeviv stareţ al Mânăstirii Lainici din toate timpurile şi care a avut o aleasă viaţă de sfinţenie a fost, indiscutabil, Protosinghelul Irodion Ionescu. S‑a născut în 1821, la Bucureşti, iar la botez a primit numele de Ioan. Fiind o fire meditativă şi predispusă la rugăciune, şi primind din fragedă pruncie o educaţie aleasă de la părinţii săi, a crescut mereu în preajma Sfintei Biserici. Cam în aceeaşi perioadă a copilăriei sale, în apropierea Bucureştiului s‑a dezvoltat o adevărată „citadelă isihastă” prin lucrarea stareţului Gheorghe, ucenic direct al sfântului mare isihast Paisie Velicikovski de la Neamţ. Această sfântă lucrare duhovnicească este continuată la Mânăstirea Cernica de stareţul Calinic, viitorul Episcop al Râmnicului. În toate vremurile, acolo unde existau mânăstiri cu vieţuire duhovnicească înaltă, cu mari nevoitori sfinţi, se crea în jurul sfântului locaş o atmosferă de mare evlavie şi sfinţenie. De acel har al locului beneficiau şi se împărtăşeau din plin adevăraţii credincioşi. Aşa se face că şi tânărul Ioan Ionescu, auzind de faima Cernicăi, şi mai ales a stareţilor săi, este atras de acest loc ca de un veritabil magnet şi, frecventând Mânăstirea Cernica, îl cunoaşte pe marele stareţ Calinic. Nu după multă vreme, robit de dorirea de Dumnezeu, pe la vârsta de 20 ani, îşi ia iertare de la părinţii săi pentru tot ce le‑a greşit şi le cere binecuvântarea de a se retrage pentru totdeauna la Mânăstirea Cernica, sub oblăduirea stareţului Calinic. Rămas la Sfânta Mânăstire Cernica, sub îndrumarea stareţului Calinic, tânărul Ioan Ionescu este supus la toate ispitele, trece prin toate ascultările şi le rabdă pe fiecare cu multă bărbăţie. Ba chiar doreşte şi mai multe ascultări, solicitandu‑i stareţului nevoinţă peste nevoinţă. Dormea doar câte trei‑patru ore pe noapte, era prezent la cele mai grele ascultări, după care, restul timpului şi‑l petrecea în rugăciune şi metanii. Nelipsit de la toate slujbele, participa la ele cu adevărată râvnă, socotindu‑le tot atât de necesare sufletului său precum aerul pentru respirat. Fiind o adevărată şcoală isihastă aici în mânăstire, tânărul Ioan deprinde rugăciunea lui Iisus de la stareţul său Calinic şi de la bătrânii din mânăstire. Urcă duhovniceşte, treaptă cu treaptă, în chip foarte vizibil, uimindu‑i pe cei din mânăstire cu virtuţile sale. Toţi îl iubeau şi‑l apreciau, tuturor le era supus şi cu multă dragoste şi smerenie făcea orice ascultare. N‑ai fi auzit din gura lui nici un cuvânt de nemulţumire, de clevetire, de bârfă sau de vrajbă, nu‑l interesau toate acestea, ci permanenta lui preocupare era dobândirea Duhului Sfânt. Nedorind a‑L mâhni pe Dumnezeu nici măcar cu gândul, permanent pe buzele lui se afla rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul”. Intuind şi văzând acel ceva deosebit în interiorul tânărului nevoitor, stareţul său Calinic, viitorul episcop de Râmnic, în anul 1846 îl tunde în monahism cu numele de Irodion. Devenit acum monah, Irodion se nevoia şi mai mult în post, în rugăciune şi metanii. Aparent nu se schimbase nimic în comportamentul său, dar smerenia sa era tot mai evidentă pentru toată obştea, care îi observa creşterea sa duhovnicească. În anul 1850, stareţul Calinic, la multele insistenţe ale domnitorului Barbu Ştirbei, acceptă în cele din urmă să fie ales episcop al Râmnicului. Cu multe regrete va părăsi obştea Cernicăi, luând cu el câţiva părinţi pentru a‑i folosi la organizarea Episcopiei Râmnicului – care tocmai fusese distrusă de un incendiu de mari proporţii. Din acest motiv, episcopul va locui multă vreme la Craiova, până ce va termina de rezidit ansamblul episcopal de la Râmnic. Printre vrednicii părinţi aduşi cu el de la Cernica s‑a aflat şi Cuviosul Irodion, în care, punandu‑şi multă nădejde, îl trimite mai întâi ca vieţuitor la Lainici, prin 1851‑1852, având însă planuri mai mari pentru el. În marea sa smerenie, cuviosul Irodion n‑a acceptat niciodată ridicarea la rangul de arhimandrit, cu toate insistenţele episcopului Calinic. Doar un an mai târziu, viitorul Sfânt Calinic îl numeşte ca egumen la Schitul Lainici pe cuviosul protosinghel Irodion Ionescu.

Asta se întâmpla deci prin 1854. Dar din câte ştiu eu, părinte, Cuviosul Irodion a renunţat destul de repede la stăreţie…

Da. O dată ajuns egumen, Cuviosul Irodion, cu multă responsabilitate şi râvnă duhovnicească a trecut la nevoinţe şi mai mari. Socotea că monahul, cu cât are răspunderi mai mari înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu atât mai mare trebuie să îi fie şi nevoinţa. Cu cât se nevoia mai mult, cu atât Dumnezeu îl înţelepţea şi îl lumina, însă şi nelipsitele ispite erau pe măsură. Nu a fost cruţat de răutatea unor fraţi care i‑au provocat multă amărăciune, făcandu‑l să‑şi dea demisia din stăreţie. Era aceasta şi consecinţa faptului că în prima jumătate a secolului al XIX‑lea ctitorii mireni ai Schitului Lainici căutau, prin orice mijloace, să‑şi impună voinţa lor în treburile bisericeşti ale schitului. S‑au dovedit deosebit de dăunătoare aceste imixtiuni ale laicilor în viaţa monahală. Fiind un om de rugăciune, trăitor isihast, protosinghelul Irodion a considerat că e mai înţelept lucru să renunţe la egumenie decât să se producă dezbinare. Este dincolo de orice îndoială că episcopul Calinic îl adusese în Lainici în vederea revigorării duhovniceşti a schitului situat intr‑o deplină sihăstrie pe Valea Jiului, dar în care se strecurau inerente ispite. Însă toate aceste încercări îl maturizau şi‑l întăreau. Precum aurul şi metalul se călesc în foc, tot astfel şi Cuviosul Irodion se călea în necazuri şi supărări. Socotea încercările acestea ca binecuvântări trimise de Dumnezeu. Exemplu îl avea pe Hristos şi sfinţii Lui, care se îndumnezeiau răbdând suferinţe inimaginabile. Altfel spus, socotea chiar de trebuinţă suferinţa şi necazurile în calea spre sfinţenie şi desăvârşire.

Totuşi nu se poate să nu fi remarcat şi alţi monahi sfinţenia vieţii sale…

Cuviosul Irodion a adunat destul de mulţi ucenici în jurul său, deprinzandu‑i cu rugăciunea lui Iisus. Schitul Lainici, în timpul păstoririi sale, după unele documente istorice, avea cea mai numeroasă obşte din Oltenia, depăşind chiar şi renumitele mânăstiri Tismana şi Cozia. Or, acest lucru spune foarte mult despre înălţimea duhovnicească a stareţului Irodion. Şi, lucrul cel mai evident al curăţiei şi sfinţeniei sale, Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului, se hotărăşte a‑i încredinţa gândurile şi trările sale, alegandu‑l drept duhovnic pe cuviosul Irodion, cu toate că acesta era mult mai tânăr şi îi fusese ucenic, ba chiar el îl formase la Mânăstirea Cernica. Avva devine ucenicul, iar ucenicul avvă! Lumina Cuviosului Irodion se făcea din ce în ce mai vizibilă. Nu se putea ascunde sub obroc, pentru că lumina mai puternic şi‑i copleşea pe toţi. Foarte des, Sfântul Calinic venea de la Vâlcea în Lainici pentru a se mărturisi şi a cere sfat, pentru că doar Cuviosul Irodion îl odihnea. Un mare dar s‑a revărsat peste acest loc şi peste acest om. O dată cu scurgerea timpului, era tot mai limpede acest lucru. Mulţi oameni cu probleme veneau aici şi îşi găseau liniştea, vestea minunilor sale răspandindu‑se foarte repede şi foarte departe.

