Sf. Efrem Sirul – Imn la Botezul Domnului (fragment)

[Sărbătoarea Botezului Domnului a fost prăznuită iniţial în Biserica Creştină odată cu Tăierea Împrejur şi Naşterea Domnului, pe data de 6 ianuarie, cele trei purtând numele general de „Epifania” Domnului (Teofania, Arătarea lui Dumnezeu). Acest lucru s-a întâmplat până la începutul celei de-a doua jumătăţi a sec. al IV-lea creştin, pe vremea Sf. Ioan Hrisostom şi a Sf. Efrem Sirul, când Praznicul Naşterii Domnului a fost despărţit de cel al Botezului şi a fost mutat 12 zile înapoi, pe 25 decembrie (asa cum procedaseră deja demult cei de la Roma), iar Tăierea Împrejur a Domnului pe 1 ianuarie, la jumătatea distanţei Dodekaimeronului (vezi mai jos ce înseamnă). Sf. Efrem a prins, deci, această schimbare fără să se scandalizeze, la fel şi Sf. Ioan Gură de Aur, care aminteste de acest lucru, şi Sf. Grigorie Teologul, care a compus celebrul sau cuvant festiv, izvorul de mai tarziu al imnografilor în alcătuirea Canonului Naşterii Domnului. Cu toate acestea, Sf. Efrem Sirul îmbină armonios elemente din cele două sărbători creştine într-un poem teologic al luminii şi luminării, iar perioada dintre cele două mari sărbători o vede simbolic ca o urcare in trepte a Soarelui Dreptăţii întru biruinţă. – dan.camen.]

~~~+~~~

Sf. Efrem Sirul

„[…] 11. Biruit-a soarele, întipărind un simbol în treptele pe care le-a urcat. Căci douăsprezece zile [Dodekaimeronul* – n.m.] sunt de când a început să urce şi ziua de astăzi este a treisprezecea, un simbol deplin al Fiului şi al celor Doisprezece [Apostoli] ai Săi!

12. Înfrânt este întunericul, ca să arate că este înfrânt Satana, şi biruie lumina, ca să strige că a strălucit Întâi-Născutul. Înfrânt este cel întunecat cu întunericul şi biruie Lumina noastră odată cu soarele.

13. În înalt şi în adânc s-au ivit doi vestitori pentru Fiul: steaua luminoasă se veselea în înalt şi Ioan propovăduia în adânc. Doi vestitori, unul pământesc şi unul ceresc.

14. Steaua luminoasă, care a strălucit dintr-odată împotriva firii sale, mai mică decât soarele şi totuşi mai mare decât el, era mai mică decât el în lumina văzută, dar mai mare decât el în puterea ei nevăzută din pricina simbolului ei.

15. Steaua răsăritului şi-a trimis razele în întunecimi [la magii aflaţi în întuneric]; i-a condus ca pe nişte orbi, şi ei au venit şi au primit lumină mare. Au adus daruri şi au primit viaţă, s-au închinat şi s-au întors înapoi.

16. Cerul s-a deschis, apa a strălucit, porumbelul S-a pogorât, glasul Tatălui, mai puternic decât tunetul, a coborât de sus şi a spus: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit!”[Mt. 3, 17]. Îngerii vesteau, iar pruncii săltau strigând: „Osana”!”.

__________________________

Fragment extras din Primul Imn la Arătare al Sf. Efrem Sirul (Strofe despre Botezul lui Iisus) în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Deisis, Sibiu, 2010, pp. 144-145 

*Dodekaimeronul („Cele 12 zile”) – perioada praznicala cuprinsa de intervalul 25 decembrie – 6 ianuarie (de la Nasterea Domnului pana la Botezul Domnului).

 

„MAGII” de Vasile Voiculescu

[Trei poezii despre cei trei magi din Răsărit şi intreitele lor daruri aduse Puncului Hristos scrise de poetul crestin Vasile Voiculescu. In prima, autorul face referire stricta la cele trei personaje biblice, in cea de-a doua autorul se transpune poetic in rolul de „nou mag”, iar in ultima arata cum au slujit intreitele daruri vanzarii, ingroparii si prohodirii Mantuitorului Iisus Hristos. – dan.camen.]

MAGII [1]

 de Vasile Voiculescu

Pe urma stelei strălucite ce-a izvorît din infinit

Trei magi, sătui de contemplare, încălecară, şi-au pornit…

Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,

Ci s’avântară ‘n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.

Deşi din porţile cetăţii un pas afară n’au făcut,

Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum deapururi cunoscut.

Străini, pe ţărmuri neunblate, pe mări, prin codri şi pustii

Deadreptul cale îşi croiră pe urma stelei argintii…

Înfriguraţi, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi:

…Şi nu ştiau unde-au s’ajungă, ştiau atât, ce vor găsi!

În fundul lumii străbătură, apoi încet s’au înturnat

Prea fericiţi c’au dat prinoase şi că ’n sfârşit s’au închinat.

Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii,

Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii.

Ce ’nsufleţiţi ca de-o izbândă, îşi cred tot visul împlinit

C’au mers pe urma unei stele . . . ce s’a pierdut în infinit!

 ~~~+~~~

NOUL MAG [2]

 de Vasile Voiculescu

Am obosit de-atâta aşteptare

Cu ochii sus pe cer…

Şi steaua vieţii tot nu mai răsare.

De astăzi însă n’o mai cer.

Plec singur spre locaşul de ’nchinare,

Spre Staulul râvnitului Mister.

Luceafărul menit ca să-mi răsară

Atât a zăbovit,

Că nu mai vreau să ştiu dacă s’a stins,

Ori eu dac’am orbit…

Nu mai aştept lumina din afară:

O alta ’n mine tainic s’a aprins

Şi arde ’n fund pojarnica ei pară,

Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum –

Cu ochii ’ntorşi spre ea pornesc la drum

 ~~~+~~~ 

DIN CÂTE TRELE DARURI [3]

 de Vasile Voiculescu

Din câte trele Daruri ce Magi-i hărăziră

Nu i-a rămas acuma nimic să-l mai mângâie,

Nici fir măcar de aur, de smirnă ori tămâie…

Şi Darurile iată în ce chip Îl slujiră:

Tot aurul, pe care l-a dat cui sta să-i ceară

L-au strâns pizmaşii preoţi şi fu prilej pierzării:

Cu el plăti Caiafa, peşin, preţul vânzării

Când s’a tocmit cu Iuda să-L cumpere ’ntr’o seară.

Iar smirna cuvioasă, amar de ani păstrată,

Abia de se ajunse când Îl îmbălsămară,

Aşa că ucenicii cerşiră de-I turnară

Pe trupul plin de sânge mireasma consacrată.

În urmă, cu tămâia i-au afumat mormântul

Când au venit să-L plângă, în stol mironosiţe…

Iar Maică-Sa, smulgându-şi bogatele-i cosiţe,

Purta pierdută hârbul şi tămâia pământul.

---

[1] Culeasă din V. Voiculescu, Poezii. Ediţii Definitive, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (1944), Ed. Semne, Bucureşti, 2006, p. 18

[2]  Ibidem, p. 63

[3] Ibidem, p. 88

foto>

http://2.bp.blogspot.com/_5ADysATyO2Q/TSHmQesFtjI/AAAAAAAACoM/tVwBt5VatTY/s1600/Magi_%25281%2529.jpg

 

Poporul Meu, ce am făcut vouă?

“Fiecare mădular al Sfântului Tău Trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini; faţa scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuiri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta, suliţă. Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne-ai mântuit pe noi din patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de oameni, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi” [1].

~~~+~~~

“Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul, şi Eu le voi dărui viaţă veşnică” [2].

~~~+~~~

“Ce pricină te-a făcut, Iuda, vânzător al Mântuitorului? Au doară te-a despărţit din ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară cinând împreună cu ceilalţi, pe tine te-a gonit de la masă? Au doară picioarele celorlalţi le-a spălat, iar ale tale nu le-a băgat în seamă? O, de cât bine te-ai făcut uitător! Iată gândul tău cel nemulţumitor se vădeşte, iar îndelungă-răbdarea cea neasemănată şi mare mila Mântuitorului se propovăduieşte” [3].

~~~+~~~

„Astăzi a fost spânzurat pe Lemn Cel ce a spânzurat pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nouri. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!” [4]

---

[1] Idiomelă, glasul al III-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul († Teoctist), EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 616

[2] Antifonul al XII-lea, glasul al VIII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 609

[3] Sedealna Antifonului al VI-lea, glasul al VII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 607

[4] Antifonul al XV-lea, glasul al VI-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 610

__________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_VYAhHCWM31c/TF6S48A7KfI/AAAAAAAAAOE/2YVlnJ1rYOA/s640/Greek-Orthodox-Jes_1386502i.jpg

 

Slujba Vecerniei Sf. Marcu Evghenicul (19 ianuarie)

Luna Ianuarie

în această lună, ziua a nouăsprezecea:

Pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru

M A R C U   E V G H E N I C U L

Mitropolitul Efesului

 

Preluare de la Pelerin Ortodox

LA VECERNIA MICĂ

La Doamne strigat-am…, se pun stihirile Sfântului Marcu pe 4, glasul 8:

Cu curgerile dogmelor Ortodoxiei ai stins văpăile cele papistăşeşti şi cu buna cuviinţă ţi-ai ridicat sufletul către locaşurile cele cereşti, pentru aceasta te fericim noi astăzi, părinte Marcu.

La alegerea poporului celui iubitor de Dumnezeu, în scaunul cel ierarhicesc ai fost aşezat, şi următor te-ai arătat învăţăturii celei ortodoxe, mustrând pe lupii ce sfâşiau Biserica lui Hristos, pe care ruşinându-i i-ai biruit cinstite Marcu, prin cuvântul şi fapta ta.

Darul Treimii sălăşluindu-se în tine preafericite Marcu, te-ai arătat potrivnic duhurilor ereticeşti, tămăduind neştiinţa poporului prin arătarea celor tăinuite. Drept aceea, cuvântul adevărului învăţând, te avem noi credincioşii învăţător şi dascăl preaiubit.

Singur rămânând neclintit întru dreapta credinţă ai suspinat pentru fraţii ce lepădându-se s-au întors împotriva ta, şi lupta cea bună râvnind prigonirea dogmei prin mărturisirea ta o ai topit, pentru aceasta, ca un adevărat ierarh al lui Hristos, păstoreşte din ceruri turma cuvântătoare ce la tine cerem milă, îndreptare şi har.

Slavă…, a sfântului, glasul 8:

Cu dumnezeiasca pogorâre a Mângâietorului se sfinţeşte Biserica, şi prin întruparea Cuvântului se alungă înşelăciunea eresului; de păgânătatea cea apuseană izbăvind pe poporul lui Dumnezeu, cuvioase Marcu, fă-l să aprindă făclia Ortodoxiei şi cu credinţă să strige: Slavă puterii Tale Doamne, Cel ce în ceruri eşti şi neschimbat cu noi petreci.

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Vezi suspinele inimii mele cele zdrobite, dumnezeiască Mireasă; primeşte Fecioară Marie, şi ridicările mâinilor mele, ca o iubitoare de bine, şi nu mă lepăda pe mine, ceea ce eşti cu totul fără de prihană. Ca să te laud şi să te măresc pe tine, ceea ce ai mărit neamul nostru.

 

LA STIHOAVNĂ

Se pun stihirile Sfântului Marcu, glasul 2:

Pe cei ce cu rea credinţă au scornit spurcat eres şi dogma Sfintei Treimi prin Filioque o au stricat, cu înţelepte grăiri şi cu înfricoşata judecată a Domnului ai mustrat mişeleasca lor adunare, sfinte al lui Dumnezeu, prin acestea agonisindu-ţi cununa neveştejită a necurmatei împărăţii.

Stih: Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere

Alegând mai bine a muri în dreapta credinţă decât a trăi iudaica trădare, te-ai dat primejdiilor şi prigonirilor până la sfârşit, Sfinte Mărturisitor Marcu, roagă-te cu dinadinsul Împăratului Hristos Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre.

Stih: Auziţi acestea toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume

Vieţuind după poruncile Domnului, pildă te-ai arătat la toată lumea, înalt prea sfinţite părinte Marcu, de trei ori fericite, iar cu dumnezeieştile tale învăţături, ne apărăm împotriva celor ce cu limbă neînfrânată grăiesc hulă Duhului Sfânt, pe care roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

Slavă…, a Sfântului Macarie, glasul 8:

Mulţimile călugărilor…

Şi acum…, a Născătoarei:

Chivot cu totul de aur şi năstrapă păstrătoare de mană, Marie, de Dumnezeu Născătoare, roagă pe Fiul tău să mântuiască şi să lumineze sufletele noastre.

TROPARUL

Sfântului Marcu, glasul al 3-lea:

Pentru mărturisirea dumnezeieştii credinţe mare râvnitor te-a aflat Biserica, dumnezeiescule Marcu prealăudate, căci apărat-ai cugetarea Părinţilor, iar înălţările întunericului le-ai zdrobit. Pentru aceasta pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă celor ce te lăudăm iertare de păcate.

Slavă…, a Sfântului Macarie, glasul 1:

Locuitor pustiului…

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Gavriil zicând ţie, Fecioară: bucură-te!, împreună cu glasul S-a întrupat Stăpânul tuturor, întru tine, chivotul cel sfânt, precum a zis dreptul David. Arătatu-te-ai mai desfătată decât cerurile, ceea ce ai purtat în braţe pe Făcătorul tău. Slavă Celui ce S-a sălăşluit întru tine; slavă Celui ce a ieşit din tine; slavă Celui ce ne-a mântuit pe noi prin naşterea ta.

Ectenia şi otpusul.

LA VECERNIA MARE

După obişnuitul psalm se cântă: Fericit bărbatul…, starea întâi.

La Doamne strigat-am…, se pun stihirile pe 8:

5 ale Sfântului Marcu şi 3 ale Sfântului Macarie

Stihirile Sfântului Marcu, glasul 5:

Cercetaţi Scripturile şi vedeţi, cum latineasca cugetare zămisleşte, ca o fiică a Babilonului, mincinoase dogme, în Biserica Duhului. Pentru aceasta să alergăm degrab la adăparea cugetelor din dumnezeieştile cuvinte ale Sfinţilor Părinţi ce pătimind prigoană au biruit. (de două ori)

Luptătorule prea-viteaz, de Dumnezeu alesule, Marcu cel cu nume apostolesc, precum ai pierdut semeţia cea fără de Dumnezeu a latinilor, tot astfel să zdrobeşti smintelile acestui veac, de osânda cea viitoare izbăvind turma ta cea aleasă.