Ştiu că se dusese vestea că alunga duhurile necurate, nu?

Este foarte adevărat. Ajunsese după un timp Cuviosul Irodion la măsura Sfântului Calinic, să fie văzător cu duhul şi să alunge diavolii. Avva Calinic îl numea „Luceafărul de la Lainici” pe bună dreptate, deoarece era un permanent călăuzitor şi îndrumător, aşa cum un far luminează şi călăuzeşte călătorii pe mare.

Şi totuşi, care era adevărul din spatele acelor demisii din funcţia de egumen?

Din 1854 până în 1900, cât a fost stareţ la Lainici, Cuviosul Irodion şi‑a cerut eliberarea din funcţie de cinci ori episcopilor ce s‑au succedat în această perioadă la Râmnic. Cauza o reprezentau invidiile şi orgoliile unor monahi dornici de putere. Şi pe deasupra, în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, în Lainici, de foarte multe ori se amestecau în problemele schitului ctitorii ce donaseră pământuri şi alte daruri. Aceştia interveneau insistent pe lângă episcopi, influenţandu‑i să schimbe stareţii după bunul lor plac, cauzând astfel tulburări de foarte multe ori. Fireşte că nici Cuviosul Irodion nu a fost lipsit de aceste ispite, mai ales că el venise de la Cernica şi nu cunoscuse acolo implicarea laicului în monahism. Pe de altă parte, unii părinţi de aici nu erau formaţi în duhul isihast, aducandu‑i Cuviosului Irodion, de multe ori, durere şi amărăciune. El nu venise aici pentru putere, ranguri sau demnităţi, ci din ascultare. Se poate observa în vieţile sfinţilor că atunci când cineva avea ambiţii de mărire, aceasta nu era de la Dumnezeu. De la Domnul era doar atunci când cel în cauză era propus fără ştirea lui şi acesta accepta după multe insistenţe, fără ca el să fi dorit acel lucru. Duhul poftei de mărire a fost şi va fi permanent în lume. Însă oamenii iniţiaţi duhovniceşte şi atenţi la mişcările inimii îşi dau seama de această ispită şi nu cad în ea. Spunea Sfântul Nichita Stithatul despre dorinţa de putere: „Nu te grăbi niciodată să ajungi în scaun de întâistătător prin om sau prin ajutorul oamenilor şi prin rugăminţi, fără chemare de sus, chiar dacă te ştii în stare să foloseşti sufletele. Căci aceste trei te vor urmări şi una din ele te va ajunge: sau îţi va veni asupra nemulţumirea lui Dumnezeu prin felurite greutăţi şi necazuri, căci nu vor lupta împotriva ta numai oameni, ci şi aproape toată zidirea şiţi va fi viaţa plină de suspin; sau vei fi scos de acolo cu multă necinste de cei mai tari decât tine; sau vei muri înainte de vreme, fiind tăiat de la viaţa aceasta(Filocalia, vol. VI, pag. 280). Adevărat este că, în cei 40 de ani de stăreţie, Cuviosul Irodion a fost silit să demisioneze de cinci ori, dar tot atât de adevărat este şi faptul că, după scurt timp, episcopul îl repunea în funcţie. A fost o dureroasă şi permanentă suferinţă a stareţului acest lucru, dar Dumnezeu mai mult îl întărea în tainele vieţii duhovniceşti. Mai tare se smerea el şi se retrăgea lăuntric. Nu voia să aibă dispute cu asemenea vrăjmaşi nici măcar cu gândul. Aşa cum Sfântul Paisie Velicikovski a avut foarte mult de luptat cu concepţia unor monahi din Moldova privitoare la rugăciunea lui Iisus, tot aşa şi Cuviosul Irodion cu greu îi forma duhovniceşte pe părinţii din Lainici în acest duh isihast. Dar aşa a fost viaţa tuturor sfinţilor: o permanentă suferinţă, provocată de oameni, de diavoli sau de slăbiciunile trupeşti. I‑au trebuit Cuviosului Irodion zeci de ani ca să‑şi formeze discipoli şi ca să fie înţeles. Dragostea şi simţirea lui adâncă s‑au văzut şi atunci când episcopii şi autorităţile române au cerut ajutorul tuturor mânăstirilor în Războiul de Independenţă din 1877. Cu mare promptitudine, trimite din Lainici la Târgu Jiu 12 părinţi pentru a fi recrutaţi ca sanitari şi trimişi pe front, să îngrijească răniţii patriei.

Aveţi mai multe date şi mărturii despre Cuviosul Irodion? Pentru că Patericul românesc este destul de sărac în informaţii despre fostul stareţ de la Lainici.

Unul dintre discipolii săi, la care a ţinut foarte mult, a fost ieromonahul Iulian Drăghicioiu din Bumbeşti, judeţul Gorj. Acesta, locuind foarte aproape de mânăstire şi auzind de numele bun al Cuviosului Irodion, venea foarte des la el şi se spovedea. După ani de zile de ucenicie în lume, se hotărăşte să intre în mânăstire, pentru a se face monah. Astfel, în 1892, intră ca frate în Lainici, având numele de botez Ioan. Peste patru ani este tuns în monahism cu numele de Iulian. În 1898, cuviosul Irodion îi cere episcopului ca Iulian să fie hirotonit, invocând şi motivul lipsei de preoţi. Datorită faptului că în ultimii ani ai vieţii ieromonahul Iulian a fost o persoană foarte apropiată de egumenul Irodion, lui i‑au fost dezvăluite multe din tainele cuviosului. Una dintre proorocirile lui a fost aceea că, la scurt timp de la mutarea întru cele veşnice, Mânăstirea Lainici se va pustii, fapt care s‑a şi întâmplat: Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce leaţi dat lui Hristos. La 3 mai 1900, Cuviosul Irodion se mută la Domnul, iar în 1916 începe Primul Război Mondial. Valea Jiului a fost cuprinsă integral în acest război. Armatele germane au distrus toată mânăstirea, arhiva a fost arsă, clopotele au fost topite, iar biserica a fost transformată în grajd. Unii călugări au fost deportaţi în Germania, iar alţii au fugit pe unde au putut, ca să se salveze. Între 1916 şi 1919, mânăstirea a fost pustiită complet. Printre călugării deportaţi în Germania se afla şi Iulian Drăghicioiu, care de altfel va muri intr‑un lagăr aidoma unui martir pentru Hristos.

De unde aţi aflat atât de multe despre acest ieromonah, Iulian Drăghicioiu?

Ambele portrete, ale Cuviosului Irodion şi ieromonahului Iulian, s‑au aflat în mod minunat. Chipul Cuviosului Irodion s‑a păstrat în mod miraculos, din stareţ în stareţ, până astăzi în mânăstire, fotografia datând din 1897, iar al părintelui Iulian a fost adus la mânăstire în vara anului 2008 de o strănepoată a dumnealui. Când ne‑a adus acea fotografie, am avut un sentiment de împlinire şi, în acelaşi timp, parcă de refacere a familiei monahale de la Lainici pe acest pământ, totodată trezindu-mi un mai mare interes pentru cercetarea vieţii monahale de aici. Am trăit o bucurie de nedescris în momentul acestei revelaţii istorice. După aproape 100 de ani, apare fotografia unui părinte, despre existenţa căruia n‑am ştiut nimic, însă parcă presimţeam că este ceva foarte important. Apare dintr‑o dată un ucenic de‑al Cuviosului Irodion! Să fie aceasta doar o simplă întâmplare?… Pe spatele fotografiei stătea scris: Iulian Drăghicioiu călugăr la Mânăstirea Lainici, judeţul Gorj, luat prizonier de trupele germane în toamna anului 1916 de la mânăstire şi dus în Germania, unde a murit intrun lagăr german”. Semnează: Dumitru Drăghicioiu (probabil un nepot, în prima jumătate a secolului al XX‑lea). Am socotit această fotografie tot ca pe o mărturie din viaţa Cuviosului Irodion, după ce am cercetat documentele de arhivă pe care le‑am putut găsi. Omeneşte, am considerat‑o ca pe o coincidenţă divină, căci nimic nu este întâmplător: cine are ochi de văzut, să vadă! Avva şi ucenicul sunt redescoperiţi împreună ca‑ntr‑o mărturie comună şi completă.

Altceva se mai ştie despre acest ucenic al Cuviosului Irodion?

Da. Mai avem o mărturie despre el. Dragostea pe care i‑a purtat‑o ieromonahul Iulian Drăghicioiu Cuviosului Irodion se regăseşte şi în cererea pe care a făcut‑o stareţul Teodosie Popescu în 1907, la 7 ani de la mutarea la Domnul a Cuviosului Irodion, pentru a‑i dezgropa osemintele şi în care specifică cu insistenţă că ieromonahul Iulian este pregătit să dezgroape osemintele. Stareţul Irodion se mutase la Domnul pe data de 3 mai 1900 şi fusese înmormântat pe 5 mai. La mormântul său se făceau minuni şi aveau evlavie atât monahii, cât şi credincioşii. Exista o tradiţie monahală athonită după care, la 7 ani de la moarte, se dezgropa trupul monahului, se spăla cu vin, se făcea slujba înmormântării din nou şi se punea în osuar, acolo unde exista. La mânăstirile, unde nu exista osuar sau gropniţă, se înmormânta la loc, în acelaşi mormânt. Chiar dacă erau descoperite astfel sfinte moaşte, nu puteau fi certificate, pentru că mai trebuia să treacă câteva zeci de ani de zile. Aceasta pentru că se întâmpla ca unele oseminte, din motive anatomice, fizice, sau datorită mediului biologic, să nu putrezească şi, pentru a nu se produce vreo greşeală, se puneau la loc. După care timpul şi evlavia credincioşilor făceau să se descopere dacă sunt sfinte moaşte sau nu. Dacă exista o evlavie deosebită faţă de acel sfânt, dacă se simţea cu adevărat o corespondenţă în duh între cuvios şi închinători, atunci se lăsa descoperit sfântul. Aşa se face că majoritatea sfinţilor au fost canonizaţi după zeci şi sute de ani. Tot atunci li s‑au descoperit şi sfintele moaşte. Zic majoritatea, pentru că, bineînţeles, au fost şi cazuri excepţionale, când s‑au făcut canonizări mai repede. Observăm că sfinţii români din secolul al XIX‑lea au fost canonizaţi în secolul al XX‑lea sau chiar al XXI‑lea. De exemplu, stareţul Gheorghe de la Cernica se mută la Domnul în anul 1806 şi este canonizat în 2005, după 199 de ani, Sfântul Calinic de la Cernica se mută la Domnul în 1868 şi este canonizat în 1955, Sfântul Grigorie Dascălul se mută la Domnul în anul 1834 şi este canonizat în 2005. Tot timpul Biserica a fost foarte precaută şi prudentă cu canonizările. Socotim că sfinţii se descoperă în momentul când sunt solicitaţi în rugăciune de oameni, când simt o mare dragoste faţă de ei, când le simt ajutorul lor şi se împrietenesc cu ei. Şi toate acestea se fac în timp, prin nevoinţă, sinceritate, dăruire, respect şi evlavie faţă de acei sfinţi. Părintele ieromonah Iulian Drăghicioiu era intr‑o permanentă relaţie în duh cu stareţul său, îl pomenea permanent la rugăciunile sale personale şi din biserică. Nu putea să îl uite pentru că el îl învăţase alfabetul duhovnicesc isihast. Simţea vizibil ajutorul lui şi observa minunile ce se făceau la mormântul cuviosului cu oamenii care veneau cu credinţă şi mijloceau ajutorul lui. Deja se dusese vestea despre sfinţenia Cuviosului Irodion în împrejurimi. La 5 mai 1907, exact la 7 ani de la înmormântarea stareţului Irodion, părintele Iulian Drăghicioiu, cu multă evlavie, frică şi cutremur, dezgroapă osemintele. Însă din pricina vicisitudinilor istoriei, nu avem detalierea acestui moment şi nu‑l cunoaştem oficial. Dar tradiţia a consemnat că în momentul dezgropării s‑ar fi găsit moaştele Cuviosului Irodion întregi şi neputrezite. A fost informat episcopul Râmnicului, Atanasie, despre acest fapt, iar acesta ar fi exclamat: Aista miai fost, Irodioane?, adică „Chiar aşa om sfânt mi‑ai fost, Irodioane?”. Dar, cum aminteam, conform tradiţiei monahale a fost pus înapoi în groapă, deoarece în Mânăstirea Lainici nu exista osuar sau gropniţă. De atunci povestea moaştelor Cuviosului Irodion s‑a închis intr‑un mare mister.

Adică?

Se pare că au mai fost căutate şi nu s‑au mai găsit. Urmează după această dezgropare Primul Război Mondial, cu gravele daune provocate mânăstirii, epoca celui de‑Al Doilea Război Mondial, apoi perioada comunistă, care a perturbat foarte mult viaţa monahală din Lainici. S‑a transmis însă, din generaţie în generaţie, că s‑ar mai fi dezgropat osemintele Cuviosului Irodion în perioada interbelică de către stareţul Visarion Toia, de asemenea şi de către stareţul Calinic prin anii 1950‑1960, iar prin anii 1983, de către stareţul Caliope, dar nu au mai fost găsite sfintele moaşte.

Aşa ştiu şi eu: că părintele Visarion Toia a venit ca stareţ în primăvara lui 1929 şi în toamna aceluiaşi an a şi dezgropat moaştele cuviosului. A precizat Episcopiei că a aflat moaşte şi nu oase şi a întrebat apoi Râmnicul cum să procedeze cu ele. I sa spus să le reîngroape. Părerea mea este că părintele a făcut asta datorită râvnei şi evlaviei credincioşilor, care probabil căi căutau osemintele, ştiind că avea putere asupra duhurilor rele.

Este o ipoteză. Cu exactitate nu putem şti, deocamdată, cine le‑a îngropat acolo unde le‑a îngropat. Moştenind această nebuloasă, acest mister, ne‑a fost teamă să abordăm acest subiect, cu toate că ni se părea foarte provocator. A fost lăsat timpul să‑şi spună cuvântul. După 1989, s‑au făcut afirmaţii gratuite şi nefondate referitoare la acest subiect de massmedia şi chiar de unele persoane bisericeşti, considerandu‑ne ignoranţi, necredincioşi, delăsători şi acuzandu‑ne că nu vrem să dezgropăm sfintele moaşte. Atitudini şi acuzaţii ce ne‑au afectat, deoarece nu erau adevărate. Dar am răbdat cu nădejdea că se vor elucida cândva toate aceste lucruri. Mitropolitul Nestor, după 1995, mi‑a spus în nenumărate rânduri ca vrea să‑l canonizeze pe Cuviosul Irodion, dar pentru aceasta să merg să fac cercetări la arhivă. Îmi creştea inima la aceste iniţiative, însă pentru puţin timp, deoarece nu mă simţeam vrednic, nu ştiam, nu puteam, nu înţelegeam cum să fac asemenea lucrare. Mitropolitul Teofan, de asemenea, după anul 2000, dorea foarte mult să facă această canonizare, dar nu s‑a putut: nu a fost timpul… Îmi spunea cineva, în trecut, că a cunoscut un ierarh care pomenea pe toţi înaintaşii săi care au cârmuit eparhia respectivă din cele mai vechi timpuri până la el. Şi o făcea cu foarte multă evlavie, cu dragoste faţă de ei, cu respect şi cu pasiune, nu formal, ci din toată inima, ca pe un lucru firesc. Îi pomenea ca pe nişte rude de‑ale sale, ca pe nişte prieteni şi părinţi în acelaşi timp. La un moment dat m‑am gândit cât de mare dreptate avea: dacă pomeneşti pe înaintaşii tăi, nu ai decât de câştigat. Pe de o parte îi ajuţi cu rugăciunile tale pe aceia care au nevoie, iar, pe de altă parte, cei care s‑au mântuit sau sunt sfinţi, te ajută ei pe tine. În orice caz, comuniunea cu ei în rugăciune este foarte importantă, faci câţiva paşi în transcendent, te familiarizezi cu atemporalul, te împrieteneşti cu veşnicia şi cu locuitorii ei. Acestea fiindu‑ne spuse, ne‑au rămas la inimă şi am început şi noi la mânăstire să‑i pomenim la fiecare slujbă pe cei mai importanţi stareţi, în frunte cu egumenul Irodion. Şi intr‑adevăr, pomenindu‑i cu multă dragoste, parcă simţeam cum ne intersectăm în duh şi în trăire. Cea mai mare bucurie o simţeam la pomenirea de la Sfânta Liturghie, începând cu proscomidia până la ieşirea cu Sfintele Daruri.