Tâlhărescului sobor nefăcându-te părtaş, de trei ori fericite Marcu, chipul Sfintei Treimi dreptslăvitor L-ai mărturisit, pe Duhul Sfânt deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, zdrobind eresurile catoliceşti, ca noi astăzi cu credinţă şi cu dragoste să te slăvim ca un prea-mare luptător al Mântuitorului Hristos.

Nu pot răbda, Duhule Sfinte, Unule, Cel ce dai viaţă făpturilor Tale, a vedea batjocorită Dumnezeirea Ta de glasurile cele prihănite ale rătăciţilor, ci nu ne uita pe noi până în sfârşit şi dăruieşte dumnezeiască deşteptare cugetelor noastre ca nu întru zăbovire adormind, sufletele pierzării a le lăsa precum fecioarele cele nebune.

Stihirile Sfântului Macarie, glasul 4:

Slavă…, a Sfântului Marcu, glasul 5:

Pe cei ce prin rea credinţă s-au lepădat de adevărul drept-slăvitoarelor dogme, mustrându-i i-ai biruit, şi cu untdelemnul răbdării ţi-ai umplut candela sufletului; pentru aceasta, după vrednicie ai primit desfătarea cea pururea vie şi săvârşirea de minuni, de Dumnezeu purtătorule Marcu. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşale celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Şi acum…, a Născătoarei (Dogmatica):

În Marea Roşie…

VOHOD, Lumină lină…,

Prochimenul zilei şi PAREMIILE

(Caută la 10 februarie ale Sfântului Haralambie)

 

LA LITIE

Se pune stihira hramului şi 3 ale Sfântului Marcu, glasul 1:

Alegerea ta în scaunul apostolesc s-a făcut cu mare bucurie pentru credincioşi, că ereticilor sabie cu două ascuţişuri te-ai arătat, pe care din via Domnului cu cuvânt înalt i-ai alungat, aducându-le răni de nevindecat; pentru aceasta te rugăm, Sfinte Marcu, roagă-te lui Hristos, preafericite, să mântuiască sufletele noastre.

Acelaşi glas:

Cu înţelepciunea cuvintelor tale şi cu tăria dogmelor ortodoxe, legăturile eresurilor le-ai dezlegat; şi ai adunat într-o unime pe cei ce cu buna-înţelegere a dreptei credinţe laudă neîncetat pe Hristos în două firi; pe Acela roagă-L să izbăvească din stricăciune şi de primejdii pe cei ce cu credinţă săvârşesc sfântă pomenirea ta, Marcu de Dumnezeu grăitorule.

Acelaşi glas:

Întru sfârşitul ostenelilor tale dezlegat fiind de cinstitul tău trup, fericite Marcu, stai acum împreună cu proorocii şi cu apostolii, cu mucenicii şi cuvioşii înaintea Treimii celei neapropiate, Căreia adu-I aminte de noi, care cu dragoste te cinstim pe tine, părintele nostru, de Dumnezeu purtătorule.

Slavă…, glasul 2:

Acum fiind luminat de Întreitele-Străluciri care purced în chip negrăit dintr-o singură Dumnezeire, te-ai învrednicit a mărturisi neclintit nedespărţirea şi neamestecarea Treimii în Trei Ipostasuri, pe singur Duhul ce purcede din veşnicie din Tatăl, iar pe Fiul Unul-Născut fără de ani din Tatăl, din a căror slăvire toată lumea se adapă. Rugămu-te dar, preacuvioase Marcu, să ne învredniceşti a vedea cu ochii inimii mântuirea sufletelor noastre.

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Fericimu-te, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, şi te mărim credincioşii după datorie pe tine, cetatea cea neclintită, zidul cel nesurpat, ocrotitoarea cea tare şi scăparea sufletelor noastre.

Şi rugăciunile obişnuite.

 

LA STIHOAVNĂ

Se pun stihirile Sfântului Marcu, glasul 5:

Podobia: Bucură-te cămară…

Bucură-te luminătorule al lumii, izvor al înaltelor cugetări duhovniceşti şi locaş al Duhului Sfânt, căci cu gând cucernic ai cercetat adâncul cel de sus şi lămurit ai arătat tuturor o singură alcătuire de Lumină în Trei Sori – unită întru aceeaşi Dumnezeire, dar întreită întru cinstitele Ipostasuri, iar Duhul Sfânt L-ai mărturisit purcezător numai din Tatăl, de Dumnezeu insuflate Marcu, Aceluia roagă-te să pogoare sufletelor noastre mare milă.

Stih: Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă şi se vor bucura întru aşternuturile lor.

Bucură-te cel ce cu strălucirile învăţăturii tale ai luminat întunericul nopţii celei rele şi mărturisind o Dumnezeire nedespărţită, nicidecum nu ai suferit ştirbirea sau adăugirea în învăţăturile apostoleşti, ci ca un alt Ioan Botezătorul ai mustrat pe cei ce au îndrăznit a rupe cămaşa cea curată a lui Hristos, al cărui slujitor fiind, te bucuri cu mărturisitorii, rugându-te pentru sufletele noastre.

Stih: Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate

şi cuvioşii Tăi se vor bucura…

Bucură-te dumnezeiescule glăsuitor, râu al lui Dumnezeu cel plin de apele harului, care cetatea cea tare a lui Hristos, cu dumnezeieştile învăţături o veseleşti, Mărturisitorule şi slujitorule al Sfintei Treimi, păzitorul cel neclintit al dumnezeieştilor dogme, organul Duhului, minte veghetoare, care în mijlocul sinodului ereticesc singur ai propovăduit dogma Sfintei Treimi, pe Hristos acum roagă-L să dăruiască Bisericii unire, pace şi mare milă.

Slavă…, a Sfântului Marcu, glasul 5:

Pe trâmbiţa cea cu dulce glas, pe vioara cea bine-răsunătoare, pe privighetoarea cea frumos glăsuitoare a Sfântului Duh, pe cel ce a arat ogorul inimilor credincioşilor, pe semănătorul seminţei celei bune şi pierzătorul neghinei ereticeşti, pe cel ce a făcut să înflorească în suflete dreapta credinţă, pe Marcu cel de un nume cu evanghelistul lui Hristos, laude şi cântări aducându-i, îl rugăm să primească a noastră cântare: Bucură-te dumnezeiască alăută, ochiul cel priveghetor, păstorule al oilor şi vânătorule de lupi, roagă-te cu deadinsul pentru sufletele noastre.

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Cu acoperământul tău cel tare păzeşte-ne pe noi, robii tăi, preacurată, nevătămaţi de viclenia vrăjmaşilor, căci numai pe tine te avem scăpare întru nevoi.

La binecuvântarea pâinilor, se cântă troparul Sfântului Marcu (de două ori)

şi al Născătoarei (o dată).

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

sursa>

http://acvila30.wordpress.com/2011/01/18/vecernia-sfantului-marcu-mitropolitul-efesului-sau-ce-ar-trebui-sa-auziti-la-vecernia-din-seara-aceasta-pe-dealul-patriarhiei-impreuna-cu-liderii-principalelor-erezii-din-romania-inainte-ca-acestia/

 

Pomenirea Sfântului Simeon Stâlpnicul

“Cuvioase părinte, de ar avea grai stâlpul, nu ar înceta a vesti durerile, ostenelile, şi suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pre tine, ci mai ales umezindu-l tu fericite, cu la­crimile tale, ca un copac îl ţineai. Miratu-s-au îngerii, minunatu-s-au oamenii, spăimântatu-sau dracii de răbdarea ta, Simeoane cuvioase! Roagă-te să se mântuiască sufletele noastre”[1]

~~~+~~~

“Cuvioase părinte, cu puterea dumnezeiescului Duh, râvnind Stăpânului tău, te-ai suit pe stâlp ca pe cruce. Acela zapisul strămoşesc a rupt, iară tu năvălirile patimilor le-ai biruit. Acela ca o oaie, iară tu ca o jertfă, Acela pe cruce, iară tu pe stâlp, Simeoane cu-ase! Roagă-te să se mân­tuiască sufletele noastre”[2]

~~~+~~~

“Iubit-ai de Dumnezeu purtătorule filosofia cea de sus, şi afară de lume ai fost, vieţuind mai pre sus decât cele văzute şi neîntinată dumnezeiască oglindă te-ai arătat lui Dumnezeu; şi fiind pururea împreunat cu lumina, lumină ai primit fericite, şi mai luminat sfârşit ai dobândit. Roagă-te dar pentru sufletele noastre Înţelepte Simeoane”[3]

~~~+~~~

“Precum Ilie prin căruţa cea de foc, aşa şi tu cuvioase părinte, ai aflat bună scară a stâlpului, prin care te-ai suit la înălţime. Ci acela această suire altora nu a lăsat, iară tu fericite ai lăsat şi după moarte această scară a stâl­pului, cerescule omule, pământescule îngere, luminătorule neadormit al lumii, Simeoane cuvioase! Roagă-te să se mântuiască sufletele noastre”[4]

~~~+~~~

“Înţelepciunea ta părinte o au cunoscut Persenii, Etiopienii, Indienii şi Sciţii şi mulţimea Arabilor, şi au preamărit pe Hristos, cel prin tine preamărit”[5]

~~~+~~~

“Nu pre nisip preafericite, ci întru prea adânci ostenelile tale, punând temelia nevoinţei, ai zidit turn neclintit de fapte bune”[6]

~~~+~~~

“Nou Moisi şi Ilie te-ai arătat fericite. Ca un post de patruzeci de zile, toată viaţa ta cu o hrană petrcându-ţi cuvioase”[7]

~~~+~~~

“Legăturile lanţurile ca un gherdan (colier) de aur ţi s-au socotit cuvioase Simeoane, şi cu dumnezeieşti aripe spre Cer ai călătorit”[8]

~~~+~~~

“Înălţatu-ţi-ai trupul tău Simeoane pre stâlp ca pre cruce. Pentru aceasta te-ai preamărit împreună cu Hristos, Cel ce S-a înălţat pre lemn pentru tine”[9]

_______________________

---

[1] Stihiră la slujba Vecerniei Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul (1 Septembrie), glas. V, în Mineiul Lunei lui Septemvrie, ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1908, p. 12

[2] Ibidem

[3] Ibidem, p. 13

[4] Slava de la Stihoavnă la slujba Vecerniei Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul, glas. V, în Mineiul Lunei lui Septemvrie…, p. 15

[5] Stihiră – Peasna I a Canonului Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul la slujba Utreniei, facerea lui Ioan Monahul, glas. VIII, în Mineiul Lunei lui Septemvrie…, p. 19

[6] Stihiră – Peasna a IV-a a Canonului Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul la slujba Utreniei, facerea lui Ioan Monahul, glas. VIII, în Mineiul Lunei lui Septemvrie…, p. 22

[7] Stihiră – Peasna a V-a a Canonului Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul la slujba Utreniei, facerea lui Ioan Monahul, glas. VIII, în Mineiul Lunei lui Septemvrie…, p. 23

[8] Slava Peasnei a V-a a Canonului Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul la slujba Utreniei, facerea lui Ioan Monahul, glas. VIII, în Mineiul Lunei lui Septemvrie…, p. 23

[9] Stihiră – Peasna a VI-a a Canonului Sf. Cuv. Simeon Stâlpnicul la slujba Utreniei, facerea lui Ioan Monahul, glas. VIII, în Mineiul Lunei lui Septemvrie…, p. 24

 

BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

BALADA SFÂNTULUI
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU*

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!

-Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,[1]
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare[2]
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.[3]
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,[4]
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!

-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!

~~~+~~~

* – Sf. Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în Ţara Românească şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vârsta de 60 ani. Şincai scrie în Cronica românilor că odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem înca şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…” etc. ,,Apoi, adaugă Şincai, aceste zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncoveanu, şi aruncară trupurile în mare: şi creştini, dup-aceea, aflându-le, le-au astruncat la Patriarhie.”

_____________________

[1] Mustafa Paşa era imbrohor

[2] Prin turnul mare se înţelege negreşit cetatea numită de turci Edicule, ridicată pe malul Mării de Marmara în capătul oraşului Stambul, şi pe care europenii o numesc Şapte turnuri.

[3] Când năştea vreo neînţelegere serioasă între sultan şi puterile europene, se închideau ambasadorii străini în cetatea Edicale, până la sfârşitul certei sau a războiului.

[4] Între pârile trimise la Poartă în contra Brâncovanului era şi aceasta, că bâtuse monedă de aur în Ardeal, de câte doi şi până la zece galbeni una.

________________________

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/sf-brancoveni/balada/

 

Pre Maica Vieţii Fiul o a înviat şi mormântul şi moartea le-a deşertat

“Nu este de mirat, că Doamna mântuitoare a lumii a adormit,

După ce trupeşte Însuşi Ziditorul lumii a murit.

Întru această lună, în a cincisprezecea zi,

Maica lui Dumnezeu, cea pururea vie, de pre pământ se răpi”[1].