Bun lucru, părinte! Şi totuşi, de ce tocmai acum aţi purces la căutarea moaştelor cuviosului şi nu mai devreme, sau chiar mai târziu?

Actualul Mitropolit al Olteniei, ÎPS Irineu, a demarat procesul canonizării de la sfârşitului anului 2008, începând cu cercetarea istorică în arhive, pe de altă parte, însă, a dorit să argumenteze sfinţenia cuviosului prin aflarea sfintelor sale moaşte. Având mare evlavie la Sfântul Calinic de la Cernica, ocrotitorul şi ctitorul Mânăstirii Frăsinei, de unde vine şi Înalt Prea Sfinţia Sa, ne‑a sugerat să facem rugăciuni stăruitoare către patronul spiritual al Cuviosului Irodion, Sfântul Calinic de la Cernica. Am făcut cunoscută dorirea ÎPS Mitropolit Irineu obştii Mânăstirii Lainici şi am hotărât apoi ca să facem dezgroparea moaştelor în Postul Mare. Am socotit că cea mai potrivită perioadă pentru această lucrare ar fi chiar prima săptămână, când se posteşte mai aspru, post negru până seara, sau când unii părinţi ţin post negru trei zile, până miercurea, când se împărtăşesc. Am încercat aceasta, dar nu am simţit nici un imbold să facem dezgroparea. Am zis apoi s‑o facem la mijlocul postului, însă nici atunci nu am avut tragere de inimă. Ne‑am consultat, din nou, cu ÎPS Mitropolit Irineu pe 1 aprilie 2009 şi ne‑a povăţuit:Părinte stareţ, săptămâna viitoare, sâmbătă, pe 11 aprilie, prăznuim pe Sfântul Calinic, deci să facem dezgroparea în ajunul sărbătorii şi săl rugăm pe Sfântul Calinic să nil descopere. A fost mitropolitul intr‑un gând cu noi, pentru că venisem să‑i propun chiar acest lucru! La auzul acestui sfat, mi‑am dat seama cât de importantă este binecuvântarea şi sfatul arhiereului, adică să faci lucrurile cu binecuvântare. M‑am întors la mânăstire cu o mare bucurie şi uşurare. Am spus tuturor părinţilor şi fraţilor din mânăstire că săptămâna viitoare vom avea cel mai mare examen de dat, dezgroparea moaştelor Cuviosului Irodion. Vom găsi ceva, nu vom găsi, mila Domnului să fie! Am rânduit ca în acea săptămână toată mânăstirea să ţină post negru în fiecare zi, aşa cum făceam în prima săptămână. În plus, să citim Acatistul Sfântului Calinic şi să facem metanii câte putem la Sfântul Calinic şi să‑l rugăm: „Sfinte Ierarhe Calinic, de este voia lui Dumnezeu, descoperă sfinţenia Cuviosului Irodion”. Am hotărât să facem metanii cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dacă este voia Ta, descoperă sfinţenia Cuviosului Irodion”, sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Irodion, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul”. Am început marea săptămână cu postul şi cu rugăciunile sus amintite. Intr‑adevăr, sâmbătă, 11 aprilie, era prăznuirea Sfântului Calinic şi miercuri, 8 aprilie, era chiar pomenirea apostolului Irodion, unul dintre cei 70 de apostoli. Ce coincidenţă minunată! Mitropolitul Irineu a venit de joi seara la mânăstire, pentru ca a doua zi de dimineaţă să începem dezgroparea. Aşa cum este rânduiala liturgică, vinerea se săvârşea Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite unită cu Vecernia, chiar a Sfântului Calinic. Simţeam noi cum Sfântul Calinic, al cărui duhovnic şi ucenic fusese cuviosul, veghează lângă noi. La ora 7.30 am început să săpăm, în prezenţa ÎPS Mitropolit Irineu. Am săpat, iar la fundul gropii am dat de nişte oseminte – la care se mai umblase – şi de două cărămizi neinscripţionate. Era, în tradiţia monahală, obiceiul ca atunci când murea un călugăr să se facă o cărămidă din lut, pe care să se scrie numele, data naşterii şi a morţii eventual şi ce era el: monah, ieromonah etc. După aceea se ardea în cuptor şi se punea sub capul celui mort. Aşa se face că după sute de ani se putea descoperi acea cărămidă şi se putea şti ale cui oseminte erau cele găsite. Căutam cu fervoare, doar‑doar vom găsi cărămida cuviosului Irodion. Nu erau însă nici osemintele lui, nici cărămida, cu toate că săpasem în mormântul lui. Dezamăgire şi tristeţe mare: mormântul era practic gol! Mitropolitul a poruncit să se sape mai la vest. S‑a săpat, iar a doua zi am dat de un alt mormânt, care era intact, identificat prin cărămida care era sub craniu şi pe care scria Mitrofan Schimonahul +1869 – un monah care a venit în timpul stăreţiei Cuviosului Irodion l‑am dezgropat cu multă atenţie, sperând că pe cărămidă va scrie numele Cuviosului Irodion. Iarăşi dezamăgire! Mitropolitul a poruncit atunci să săpăm în cealaltă direcţie, spre est. Am aflat un alt mormânt, al unui monah Atanasie, aşa cum scria pe cărămidă. Tristeţe vecină cu deznădejdea: nu‑l găseam pe Cuviosul Irodion! Unde era? În mormântul său era altcineva!

Bine, dar cum se poate aşa ceva? Crucea nu era pe mormântul lui? Doar lăsase cu limbă de moarte să fie îngropat lângă altar şi acolo era acel mormânt!

De jur‑imprejurul bisericii vechi sunt zeci de morminte, datând de sute de ani. Crucile acestor morminte au fost distruse de amintitul vandalism din Primul Război Mondial şi nu s‑au mai putut identifica exact monahii ce‑şi dormeau somnul de veci dinainte de 1914. Probabil că şi mormântul stareţului Irodion avusese aceeaşi soartă. Atunci însă privirile mi s‑au intersectat cu cele ale ÎPS Irineu, pline de dezamăgire. Mitropolitul s‑a ridicat, a ieşit în curte, s‑a dus la chilie şi s‑a rugat fierbinte Sfântului Calinic. Noi, în groapă, ne rugam cum puteam. S‑a întors după o vreme. Ce facem? La care Mitropolitul a zis: „Săpăm până găsim moaştele!”. Nu mi‑am putut opri un gând care‑mi spunea: „Unde să mai săpăm? Numai dacă o luăm roată, pe lângă biserică!”. Îmi pierdusem aproape toate speranţele. Îmi ziceam: „Doamne, nici măcar nu este mormântul Cuviosului Irodion!”. Mi se năruia legenda Luceafărului de la Lainici! Se spunea că în primul Război Mondial a fost distrusă chiar şi crucea lui. Abia după 1930 s‑ar fi identificat mormântul, după spusele localnicilor care l‑au cunoscut. Acum însă nu mai ştiam ce era de făcut!… Şi l‑am auzit atunci pe mitropolit spunând muncitorilor să sape… mai jos. Îmi ziceam: „Unde să mai săpăm, că este fundul gropii?!”. Ei au făcut ascultare, au săpat mai jos în stânga, în dreapta. La un moment dat au observat că parcă era mai moale o parte a pământului de pe fundul gropii. Au luat încet şi au pus deoparte acel noroi. Se întrezărea parcă un mic contur pe fundul gropii: al unei alte gropi mai mici şi mai mocirloase. În mod normal, un mormânt are cam 2/1 metri, însă aici se contura o groapă mai mică, de aproximativ 1,2/0,6 metri. Încetul cu încetul am scos tot acel noroi şi am aflat… un toc de bocanc! Şi totuşi mă întrebam cum putea ajunge un toc de bocanc la adâncimea aceea de peste 2 metri? Au mai săpat muncitorii şi’au mai găsit două-trei cuie aproape descompuse de rugină. Începeam să am din nou speranţe. „Aceste cuie trebuie că sunt un semn. Până acum n-am dat de niciun cui la nici un mormânt”, gândeam în acele momente. Ajunsesem cu săpatul în mocirlă la 2,3 m adâncime, cu acea mică groapă. Primul semn: apare o primă parte a osemintelor, de o culoare maroniu‑portocalie ieşită din comun, asemenea lemnului de stejar. Nu era culoarea oaselor normale, cum fuseseră cele dinainte. Cu atenţie, băieţii mi‑au dat primele oase. În momentul când am pus mâna pe ele, m‑am cutremurat. Acele oase erau nefiresc de uşoare, de câteva ori mai uşoare decât orice os normal. Toate oasele de la ceilalţi părinţi îmi trecuseră prin mâini, le ştiam deja greutatea. Dar în momentul când am pus mâna pe acela, am strigat: Acesta este sigur Părintele Irodion! Este foarte uşor. Este ca paiul de uşor!. Băieţii care săpau au strigat:Miros foarte frumos oasele acestea, părinte!. Lacrimile ne‑au năpădit. Lăcrima şi mitropolitul. Lacrimile au fost bucuria noastră tainică. După aceea am luat din acea mocirlă bucată cu bucată din moaştele cuviosului; în final, s‑a adeverit această descoperire prin aflarea cărămizii Cuviosului Irodion, pe care scria: Protosinghel Irodion Ionescu 18211900. Stareţ al Mânăstirii Lainici… şi încă câteva cuvinte greu lizibile. Lemnul din care fusese făcut acel sicriu mic putrezise de tot, n‑am mai găsit nici măcar o bucată din el, însă forma lui rămăsese imprimată în lutul gropii. Asemenea şi cuiele care au fost bătute în sicriu ruginiseră până aproape de dezintegrare. Totul era descompus în acea mică groapă, doar sfintele moaşte nu aveau nimic, osemintele fiind întregi.

Da, am observat şi eu diferenţa faţă de oasele celorlalţi, care sar fi făcut pulbere dacă le strângeai doar în mână, pe când osemintele cuviosului aveau consistenţă, erau, cum se spune, „întregi”. Şi pe mine ma frapat culoarea deosebit de plăcută a moaştelor stareţului Irodion!

Ai fi zis că acea mocirlă, în loc să le descompună, parcă le conservase mai bine. Şi când te gândeşti că moaştele stătuseră îngropate chiar sub streaşina bisericii, deci umiditatea fusese şi mai mare în mormântul său! Această mare descoperire confirmă chiar sfinţenia Cuviosului Irodion şi a moaştelor sale, deci s‑a dezvăluit taina sfinţeniei Luceafărului de la Lainici. Iată cum ieromonahul Iulian Drăghicioiu, în 1907, l‑a deshumat pe cuviosul şi l‑a reîngropat mai jos, intr‑o raclă mai mică, pe care a ascuns‑o ca pe o comoară la 2,5 m adâncime, sub mormântul iniţial, iar în mormânt a pus, pentru a‑i deruta pe căutătorii clandestini de moaşte, alte oase şi alte cărămizi. De aceea presupunem că, după reîngropare, s-ar mai fi săpat de cel puţin trei ori, fără a se găsi osemintele Cuviosului Irodion.

Există însă şi o altă ipoteză, care spune că părintele stareţ Visarion Toia lar fi îngropat astfel în 1929, tocmai pentru că, în timp, luase prea mare amploare evlavia la osemintele cuviosului, mai ales a celor stăpâniţi de duhuri necurate, care simţeau o alinare fie şi numai dacă stăteau în preajma mormântului său.

Da. Luând în calcul ascunderea moaştelor la o adâncime mai mare decât cea obişnuită (2,5 m faţă de 1,7 m), putem emite două ipoteze. Prima ar fi aceea că, la şapte ani de la mutarea la Domnul a cuviosului Irodion, ucenicul său Iulian Drăghicioiu, datorită minunilor care se făceau la mormânt, cere Episcopiei dezgroparea osemintelor. Se ştie din tradiţie că stareţul Irodion a fost făcător de minuni atât în timpul şederii sale în astă lume, dar şi după ce a murit. La mormântul său veneau oameni să se vindece de unele boli, alţii veneau să scape de duhurile necurate. Deci era foarte căutat chiar şi în mormânt. De aceea, părintele Iulian a cerut dezgroparea la şapte ani, însă, conform tradiţiei, după cum am amintit, trupul a fost pus înapoi în mormânt – desigur la porunca episcopului.Probabil ca unii monahi din evlavie, poate chiar şi credincioşi, au dezgropat mormântul şi au luat diferite părţi din trupul Cuviosului Irodion. Aşa se explică de ce, în momentul când l‑am dezgropat, nu l‑am găsit în mormântul iniţial, ci ascuns mai jos, iar în mormântul lui puse alte oseminte. Cei care mai târziu îl vor fi căutat n‑au mai găsit sfintele sale moaşte. Un lucru care pare să susţină această ipoteză este faptul că la dezgropare am găsit părţi lipsă din trupul cuviosului: mâinile şi câteva coaste. E clar că acestea au fost luate în mod expres cândva şi poate tocmai ca să se împiedice această vandalizare au fost reîngropate intr‑un mod mai puţin comun. Şi acest lucru ascunde o taină, pentru că aproape jumătate din moaştele cuviosului nu le-am găsit! Or, ele nu puteau fi descompuse, ci, pur şi simplu, lipseau. Asta înseamnă, cu siguranţă, că părticele din moaştele sale sfinţesc deja necunoscute antimise ale bisericilor noastre! Poate că noi am reîntregit şi redat astfel evlaviei creştine pe sfântul Irodion întreg, descoperind această parte a moaştelor sale, pentru că parte din el era tăinuit în acest mormânt, în timp ce cealaltă parte tot în tainică cinstire rămâne, pe altare necunoscute… Este posibil ca părintele Iulian Drăghicioiu să fi ascuns cu adevărat această comoară în 1907, pentru ca, după 102 ani, în 2009, să fie găsită de nevrednicia noastră!

– Şi cealaltă presupun cămi dă mie dreptate, nu?

– Da. Cealaltă ipoteză, bazată şi pe mărturia părintelui Ioanichie Bălan din Patericul Românesc, spune intr‑adevăr că părintele Visarion Toia (stareţ în Lainici între 1929 –1951), prin anii ’30, pe când era proaspătul egumen al acestei mânăstiri, ar fi dezgropat osemintele, punandu‑le intr‑o raclă mai mică, şi le‑ar fi reînhumat mai în adâncime, tot din cauza căutătorilor de moaşte sfinte. Spre a‑i deruta pe toţi aceşti profanatori, ar fi îngropat alte oseminte în mormântul iniţial. Cu privire la această părere noi am avea două obiecţiuni. În anul 1929, când venise părintele Visarion Toia în Lainici, trecuseră deja aproape 30 de ani de la mutarea la ceruri a cuviosului Irodion şi ar fi putut să facă demersuri la Episcopie pentru ca moaştele să fie puse la închinare. Nu am găsit nici o mărturie în arhive în acest sens. În al doilea rând, nu suntem de acord cu această ipoteză, deoarece avva Calinic Cărăvan (egumen între 1952‑1974), următorul stareţ după părintele Visarion, nu ne‑a destăinuit nimic despre acest fapt. Or, este puţin probabil să stea ascunsă o asemenea comoară lângă noi, fără ca părintele Calinic să ne‑o destăinuie – mai ales după 1989, când nu mai existau nici un fel de oprelişti.

Dar, părinte, lucrurile acestea se pot interpreta şi altfel…

– Se prea poate. Este posibil ca părintele Calinic Cărăvan să nu fi spus nimic celor din obşte pentru că nu venise încă timpul, sau nu avea cui să destăinuie taina aceasta, sau chiar suspiciunea că regimul comunist nu ar fi admis o asemenea descoperire. Se pot găsi explicaţii destule. Lucru curios este însă că nici părintelui stareţ Caliope nu i‑a destăinuit această taină. Ştim cu certitudine că în 1983 părintele Caliope a săpat intr‑o noapte şi a găsit acele oseminte străine pe care le‑am aflat şi noi, dar, derutat fiind şi crezând că acestea erau intr‑adevăr ale cuviosului Irodion, a astupat mormântul la loc, închizând astfel şi subiectul. Şi se mai poate face încă o deducţie: e posibil ca avva Calinic să nu fi ştiut nici el că egumenul său, Visarion Toia, a reîngropat moaştele într-un mic sicriu la o asemenea adâncime, de 2,3 metri, pentru ca mai apoi să pună osemintele celor doi monahi la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 metri.