~~~+~~~

“O, preaslăvită minune! Izvorul vieţii în mormânt se pune, şi scară către Cer mormântul se face; veseleşte-te Ghetsimanì, a Născătoarei de Dumnezeu sfântă casă. Să strigăm credincioşii, pre Gavriil având începător cetelor: cea plină de dar bucură-te, cu tine este Domnul, Cel ce dă lumii prin tine mare milă”[2].

~~~+~~~

“Veniţi adunarea iubitorilor de praznic, veniţi să împreunăm ceată, veniţi să încununăm Biserica cu cântări, întru Adormirea cortului lui Dumnezeu; căci astăzi Cerul îşi desface sânurile, primind pre ceea ce a născut pre Cel neîncăput de toate; şi pământul cel ce dă izvor de viaţă şi de binecuvântare, se împodobeşte cu bună frumseţe. Îngerii se împreună ceată cu apostolii, cu frică privind la ceea ce a născut pre Începătorul vieţii, mutându-se ea din viaţă în viaţă. Toţi să ne închinăm ei rugându-ne: împărtăşirea cea de un neam nu o uita Stăpână, a celor ce prăznuiesc cu credinţă prea sfântă Adormirea ta! ”[3]

~~~+~~~

“Întru naşterea ta, zămislirea a fost fără sămânţă, întru Adormirea ta, moartea fără stricăciune, minune îndoită întru minune, s-a adunat de Dumnezeu Născătoare. Că în ce chip neştiind de bărbat, hrănitoare de prunc ai fost, curată fiind, şi cum Maică lui Dumnezeu fiind; ca o purtătoare de moarte, mirezme răspândeşti! Pentru aceasta cu îngerul strigăm către tine: bucură-te ceea ce eşti plină de dar!”[4]

“Apucat-a înainte judecata lui Dumnezeu, tăiere aducând mâinilor celor ocărâtoare ale celui îndrăzneţ. Păzind întru slava Dumnezeirii cinstea sicriului celui însufleţit, întru care Cuvântul trup s-a făcut”[5]

~~~+~~~

“De vreme ce Rodul acesteia Cel necuprins, prin carele Cerul s-a făcut, a luat îngropare de bună voie ca un mort, cum să nu sufere îngropare ceea ce a născut neştiind de nuntă”[6]

“Datu-ţi-a ţie cele mai presus de fire Împăratul-Dumnezeul tuturor; că precum întru naştere Fecioară te-a păzit, aşa şi în groapă trupul ţi-a ferit fără stricăciune; şi împreună te-a proslăvit întru dumnezeiasca mutare, cinste ţie Maicii ca un Fiu dăruindu-ţi”[7]

~~~+~~~

“Cu adevărat pre tine ca pre o făclie luminoasă, a focului celui fără de materie, ca pre o cădelniţă de aur, a cărbunelui celui dumnezeiesc, întru sfintele sfintelor te-a sălăşluit, ca pre o năstrapă şi toiag şi lespede de Dumnezeu scrisă, ca pre un sicriu sfânt şi masă a pâinii vieţii, Fecioară Cel născut al tău”[8]

“Din tine a răsărit Viaţa, cheile fecioriei nestricând; deci cum ar fi fost prea curatul şi de viaţă începătorul trupul tău, împărtăşit cu ispita morţii?”[9]

~~~+~~~

“Pre Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită şi întru folosinţe, nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea nu o au ţinut; căci ca pre Maica Vieţii, la viaţă o a mutat, Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc”[10]

~~~+~~~

“În chimvale prin buze curate, cu alăută muzicească a inimii, în trâmbiţă cu bun glas a gândului înalt, întru bine slăvită şi aleasă ziua mutării curate Fecioare, cu mâini lucrătoare plesnind, să strigăm: Prea Slăvite Dumnezeul părinţilor şi al nostru, bine eşti cuvântat!”[11]

~~~+~~~

“Biruiescu-se hotarele firii, întru tine curată Fecioară, că naşterea fecioreşte, şi moartea arvunează viaţă. Ceea ce eşti după naştere Fecioară, şi după moarte vie, mântuieşti pururea, Născătoare de Dumnezeu, moştenirea ta”[12].

~~~+~~~

________________________

---

[1] Stihuri la Sinaxarul slujbei Adormirii Maici Domnului, în Mineiul pe August, ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1910, p. 179

[2] Sihiră la Vecernia cea Mare (la “Doamne, strigat-am…”) a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, glas I, în Mineiul pe August…, p. 169

[3] Slava Vecerniei celei Mari a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, facere a lui Teofan, glas V, în Mineiul pe August…, p. 172

[4] Slava celei de-a doua Sedelne de la slujba Utreniei Adormirii Maicii Domnului, glas III, în Mineiul pe August…, p. 174

[5] Stihiră a Canonului Adormirii Maicii Domnului, Peasna a III-a, în Mineiul pe August…, p. 176

[6] Stihiră a Canonului Adormirii Maicii Domnului, Peasna a IV-a, în Mineiul pe August…, p. 177

[7] Stihiră a Canonului Adormirii Maicii Domnului, Peasna a VI-a, în Mineiul pe August…, p. 178

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Condacul Adormirii Maicii Domnului, glas II, în Mineiul pe August…, pp. 178-179

[11] Stihiră a Canonului Adormirii Maicii Domnului, Peasna a VII-a, în Mineiul pe August…, p. 181

[12] Irmosul Peasnei a IX-a a Canonului Adormirii Maicii Domnului, în Mineiul pe August…, p. 183

________________________

foto>

http://www.kosovo.net/sop013.jpg

http://andrew4jc.blogspot.com/2007/08/assumption-of-blessed-virgin-mary.html

 

Înflăcărarea bătrânului Mucenic Varlaam

Înflăcărarea bătrânului Mucenic Varlaam

“Să fie cinstit cu cântări Varlaam cel minunat, cel ce a stins focul necredinţei cu focul credinţei celei drepte, cel însuflat de Dumnezeu”[1]

Martiriul pe scurt

“Sfîntul Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei, bătrîn cu vîrsta. El a fost prins pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos şi adus la judecată înaintea păgînului voievod. Acolo a fost silit să aducă jertfă idolilor, dar nesupunîndu-se, a suferit multe răni şi munci pentru Hristos Domnul său. Întîi a fost bătut fără milă cu vine de bou, apoi a fost strujit cu unghii de fier. După aceasta l-au dus păgînii în capiştea cea idolească şi acolo, după porunca muncitorului, întinzînd mîna lui peste jertfelnicul care avea foc aprins, a ţinut în mînă cărbuni aprinşi cu tămîie, ca doar să arunce peste jertfelnicul necuraţilor idoli. Căci credeau că mucenicul, neputînd a suferi să ţină în mînă cărbunii cei aprinşi, îi va arunca împreună cu tămîia înaintea idolilor.

Dacă ar fi făcut aceasta i-ar fi zis: „Iată acum ai adus jertfe zeilor noştri”. Dar n-au izbutit ticăloşii ceea ce voiau pentru că mucenicul lui Hristos, stînd ca un stîlp neclintit, a ţinut în mîna sa focul ce ardea, arătîndu-se mai puternic decît arama şi fierul. Şi atît de mult a ţinut focul în mînă încît i-au ars degetele şi i-au căzut pe pămînt împreună cu focul. Însă el nu şi-a clintit mîna sa nici n-a aruncat cărbunii cu tămîia peste altar, înaintea idolilor. Astfel s-a arătat cu bărbăţie şi nebiruit, pătimitorul şi ostaşul lui Hristos cel tare, şi într-o bună mărturisire şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului. Pe acesta şi dumnezeiescul Hrisostom şi Sfîntul Vasile cel Mare l-au cinstit cu cuvinte de laudă.”

~~~+~~~

“Cine va lăuda precum se cade cu laude tăria, puterea şi cugetul cel nespăimântat al gândului tău, preafericite”[2]

Lăudat cu prea-minunate cuvinte de către Marele Vasile şi de Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, dar şi în slujba sa de Teofan, făcătorul de canoane; Varlaam, bătrânul mucenic din Antiohia Siriei, surprinde pe toţi prin martiriul său. Veţi vedea de ce, citind cu atenţie rândurile de mai jos. Jertfirea sa pentru Domnul a rămas consemnată nouă în aceste două cuvântări de laudă ale celor doi mari ierarhi ai Ortodoxiei, iar ceea ce  v-am prezentat mai sus fiind varianta prescurtată a martiriului său, aflată în Vieţile Sfinţilor, ca să puteţi avea o idee de ansamblu asupra împrejurării în care s-a întâmplat acesta.

Am preluat, aşadar, stihiri alese închinate mucenicului din slujba Vecerniei şi din Canonul alcătuit de Teofan, slujbe aflate în Mineiul pe luna Noiembrie, în nouăsprezece zile, dar şi câteva prea-frumoase paragrafe din cuvântul de laudă al Sf. Ioan Hrisostom, care se găseşte în cartea Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la Sfinţi[3], la care am adăugat şi eu câteva smerite adaosuri pe care le-am considerat potrivite, şi care le-am împletit ca pe-o cunună mucenicului, dorindu-vă să dobândiţi prin aceasta folos duhovnicesc şi întărire în acest post.

„Sculaţi-vă acum zugravii cei buni şi înfrumuseţaţi chipul mucenicului cu meşteşugurile voastre cele bune, închipuind întru dânsul aievea pe Dătătorul de răsplată”[4]

“Ne-a chemat la această sfântă sărbătoare şi prăznuire Fericitul Varlaam, nu ca să-l lăudăm, ci ca să-l imităm; nu ca să ascultăm cuvinte de laudă în cinstea lui, ci ca să mergem pe urma faptelor lui mari!”[5] – Iată îndemnul de început cu care lira Duhului, Sf. Ioan Hrisostom, a început să răsune, căci “mucenicii simt cinstea ce o au, când văd că cei împreună cu ei robi, adică oamenii, ajung părtaşi bunătăţilor lor. Prin urmare, de vrei să lauzi pe mucenici, imită pe mucenici!”[6]

Mucenicia albă, sau cea de zi cu zi, nu a sângelui, aceasta este imitarea pe care Sf. Ioan o propune celor ce duc lupta desăvârşirii. Înconjuraţi şi prigoniţi din toate laturile nu de tirani trupeşti, ci de cei ce hărţuiesc şi schingiuiesc sufletul, în sinea noastră, noi ne suntem înşine şi jertfitori şi jertfă duhovnicească. Sub acest aspect poate că suntem un pic mai mult decât nişte simpli imitatori, ci următori în duh ai sfinţilor mucenici:

– “Dar cum e cu putinţă, m-ai putea întreba, să imiţi acum pe mucenici? Acum nu-i timp de prigoană!

– Ştiu şi eu! Nu-i timp de prigoană, dar timp de mucenicie este! Nu-i timp de lupte muceniceşti, dar timp de cununi este! Nu te prigonesc oamenii, dar te prigonesc demonii! Nu te alungă tiranul, dar te alungă diavolul, un tiran mult mai cumplit ca toţi tiranii. Nu vezi cărbuni aprinşi înaintea ta, ci vezi aprinsă văpaia poftei. Au călcat aceia pe cărbuni aprinşi, calcă şi tu văpaia trupului! Au luptat aceia cu fiarele, înfrânează şi tu mânia, fiara cea sălbatică şi neînblânzită! Au stat aceia nedoborâţi în faţa unor dureri de nesuferit, biruie şi tu gândurile cele păcătoase şi rele ce gâlgâie în inima ta! Aşa imiţi pe mucenici![7]”[8]

Ca o lege duhovnicească care spune că focul cu foc se stinge, şi se preschimbă, lupta aceasta epuizează întregile noastre puteri fizice şi duhovniceşti. “Cumplit e jarul cărbunilor, dar mai grozav e jarul poftei!”[9] Astfel, “lupta e continuă, pentru ca şi cununa să fie strălucită”[10]

Lăudându-i nemişcarea, stîlpnicia trupului în timpul martirajului, Sf. Ioan Hrisostom îl  asemuieşte pe Varlaam cu o statuie, deoarece arată în trupul său muritor “filosofia puterilor netrupeşti”[11].

“Ca un preot ce ai fost, şi înaintea lui Dumnezeu stând şi către El apropiindu-te, fericite, nu prin sânge străin, ci mai vârtos cu sângele tău şi cu mână de mucenic, ai adus tămâie cu bun miros, nu la înşelăciunile demonilor, ci lui Hristos Mântuitorului şi Stăpânului, Celui ce pururea împărăţeşte”[12].

Această caznă la care mucenicul a fost supus, prin înţelesul pe care îl poartă, este diferită de toate muncile întâlnite la pătimirea celorlalţi mucenici. Diavolul “născoceşte un nou chip de viclenie, pentru ca noutatea pedepsei să-l ia pe mucenic pe nepregătite şi să-i înfrângă cerbicia”[13], căci “o caznă la care nu te-ai gândit, oricât de uşoară ar fi, e mai dureroasă decât toate”[14].  Scopul diavolului cu această ispitire este îndoit, astfel că “dacă mucenicii sunt învinşi, înfrângerea lor să fie ruşinoasă că nu s-au putut împotrivi nici unor mici încercări”[15], tocmai pentru că “asta caută diavolul cu stăruinţă: să-i facă pe sfinţi să cadă, nu să-i facă să sufere”[16].

„Mai tare decât stâlpul de piatră şi mai puternic decât arma şi mai vârtos decât fierul te-ai făcut. Că fiecare dintre acestea se supune focului, topindu-se şi degrab risipindu-se, fiind biruite de puterea lui. Iar dreapta ta fiind neplecată când se întindea, a biruit jeraticul cel arzător, preaînţelepte„[17].

Interpretând gestul ţinerii în mână a cărbunilor aprinşi, care odată aruncaţi din pricina arderii, ar fi putut constitui învinuire din partea tiranului, Sf. Ioan arată şi cealaltă posibilitate, aceea că şi “dacă ar fi întors mâna, fără să fi făgăduit că jertfeşte, vina n-ar fi fost a voinţei mucenicului. S-ar fi întâmplat asta din pricina focului, nu pentru că i s-ar fi slăbit voinţa, ci pentru că nervii şi-ar fi pierdut tăria lor firească şi mâna s-ar fi plecat fără voia sfântului… Dar asta nu s-a întâmplat, ca să afli cu prisosinţă că harul lui Dumnezeu era alături de atlet, îl încuraja şi-i întărea slăbiciunea firii. Nici mâna mucenicului n-a arătat atunci că era făcută din carne şi oase; a rămas neclintită, ca şi cum ar fi fost tare ca diamantul”[18]. În această privelişte cutremurătoare “se plecau de sus îngerii ca să privească, se uitau arhanghelii!”[19] Era ca un al doilea Moise ce biruia pe amaleciţii diavoli.

“Arătatu-te-ai, preaminunate, tăriei ardere de tot, tămâie cu bun miros şi pe tine te-ai adus jertfă lui Hristos şi cununa cinstei ai primit, Varlaame luptătorule; roagă-te pentru noi pururea”[20]

Era strălucită vederea de unele ca acestea ce se petreceau acolo, că “cine n-ar fi dorit să vadă pe acelaşi om şi jertfelnic, şi jertfă, şi preot? De asta fumul de la jertfă, ce se ridica în sus, era îndoit: unul de la tămâia aprinsă, altul de la carnea mâinii arse. Şi era mirosul  acesta mai plăcut decât celălalt, parfumul acesta, mai bun decât celălalt. S-a întâmplat acum ce se întâmplase şi cu rugul (Ieşire 3,2). După cum rugul acela ardea, şi nu se mistuia, tot aşa şi aici ardea mâna dreaptă, dar nu se mistuia sufletul: se mistuia trupul, dar nu se mistuia credinţa; pierea carnea mâinii, dar nu pierea râvna; cărbunii au căzut jos găurind podul palmei, dar bărbăţia sufletului n-a căzut”[21]. În acest fel “sufletul fericitului Varlaam, mistuindu-şi mâna, ucigând falangele diavolilor, căuta din nou o altă mână, ca să-şi arate şi cu ea râvna… Acela care şi-a dat, acela şi-ar fi dat şi capul, şi-ar fi dat şi coastele focului, fiarelor, mării, prăpastiei, crucii şi roţii”[22].

“Preot ce aduci jertfă şi miel adus jertfă, pe tine însuţi, prealăudate, cu amândouă, bucurându-ne, te numim, ca unul ce te-ai făcut însuţi amândouă lui Dumnezeu. Ca o junghiere fără prihană, cu totul te-ai adus jertfă cu focul chinurilor. Pe Dumnezeu roagă-l să mântuiască pe cei ce cinstesc pomenirea ta cea pururea lăudată”[23]

În ce constă esenţa martirajului?… în aceea că “mucenicii nu se duc la cazne hotărâte de ei mai dinainte, ci se pregătesc de lupte pe care nu le cunosc, că nu sunt stăpâni pe voinţa şi gândul tiranilor, nici nu le pun ei hotare şi măsuri pedepselor, ci când vin la mucenicie suferă toate caznele câte doreşte să le dea voinţa tiranilor, cea neomenească şi sălbatică; afară doar dacă trupul mucenicilor nu lasă în timpul chinurilor neîmplinită dorinţa tiranilor… Mucenicul nu simţea văpaia aceasta, din afară, pentru că înlăuntrul lui ardea focul cel tare arzător şi cu vâlvătăi al dragostei de Hristos”[24].

“Cu dreapta cea care ardea să fie pălmuite feţele demonilor, iar inimile credincioşilor să salte şi cetele celor fără de trup cu strălucire să se veselească”[25]

Însă “nu numai în ceasul acesta să fie admirat ucenicul, ci să ia fiecare cu el pe sfânt când pleacă acasă, să-l ducă în casa lui… Luaţi-l cu voi pe mucenic, după cum v-am mai spus, şi puneţi-l în inima voastră având mâna întinsă”[26]. Astfel, “când griji lumeşti te năpădesc şi-ţi înnegresc sufletul, şterge-l cu amintirea mucenicilor”[27].

“Legea laudelor se birueşte de mărimea luptelor tale. Numai Stăpânul Hristos stie a te mări cu dumnezeiască strălucire. Pe Care roagă-L neîncetat pentru cei ce te laudă cu credinţă”[28]

Pentru noi, creştinii, “mormântul mucenicilor este un cort ostăşesc. De-ţi deschizi ochii credinţei, vei vedea aici în mormânt platoşa dreptăţii (Efes. 6, 14), pavăza credinţei (Efes. 6, 16), coiful mântuirii (Efes. 6, 17), încălţămintea Evangheliei (Efes. 6, 15), sabia Duhului (Efes. 6, 17), iar capul diavolului, aruncat jos, la pământ. Când vezi un demonizat zăcând cu faţa la pământ lângă mormântul mucenicului şi sfâşiindu-se adeseori singur, să nu vezi în el altceva decât capul tăiat al diavolului. Încă şi acum stau acesta arme lângă ostaşii lui Hristos. Şi după cum împăraţii îngroapă pe eroi cu armele lor, tot aşa şi Hristos i-a îngropat pe mucenici cu armele lor, pentru ca să arate, chiar înainte de înviere, toată slava şi toată puterea sfinţilor”[29].

dan.camen.

____________________________

---

[1] Stihiră de la Cântarea 1-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie, Ediţia a cincea, Tipărit în zilele păstoriei PFP Patriarh Iustin, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 239

[2] Slava de la Cântarea a 3-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 240

[3] Trad. din limba greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, pp. 488-496

[4] Slava de la Cântarea a 6-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 243

[5] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 488

[6] Ibidem

[7] “Acum nu avem de luptat cu sângele şI trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului acestui veac, cu duhurile răutăţii” – Efeseni 6, 12

[8] Predici la sărbători împărăteşti…, pp. 488-489

[9] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 489

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Stihiră la slujba Vecerniei, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 238

[13] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 490

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 491

[17] Stihiră la slujba Vecerniei, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 238

[18] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 492

[19] Ibidem

[20] Condacul mucenicului, gl. II, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 243

[21] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 492

[22] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 493

[23] Slava de la slujba Vecerniei, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 238

[24] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 493

[25] Stihiră de la Cântarea a 6-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 243

[26] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 493

[27]Predici la sărbători împărăteşti…, p. 495

[28] Stihiră de la Cântarea a 9-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 247

[29] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 494

foto>

http://www.artknowledgenews.com/files2009b/Mapplethorpe_Hand_in_Fire.jpg

http://politicspeaksvalleys.files.wordpress.com/2009/04/coal-burning.jpg

http://www.flickr.com/photos/_tommyd/241203843/sizes/o/

 

Slujba Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei. Stihiri alese.

Slujba Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei.

Stihiri alese.

“Cel ce te-ai preumblat în desfătarea raiului, te-ai arătat, preafericite, fântână dumnezeieşte curgătoare şi râu care izvorăşte apele cunoştinţei de Dumnezeu, adăpând faţa Bisericii; de atunci, vrednicule de laudă, ai acoperit cu cunoştinţa lui Hristos mările cele amare ale neamurilor, îndulcindu-le cu dumnezeiescul har şi prefăcându-le în izvor mai dulce lui Hristos Dumnezeului nostru. Pe Care roagă-L să mântuiască şi să lumineze sufletele noastre”[1].