Nu cred că vom şti vreodată cu exactitate cine a îngropat astfel moaştele sfântului ca să le ferească de profanare. Însă bun lucru a săvârşit.

Aceasta a fost voia Domnului şi a Sfântului Irodion, ca ele să rămână tainice 109 ani. Aşijderea şi taina sfinţeniei vieţii „Luceafărului de la Lainici” a rămas nedescoperită până la acest început de veac. Îi mulţumim Cuviosului Irodion că ne‑a îngăduit a‑l descoperi: pe el şi sfinţenia vieţii lui. Pentru că moaştele lui tocmai aceasta confirmă: viaţa sfântă pe care a dus‑o în această lume. Mulţumim deopotrivă Sfântului Calinic că ne‑a ajutat să descoperim osemintele sfinte ale Cuviosului Irodion, pe care, pe bună dreptate, tot el l‑a numit „Luceafărul de la Lainici”. Pe bună dreptate, fiindcă Sfântul Cuvios Irodion ajunsese la mari daruri duhovniceşti în timpul petrecerii în această lume. Văzător cu duhul, el tămăduia oamenii suferinzi atât fizic cât şi spiritual. I se dusese vestea în toată Valahia şi până dincolo în Austro‑Ungaria, în Ţara Ardealului, că era izgonitor de duhuri necurate. Veneau oamenii cu felurite păsuri de peste tot din ţara românească. Se spune că a venit odată la cuviosul o femeie care i‑a adus nişte lapte. Femeia i‑a dăruit vasul cu laptele muls de la capra ei părintelui. Însă cuviosul a refuzat‑o categoric, zicandu‑i:

Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!

– Ba da, părinte, iertaţimă, de la capra mea este!

– Nu este de la capra ta!

– Ba, părinte, este de la capra mea, este proaspăt, acum lam muls.

Nu mai este de la capra ta. Ieri ai dato diavoluluiDe aceea nu mai pot să primesc laptele, de vreme ce nu mai este capra ta, pentru că tu ai dăruito singură diavolului.

Deci vădită fiind, femeia şi‑a mărturisit păcatul, cerând iertare şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n‑a mai drăcuit.

Sfântul Calinic de la Cernica am înţeles că venea deseori în Lainici, mai ales după ce Cuviosul Irodion a devenit duhovnicul lui. Despre el nu se păstrează în memoria Lainiciului nimic, nici o întâmplare sau vreo zicere?

Sfântul Calinic, pe când era episcop la Râmnic, venea foarte des în Lainici. Se consemnează în viaţa lui că odată, în drum spre Lainici, a fost întâmpinat lângă Târgu Jiu, de către o familie de boieri, cărora le murise tatăl de câţiva ani şi nu putrezise. Faptul acesta îl constataseră în momentul când l‑au dezgropat, deoarece acest mort se prefăcuse în moroi (strigoi) şi deranja tare mult familia, umblând noaptea prin casă şi făcând diferite zgomote. Aceştia au fost învăţaţi de către preoţi să‑l dezgroape şi să‑i facă din nou slujba de înmormântare cu mai mulţi preoţi şi chiar episcopi. Lucru pe care l‑au şi făcut. Când l‑au dezgropat, l‑au aflat neputrezit. I‑au făcut mai multe slujbe cu preoţi, dar degeaba. Au auzit că vine Sfântul Calinic spre Lainici şi l‑au rugat prin protopop să vină şi la ei acasă şi să facă rugăciune mortului lor. Sfântul Calinic a venit la ei de cu seară şi a făcut Vecernia la biserica respectivă. Toată noaptea sfântul a petrecut‑o apoi în rugăciune. Dimineaţa a mers la biserică pentru a face Sfânta Liturghie cu Parastas. Au dezgropat mortul care era neputrezit ca o stană de piatră. L‑au rezemat de biserică. Toată lumea era cutremurată de acest caz. Sfântul Calinic a făcut Liturghia, unde l‑a pomenit în mod special pe răposat, făcând chiar Liturghia spre pomenirea lui. După aceea a făcut slujba parastasului. Când a ajuns la sfârşitul parastasului, la cele două rugăciuni de dezlegare, toată familia celui mort a îngenuncheat şi se ruga pentru iertarea lui. Sfântul Calinic a pus epitrahilul şi omoforul pe trupul celui mort şi a început a citi cele două rugăciuni de dezlegare. Pe măsură ce se citeau rugăciunile trupul mortului a început să se descompună văzând cu ochii. La sfârşitul rugăciunilor, n‑a mai rămas decât o grămadă de nisip şi câteva oase. Acest boier făcuse multe şi grele păcate, din care cauză nu putrezea. Numai Sfântul Calinic l‑a putut dezlega de aceste mari păcate. De asemenea, o altă minune care se povesteşte în viaţa Sfântului Calinic este tot legată de venirea sa în Lainici şi după urcarea la Locurele, schitul din munte care a fost chiar sfinţit de Sfântul Calinic în 1860. Nu ştim exact dacă era şi cuviosul Irodion de faţă, dar presupunem că era, deoarece socotim că era puţin probabil ca stareţul Irodion să‑l lase pe Sfântul Calinic să urce la schit fără a‑l însoţi. La coborâre, Sfântul Calinic se opreşte mai jos de schit, se aşază pe o piatră şi începe să plângă. „Ce s‑a întâmplat, Prea Sfinţia Voastră?”, îl întreabă ucenicul. La care Sfântul Calinic răspunde: „Nu credeam să trăiesc să văd schimbat un alt stareţ la Cernica. Stareţul Nicandru a murit”. Acesta era cel pe care îl lăsase Sfântul Calinic în locul său la Cernica, după plecarea sa la Episcopia Râmnicului. Când a ajuns la Episcopie, ucenicul s‑a interesat şi, intr‑adevăr, în acea zi, la acea oră, stareţul Nicandru murise

Ştiu că Sfântul Calinic avea trei mănăstiri la care ţinea foarte mult: Cernica, Frăsinei şi Lainici.

Da. Le‑am putea numi triada mănăstirilor sale de suflet! A ţinut mult la mânăstirea noastră. Referitor la relaţia sa duhovnicească cu Cuviosul Irodion mai avem consemnată şi o altă întâmplare. La biroul episcopal, Sfântul Calinic era împreună cu ucenicii săi, fraţii Baldovin, împlinind unele lucrări. La un moment dat, Sfântul Calinic se ridică de pe scaun şi binecuvântează în văzduh, făcând semnul crucii şi zicând: „Domnul”. Fraţii Baldovin, rămaşi uimiţi, l‑au întrebat: „Ce s‑a întâmplat, Prea Sfinţia Voastră?”. Şi sfântul le‑a răspuns: „Tocmai mi‑a cerut binecuvântare stareţul Irodion de la Lainici, ca să facă un lucru”. Iată că pentru sfinţenia vieţii sale Cuviosul Irodion s‑a învrednicit a comunica în duh şi de la distanţă cu Sfântul Calinic şi iată că şi toate le făcea cu binecuvântare! Multe alte minuni se vor fi întâmplat în timpul vieţii Cuviosului Irodion, însă vicisitudinile istoriei au făcut să dispară multe amintiri ale acestor minunate întâmplări. Cu toate acestea, mulţumim Bunului Dumnezeu, Maicii Sale celei Preacurate, Sfântului Calinic de la Cernica şi Cuviosului Irodion că ne‑au ajutat să elucidăm această mare taină!

Se pare că aţi avut dreptate când miaţi spus odată că „taina se descoperă tot tainic”.