~~~+~~~

“Din adâncul răutăţii celei mai de jos, la înălţimea cea prea înaltă a virtuţii, ca un vultur ce zboară sus, în chip minunat, ai alergat, Matei prealăudate; că ai urmat urmelor lui Hristos, Cel ce a acoprit cerurile cu bunătatea şi a umplut de cunoştinţa Sa tot pământul; următor Lui înfocat întru toate te-ai arătat, binevestind pacea, viaţa şi mântuirea celor ce s-au plecat cu dreaptă credinţă dumnezeieştilor porunci. Întru care îndreptează-ne pe noi, cei ce facem cele plăcute Ziditorului şi pe tine te fericim”[2].

~~~+~~~

“Jugul vămii lepădând, la jugul dreptăţii te-ai alipit, şi te-ai arătat neguţător întru toate ales, bogăţie adunând înţelepciunea cea din înălţime. Pentru aceasta ai propovăduit Cuvântul adevărului şi ai ridicat sufletele celor trândavi, arătând în scris ceasul judecăţii”[3].

~~~+~~~

“Pomul vieţii după vrednicie ai dobândit, propovăduitorule al Dumnezeului celui viu, binevestind lumii dumnezeiasca cercetare de viaţă, căci cu pomul cunoştinţei nu ţi-ai stricat mintea, rămânând neclintit şi nemişcat stâlp al Bisericii, preafericite”[4].

~~~+~~~

“Întru înălţimea cunoştinţei de Dumnezeu şezând, apostole, ai luat raza Duhului, care s-a arătat ţie în chip de foc şi în limbă de foc, şi ai ars arătat toată materia păgânătăţii cea cu mulţi zei. Pentru aceasta ca pe un apostol şi de Dumnezeu grăitor te cinstim, săvârşind astăzi sfântă pomenirea ta”[5].

~~~+~~~

“Jugul nedreptăţii lăsând şi lăcomia aurului lepădând, la jugul dreptăţii ai alergat; şi nedeşertată bogăţie ai răpit, ca un neguţător înţelept schimbând cele vremelnice cu cele stătătoare, şi cele pieritoare cu cele ce rămân. Că mărgăritar de Dumnezeu strălucit şi de mult preţ agonisind, cele ce sunt ale cezarului, cezarului le-ai adus, şi cele ce se târăsc pe pământ, înţelepţeşte le-ai adus. Şi lui Hristos Împăratului a toate cu plecăciune urmând, toată făptura ai îmbogăţit, înţelepte, cu evangheliceştile cuvântări de Dumnezeu. Ci cere şi acum, Matei prea-alesule, celor ce te cinstesc pre tine, mântuire şi mare milă”[6].

---

[1] Stihiră la slujba Vecerniei, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie, Ediţia a cincea,Tipărit în zilele păstoriei PFP Patriarh Iustin, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 208

[2] Slava de la Stihoavnă, gl. VI, în Mineiul pe Noiembrie…, pp. 209-210

[3] Condac, gl. II, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 213

[4] Stihiră la Cântarea a 9-a, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 215

[5] Stihiră la Laude, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 216

[6] Slava de la Laude, gl. II, facere a lui Vizantie, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 218

foto> http://plovdivguide.com/news/1458/images/plovdiv-tourism-proprty.jpg

 

Psalmul 50 pre versuri de Sfantul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

Psalmul 50 pre versuri

tocmit de

Sfântul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei în 1673, Uniev

Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curăţăşti de răutate.
Şi mai cu de-adins de rău mă spală
Şi mă limpezeşte de greşală.
Că eu îm ştiu a mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge.
Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte,
De-am făcut răutăţ denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.
Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea,
Şi cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.
Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curăţeşte.
Să hiu spălat şi alb ca omeţii,
Să mă bucur şi eu cu direpţii
De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase.
Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.
Inemă curată tu-m zideşte
Şi duh dirept în zgău îm noieşte.
Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă
Să nu-l depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.
Şi să-m dai şi duh de biruinţă,
Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.
Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuinţa ta de mă strânge.
Şi cu adevarata ta-mpreună
Limba mea să-ş facă voaie bună.
Şi buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.
Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,
Că jărtvele de ars nu-ţ par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.
Inema cea zdrobită şi frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Şi cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,
S-aibă de toate părţile pace,
Pănă zidiuri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar şi bunătate.
Atunci jărtve direpte ţ-vom face.
Colaci şi prinoase, cumu-ţ place,
Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,
Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce.

Intreaga Psaltire in versuri a lui Dofotei

AICI

sursa>

http://biblior.net/poezia-romaneasca-de-la-origini-la-1830/psalmul-50-dosoftei.html

foto>

http://www2.gds.ro/poze-gds/43923mare.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0d/David-icon.jpg

 

Imn despre necredinta lui Toma – de Sfantul Roman Melodul

Imn despre necredinta lui Toma

de Sfantul Roman Melodul

Proimion I

Toma, cu dreapta sa cea iubitoare de incredintare,
A cercetat coasta cea de viata datatoare, Hristoase Dumnezeule;
Caci usile fiind incuiate cand ai intrat,
Impreuna cu ceilalti apostoli a strigat:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

Proimion II

Indoiala lui Toma credinta neindoita a randuit,
Mantuitorule, prin voia Ta,
ca nimeni vreodata Invierea sa puna la-ndoiala:
Caci nu Fiinta Insasi S-a aratat aceluia,
ci urmele cuielor din palma si-mpunsatura lancii:
Pentru aceea a si marturisit:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul Meu.”

Proimion III

Necrezand Invierii Tale din morti
Si cercetand coasta Ta cea dumnezeieasca
Cu credinta a strigat Toma Geamanul:
„Stapane, iarta-ma pe mine, cel ce cu indrazneala am atins coasta Ta
Si primeste-ma, Iubitorule de oameni,
Pe mine, cel ce nu ma indoiesc nicicum,
Ci strig cu credinta: „Tu esti Domnul si Dumnezeul meu!”

1. Cine a pazit nearsa palma mucenicului,
De coasta cea arzatoare a Domnului apropiindu-se?
Cine i-a dat ei aceasta tarie, de osul cel de foc putandu-se atinge?
Cu-adevarat, coasta cea pipaita.
Caci daca nu ea l-ar fi intarit, cum ar fi pipait dreapta cea de lut
cutremuratoarele patimi cele de sub cer si cele de sub pamant?
Acest har i s-a dat lui Toma:
Ca sa se atinga de coasta, iar lui Hristos sa-I strige:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

2. Cu-adevarat, rugul cel purtator de foc ardea si nu se mistuia.
Si cred celor scrise de Moise pentru mana lui Toma.
Caci stricacioasa fiind si plina de spini, nu s-a ars
Cand s-a atins de coasta ca de o flacar-aprinsa
Si, precum oarecand focul s-a pogorat in rugul de spini,
Acum a alergat catre foc mana in chip de rug.
Si Insusi Dumnezeu S-a fost aratat pe-amandoua pazind.
Astfel cred s i astfel Il slavesc pe acest Dumnezeu si om, zicand:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

3. Caci pentru mine a fost scris dreptarul acestei credinte
Prin mana lui Toma; caci aceasta, atingandu-se de Hristos,
Trestie de scriitor s-a facut ce scrie cu iscusinta,
Scriind credinciosilor: de aici izvoraste credinta.
De aici a baut si talharul si s-a indreptat.
De aici si ucenicii si-au adapat inimile,
De aici, din izvor a scos Toma cunostinta celor pe care le cauta:
Bau cel dintai si apoi pe multi adapa,
Necrezand putin, dar pe multi convingandu-i a zice:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

4. Pentru care pricina, de ce sau cum de nu a crezut apostolul?
Sa intrebam, de va pare, pe fiul lui Zevedeu,
Caci limpede-i ca Ioan, in cartea Evangheliei,
Cuvintele Geamanului a scris.
Caci zice inteleptul: Dupa invierea lui Hristos
Ceilalti ucenici au grait catre Toma:
O, prietene, vazut-am aicea pe Domnul!
Dar Toma indat-a raspuns catre dansii:
Voi cei ce L-ati vazut, nu va ascundeti, ci strigati:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

5. Vestiti intregului popor cele ce-ati vazut si auzit
Nu ascundeti, ucenicilor, sfesnicul sub obroc!
Cele ce ziceti la-ntuneric, vestiti-le la lumina!
Veniti cu mine afara cu indrazneala!
Stati inca-n ascunzatoare si spuneti aceasta ca sa va faceti curaj!
Graiti cele inalte in taina, cu usile inchise,
Si apoi strigati: vazut-am pe Ziditorul ascuns intr-un ungher!
Sa Se arate tuturor! Sa afle toata faptura!
Sa-invete muritorii a striga Celui inviat:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

6. Cum voi putea crede voua, auzind cuvinte cu neputinta de crezut!
Caci dac-ar fi venit Rascumparatorul, Si-ar fi cautat sluga.
Daca ziua ar fi rasarit, nu s-ar fi aratat dincolo de vreme.
De-ntr-adevar se arata Pastorul, ar fi chemat si mielul.
A-ntrebat oarecand: „Unde ati pus pe Lazar?”
Iar acum nu a zis: „Unde-ati lasat pe Toma?”
Dar oare a uitat pe cel ce voia a muri cu El impreuna?
Necredincios raman pana nu vad.
Atunci numai cand voi vedea, voi pune mana mea pe coasta Lui,
Atunci voi crede si voi zice:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

7. Inca pe cand Toma graia acestea fratilor sai,
Aparu la ei in odaie Mantuitorul, indraznirea celor cu frica de Dumnezeu
Indraznirea nepatata a celor prigoniti si-amenintati
In mijlocul ucenicilor S-a aratat prin usile-ncuiate.
Dar vazandu-L Toma, indata-si pleaca ochii-n jos,
Si-nlauntrul sufletului sau zicea: Ce voi face?
Cum ma voi apara acum in fata celor ce-o clipa mai ‘nainte m-am indoit?
Lui Petru ce sa-i spun? Si celorlalti ce voi grai?
Pe cei pe care putin mai inainte i-am luat in ras cum sa-i induplec si cum voi striga:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

8. O, de as fi deprins si eu tacerea ca si Iisus in sinedriu!
Dar m-a intaratat a grai privelisea celor ce se bucurau.
M-am tulburat de cuvintele celor ce strigau cu bucurie:
Neumbrit am vazut viu pe Cel mort de voie!
Vazand deci vesel pe Petru, cel ce s-a lepadat,
Si iarasi bucurosi pe cei fugiti cu el dimpreuna,
Am pizmuit, caci cautam impreuna cu ei sa saltez de bucurie.
Asadar, din pizm-am grait cele marturisite intocmai putin mai inainte.
Sa nu fiu certat, Iisuse al meu, ci primit a striga Tie:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

9. Noapte mi s-a facut mie si intuneric adanc cuvintele celor impreuna-slujitori cu mine;
Caci acestea nu m-au luminat, nu au aprins in sufletul meu
Faclia minunii pe care acum o vad mai presus de orice nadejde!
Caci acum Il vad limpede pe Hristos iarasi venind prin usile-ncuiate.
Dar daca vreme-as fi avut sa aflu ca a venit astfel,
Nu as fi fost necredincios.
Caci nu aveam decat sa cuget.
La intrarea si iesirea Lui din Maria.
Ei doar mi-au spus ca L-au vazut,
Dar cine nu L-a vazut pe El venind, cum va putea spune:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

10. Asa zicand in sine Geamanul, a vorbit si Dumnezeului nostru,
Iar Cel ce cerceteaza norii, vazand pe Toma cu inima zdrobita,
Precum odinioara si pe vames,
L-a miluit strigandu-i:
„Pune mana ta aici!
Pentru ce te indoiesti, spune-Mi, putin credinciosule?
Sau care dintre ale Mele iti par necrezute?
Rastignirea? Moartea? Sau Invierea aceasta?
Pana cand te vei indoi mai mult?
Iata, acum Ma privesti pe Mine, pe Cel ce ai voit sa-L vezi, deci striga:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

11. Adormit-am intr-un mic mormant si dupa trei zile-am inviat,
Pentru tine si pentru cei asemenea tie m-am intins in mormant,
Iar tu, in loc de multumire, mi-ai adus necredinta.
Caci am auzit cele ce-ai spus fata de fratii tai”.
L-acestea Toma mai tare s-a infricosat si a strigat:
Nu ma certa, Mantuitorule, caci in Tine cred pururea.
Dar lui Petru si tuturor celorlalti mi-a fost greu sa le dau crezare,
Caci stiu ca au mintit Tie si-n ceasul rautatilor s-au temut sa-Ti zica:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

12. Vazand atunci Cela ce vede toate ca Toma voia sa lepede
Invinuirea necredintei, raspunse lui:
„Si tu erai cu ei in ceasul de care aduci vorba,
Toti M-ati lasat singur in vremea infricosatei patimi,
Era greu timpul, Didime, nu-i invinui,
Pentru aceea a fost scris: Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei.
Pricepe ce iti spun, si fa cele ce-ai spus:
Vrei sa ma atingi? Atinge-te zicand:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

13. O, minune! O, indelunga-rabdare!
O, nemasurata blandete!
Cel neatins Se lasa-atins! Tinut de rob Se lasa
Si Stapanul arata slugii ranile Sale.
In a caror vreme s-a cutremurat intreaga faptura.
De asemenea daruri Toma facandu-se vrednic,
Inalta rugaciune Celui ce l-a invrednicit:
„Rabda, zicand, Stapane, cutezanta mea,
Cruta iarba, ridica-mi povara,
Sa fiu slobozit de necredinta, ca sa cant si sa zic:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

14. Fii bland cu mine, pentru ca si eu de Tine sa ma desfatez, Doamne,
Da-mi mie deplina credinta care sunt al Tau,
Ai rabdat celor straini de Tine,
Rabda inca si necredinta celui al Tau, si arata-mi mie ranile Tale,
Pentru ca din acestea ca dintr-un izvor sa scot si sa beau.
Nu ma arde Mantuitorule, caci foc esti prin fire,
Dar cu voia esti trupul pe care Insuti l-ai facut.
Ma rog, acopera-Te cu val, cat de putin,
Incat sa ma primesti si pe mine ca pe femeia cu scurgerea de sange,
Caci nu ma ating de haina Ta, ci Insuti de Tine m-ating, zicand:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

15. Ai auzit odata, bunule ucenic, fii credincios si nu necredincios,
Nu te teme, nu te ard, caci ii pazesc pe cei ce raman intru Mine.
Daca-am invatat pe cuptorul Babilonului sa faca aceasta,
Cu cat mai mult nu o voi face si nu o voi invat a eu Insumi.
Oare decat pacatoasa care uns-a cu mir capul Meu
Si cu parul Mi-a sters sfintele Mele picioare
Esti tu mai intinat? Vino deci, prietene, nu ca sa ma miruiesti,
Ci pentru ca tu insuti sa fii inmiresmat cu buna mireasma a credintei, strigandu-Mi:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

16. Da, Iubitorule de oameni, si eu Te voi mirui, dar nu precum pacatoasa oarecand,
Si nu voi alerga precum aceea la vanzatorul de miruri, strigand: „Da-mi mir!”
Voi aduce doar credinta mea Tie, Celui ce ai mai presus decat mirul,
Harul – coasta Ta, al carei mir atingand, ma bucur.
Slavesc, Hristoase, pogorarea Ta cea vrednica de crezare,
Cum om Te-ai facut pentru ca pe om,
Pe care l-ai plasmuit cu mana sa-l izbavesti din desertaciunea idolilor
Si care ai primit a fi palmuit
Pentru ca pe mine sa ma slobozesti din patimi, ca sa strig Tie:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

16. [bis] Acuma, Stapane, stiind ca ti-am descoperit cugetul inimii mele,
Tu, Care cunosti cele mai launtrice ganduri, vezi-mi asemenea si pricinile,
Dar deopotriva iti strig: de mai inainte-ai cunoscut pe robul Tau cel credincios,
Caci acum vad coasta, pentru ca pe toti sa-i invat credinta.
Ating osul Tau si urmele cuielor,
Domn si Dumnezeu te propovaduiescm,
Caci ca un Domn al slavei ai rabdat rastignirea pe lemn, tuturor aratand
Sa strige Tie cu credinta s i cu inima curata
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

17. Asemenea si tu asculta, si pricepe limpede: te-ai facut partas intelepciunii
Caci Eu, Intelepciunea Tatalui, M-am facut cunoscut oamenilor,
Fericit esti in credinta, dar Eu mai mult ii fericesc
Pe cei care-au venit la Mine numai din auz.
Tu atingandu-te de Mine ai cunoscut acum slava Mea,
Dar aceia numai din auzul cuvintelor se inchina Mie,
Caci mare este cugetul celor ce astfel au crezut
Tie ma arat ca unui ucenic al Meu,
Acelora ca unor sfinti slujitori care striga:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

18. Cu harul Tau ma intareste la suflet si la trup si ma mantuieste, Dumnezeule Preainalte,
Ca sa ma ating si eu de coasta Ta, primind harul tau,
Scump sangele Tau si preacurat trupul Tau, ma voi izbavi de rautatile mele,
Ca sa aflu iertare pentru caderile mele.
Toma atingandu-se de Tine a cunoscut acum slava Ta,
Dar eu ma tem, caci cunosc voile Tale
Cunosc si faptele mele faradelege, constiinta ma mustra,
Cruta-ma, miluieste-ma, cruta-ma, Mantuitorul meu,
Pentru ca sa strig Tie cu credinta prin fapte si cuvinte
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

(traducere Mihai Marian Macuc)

sursa>
http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/88705-imnul-lui-toma-necredinciosul

foto>

http://lh5.ggpht.com/_OLWzbHVuRPA/RtMTgdIQ3II/AAAAAAAAA1E/8k1wbgi_Dh0/Toma.JPG

http://www.chaganava.com/group/Lasha_Kintsurashvili/gallery/Icons/st_Thomas_Apostle.jpg

 

Primavara Adevarului – Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

Primavara Adevarului – Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe - Goreme, Cappadocia, Turcia

~~~+~~~

Primavara Adevarului, luminat a sosit, si innoieste faptura,

cu crestinească cunostinta lui Hristos, Datatorul de viata.

Pentru ca aratat fiind luminat la minte, viteazul Domnului,

a calcat semetiea vrajmasilor.*

~~~+~~~

Impreuna cu Mantuitorul ai patimit,

si cu moartea mortii Lui de buna voie, Marite, urmand,

impreuna cu Dansul imparatesti prealuminat,

cu porfira de sange luminat fiind imbracat,

si cu sceptrul chinurilor tale infrumusetat;

si cu stema de biruinta impodobit,

in veacurile cele nesfarsite, Mare Mucenice Gheorghe.**

~~~+~~~

Veniti iubitorilor de mucenici,

cantare de lauda sa cantam lui Hristos,

Celui ce a inviat din mormant;

ca astazi primavara cea intelegatoare

a rasarit noua dand flori cuvantatoare,

pomenirea cea a toata lumea,

a inteleptului Marelui Mucenic Gheorghe.

Ale caruia rane pomenind, luam izvoare de tamaduiri.

Pentru care si acum pe dansul rugam,

sa se roage neincetat Mantuitorului Hristos,

sa daruiasca pace lumii si sufletelor noastre mare mila.***

~~~+~~~

Pre diamantul rabdarii cel intelegator,

duhovniceste sa-l laudam fratilor,

pre Maritul Mucenic Gheorghe.

Pe carele ca pre cel aprins cu dragostea pentru Hristos,

primejdiile l-au batut si muncile l-au strujit;

si feluri de chinuri i-au topit trupul cel din fire stricacios.

Ca a biruit dorul pre fire, prin moarte indemnand

pre doritorul sa mearga la doritul Hristos Dumnezeu,

si Mantuitorul Sufletelor noastre.****

~~~+~~~

* Stihira la Vecernia Mica, Glas I, Mineiul pe Aprilie (in 23 de zile),  Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1910, p. 193

** ibidem, Stihira la Vecernia Mare, Glas IV, p. 194

***ibidem, Stihira la Litie a lui Anatolie, Glas IV, pp. 196-197

****ibidem, Slava de la Stihoavna a lui Studit, Glas IV, p. 198

foto>

http://www.flickr.com/photos/72213316@N00/3102218028/in/set-72157611146108444/

 

Rugăciunea a XVIII-a de pe Malul Lacului… sau despre căinţa îndreptată spre Dumnezeu

Rugăciunea a XVIII-a de pe Malul Lacului*

… sau despre căinţa îndreptată spre Dumnezeu

de Sfântul Nicolae Velimirovici

Căiţi-vă pentru faptele voastre, locuitori ai pământului. Iată, ochiul Stăpânului lumii priveşte adânc înlăuntrul vostru. Nu vă încredeţi în ochii voştri ce se pot înşela, fie ca Ochiul să vă lumineze calea. Ochii voştri sunt perdele peste Ochiul lui Dumnezeu.

Pocăinţa este recunoaşterea căii păcatului. Pocăinţa deschide o nouă cale. Ochii celui ce se pocăieşte sunt deschişi spre două căi: spre calea pe care merge şi spre calea pe care ar trebui să meargă.

Sunt mai mulţi cei ce se află în stare de simţire a căinţei, decât cei ce se îndreaptă spre o nouă cale. Vă spun: penitentul trebuie să aibă două feluri de curaj – el trebuie să aibă curajul să-şi plângă căile cele vechi şi trebuie să aibă curajul de a se pregăti pentru o nouă cale.

Ce folos ai să simţi doar căinţa şi să păşeşti încă pe calea cea veche? Ce credeţi voi despre o persoană care se îneacă şi strigă după ajutor, dar când acesta soseşte nu se apucă de mâna vieţii? Asemăn o astfel de persoană cu voi.

Căiţi-vă pentru faptul că tânjiţi după această lume şi după tot ceea ce există într-însa. Fiindcă această lume este cimitirul strămoşilor voştri care stă cu gura căscată şi vă aşteaptă. Încă puţin şi veţi fi şi voi strămoşi, tânjind să auziţi cuvântul ‘pocăinţă’, dar nu-l veţi auzi.

Întocmai precum vântul începe să bată şi alungă ceaţa dinaintea soarelui, tot astfel moartea vă va alunga de la faţa lui Dumnezeu.

Pocăinţa întinereşte inima şi prelungeşte durata vieţii omului. Lacrimile unui penitent spală întunericul din ochii săi, oferind ochilor acestuia o strălucire pruncească. Ochiul lacului meu este ca ochiul unei căprioare, totdeauna umed şi strălucitor ca un diamant. Cu adevărat, umezeala din ochi seacă mânia din inimă.

Sufletul penitentului este ca o lună nouă. O lună plină trebuie să se micşoreze, o lună nouă trebuie să crească.

Cel care se pocăieşte curăţă buruienile din câmpul sufletului său, iar sămânţa binelui începe să crească.

Cu adevărat, penitent nu este cel care se vaită după fapta rea ce a comis-o, ci este cel ce plânge pentru toate faptele cele rele pe care le-ar putea comite. Un moşier înţelept nu numai că taie tufa de spini care l-a înţepat, ci şi toate tufele de spini de pe câmp care-l vor putea înţepa.

O, Domnul meu, grăbeşte-Te să-I arăţi fiecărui penitent o cale nouă, după ce va arăta dispreţ faţă de calea sa cea veche.

O, Maică Cerească, Mireasă a Duhului Celui Atotsfânt, pleacă-te spre inima noastră atunci când ne căim. Deschide izvorul lacrimilor din noi spre a spăla ţărâna cea grea care ne întristează ochii.

O, Duhule Atotsfinte, bate şi împrăştie duhoarea necurată din sufletul penitentului, care l-a înăbuşit, şi condu-l la pocăinţă. Noi ne plecăm şi Te rugăm fierbinte, o, Dătătorule de viaţă şi Atotputernice Duhule Sfinte!

*Editura Anestis, 2006

foto> Nebuloasa ‘Ochiul lui Dumnezeu’ (‘Eye of God’), fotografiata in 2003 de telescopul Hubble

http://www.grebz.fr/Images/astronomie/photos_originales/NGC7293_eye_of_god.jpg

http://www.grebz.fr/divers_photos_english.php

 

Imn de seara (Sfantul Grigorie de Nazianz)

Imn de seara

Sfantul Grigorie de Nazianz

01. Te binecuvantam acum
Hristoase al meu, Cuvant al lui Dumnezeu,
Lumina din Lumina cea fara inceput
Si mijlocitor al Duhului.

05. Din intreita Lumina
Adunata intr-o unica Slava.
Tu, care ai risipit Intunericul,
Care ai adus in fiinta lumina,
Ca la lumina sa le zidesti pe toate

10. Si ca sa stabilesti materia nestatatoare,
Dandu-i forma sub chipul lumii de fata
Si in frumoasa ei randuiala de acum.
Tu, care ai luminat mintea omului,
Si prin ratiune si prin intelepciune,

15. Punand si jos Chipul
Stralucirii Celei de sus,
Ca prin Lumina sa vada Lumina
Si totul sa se faca Lumina.
Tu ai luminat cerul

20. Cu feluriti luminatori.
Tu ai poruncit ca noaptea si ziua
Una la alta cu blandete locul sa lase,
Legea fratietatii
Si pe cea a prieteniei ele pazind.

25. Si prin una ai incetat oboselile
Carnii celei mult trudite
Iar prin alta ai ridicat la munca
Si la fapte placute tie,
Ca fugind de intuneric,

30. Sa ne zorim catre Zi,
Care nu este risipita
De Noaptea cea trista.
Trimite deci somn
Usor pleoapelor mele,

35. Ca limba de lauda aducatoare
Sa nu ramana moarta indelung
Si nici ca faptura ta
Care raspunde ingerilor,
Sa ramana in tacere

40. Ci, laolalta cu tine, asternutul in care doarme, [trupul]
Sa dea pe fata cugete evlavioase,
Si nici ca noaptea sa nu rusineze ziua
Cu ceva din cele murdare,
Si nici sa nu tulbure desartele naluciri ale noptii.

45. Ci mintea fara de corp [in vis]
Sa se intretina cu Tine, o, Dumnezeule,
Cu Tatal si cu Fiul
Si cu Sfantul Duh,
Caruia I se cuvine Cinstea, Slava si Puterea,

50. In veci, Amin.

Referrer =>

Imn cules din Sfantul Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice, trad. din greaca de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Editura Herald, Bucuresti, 2002, pp. 215-216.

foto> Radu Stefan Prisecaru „Apus de Soare”.
http://www.artline.ro/Apus-de-soare-Radu-Stefan-Prisecaru-713322-1-Lucrare.html

 

HRISOV DE ADUNARE (Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Teofan)

HRISOV DE ADUNARE
(Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan)

Acum, când păşiţi într-o altă parte de Ţară,
spre a vă purta Crucea de Arhiereu,
daţi-ne voie să vă mărturisim că vă iubim
şi că o părticică din fiecare merge cu Înaltpreasfinţia Voastră.

Adunaţi-ne, în ceas de Sfântă Liturghie,
cu o fulgerare de gând,
ca pe nişte smerite miride care v-au însoţit şapte ani de zile
în slujirea Trupului lui Hristos, Biserica din Oltenia.

Adunaţi-ne toate gândurile bune şi vă bucuraţi!

Adunaţi-ne toate slăbiciunile cele rele şi ne iertaţi!

Adunaţi-ne fiecare pas şi mergeţi mai departe!

Adunaţi-ne fiecare umbră de Lumină şi odihniţi-vă puţin la ea!

Adunaţi-ne fiecare îndrăzneală şi aveţi curaj!

Aduna-vom şi noi acel DUH TEOFANIC pe care l-aţi sădit,
cu dragoste şi cu blândeţe aici, în sufletele

SLUJITORILOR DE LA CENTRUL EPARHIAL Al ARHIEPISCOPIEI CRAIOVEI

Craiova, 31 mai 2008, cu prilejul recepţiei de rămas bun oferită de IPS Părinte Mitropolit Teofan pentru slujitorii de la centrul eparhial al Arhiepiscopiei Craiovei.

sursa> http://www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=3770&Itemid=9

foto> http://romaninuk.net/index.php?option=com_content&task=view&id=418&Itemid=42

 

Rugaciunea a LXXXVII-a de pe Malul Lacului … sau despre ‚comoara’ crestinilor

Rugaciunea a LXXXVII-a de pe Malul Lacului*

…sau despre ‚comoara‘ crestinilor

de Sfantul Nicolae Velimirovici

Voi, purtatorilor de Dumnezeu sunteti sarea pamantului si lumina lumii [1]. Daca voi va pierdeti mireasma si va intunecati, lumea sa va goli de viata, va fi doar o piele de sarpe naparlita pe care acesta o pierde printre spini.[2]

Voi aveti flacara cereasca in mijlocul cenusii.[3] Daca voi va ingaduiti sa pieriti, lumea va fi o gramada de cenusa dincolo de portile vietii.

Purtatorii de moarte flecaresc despre viata voastra, fiindca ei nu au o viata a lor.

Sperjurii se jura pe Dumnezeul vostru, fiindca ei nu au un Dumnezeu al lor.

Un mincinos se indreptateste pe sine cu adevarul tau, fiindca acesta nu-l are pe al sau.

Inteleptii lumii cauta intelepciunea pe cai intortochiate si revin la intelepciunea voastra, fiindca alta nu exista.

Famenii va persecuta fiindca se tem de puterea voastra, pe care nu o pot lua de la voi.

Lasii va invidiaza curajul, fiindca ei nu au nimic care sa-i incurajeze.

Iata, bogatii cersesc cu totii la voi, totusi nimeni nu va poate oferi nimic. Voi sunteti bogati, fiindca Il aveti pe Dumnezeu. Voi sunteti avuti, fiindca sunteti purtatori de Dumnezeu.

Sufletul vostru este salasul Dumnezeului Celui Viu. Inima voastra este tronul Sau. Mintea voastra este Muntele Sinai acolo unde numai El singur da tablele legii si graieste. [4]

Calatoriti liber cu Dumnezeu in voi; nu va veti rataci si nu veti ramane fara adapost. Intrati cu el liber prin portile zilei, iar ziua va fi a voastra. Intrati cu El nestingheriti prin portile noptii si noaptea va va arata minunile ei.

Nu va vindeti comoara, caci lumea nu o poate plati. [5]

Nu negutatoriti cu universul, caci acesta nu va poate oferi nimic decat pe sine. El insusi nu este decat o biata hartie in comparatie cu aurul. Intr-o buna zi va arde si va fi redus la o mana de cenusa.[6] Va muri cu adevarat? El este deja mort si nu are nimic fara comoara voastra duhovniceasca.

Spatiul, de la un capat la altul nu va poate cuprinde avutia.

Timpul, de la un cap la altul nu va poate calcula avutia.

Lumea va uraste, fiindca voi aveti pace si ea nu are.

Lumea va invidiaza, caci voi aveti bogatie, iar ea este impovarata de lipsuri.

Lumea se teme de voi, fiindca aveti putere, iar ea nu are.

Lumea va uraste, fiindca voi sunteti binecuvantati [7], iar ea este nenororcita.[8]

Nu contrariati lumea si nu puneti gaz pe foc, fiindca intreaga lume luceste de flacarile rautatii. Ati fost izolati, spuneti voi? Simt oare mormintele cu adevarat o tovarasie? O persoana vie intr-un cimitir e mai putin singura decat toate mormintele celor morti.

Sunteti putini la numar, ziceti? Dar sunteti bine inarmati. Vrajmasii vostri sunt morminte varuite.

Lumea e lipsita de viata fara voi. Voi sunteti vasele prin care viata se scurge in lume.

Lumea n-are bucurie fara voi. Prin voi rasetele intra in temnita.

Nu va ingrasati trupurile, fiindca ingrasarea este ingreunare duhovniceasca. Nu acumulati noroi in vasele voastre, fiindca acestea se vor lenevi, iar sufletele vi se vor subtia.

Cu ravna pastrati-L pe Mirele ceresc in voi si aveti grija sa nu-L indepartati de la voi.[9] Cu adevarat, El este tot atat de sensibil ca o pasare si nu Se va impune cu sila. La un singur gand necugetat El zboara de la minte. Din pricina unei singure dorinte necurate El fuge din inima.

Amintiti-va: daca El va paraseste, lumea va deveni desarta pentru voi, piele de sarpe naparlit printre spini.

[1] Matei 5, 13-14

[2] Matei 5, 15-16 si 6, 22-23

[3] Marcu 9, 49-50; Luca 3, 16 si 12, 49

[4] Iesire 19, 20

[5] Matei 13, 44-46

[6] 2 Petru 3, 10-12

[7] Matei 5, 10-12 si Ioan 15, 20

[8] Matei 10, 22 si Ioan 15, 18-25

[9] Mirele ceresc = Iisus Hristos *(vezi la Matei 9, 15 si 25, 1-3; Ioan 3, 29)

*Editura Anestis, 2006

 

Rugăciunea a VII-a, pe versuri, a Sfântului Simeon Noul Teolog

 

Rugăciunea a VII-a

înainte de Împărtăşanie

 

a Sfântului Simeon

Noul Teolog.

 

De pe buzele-mi spurcate,

Din inima-mi pângarită,

De pe limba-mi necurată,

Din sufletu-mi plin de tină,

Ruga mi-o primeşte, Doamne,

Şi ne-nlăturându-mi mie

Nici cuvântul şi nici fapta

Îndrăzneală-mi dă, Hristoase,

Să-Ţi grăiesc ce am în cuget;

Şi Tu însuţi mă învaţă

Ce să fac şi cum să glăsui.

Am greşit mai mult ca aceea

Ce aflând unde Te afli,

Mir de preţ agonisindu-şi

A venit cu îndrăzneală

Să Te ungă pe picioare,

Hristoase, Stăpâne, Doamne,

Cum pe ea, venind la Tine

Cu dor tainic, n-ai respins-o,

Nu Te scârbi nici de mine;

Ci-mi dă sfintele-Ţi picioare

Să le ţin şi să Te mângâi

Şi cu-al meu izvor de lacrimi

Să le ung cu îndrăzneală,

Ca şi cu un mir de cinste.

Spală-mă cu-a mele lacrimi,

Curăţeşte-mă, Cuvinte;

Treci păcatul cu vederea

Şi iertare dăruieşte-mi.

Ştii a relelor mulţime

Şi cunoşti rănile mele;

Plăgile-mi le vezi pe toate.

Dar Tu ştii şi-a mea credinţă,

Râvna mea o vezi de-a pururi;

Nu-Ţi sunt Ţie ascunse Doamne

Dumnezeul meu din ceruri,

Picăturile-mi de lacrimi,

Nici din picături vreo parte.

Tot ce n-am săvârşit, încă,

Ochii Tăi văd de departe;

Iar în cartea Ta cea sfântă,

Cele încă nefăcute

Scrise sunt de mai-nainte.

Vezi-mi, Doamne, umilinţa,

Vezi osârdia-mi cea mare

Şi păcatele-mi, pe toate,

Mi le iartă, Sfinte Doamne.

Ca din inimă curată,

Cu cugetul plin de teamă

Şi cu firea mea zdrobită

Să m-apropii de-ale Tale

Taine Sfinte, Preacurate,

Ce sfinţesc şi dau viaţă

Celui ce se-mpărtăşeşte

Cu o inimă curată.

Căci doar Tu ai zis, Stăpâne:

“Cel ce Trupul Meu mănâncă

Şi cu-al Meu sânge s-adapă,

El petrece întru Mine

Şi Eu întru el Mă aflu”.

Adevărat e cuvântul

Stăpânului vieţii mele;

Căci cel ce se împărtăşeşte

Din Dumnezeiască Cină,

Nicidecum nu mai e singur,

Ci cu Tine e, Hristoase,

Lumina cea însorită

Care luminează lumea.

Ca să nu rămân deci singur

Fără Tine-a mea Suflare

A mea Viaţă, Bucurie,

Fără-a lumii Mântuire,

De-asta am venit la Tine

Precum vezi, lacrimi multe

Şi cu inima zdrobită.

Şi Te rog să-mi dai, Stăpâne,

Izbăvire de greşale,

Să mă-mpărtăşeşc cu frică

Din Preacuratele Taine

Şi de viaţă Făcătoare.

Ca să Fii, cum ai zis, Însuţi,

Cu mine, Preaticălosul,

Şi ca nu lipsit cu totul

De-al Tău har, pe căi piezişe,

Vrăjmaşul să mă răpească

Şi să mă îndepărteze

De cuvintele-Ţi preasfinte.

Pentru-aceasta cad la Tine

Şi-Ţi strig Ţie cu căldură:

Cum pe cel pierdut primit-ai

Şi la fel pe desfrânata,

Şi pe mine, desfrânatul

Şi pierdutul, mă primeşte,

Când vin acum către Tine

Având inima zdrobită.

Ştiu, Iisuse, ştiu că altul

Precum eu, n-a greşit Ţie;

Nici n-a săvârşit atâtea

Rele, câte eu săvârşit-am.

Dar mai ştiu şi acest lucru,

Că nu mărimea greşalei,

Nici mulţimea de păcate

Întrec marea îndurare

Şi iubirea cea de oameni

A Dumnezeului nostru.

Ci, cu mila îndurării,

Cei ce se căiesc din suflet

Sunt şi curăţiţi de Tine

Şi părtaşi făcuţi Luminii

Din belşug împărtăşindu-i

Dintr-a Ta Dumnezeire.

Şi străin lucru de îngeri

Şi de mintea omenească

Tu vorbeşti cu ei adesea

Ca şi cu nişte prieteni.

Acest lucru-mi dă-ndrăzneală,

Acest lucru mă avântă;

Şi-ndrăznind în bogăţia

Bunătăţii Tale, Doamne,

Bucurându-mă cu frică,

Mă împărtăşesc cu focul:

Iarbă fiind; O, minune!

Şi mă răcoresc cu totul

Ca rugul de-odinioară

Ce ardea făr-mistuire.

Deci cu mintea şi cu gândul

Plinde de recunoştinţă,

Cu sufletul şi cu trupul

Palpitând de mulţumire,

Mâ închin, Te măresc, Doamne,

Şi slăvesc a Ta-ndurare:

Binecuvântat eşti, Doamne,

Şi acum şi în toţi vecii.

Amin!

 

Rugăciune extrasă din cartea “Imne, Epistole şi Capitole” ale Sfântului Simeon Noul Teolog, (Scrieri III), Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 299-302, tradusă de preotul profesor Olimp N. Căciulă fiind publicată originar în revista Glasul Bisericii 15 (1956), pp. 131-132 precum ne spune părintele Ioan I. Ică. jr

 

foto> http://home.it.net.au/~jgrapsas/pages/symeon.htm

foto2> http://www.byzantines.net/epiphany/cosmology.htm

 

 

 

Sfantul Ioan al Crucii – Poemele Majore

Sfantul Ioan al Crucii – Poemele Majore

am gasit pe blogul domnului Razvan Codrescu postat pe 11. ian. 2008 niste poeme traduse de dansul impreuna cu doamna Anca Crivat in romaneste. Aceste poeme sunt cuprinse in cartea intitualata „Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză„, editura Christiana, Bucuresti 2003.

Socotesc ca este de mare folos ca si eu sa promovez aceste poeme pentru frumusetea lor dar si pentru calitatea traducerii, fapt pentru care pe aceasta cale salut cu bucurie munca depusa pentru cartea aparuta si ma rog ca Dumnezeu sa le rasplateasca pentru aceasta osteneala.

Asadar sunt 3 poeme, primul m-a uimit pentru felul alcatuirii, cuvintele folosite, ideea exprimata in poem dar si de ce nu … parfumul traducerii. Am preluat si cele 25 de note explicative realizate de cei 2 autori.

 

CÎNTARE SPIRITUALĂ

Cîntece între suflet şi Mirele [divin] [I]

1
Unde mi te-ai tăinuit,
Iubitule, lăsîndu-mă-n suspine?
Precum cerbul ai fugit,
inima rănind-o-n mine;
strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine.

2
Voi, păstori ce colindaţi
cu turmele pe-ndepărtate creste,
de se-ntîmplă să-l aflaţi
pe acel ce drag îmi este,
că pier de dorul lui să-i daţi de veste.

3
Eu, iubirea-mi căutînd,
voi bate munţi şi văi în pribegie;
flori n-oi zăbovi strîngînd,
fiare n-or să mă aţie,
hotar sau fort oprelişti n-or să-mi fie.

4
O, voi, culmi împădurite,
de Cel Iubit cu mîna-i semănate;
o, voi, pajişti înverzite
şi de flori împestriţate,
spuneţi-mi, n-a trecut pe-aicea poate?!

5
Mii de haruri revărsînd,
cu zor trecu pe plaiuri şi fîneţe,
iscodindu-le pe rînd,
iar lumina sfintei feţe
le-a-nveşmîntat pe toate-n frumuseţe.

6
Ah, nu-i nimeni să m-ajute?
Îndură-te şi-aievea mi te-arată,
iar solii nepricepute [II]
nu-mi mai hărăzi, căci iată,
nu-mi dau răspuns dorinţei niciodată!

7
Toate-acestea n-au habar
decît de mii de haruri să-mi vorbească,
toate-mi pun pe rană jar,
şi stă viaţa-mi s-o răpească
un nu ştiu ce ce prind să-l şuşotească.

8
Cum de poţi să stărui oare,
o, viaţă, netrăind în ce trăieşti
şi săgeţi ucigătoare
singură să-ţi făureşti
din tot ce de la Cel Iubit primeşti?!

9
De ce oare nu te-nduri
de inima pe care-ai săgetat-o?
Iar de-ţi fu pe plac s-o furi,
de ce-n urmă ai lăsat-o
şi nu te-frupţi din prada ce-ai prădat-o?

10
Ia-mi a chinului corvoadă,
căci nimeni altul nu mă mai alină,
ochii mei să te mai vadă,
căci tu eşti a lor lumină
şi numai ţie unul ţi se-nchină.

11
Rogu-te, mi te vădeşte
şi-ucigă-mă aievea ta frumseţe,
c-altfel nu se lecuieşte
a iubirii grea tristeţe
decît cu văzul mult rîvnitei feţe.

12
O, fîntînă christalină [III],
de-ar fi-n a ta oglindă argintată
să-şi răsfrîngă-a lor lumină
jinduiţii ochi deodată,
cum mie-n chip lăuntric mi se-arată!

13
Ci fereşte-ţi-i, Iubite,
căci vin în zbor!
Te-ntoarce, porumbea,
că din crînguri înverzite
urma prin văzduh ţi-o ia
rănitul cerb, şi cu nesaţ o bea! [IV]

14
Iubitul meu – coline
şi solitare văi împădurite,
ostroave-n zări străine,
izvoare şopotite,
suflare dulce de-adieri vrăjite,

15
şi noapte ce se-mbie
în linişti de-aurore suitoare,
tăcută melodie,
pustie cîntătoare,
răgaz plăcut al cinei iubitoare [V].

16
Fie vulpile vînate [VI],
c-a dat în floare viţa pe tulpină,
cît din rozele-adunate
maldăr facem pe colină,
şi nimenea prin preajmă să nu vină!

17
Opreşte-te, vînt rece;
vino, austru, adiind iubire!
Peste grădini va trece
mireasma ta subţire,
şi printre flori va paşte bunul Mire.

18
O, nimfe din Iudeea [VII],
cît orice floare-a ambră amiroase,
rămîneţi într-aceea
prin mărginimi retrase
şi nu ne treceţi pragul sfintei case!

19
Ascunde-te, Iubite,
şi-ntoarce-ţi faţa spre-nălţimi alpine,
iscodind, pe negrăite,
cu ce-alai de soaţe vine
cea care bate-ostroavele străine!

20
Paseri, voi, cu zboruri line,
şi lei, şi cerbi, şi zvelte căprioare,
văi, şi ţărmuri, şi coline,
vînturi, árşiţe, izvoare,
şi albe nopţi de teamă dătătoare,

21
vă conjur pe gingăşia
lirelor, pe-a sirenelor cîntare [VIII],
stăpîniţi-vă mînia,
faceţi zidului cruţare [IX],
mireasa-n somn să n-aibă tulburare!

22
A intrat mireasa, iată,
în prearîvnita, splendida grădină [X],
unde-n tihnă se desfată
şi-a ei tîmplă o înclină
pe braţele Iubitului, senină.

23
Pe sub crengile de măr,
acolo-ai fost cu mine logodită,
şi acolo-ntr-adevăr
ai şi fost tămăduită,
unde-ţi fusese maica siluită [XI].

24
Patul nostru înflorit,
de peşteri leonine-mpresurat,
şade-n purpură gătit,
întru pace înălţat,
cu pavezi de-aur, mii, încoronat [XII].

25
Şi pe urma ta călcînd,
fecioarele pe-acelaşi drum se-aţin,
spre lumina scăpărînd,
spre înmiresmatul vin,
efluvii nalte de balsam divin.

26
Colo-n crama tăinuită,
la Cel Iubit, băui; şi-n cîmp ieşind,
mă uitam ca năucită,
mai nimica desluşind,
nici turma mea pe-acolo nefiind…

27
Colo eu, la sînul lui,
învăţ primii de dulce dezmierdare
şi întreagă mă dădui
într-acea îmbrăţişare,
jurînd să-i fiu mireasă iubitoare.

28
Sufletul mi l-am năimit
atunci în slujba lui, cu zestrea-i toată:
n-am nici turmă de păzit,
nici alt lucru să m-abată,
ci-s doar iubirii pure-ncredinţată.

29
Iar pe verzile cîmpii
de n-oi mai fi cu nici un chip găsită,
că-s pierdută veţi gîndi,
căci, umblînd îndrăgostită,
m-am risipit spre-a fi agonisită.

30
Din flori şi din smarande
culese dimineaţa, pe răcoare,
vom împleti ghirlande
ce dragostea-ţi le-nfloare,
podoabe-n pleata mea atîrnătoare.

31
Şi-o singură cosiţă
zărindu-mi-o căzînd pe gît, răzleaţă,
tu într-acea şuviţă
te-ai încîlcit pe viaţă
şi te-ai rănit în ochiu-mi, cu dulceaţă.

32
Cînd în faţă mă priveai,
de har divinii-ţi ochi mă pătrundeau,
şi-astfel tu mă preaiubeai,
iar ai mei se-nvredniceau
s-adore cîte-n tine se vădeau.

33
O, să nu mă osîndeşti,
pentru bruneţea ce-ai aflat-o-n mine! [XIII]
E de-ajuns să mă priveşti,
că privirile-ţi divine
mi-au dat şi har, şi frumuseţi depline.

34
S-a-ntors dalba porumbea,
cu creanga-n cioc, pe arca izbăvită,
iar gingaşa turturea
pe decindea înverzită
şi-a regăsit perechea ei iubită [XIV].

35
Trăind în sihăstrie,
în sihăstrie cuib şi-a şi gătit,
şi-n sihăstrie-o-mbie,
sihastru, al ei iubit,
şi el, în sihăstria-i, de dragoste rănit.

36
Să contemplăm, Iubite,
pe culmi, în frumuseţea ta aleasă,
fîntîni neprihănite,
cu unda lin purceasă,
şi să intrăm adînc în umbra deasă!

37
Şi-apoi către alpine,
stîncoase peşteri calea o vom bate,
ce-s tăinuite bine;
pe-acolo vom răzbate
şi must vom bea, în ele, de granate [XV].

38
Tu acolo-ai să-mi vădeşti
ce sufletu-mi atît de mult rîvnea,
ajungînd să-mi dăruieşti
ce din parte-ţi, viaţa mea,
deunăzi mi-ai dat a mai avea.

39
Alint de vînturi line,
dulceaţa filomelei cîntătoare,
dumbrăvi de vrajă pline,
în nopţi desfătătoare,
cu flacără ce arde şi nu doare [XVI].

40
Deci, cum nimeni nu privea,
Aminadab [XVII] nici el nu mai apare,
iar asediul contenea
şi oştirile călare,
cătînd spre ape, prins-au să scoboare [XVIII].

NOAPTEA ÎNTUNECATĂ A SUFLETULUI

Cîntecele sufletului care se bucură
de a fi ajuns la acea înaltă stare de desăvârşire,
care este unirea cu Dumnezeu,
pe calea negaţiei spirituale [XIX]

1
În noaptea-ntunecată [XX],
de-a dragostei văpaie dogorită, –
o, şansă minunată! –
ieşii neauzită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

2
Prin beznă furişată,
pe-ascunsa scară, tainic travestită, –
o, şansă minunată! –
prin bezna negrăită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

3
În noaptea dulce-lină,
umblînd furiş, de nimenea văzută,
o singură lumină
pe calea neştiută
îmi licărea, din inimă născută [XXI].

4
Ea mă-ndruma mai bine
decît amiaza cea-n lumini avută
spre cel rîvnit de mine,
ce m-aştepta, tăcută
să-l caut prin pustia ne’ncepută.

5
O, noapte ce-arătat-ai
mai mult ca zorii calea tăinuită!
O, noapte ce legat-ai
iubitul de iubită –
iubita în iubitul ei topită! [XXII]

6
Pe sînu-mi ce-nflorise,
căci pentru el anume se păstrase,
ca legănat de vise
în dulce somn rămase
şi-ntreg văzduhu-a cedrii-nmiresmase.

7
Cînd boarea ce adie
pe metereze păru-i răvăşise,
sub mîna-i străvezie
o rană se deschise
pe gîtul meu – şi simţ cu simţ mi-ucise [XXIII].

8
Uitîndu-mi de-ale mele,
spre cel iubit plecatu-m-am, răpită,
şi-n preajmă toate cele
pieiră-ntr-o clipită,
sub crinii albi, pe unde nu-i ispită.

VĂPAIA VIE A IUBIRII

Cîntecele sufletului aflat
în intimă comunicare şi unire
cu iubirea lui Dumnezeu

1
O, văpaie de iubire
vie, ce duios răneşti
străfundul miez al sufletului meu,
de-acum fără şovăire,
isprăveşte, de voieşti,
şi rupe vălul, să te gust mereu! [XXIV]

2
O, tămadă arzătoare! [XXV]
O, blagoslovită rană!
O, mînă care blînd le mîngîi toate,
veşniciei ştiutoare
şi păcatului dojană,
prin tine moartea viaţă se socoate!

3
O, voi, sfeşnice aprinse
sub a căror strălucire
ale simţirii grote fioroase,
ce zăceau în beznă-ncinse,
căpătară-nvrednicire
spre cel iubit să ardă radioase!

4
Cît de blîndă şi duioasă
pe-al meu sîn îţi e hodina,
ca-ntr-un lăcaş ascuns de sihăstrie;
cu mireasma-i glorioasă,
răsuflarea ta, divina,
ce gíngaş dor îmi iscă-n suflet mie!

În româneşte de
Anca CRIVĂŢ
şi Răzvan CODRESCU

 

NOTE:

I. În spaniolă, alma este un substantiv de genul feminin, ceea ce îi înlesneşte poetului metafora nunţii. Am redat Esposo prin “Mire”, nume atribuit adeseori lui Hristos în limbajul nostru religios. Juan Luis Alborg precizează (Historia de la literatura española, I. Edad Media y Renacimiento, segunda edición ampliada, Madrid, Gredos, 1992, p. 912): “Sfîntul Ioan posedă o profundă cunoaştere a misticii istorice şi teoretice; în abordarea celor “trei căi” [purgativă, iluminativă, unitivă – n. n.] el urmează ideile celei mai străvechi tradiţii creş­tine, şi în special pe Sfîntul Bernard; de la acesta împrumută şi utilizarea Cîntării Cîntărilor pentru a simboliza viaţa mistică, dar, mai cu seamă, particularitatea de a vedea în Mireasă nu Biserica sau pe Maica lui Dumnezeu – conform normei tradiţionale a interpreţilor – ci sufletul omenesc”.
II. Făpturile create a căror existenţă îl mărturiseşte pe Creatorul lor, dar a căror contemplare este doar o treaptă inferioară în cunoaşterea lui Dumnezeu.
III. Conform comentariului Sfîntului Ioan al Crucii, fîntîna este credinţa căreia sufletul în căutarea lui Dumnezeu i se adresează, după ce constată că nu poate accede la unire prin intermediul creaturilor. Reproducem, în continuare, un fragment al comentariului în proză: “Credinţa o numeşte [sufletul] christalină din două motive: primul, pentru că îi aparţine lui Christos, Mirele său; al doilea, fiindcă posedă proprietăţile cristalului, fiind pură în privinţa adevărului şi puternică şi limpede şi eliberată de greşeală şi de formele naturale. Şi o numeşte fîntînă fiindcă din ea [din credinţă] izvorăsc în suflet apele tuturor bunurilor spirituale”.
IV. Unica strofă a poemului a cărei unitate este ruptă de dualitatea vocilor (mireasa-sufletul şi Mirele-Hristos), ruptură care marchează, din punct de vedere stilistic, tensiunea acestei lire, corespunzătoare evocării logodnei mistice, conform comentariului din care reproducem un fragment: “Şi cum sufletul dorise cu atîta ardoare aceşti ochi divini, pe care i-a pomenit în strofa precedentă, descoperindu-i Iubitul cîteva raze din măreţia şi dumnezeirea sa […], – raze atît de înalte şi care au fost împărtăşite cu atîta putere încît au făcut ca sufletul să-şi iasă din sine prin răpire şi extaz […] – şi neputînd fi îndurat excesul de către un subiect atît de slab, spune acesta: «Fereşte-ţi-i, Iubite»; […] lucru pe care-l cere fiindcă i se pare că sufletul îşi lua zborul din trup, ceea ce şi năzuia, şi de aceea i-a şi cerut să-şi ferească ochii, ca să nu i-i mai împărtăşească în trup – condiţie în care nu-i putea îndura şi nu se putea bucura de ei după cum dorea – ci să i-i împărtăşească în zborul de care avea parte ieşind din trup. Dorinţă şi zbor pe care îndată Mirele le-a stăvilit spunînd: «Te-ntoarce, porumbea», căci împărtăşirea pe care o primeşti acum de la mine nu este încă cea a stării de glorie pe care o năzuieşti, ci întoarce-te la mine, care sînt cel pe care tu, rănită de iubire, îl cauţi; fiindcă şi eu, asemenea cerbului rănit de iubirea ta, încep să mă arăt ţie prin înalta ta contemplaţie şi mă odihnesc şi mă răcoresc în iubirea contemplaţiei tale”. Este strofa despre care Sf. Ioan afirmă că reprezintă logodna mistică.
V. Două strofe, 14-15, lipsite de verbul-predicat. Unii comentatori (Eulogio Pacho, J. Luis Martínez) sînt de părere că ar trebui subînţeles verbul copulativ “a fi” (“Iubitul meu este…”). După opinia altora (Emilio Orozco), ar fi vorba despre “simbolismul cosmic” care ar evoca minunile universului ce se comunică sufletului în extaz prin simpla lor numire enumerativă, nemaifiind nevoie de prezenţa verbului (apud Domingo Ynduráin, Intro­ducerea ediţiei citate, p. 93). Sf. Ioan glosează: “În aceste [strofe] spune Mireasa că toate cele enumerate sînt Iubitul ei în sine, şi pentru ea […], căci Dumnezeu fiindu-i sufletului toate lucrurile şi toată bunătatea lor, se lămureşte, în strofele pomenite, împărtăşirea acestui prea-plin, prin asemănarea cu bunătatea acelor lucruri, după cum se va desluşi în fiecare vers: munţii sînt înalţi, bogaţi, mari, frumoşi, încîntători, înfloriţi, înmiresmaţi. Iubitul este pentru mine aceşti munţi…” etc.
VI. Cf. Cîntarea Cîntărilor 2, 15 (Vulgata): Capite nobis vulpes parvulas, quae demoliuntur vineas: nam vinea nostra floruit (Prindeţi-ne vulpile mici care strică viile: căci via noastră a înflorit); Biblia noastră sinodală (ed. 1982) traduce: “Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare”. Strigare din vremea nunţii, pentru îndepărtarea pericolelor care ar putea atenta la fecioria miresei, asimilată cu floarea viţei. Sf. Ioan comentează: “Dorind sufletul să nu-i fie împiedicată continuarea acestei desfătări interioare de iubire, care este floarea de viţă a inimii, nici de către pizmaşii şi răutăcioşii demoni, nici de către sălbaticele pofte ale senzualităţii, nici de către feluritele năzăriri ce vin şi se duc, nici de către perceperea sau prezenţa vreunui lucru, îi invocă pe îngeri, zicînd: să vîneze toate acestea şi să le pună stavilă, astfel încît să nu împiedice săvîrşirea iubirii interioare, în al cărei desfăt şi încîntare se împărtăşesc cu bucurie virtuţile şi harurile, între suflet şi Fiul lui Dumnezeu”.
VII. Comentariul autorului: “Numeşte Iudeea partea inferioară a sufletului, care este cea senzitivă. Şi o numeşte astfel fiindcă este slabă şi carnală şi din fire oarbă, aşa cum este şi neamul iudaic. Numeşte nimfe toate închipuirile, fanteziile, mişcările şi întristările acestei părţi inferioare”. Helmut Hatzfeld (Estudios literarios sobre mística española, Madrid, Gredos, pp. 364 sqq.) semna­lează tensiunea între cele două universuri poetice evocate de acest vers: pe de o parte, cel greco-latin (nimfe), imitat pînă la saţietate de poezia spaniolă de inspiraţie italianizantă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, pe de alta, cel biblic, al Cîntării Cîntărilor (Iudeea).
VIII. Sirenele mitologiei greco-latine sînt păsări cu cap de femeie, al căror cîntec, acompaniat de liră, vrăjindu-i pe navigatori, îi făcea să-şi piardă corăbiile lovindu-le de stînci. Singurele echipaje care au scăpat nevătămate au fost cel al expediţiei Argonauţilor (care, numărîndu-l între ei pe Orfeu, au auzit doar cîntecul de liră al acestuia), şi cel al lui Ulise (care a astupat urechile marinarilor săi cu ceară). Evocarea lirei, în acest vers, a fost interpretată de Francisco García Lorca (De Fray Luis a San Juan: la escondida senda, Madrid, Castalia, p. 206 sqq) drept o aluzie la mitul lui Orfeu care, alăturat aici celui privitor la sirene, ar reprezenta puterea magică a cîntecului. În ceea ce-l priveşte, Sf. Ioan îşi urmează comentariul alegoric: “…prin plăcute lire Mirele înţelege suavitatea pe care sufletul o emană din sine în această stare, şi prin care face să înceteze toate întristările despre care am vorbit.[…] De asemenea cîntecul sirenelor înseamnă obişnuita desfătare a sufletului”.
IX. În planul literal al poemului, zidul grădinii din strofa următoare, la rîndul său, posibilă aluzie la grădina Paradisului. În plan alegoric: “Înţelegînd prin zid împrejmuirea de pace şi îngrăditura de virtuţi şi desăvîrşiri de care sufletul este înconjurat şi păzit, fiind, însuşi, grădina despre care s-a vorbit mai sus, unde Mirele paşte florile, grădină creată şi păstrată doar pentru acesta”.
X. Sf. Ioan: “Ca şi cînd ar spune: s-a transformat în Dumnezeul său, căci el este cel pe care aici îl numeşte grădină splendidă, datorită desfătătoarei şi dulcii odihne pe care sufletul o gustă în el. La această grădină a deplinei transformări [în Dumnezeu] (care este deja bucurie şi desfătare şi glorie a nunţii spirituale) nu se ajunge fără a se trece mai întîi prin logodna spirituală şi prin iubirea curată şi împărtăşită a logodnicilor”.
XI. Sf. Ioan: “…aşa cum, prin Adam, [sufletul] a fost stricat şi pierdut în natura sa umană, din cauza arborelui oprit din Paradis, tot astfel, prin arborele crucii a fost mîntuit şi restaurat… […] Ceea ce în chip literal se spune în această strofă îi spune însuşi Mirele Miresei sale în Cîntarea [Cîntărilor], cînd zice: Sub arbore malo suscitavi te: ibi corrupta est mater tua, ibi violata est genitrix tua. Ceea ce înseamnă: Sub măr te-am ridicat; acolo maicii tale i s-a adus stricăciune, acolo a fost siluită cea care ţi-a dat naştere”.
XII. Sf. Ioan: Înţelegînd prin peşteri ale leilor virtuţile pe care le posedă sufletul aflat în această stare de unire cu Dumnezeu. Fiindcă peşterile leilor sînt locuri sigure şi apărate de toate celelalte animale; căci temîndu-se acestea de puterea şi îndrăzneala leului aflat înăuntru, nu doar că nu cutează să intre, dar nici măcar nu se încumetă să se oprească prin preajmă. […] Care scuturi înseamnă aici virtuţile şi darurile sufletului, care […] îi slujesc, de asemenea, drept cunună şi premiu al strădaniei sale de a le fi dobîndit”.
XIII. Sf. Ioan: “… îi spune [Mireasa Mirelui] să n-o socoată de puţin preţ şi să n-o dispreţuiască fiindcă, dacă mai înainte îşi merita dispreţul, din pricina urîţeniei vinii sale şi a josniciei propriei naturi, acum însă, după ce el a privit-o pentru prima oară, împodobind-o cu graţia lui şi îmbrăcînd-o cu frumuseţe, o poate privi şi a doua, şi a treia oară…” (cf. şi Cîntarea Cîntărilor 1, 4: “Neagră sînt, fete din Ierusalim, dar frumoasă…”).
XIV. Porumbiţa trimisă de Noe să cerceteze dacă au scăzut apele Potopului, întoarsă cu o rămurică de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Turturica simbolizează, în bestiariile medievale, fidelitatea conjugală.
XV. Sf. Ioan: “Rodiile [“granate”], înseamnă aici tainele lui Hristos şi judecăţile înţelepciunii lui Dumnezeu şi virtuţile şi atributele lui Dumnezeu…” (cf. şi Cîntarea Cîntărilor 8, 2).
XVI. Aluzie la “focul” imaterial, care arde fără să consume, conform imaginii biblice a rugului în care Dumnezeu i se arată lui Moise (Ieşirea 3, 2-3).
XVII. Sf. Ioan: “Aminadab înseamnă, în Sf. Scriptură, diavolul, adică, în înţeles spiritual, adversarul sufletului”. Domingo Ynduráin (ed. cit., Introducere, p. 191) sem­na­lează că Aminadab, numele ce apare în Cîntarea Cîntărilor (6, 11), în traducerea Sfîntului Ieronim (Vulgata), reprezintă o eroare de traducere a acestuia. Fray Luis de León, în comentariul la această carte biblică, scris şi cunoscut în cercurile teologice încă din 1560, arată că “aminadab nu este nume propriu al vreunei persoane sau al vreunui loc, după cum cred unii, ci este vorba despre două cuvinte care înseamnă prinţ al poporului meu”. Sf. Ioan a preferat, însă, soluţia Vulgatei.
XVIII. Sf. Ioan: “Prin ape se înţeleg aici bunurile şi desfătările spirituale pe care sufletul le gustă lăuntric, împreună cu Dumnezeu, în acest stadiu. Prin cavalerie [“oştirile călare”] se înţeleg simţurile corporale ale părţii senzitive, atît cele interioare, cît şi cele exterioare; fiindcă acestea aduc în suflet fantasmele şi chipurile obiectelor lor”.
XIX. Calea negativă sau teologia apofatică (gr. apophasis, “negaţie”), care optează pentru a postula ceea ce Dumnezeu nu este, nefiind posibil să fie cunoscut în felul în care sînt cunoscute realităţile create, deci prin afirmare. Conform teologiei apofatice, Dumnezeu se găseşte într-o transcendenţă absolută, neputînd fi cunoscut în esenţa sa; Dionisie [Pseudo-]Areopagitul (sec. V), în Despre numele divine, scriere ce se găseşte la originea gîndirii mistice creştine, susţine posibilitatea accederii la Dumnezeu prin extaz, în care lumina divină se răsfrînge în suflet cu intensitate maximă şi pe care mintea îl resimte ca pe o scufundare progresivă în neştiinţa şi nevederea desăvîrşite.
XX. Metaforă pentru cunoaşterea mistică, de tip apofatic.
XXI. Traducerea literală a strofei: “În noaptea fericită,/ în taină, fără ca nimeni să mă vadă,/ eu nu căutam spre nici un lucru/ care să-mi fie altă lumină şi călăuză/ în afară de cea care-mi ardea în inimă”.
XXII. Metaforă a unirii mistice.
XXIII. Anularea completă a vieţii senzitive, pentru a avea acces la extazul mistic.
XXIV. Vălul (în original: tela, “pînza”) care, interpunîndu-se, împiedică, după cum lămureşte autorul în comentariul său în proză, nunta spirituală: “Iar vălurile care pot împiedica această unire şi care trebuie sfîşiate pentru ca sufletul să se transforme în Dumnezeu şi să-l posede în chip desăvîrşit pe Dumnezeu, putem spune că sînt trei, şi anume: cel temporal, în care sînt cuprinse toate creaturile; cel natural, în care sînt cuprinse lucrările şi înclinaţiile pur naturale; cel de-al treilea, cel senzitiv, în care este cuprinsă doar unirea sufletului cu trupul, care este viaţă senzitivă şi animală… […] Primele două văluri au fost constrînse să se rupă pentru a se ajunge în posesia acestei uniri cu Dumnezeu, în care au fost abandonate şi respinse toate lucrurile lumii acesteia, modificîndu-se toate dorinţele şi afectele naturale, preschimbîndu-se toate lucrările sufletului din naturale în divine. Iar această ruptură s-a săvîrşit în suflet prin întîlnirile şovăitoare cu văpaia divină pe cînd era ea însăşi şovăitoare [cf. versul anterior, a cărui traducere literală este: “dacă nu mai eşti reticentă” – n. n.], fiindcă, în purificarea spirituală despre care am pomenit mai sus, sufletul tocmai a rupt aceste două văluri, ajungînd astfel să se unească cu Dumnezeu şi nemairămînînd de sfîşiat decît cel de-al treilea văl, cel al vieţii senzitive”.
XXV. Traducerea literală a primelor trei versuri: “O, cauter dulce!/ O, rană desfătătoare!/ O, mînă blîndă! O, atingere delicată!”. Comentariul autorului: “În această strofă sufletul arată cum cele trei persoane ale Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh – sînt cele care săvîrşesc în el această dumnezeiască lucrare a unirii; astfel, mîna, cauterul, atingerea sînt, substanţial, unul şi acelaşi lucru. Şi le dă aceste nume potrivit cu efectul fiecăruia: cauterul este Duhul Sfînt, mîna este Tatăl, iar atingerea este Fiul”.

 

 

Ia ascultati ceva ingereste …

Ia ascultati ceva ingereste …

Divna Ljubojevic

click pe foto ca sa ascultati

alte cantari ale Divnei Ljubojevic le puteti downloada de AICI

 

(link gasit de la partea de comment-uri de pe blogul de aici)

 

Manastirea Optina (Rusia)

… special pentru Maica Domnului

 

 

sursa foto 0, foto 1, foto 2, foto 3, foto 4, foto 5, foto 6, foto 7, foto 8, foto 9, foto 10

 

Suspinul unui Părinte, partea II

Suspinul unui Părinte… II

~poesii din athos~

Poezie alcătuită de un călugăr. Smerită poesie, plină de suspin. Am preluat-o de la o cunoştinţă, de la o bună prietenă, care la rândul ei a făcut rost de ea de la autorul înregistrării audio a acestei poesii. Pentru o mai bună difuzare am introdus-o pe Youtube (evloghia) creând un suport avi cu icoane şi imagini. Cuvintele noastre însă parcă rămân mute ascultând fiecare parte a acestei poesii. În total ea e împărţită în 12 secţiuni. Voi încerca să creez la fiecare secţiune câte un suport avi pentru Youtube, urmând ca la sfârşit să întregesc cele 12 părţi într-una.

Doamne, binecuvintează…

Suspinul… partea a II-a

(24sept~23.09)

 

 

Youtube link> http://www.youtube.com/watch?v=cGyeHOya0cY

https://tspace.library.utoronto.ca/citd/RussianHeritage/6.PG/SCMEDIA/3.13.2.monks.gif