Descoperirea acestei taine a Luceafărului de la Lainici va aduce inexprimabile bucurii duhovniceşti pentru vieţuitorii Mânăstirii Lainici, dar şi pentru toţi închinătorii români care vor cinsti pe acest mare sfânt, ce încheie pleiada secolului XIX a şirului de sfinţi ai neoisihasmului românesc. Sfântul Cuvios Irodion este ultima verigă a acestui lanţ al neoisihasmului românesc, care a început cu Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ, şi a continuat cu stareţul Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul – Mitropolitul Ţării Româneşti, Sfântul Calinic de la Cernica, duhovnicul şi mentorul stareţului de la Lainici. Iată cât de tainică şi adâncă este legătura aceasta între sfinţi! Sfinte Cuvioase Părinte Irodion, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi!

Şi drept încheiere, părinte, ce ar mai trebui să ştie cei ce citesc aceste rânduri?

În 1997, datorită evlaviei către sfintele moaşte şi către tot ce are Biserica Ortodoxă mai sfânt, m‑am ocupat de editarea volumului Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, carte tipărită cu binecuvântarea Mitropolitului Nestor al Olteniei. În această lucrare am argumentat, după puţina mea pricepere, trei mari minuni din Biserica Ortodoxă: apa sfinţită care nu se alterează niciodată, apariţia Sfintei Lumini în chip vizibil la Ierusalim şi, bineînţeles, despre sfintele moaşte. Întotdeauna am dorit să avem sfinte moaşte la Mânăstirea Lainici. Am călătorit în mai toate ţările ortodoxe: Rusia, Ucraina, Grecia, ba chiar şi chiar în Apus (Italia), pentru a obţine părticele de sfinte moaşte spre cinstire, dar şi ca binecuvântare. Cu rugăciuni şi mulţumită bunăvoinţei Domnului am obţinut. Însă Bunul Dumnezeu m‑a copleşit cu bunătatea Sa şi iată a făcut să ne deschidem ochii sufletului şi să vedem că stăm chiar pe o comoară duhovnicească de netăgăduit. Aceasta ne‑a învăţat că relaţia personală şi directă cu sfinţii, după ani de comuniune în rugăciune, aduce roadă bogată. Dacă‑i iubim pe sfinţi cu adevărat, ei ne răspund cu inimaginabile daruri, la timpul de ei ştiut. În 1998, am pictat în altarul bisericii noi din Mânăstirea Lainici pe sfinţii ierarhi Ignatie Briancianinov şi Dimitrie al Rostovului, la care aveam multă evlavie, datorită vieţii şi scrierilor lor. În 2003, am mers în Rusia să ne închinăm la sfintele lor moaşte cu dorinţa fierbinte de a aduce măcar o părticică din ele şi în mânăstirea noastră. Am ajuns chiar la hramul mânăstirii. Ierarhii locului ne‑au dăruit sfinte moaşte cu multă dragoste frăţească. În 2006, părintele stareţ Paisie de la Mânăstirea Noul Neamţ (Chiţcani) din Basarabia, la rugămintea noastră, a dăruit Mânăstirii Lainici trei părticele de sfinte moaşte de la trei cuvioşi mucenici din Athos: Eftimie, Acachie şi Ignatie, moaşte pe care le aveau în altarul mânăstirii. După un an, în timp ce cu un alt părinte priveam registrul iconografic, descifrând compoziţile şi sfinţii pe care i‑am recomandat pictorului să‑i zugrăvească în urmă cu 5 ani, uitandu‑mă cu atenţie pe zidul despărţitor dintre naos şi pronaos, am observat cu surprindere şi bucurie, că era pictat chiar actul martirajului celor trei cuvioşi părinţi din Athos în secolul XIX‑lea!… Deci i‑am pictat în 2002 în biserică şi, după patru ani, sfinţii respectivi, fără ca să realizăm noi, au venit în mânăstirea noastră!… De aceea, socotim că Sfântul Irodion s‑a lăsat descoperit după 109 ani şi pentru că au fost părinţi în mănăstirea noastră care au avut evlavie la el şi s‑au rugat mult pentru această desluşire a tainei sale (Dumnezeu să le răsplătească râvna şi credinţa!). Sper din tot sufletul ca cele spuse aici să fie spre întărirea credincioşilor cititori, spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi şi spre cunoaşterea şi cinstirea marelui isihast român, Sfântul Cuvios Irodion, venerabilul stareţ de la Lainici.

Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, cel ce ai biruit pe nevăzuţii vrăjmaşi, ajutăne şi pe noi să putem birui nenumăratele ispite ce ne împresoară şi să dobândim fericirea vieţii veşnice. Amin!

~~~+~~~


Arătare a Cuviosului Irodion în vedenia unei maici,

mai înainte cu un an de aflarea sfintelor sale moaşte

Duminică, 3 mai 2009, se împlineau exact 109 ani de la mutarea la ceruri a Cuviosului Irodion Ionescu. De aceea am hotărât ca la această Sfântă Liturghie, pe lângă parastasul şi pomenirea sa, să vorbesc la predică pentru a treia oară despre descoperirea sfintelor sale moaşte. Prima dată am vorbit despre aceasta, duminică, pe 12 aprilie, după ce le dezgropasem vineri, pe 10 aprilie, a doua oară vorbisem în noaptea de Paşti, după pastorala ÎPS Mitropolit Irineu. După Sfânta Liturghie am observat în biserică două maici de la Mânăstirea Polovragi, pe care de altfel le cunoşteam foarte bine. În predica acelei zile vorbisem cu dragoste, pe lângă subiectul zilei – „Duminica femeilor mironosiţe” –, despre punerea în mormânt a Domnului de către Iosif şi Nicodim, nicidecum de către vreun ucenic apropiat al Domnului, unul din cei doisprezece. Acest fapt m‑a impresionat profund. Este înmormântat de Iosif şi Nicodim, doi dintre oamenii importanţi ai vremii, dar nu de cei mai apropiaţi ucenici! Am făcut o legătură între prototipul acestei taine a vieţii pământeşti a Domnului cu viaţa Cuviosului Irodion: cum au trebuit să treacă 102 ani după repunerea sa în mormânt până când, prin nevrednicia noastră, s‑a descoperit această parte a tainei vieţii sale. După ce am miruit pe toată lumea, la sfârşitul Liturghiei, una din acele maici, pe nume Marina – pe care o cunoşteam de prin anii ’85, de când avea 11‑12 ani – cu o foarte mare bucurie, vine entuziasmată la uşa altarului şi spune emoţionată că doreşte să‑mi mărturisească ceva. Eu am acceptat cu bunăvoinţă. Însă, după ce mi‑a povestit în câteva minute despre visul‑vedenie pe care l‑a avut, referitor la Cuviosul Irodion, eu am reintrat imediat în altar fiindcă mi‑au dat lacrimile de emoţie. Nu mai puteam vorbi. Parcă nu mai voiam să ies din altar. După ce am revenit la starea pe care o numim noi îndeobşte „normală”, am ieşit afară din biserică căutând maicile, dar am constatat că plecaseră. „Nu‑i nimic”, mi‑am zis, „mă voi duce mâine la Mânăstirea Polovragi s‑o caut pe maica, să‑mi mai povestească încă o dată această minunată vedenie şi o voi consemna în scris, ca o mărturie vie a legăturii tainice dintre sfinţii din ceruri – pe care‑i invocăm în rugăciuni – şi acele suflete nevinovate care sunt sincere şi pot intra în acea legătură harică cu locuitorii cerului”. A doua zi, luni după‑amiază, am şi ajuns la Mânăstirea Polovragi, căutand‑o pe maica. Nu ştiam că o cheamă acum Marina, eu o cunoscusem pe când era o copilă de 11‑12 ani, şi o chema Veronica. Venea pe atunci la mănăstire împreună cu bunica ei din Vulcan – o femeie foarte credincioasă, pe nume Maria Tănăsoiu – şi lua parte în fiecare duminică şi sărbătoare la slujbele din mănăstirea Lainici. Ne era foarte familiară: un exemplu de creştin credincios practicant mai rar întâlnit. Micuţa Veronica, nepoata ei, era mai tot timpul la mânăstire. Există tradiţia ca la mormântul Sfântului Irodion să se aprindă mereu lumânări de către cei ce aveau evlavie la sfântul. Micuţa Veronica era una dintre cei ce se rugau şi aprindeau lumânări mereu la mormântul Cuviosului Irodion. Era nelipsită de la majoritatea privegherilor care se făceau în Mânăstirea Lainici. De multe ori fetiţa adormea în braţele bunicii, ori pe un scaun, sau o mai punea pe câteva perinuţe pe jos, în biserică. Părintele stareţ Caliope îi spunea mereu bătrânei: „Soră Maria, du fetiţa în cameră să se culce, că se chinuie sărmana dormind pe jos!”. Bunica Maria i‑a răspuns de multe ori: „Nu vrea, părinte, i‑am tot spus asta şi‑mi zice că vrea să doarmă în biserică, ca să asculte slujba”. Şi aşa micuţa Veronica şi‑a petrecut mult din copilărie în Mânăstirea Lainici, alături de minunata ei bunică. În 1990, Veronica avea 16 ani, terminase 10 clase şi o bătea gândul să meargă la mânăstire. Bunica ei se bucura mult de acest gând, dar nu şi‑l dădea pe faţă. Veronica, după cum mărturiseşte, a venit la Lainici, mânăstirea ei de suflet, să se roage şi să aprindă lumânări la mormântul Cuviosului Irodion, aşa cum făcea de când se ştia. A stat patru zile, tocmai de ziua sfintei Veronica, între 12 şi 15 iulie 1990. În urma acestei şederi la Lainici, s‑a hotărât să se închinovieze intr‑o mânăstire. Pe 16 iulie ajunge acasă, iar pe 17 iulie, de ziua Sfintei Marina, pleacă direct la Polovragi. Iată, Sfânta Marina a chemat‑o chiar de ziua ei şi i‑a dat numele de călugărie! Aceasta este pe scurt o parte din viaţa Veronicăi (maica Marina), care a crescut de mică la umbra crucii Cuviosului Irodion. De aceea nici cuviosul n‑a uitat‑o. Şi de atunci, din 1990, în fiecare an când merge pe acasă, pe la Vulcan, se opreşte mereu în Lainici, merge la mormântul cuviosului şi se roagă, aprinde lumânări, aşa cum făcea pe când era mică. O rugăciune fierbinte, din toată inima înălţată unui sfânt, nu rămâne nerăsplătită. Pentru că singurii care nu ne înşeală sunt locuitorii cerului: Dumnezeu cu sfinţii Săi… În cele din urmă, i‑am cerut dezlegare maicii stareţe s‑o lase pe maica Marina să‑mi mai povestească o dată minunata vedenie-vis. Maica mi‑a spus că ea, de regulă, nu ţine minte visele şi nu crede în vise, dar acea vedenie i‑a rămas întipărită în minte, în inima şi sufletul ei. Aude vocea Cuviosului Irodion parcă şi acum. A marcat‑o pentru toată viaţa. Mărturiseşte maica Marina: „Se făcea că mă aflam la Mănăstirea Lainici, cum obşnuiam să poposesc în fiecare an la rugăciune, amintindu‑mi cu drag de frumoasele clipe petrecute la mănăstire în vremea copilăriei mele… Eram la mormântului părintelui Irodion, aprinzând lumânări, când, parcă dintr‑o dată, s‑a desfăcut pământul şi cuviosul a ieşit şi s‑a înălţat în chip minunat, neatingând ţărâna. Toată lumea rămăsese înmărmurită, intr‑o linişte deplină. Văzând că părintele pleacă din mormânt, i‑am strigat să se oprească puţin şi să mă binecuvânteze (mă simţeam nevrednică să‑l pot atinge) şi‑am început să plâng văzând că nu stă măcar de vorbă cu noi. S‑a uitat milos spre mine cu privirea lui blândă şi s‑a retras deasupra mormântului său, privind în sus.

– Părinte, de ce nu mai rămâneţi cu noi? – l‑am întrebat atunci. În pământ e frig şi întuneric, iar sfinţia voastră sunteţi viu, cum o să mai staţi acolo?

Şi părintele, smerit, mi‑a răspuns foarte simplu:

– Nu a sosit încă timpul…

– Voi reveni aici anul următor, părinte. Văd că nu aveţi încălţăminte şi nici haine bune – n‑aş putea să vă aduc ceva când mă întorc?

N‑am nevoie de nimic, pentru că peste un an de zile părintele stareţ îmi va face haine

Nu pot descrie în cuvinte bucuria şi starea mea sufletească cu care am rămas după această vedenie. Mi‑a rămas în suflet binecuvântarea părintelui Irodion şi de atunci îl simt mereu aproape de mine, mangaindu‑mă în necazuri şi rugandu‑se pentru mine…“ După câtăva vreme de la această vedenie s‑a întâmplat că Mitropolitul Teofan a venit pe la Polovragi şi le‑a spus maicilor că are intenţia de a‑l canoniza pe Cuviosul Irodion. Maica s‑a bucurat tare mult la auzul acestor cuvinte. Era o coincidenţă divină pentru ea, dar n‑a îndrăznit să‑i spună mitropolitului visul ei. A mai mărturisit această vedenie doar maicilor din Polovragi. Nici când a mai trecut prin Lainici n‑a îndrăznit vreodată să‑mi spună ceva. N‑a fost voia sfântului. De atunci însă, de la acea vedenie, maica îl simţea ca pe un mare protector pe Sfântul Irodion. Şi avea o şi mai mare evlavie la el. După ce am dezgropat şi găsit moaştele Sfântului Irodion, maica a auzit de aceasta şi a cuprins‑o un dor nestăpânit să vină, să se închine la el şi să‑mi spună minunata întâmplare pe care a avut‑o. Şi a venit la mânăstire tocmai când a început Sfânta Liturghie din 3 mai, ziua când Sfântul Irodion se mutase la Domnul. Maica s‑a închinat la sfintele moaşte, mărturisind că n‑a trăit o asemenea bucurie de când se ştie, un asemenea har n‑a simţit la alte sfinte moaşte la care s‑a închinat. Cuviosul Irodion a copleşit‑o şi pe ea, la fel ca pe mulţi dintre oamenii credincioşi, cu marea sa sfinţenie. Se ştie că sfinţii ni se descoperă doar atunci când noi insistăm în rugăciune, când avem evlavie faţă de ei, îi respectăm, îi cinstim. Ei fac parte dintr‑o altă lume, dar cu toate acestea, sunt accesibili nouă, pământenilor. Planul spiritual depăşeşte planul fizic, timpul şi spaţiul. Totul depinde de inima şi evlavia noastră către ei. Dragostea şi respectul faţă de înaintaşi te sensibilizează şi te obligă faţă de trecut. Se întâmplă uneori că, deşi trăieşti în timpul prezent, prin ceea ce faci şi prin legăturile cu trecutul, acesta devine un prezent continuu, asemănător cu veşnicia. Socotim că şi Sfântul Irodion a aşteptat această clipă de reparaţie a trecutului, a aşteptat până când numărul slujbelor şi rugăciunilor L‑au determinat pe Dumnezeu să mai primească încă un prieten, încă un casnic al veşniciei. De aceea îl rugăm pe Sfântul Irodion să ne înţelepţească în ceea ce vom face mai departe, să ne ajute în disciplinarea noastră duhovnicească, deoarece fără nevoinţe nu putem ajunge la desăvârşire. Îi mulţumim Sfântului Irodion că a îngăduit a se lăsa descoperit, şi‑l rugăm să ne pregătească şi nouă un loc în care să ne întâlnim şi să trăim în veşnicie alături de marii plăcuţi lui Dumnezeu.

Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi. Amin!

Citeste si> Canonizarea Sf. Irodion de la Lainici

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Reprimirea la Ortodoxie a celei de-a doua maici venita din grupul ce a plecat cu preotul Nichita Pascan la stilisti

Slujbă de priveghere la Sfânta Mânăstire Brâncoveni

Episcopia Slatinei si Romanatilor / 28 martie 2011

Sâmbătă 26 martie a.c., la Sfânta Mânăstire Brâncoveni, a avut loc slujba Privegherii, la care PS Părinte Episcop Sebastian a săvârşit şi reprimirea la Ortodoxie, prin Sfânta Taină a Mirungerii, a fostei monahii Timoteia Elena Pop, trecută împreună cu preotul Nichita Paşcan la stilişi. Este vorba de cea de-a doua maică din cele 29 plecate, care a realizat înşelarea în care căzuse.

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/04/01/slujba-de-priveghere-la-sfanta-manastire-brancoveni/

Această prezentare necesită JavaScript.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 7, 2011 în articole, Calugaria, ecclesia, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , ,