RSS

Arhive pe categorii: minuni

„Tată” pentru 400 de suflete – Părintele Mihail Jar, Stareţul Mănăstirii Bănceni din Ucraina (VIDEO)

Unul dintre cele mai frumoase cadouri de Sfintele Pasti de anul acesta a fost emotionantul documentar realizat magistral de „Reporterii Realitatii” in legatura cu Parintele Mihail Jar, staretul Manastirii Banceni din Ucraina *(aflata la 7 km de granita cu Romania), „tata” pentru aproape 400 de copii.

Asemenea parintelui Nicolae Tanase de la Valea Screzii si Valea Plopului, parintele Arhimandrit Mihail Jar a luat sub ocrotire multime de copii, majoritatea cu diferite dizabilitati sau abandonati prin orfelinate, iar pe unii dintre ei i-a infiat cu acte in regula.

Va invit, asadar, pe toti sa urmariti acest documentar, pe care si eu – va marturisesc – l-am vazut intamplator, imediat ce am sosit acasa de la Inviere, fapt care mi-a umplut si mai mult sufletul cu nespusa bucurie.

Hristos a inviat!

VIDEO AICI 

~~~+~~~

REPORTERII REALITĂŢII: Peste 400 de copii îi spun „tată” unui preot

Realitatea.net/ 14 aprilie 2012

Peste 400 de suflete îi spun „tata”. Pe 33 dintre ei i-a înfiat cu acte în regulă. Pe ultimul, chiar în Săptămâna Mare. E român, dar a ajuns erou naţional în Ucraina. Mihail Jar, stareţul mânăstirii Bănceni, a uimit lumea întreagă prin lucrările înfăptuite, la o aruncătură de băţ de graniţă, în apropiere de Cernăuţi.

În mânăstire se spune că se întâmplă adevărate minuni, prin puterea credinţei, pentru că până şi medicii au constatat cele şase vindecări miraculoase ale unor micuţi seropozitivi. O poveste emoţionantă într-un reportaj semnat Camelia Moise şi Cătălin Dinu. 

Hleb, sau Hlebucica, aşa cum îl alinta părintele, este unul din cei patru sute de copii aflaţi în grija sa. El simte bucuria din jurul lui doar prin mâini. Pentru el, lumea nu are decât gust si miros. Celelalte simţuri nu le-a cunoscut niciodată: este surd, orb şi mut. Şi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, are epilepsie şi paralizie cerebrală. Părintele Mihail l-a învăţat lecţia cea mai importantă a vieţii: iubirea.

Parintele Staret are sub obladuirea sa doua manastiri, cea de la Banceni, unde vietuiesc 70 de calugari si la Boian, in care se afla cele 120 de calugarite. Maicile sunt cele care grijesc de copii.

Ei nu mai sunt orfani, orbi, surzi si muti care traiesc in saracie, pentru ca Parintele Mihail Jar colinda toate orfelinatele din Ucraina si-i aduce pe copii in cele cateva corpuri de cladire special construite pentru ei.

Mihail Jar, sau Arhimandritul Longhin, cum i se mai spune, s-a nascut foarte aproape de locul in care mai tarziu a ridicat manastirea. In copilarie isi aminteste ca isi dorea, pe cand se face mare, sa lucreze, fara bani, intr-un orfelinat.

„Se seamana pamantul si se ingrijesc peste o suta de vite. Se gaseste de mancare nu doar pentru copii, ci pentru fiece pelerin care calca pragul manastirii Banceni. In preajma sarbatorilor, tone de pachete cu mancare pleaca de aici catre inchisorile si azilele de batrani din Ucraina.”, spune Mihail Jar.

Parintele Mihail il roaga pe Dumnezeu sa-i dea putere sa faca mai mult, pentru mai multi. Il roaga in limba romana. Insa la manastire se tine Liturghia in multe graiuri, pentru ca trebuie sa ajunga Cuvantul lui Dumnezeu la cat mai multi oameni.

Gurile rele au cartit ca cele cateva incendii care au avut loc la cladirile in care locuiesc copii, se poate sa nu fi fost intamplatoare. Dar, Parintele Mihail este de-a dreptul fericit cand primeste romani.

O lume ireala, in care nu e nimic mai important ca dragostea si credinta in Dumnezeu. Parintele Mihail Jar, nu demult, a primit numele de erou national. Iar manastirea, infiintata de nici doua decenii, a primit numele de lavra.

Imediat ce-i treci pragul, ai impresia ca intri intr-o manastire a copiilor. Mai mult de jumatate din numarul total el elevilor scolii de la Molnita, sunt copiii parintelui.

Nu mai stau izolati printre cei 60 de copii infestati, ci dorm, mananca si se joaca alaturi de ceilalti, care sunt doar orfani sau uitati de parinti.

„Arhimandritul stie ca are o mare misiune in fata lui Dumnezeu: sa le ofere ce e mai bun si mai ales iubire. Intrebarea pe care o pun copiii, cel mai des, maicilor, este, daca acestea ii iubesc. Si o repeta des. Iar maicile ii saruta si ii ingrijesc, de parca ar fi copiii lor, din… lume.”, spune Maica Elizaveta.

Viktor Ianukovici, presedintele Ucrainei, vine cateodata, sa se roage la Banceni. Cu patru ani in urma, a taiat chiar panglica piscinei in care toti copiii invata sa inoate.

Parintele e bun si are inima deschisa pentru fiecare. Dar oamenii nu sunt la fel. Dupa Slujba de Inviere din urma cu cativa ani, au venit din Rusia, de la Manastirea Optina, sa slujeasca alaturi de el, Rasoforul Trofin, rasoforul Terapont si Ienomonahul Vasile.

Si aici, viata e facuta din toate, cele bune, dar si cele rele. Cele vrednice, dar si nevrednice. Moartea, nasterea si cununia, sunt cele trei mari taine ale vietii. In popor se spune ca unul naste, altul moare. Tania, una din fetele crescute de Parintele Mihail, si-a gasit alesul. Si s-a cununat cu el. A fost prima nevasta din manastire. Parintele a construit si o sala pentru nunti, cu 3500 de locuri, pentru a nu-I lasa pe copii sai fara nunta.

Sursa>
http://www.realitatea.net/reporterii-realitatii-peste-400-de-copii-ii-spun-tata-unui-preot_933160.html

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Minunea de la Cernobal: dupa explozia reactorului radiatiile au ocolit biserica ortodoxa Sf. Ilie

Nivel al radiaţiilor inexplicabil mai scăzut la

biserica „Sfântul Ilie” din Cernobîl

Doxologia.ro / 22 aprilie 2011

În timpul celor 25 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl, nivelul radiaţiilor în zona Bisericii Sfântul Ilie, singura Biserică deschisă în această zonă (Cernobîl), a fost sub nivelul de alertă, spun munictorii care au lichidat dezastrul atomic. Asta pe lângă faptul că zonele învecinate au înregistrat niveluri mortale de radiaţii.

Chiar şi în cele mai groaznice zile ale anului 1986, imediat după explozia nucleară, aria din jurul Bisericii Sfântul Ilie a fost curată de radiaţii atomice – a spus preşedintele “Uniunii Ucrainene de la Cernobîl”, Yury Andreyev, într-o conferinţă de presă. Astfel, teritoriul din jurul Bisericii a avut 6 microroentgen pe oră, în comparaţie cu capitala Kiev, care este mult mai departe de Cernobîl, şi care a avut 18 microroentgen pe oră.

Andreyev a spus că mulţi dintre lichidatorii dezastrului erau atei, dar văzând minunea care s-a întâmplat la Biserica Sfântul Ilie, au crezut în Dumnezeu, şi au văzut în aceasta voia lui Dumnezeu.

“În particular, la câteva secunde după explozia reactorului de la Cernobîl norul cu radiaţii nucleare a început să se mişte în direcţia Pripyat, un oraş situat la 1,8 km de uzină. Acolo era un pin, (care este pictat şi în icoana Mântuitorului de la Cernobîl). În mod minunat, norul s-a despărţit în două în jurul pinului şi s-a mutat la nord şi sud de oraş, evitând zonele rezidenţiale. Mii de oameni nevinovaţi au fost salvaţi atunci de mâna lui Dumnezeu. Nivelul de radiaţii în zonele contaminate era letal, de patru roentgen pe oră, iar oraşul a avut doar o jumătate de miliroentgen, a spus Andreyev.

Sursa> http://www.interfax-religion.com

Traducere şi adaptare> Pr. Ioan Valentin Istrati

sursa>

http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/nivel-al-radiatiilor-inexplicabil-mai-scazut-la-biserica-sfantul-ilie-din-cernobil

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sfanta Lumina la Biserica Sfantului Mormant, Ierusalim, 2011

Mii de pelerini aflați la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Ierusalim au primit Lumina Sfântă astăzi, 23 aprilie, la orele 14:13.

Credincioşii împreună cu Patriarhul Ierusalimului, Teofil al III-lea, şi cu un sobor de ierarhi şi preoţi au înconjurat de trei ori Sfântul Mormânt la orele 12.30.

O delegatie a Patriarhiei Romane la Ierusalim, care este condusa de PS Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, va aduce in ţară Lumina Sfântă de la biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, cu un avion special.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Sfânta Lumină de la Ierusalim, cea mai evidentă dintre minunile creştine are loc în Biserica Ortodoxă

Mediafax.ro / 22 aprilie 2011

Sfânta Lumină de la Ierusalim sau „Focul Sfânt” este cea mai evidentă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă, patriarhul ortodox din Ierusalim neavând un tipic scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea acesteia, dar având în schimb tipărită rugăciunea specială.

„Sfânta Lumină de la Ierusalim sau «Focul Sfânt”, cum mai este numită, este cea mai clară dovadă a dreptei credinţe, cea mai evidentă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă. Sfânta Lumină se pogoară numai la rugăciunile Patriarhului ortodox al Ierusalimului”, a declarat, pentru MEDIAFAX, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, părintele Constantin Stoica, care a oferit detalii mai puţin cunoscute de publicul larg referitoare la ceea ce se petrece în Sfântul Mormânt, în timpul rânduielii liturgice din Sâmbăta Mare.

Patriarhatul ortodox din Ierusalim nu are un typikon scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea Luminii Sfinte. Patriarhii care au săvârşit acest ritual au lăsat puţine mărturii cu privire la acest moment.

În schimb, rugăciunea specială pentru primirea Sfintei Lumini există într-o formă tipărită. Aceasta este citită de către patriarh cât timp stă în Sfântul Mormânt. Originea rugăciunii nu este cunoscută.

Restul slujbei este săvârşit întocmai cu tradiţiile transmise de la un patriarh la altul, pe cale orală sau prin însemnări liturgice disparate.

În prezent, se cunosc două descrieri ale ritului. Una, cu puţine detalii, care aparţine lui Lionel Cust, un ofiţer districtual britanic în Ierusalim, publicată într-o colecţie de rapoarte confidenţiale asupra statu-quoului Ţării Sfinte la sfârşitul anilor 20 ai secolului trecut, şi alta aparţinândlui Ioanna Tsekoura, din anii 90 ai aceluiaşi secol, apreciată de fostul patriarh Diodoros al Ierusalimului ca fiind o sursă demnă de încredere. Informaţii despre Sfânta Lumină aduce şi Episcopul Auxentios al Foticeii în cartea sa „Lumina Sfântă de la Ierusalim”.

Conform acestor surse, două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte din Marea Sâmbătă.

Primul, perchiziţionarea Sfântului Mormânt, durează o oră şi are ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui. Percheziţia implică trei inspecţii separate care încep la ora 10.00 şi este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi.

Cel de-al doilea eveniment neliturgic, sigilarea uşii Sfântului Mormânt, se petrece la ora 11.00. Garda musulmană pune o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară. În jurul orei 12.30, patriarhul ortodox vine în Biserica Învierii, unde corurile cântă în limbile greacă şi arabă „Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim!”.

Urmat de episcopi şi ceilalţi clerici, patriarhul înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, oprindu-se în faţa intrării. În timp ce se cântă „Lumină lină”, Patriarhul îşi scoate veşmintele şi mitra şi se supune percheziţionării primarului oraşului şi şefului poliţiei, pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare. După acest moment, se deschide uşa Sfântului Mormânt. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar intră înăuntru însoţit de episcopul armean, care rămâne în Capela Îngerului, după care uşa este închisă.

În interior, Patriarhul îngenunchează înaintea dalei de marmură ce acoperă mormântul, pe care se află o candelă neaprinsă şi cărticica cu rugăciunea Luminii Sfinte. Cartea este ţinută deschisă de o lumânare neaprinsă. Patriarhul are asupra sa patru mănunchiuri de lumânări neaprinse, fiecare conţinând câte 33 de bucăţi. Cu acestea va transmite Lumina Sfântă. În lumina slabă a Sfântului Mormânt, începe să citească rugăciunea pentru pogorârea Luminii Sfinte.

După ce rosteşte această rugăciune, Sfânta Lumină aprinde candela de pe Sfântul Mormânt şi cele patru legături de lumânări. Patriarhul iese în Capela Îngerului unde dă unul din mănunchiuri episcopului armean, apoi, printr-o deschizătură a Sfântului Mormânt, dă lumină unui preot arab ortodox, care o duce în Biserica Anastasis pentru a o împărţi credincioşilor.

La cealaltă deschizătură, înmânează un alt mănunchi de lumânări, încât lumina să poată fi luată de catolicosul armean. Bate apoi la uşă şi când se deschide iese împreună cu episcopul armean, trecând flacăra preoţilor copţi şi iacobiţi, precum şi celorlalţi care aşteaptă afară. Patriarhul se întoarce apoi la reşedinţa sa.

Despre momentul suprem, părintele Constantin Galeriu, care a participat la Învierea de la Ierusalim, povestea că acolo toată lumea e într-o încordare şi într-o aşteptare unică, divină. „Am înaintat de la altarul bisericii până în pragul ei, la câţiva metri de uşa capelei Sfântului Mormânt în acea stare de har, de rugăciune. Doamne, m-ai învrednicit să ajung aici, am spus.

Deodată, din întuneric au trăsnit săgeţi de lumină, ca nişte fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Şi, deodată, un glob de lumină a trăsnit dinăuntrul capelei şi a fugit către Biserica Golgotei. Când am privit atunci spre Biserica Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse.

Această lumină cel puţin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea şi nu se mistuia. Vom încerca să tâlcuim de ce pe urmă îşi schimbă chipul. Nu ea se schimbă, ci contactul cu lumea o face să se schimbe. La început ea nu arde, aşa încât unii îşi dădeau cu ea pe faţă, alţii treceau cu mâna prin ea. Chiar la sfeşnicul pe care îl aveam eu mulţi veneau şi puneau mâna în flacără. Însă, după câteva minute, când ea se uneşte cu firea noastră – noi toţi avem harul lui Dumnezeu în noi, dar de multe ori ne depărtăm de el prin păcatele noastre, şi firea noastră parcă nu mai arată întotdeauna că purtăm har – datorită contactului cu lumea de aici, începe să capete şi chipul lumii acesteia. E o unire între cer şi pământ, între lumina divină şi lumina noastră. Aşadar, până în ziua de astăzi se petrece taina aceasta pe care am văzut-o cu ochii mei”, spunea părintele.

Toţi credincioşii din România primesc Lumina Sfântă de Înviere, adusă de la Mormântul Sfânt de o delegaţie a Patriarhiei Române, condusă de PS Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Delegaţia este aşteptată la aeroport de preoţii din Arhiepiscopie.

În Noaptea de Înviere ea este împărţită credincioşilor împreună cu bucăţele de pâine stropită cu vin „Paşte”.[…]

(Material realizat de Elvira Gheorghita, elvira@mediafax.ro)

sursa>

http://www.mediafax.ro/social/lumina-de-la-ierusalim-cea-mai-evidenta-dintre-minunile-crestine-are-loc-in-biserica-ortodoxa-8183029/

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_SqhhJb_P3Kk/TIVEz7S2T6I/AAAAAAAAMzM/hT1H_lEi-Q8/s1600/Holy+Fire.jpg

http://i1.mailcdn.com/708/358708,h=425,pd=1,w=620.jpg

http://news.xinhuanet.com/english/2009-04/19/xin_49204061909220151729017.jpg

http://nimg.sulekha.com/others/original700/aptopix-ml-mideast-israel-palestinians-holy-fire-2009-4-18-12-52-38.jpg

http://standeyo.com/NEWS/07_Faith/07_Faith_pics/070408.Jerusalem.Easter2.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Canonizarea Sfântului Cuvios Irodion şi sfinţirea bisericii mari a Mănăstirii Lainici

Mitropolia Olteniei / 18 aprilie 2011

Arhiepiscopia Craiovei organizează în perioada 29 aprilie – 3 mai două evenimente de mare importanță pentru istoria Bisericii din Oltenia: canonizarea Sfântului Cuvios Irodion, stareţul Mănăstirii Lainici şi sfinţirea Bisericii cu hramul „Izvorul Tămăduirii” din cinstitul aşezământ.

La eveniment va participa Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu o mare parte din membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Cuvios Irodion a fost stareţ al Mănăstirii Lainici în perioada 1854 – 1900. Datorită vieţii sale pline de sfinţenie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica l-a ales să-i fie duhovnic, numindu-l „Luceafărul de la Lainici”. Atât în timpul existenţei sale pământeşti, cât şi după mutarea la ceruri (3 mai 1900), Cuviosul Părinte a fost făcător de minuni şi văzător cu duhul. Foarte mulţi credincioşi l-au proclamat sfânt încă din timpul vieţii. Moaştele sale au fost descoperite pentru prima dată în anul 1907, de cuviosul părinte Iulian Drăghicioiu. În 1927 au fost aflate din nou de părintele Visarion Toia, stareţul Mănăstirii Lainici din acea vreme.

A treia descoperire a moaştelor s-a împlinit la data de 10 aprilie 2009, în prezenţa Înalt Presfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, fapt ce a consolidat argumentarea canonizării „Luceafărului de la Lainici”, mult aşteptată de credincioşi. În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a confirmat trecerea Cuviosului Părinte în rândul sfinţilor, prin temeiul 6370 din 29 octombrie 2010, cu ziua de prăznuire la data de 3 mai (ziua adormirii sale în Domnul).

Construcţia Bisericii cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” şi „Sfântul Cuvios Irodion” din Mănăstirea Lainici, a început în 1990, după ce, în data de 20 aprilie a aceluiaşi an, vrednicul de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei a aşezat piatra de temelie. Lucrările de construcţie şi pictură au fost finalizate în anul 2010.

(Diac. Ioniţă Apostolache)

sursa>

http://www.mitropoliaolteniei.ro/?p=1963

 ~~~+~~~

Dialog între egumenul Mânăstirii Lainici, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, 

şi George Crasnean, despre aflarea moaştelor Sfântului Cuvios Irodion Ionescu

Notă: Textul redat mai jos este extras din cartea „Aflarea moaştelor Cuviosului Irodion de la Lainici”, scrisă de George Crăsnean la Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2009, pp.3-49

Predoslovie

În primăvara acestui an (aprilie 2009) m‑a învrednicit Dumnezeu să asist la descoperirea unor sfinte moaşte, şi cum aceasta nu se întâmplă zilnic, m‑am gândit că bun lucru este şi folositor dacă voi cere mai multe lămuriri despre o aşa de minunată lucrare. Şi cum despre moaştele Cuviosului Irodion Ionescu de la Lainici este vorba, am considerat că cel mai îndrituit a‑mi desluşi această taină nu poate fi decât actualul egumen al sfintei mânăstiri, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu. Aşadar, cele scrise mai jos nu sunt decât transcrierea discuţiilor purtate cu părintele stareţ Ioachim despre viaţa şi sfinţenia Cuviosului Irodion. Să‑l ascultăm…

Părinte arhimandrit, cum a început totul?

În ziua de 10 aprilie 2009, Mânăstirea Lainici a fost supusă unui mare şi greu examen. Din fericire, el a fost trecut cu bine. Se cunoştea din trecut viaţa plină de sfinţenie a celui mai longeviv stareţ al Mânăstirii Lainici din toate timpurile, Cuviosul Irodion Ionescu, duhovnic al Sfântului Calinic de la Cernica, cel care l‑a supranumit „Luceafărul de la Lainici”. Istoria zbuciumată a Mânăstirii Lainici ne‑a pus în faţă sărăcăcioase mărturii despre trecutul ei, care însă ne‑au îndârjit mai mult în căutarea adevărurilor istorice referitoare la sfântul aşezământ şi, mai ales, la viaţa Sfântului Cuvios Irodion. Cu nădejde în Dumnezeu, cu rugăciune insistentă la duhovnicul său, Sfântul Calinic de la Cernica, şi mai ales cu multă dragoste duhovnicească, am purces la descoperirea tainei „Luceafărului de la Lainici”. Şi nu pentru ale noastre osteneli, ci pentru sfinţenia Cuviosului Irodion, Bunul Dumnezeu, în marea Sa dragoste, ne‑a descoperit nouă, nevrednicilor, această taină. Cunoaştem, de altfel, că totul este taină în jurul nostru. Ne naştem în taină, trăim în taină şi plecăm dincolo în taină. De aceea şi momentul descoperirii moaştelor şi a vieţii „Luceafărului de la Lainici” se constituie intr‑un fel de dezvelire a unei taine. Taina unei vieţi sfinte ce a stat până acum adânc îngropată (şi la propriu, şi la figurat!) în pământul sfinţit al Lainiciului. În istoria Bisericii Ortodoxe sunt cunoscute două momente culminante definitorii pentru isihasm, care prin învăţăturile sale a dat profunde valori şi a îmbogăţit duhovniceşte mistica dreptei credinţe. Primul moment important este cel al Sfântului Grigorie Palama, ce domină, din punct de vedere dogmatic, secolul XIV. Al doilea moment cred că îl reprezintă a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, precum şi secolul al XIX‑lea, prin corifeii neoisihasmului românesc, care au penetrat toată lumea ortodoxă prin Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ – cel care a preluat multe şi bogate daruri spirituale de la părintele său duhovnicesc, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Zeci de ucenici ai Sfântului Paisie vor duce în toată lumea ortodoxă slavă marele dar al rugăciunii lui Iisus, marii stareţi ruşi de la Optina ajungând desăvârşiţi practicanţi ai acestei rugi. Unul dintre ucenicii direcţi ai Sfântului Paisie a fost stareţul Gheorghe de la Cernica, cel care, formând la mânăstirea sa o veritabilă şcoală isihastă, a devenit astfel, alături de Sfântul Grigorie Dascălu, propagatorul acestei învăţături în Ţara Românească. Se cuvine să mai adăugăm că Sfântul Gheorghe de la Cernica a format în mânăstirea sa o mulţime de ucenici, care, la rândul lor, vor forma alţi practicanţi ai rugăciunii inimii, printre care şi Sfântul Calinic al Cernicăi. Ultimul discipol al Sfântului Calinic de la Cernica, cel care a încheiat secolul al XIX‑lea al neoisihasmului românesc, a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit pe bună dreptate, chiar de către mentorul său, „Luceafărul de la Lainici”, pentru mulţimea darurilor şi virtuţilor cu care a fost înzestrat. Acest mare sfânt a stat tainic mai bine de un veac după mutarea sa la Domnul, pentru a‑i fi dezgropate moaştele abia în aceste momente istorice importante, doar de Dumnezeu alese.

Descoperirea tainei „Luceafărului de la Lainici”

Părinte arhimandrit, povestiţimi, vă rog, despre cel mai osârduitor egumen al Mânăstirii Lainici!

Cel mai important şi longeviv stareţ al Mânăstirii Lainici din toate timpurile şi care a avut o aleasă viaţă de sfinţenie a fost, indiscutabil, Protosinghelul Irodion Ionescu. S‑a născut în 1821, la Bucureşti, iar la botez a primit numele de Ioan. Fiind o fire meditativă şi predispusă la rugăciune, şi primind din fragedă pruncie o educaţie aleasă de la părinţii săi, a crescut mereu în preajma Sfintei Biserici. Cam în aceeaşi perioadă a copilăriei sale, în apropierea Bucureştiului s‑a dezvoltat o adevărată „citadelă isihastă” prin lucrarea stareţului Gheorghe, ucenic direct al sfântului mare isihast Paisie Velicikovski de la Neamţ. Această sfântă lucrare duhovnicească este continuată la Mânăstirea Cernica de stareţul Calinic, viitorul Episcop al Râmnicului. În toate vremurile, acolo unde existau mânăstiri cu vieţuire duhovnicească înaltă, cu mari nevoitori sfinţi, se crea în jurul sfântului locaş o atmosferă de mare evlavie şi sfinţenie. De acel har al locului beneficiau şi se împărtăşeau din plin adevăraţii credincioşi. Aşa se face că şi tânărul Ioan Ionescu, auzind de faima Cernicăi, şi mai ales a stareţilor săi, este atras de acest loc ca de un veritabil magnet şi, frecventând Mânăstirea Cernica, îl cunoaşte pe marele stareţ Calinic. Nu după multă vreme, robit de dorirea de Dumnezeu, pe la vârsta de 20 ani, îşi ia iertare de la părinţii săi pentru tot ce le‑a greşit şi le cere binecuvântarea de a se retrage pentru totdeauna la Mânăstirea Cernica, sub oblăduirea stareţului Calinic. Rămas la Sfânta Mânăstire Cernica, sub îndrumarea stareţului Calinic, tânărul Ioan Ionescu este supus la toate ispitele, trece prin toate ascultările şi le rabdă pe fiecare cu multă bărbăţie. Ba chiar doreşte şi mai multe ascultări, solicitandu‑i stareţului nevoinţă peste nevoinţă. Dormea doar câte trei‑patru ore pe noapte, era prezent la cele mai grele ascultări, după care, restul timpului şi‑l petrecea în rugăciune şi metanii. Nelipsit de la toate slujbele, participa la ele cu adevărată râvnă, socotindu‑le tot atât de necesare sufletului său precum aerul pentru respirat. Fiind o adevărată şcoală isihastă aici în mânăstire, tânărul Ioan deprinde rugăciunea lui Iisus de la stareţul său Calinic şi de la bătrânii din mânăstire. Urcă duhovniceşte, treaptă cu treaptă, în chip foarte vizibil, uimindu‑i pe cei din mânăstire cu virtuţile sale. Toţi îl iubeau şi‑l apreciau, tuturor le era supus şi cu multă dragoste şi smerenie făcea orice ascultare. N‑ai fi auzit din gura lui nici un cuvânt de nemulţumire, de clevetire, de bârfă sau de vrajbă, nu‑l interesau toate acestea, ci permanenta lui preocupare era dobândirea Duhului Sfânt. Nedorind a‑L mâhni pe Dumnezeu nici măcar cu gândul, permanent pe buzele lui se afla rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul”. Intuind şi văzând acel ceva deosebit în interiorul tânărului nevoitor, stareţul său Calinic, viitorul episcop de Râmnic, în anul 1846 îl tunde în monahism cu numele de Irodion. Devenit acum monah, Irodion se nevoia şi mai mult în post, în rugăciune şi metanii. Aparent nu se schimbase nimic în comportamentul său, dar smerenia sa era tot mai evidentă pentru toată obştea, care îi observa creşterea sa duhovnicească. În anul 1850, stareţul Calinic, la multele insistenţe ale domnitorului Barbu Ştirbei, acceptă în cele din urmă să fie ales episcop al Râmnicului. Cu multe regrete va părăsi obştea Cernicăi, luând cu el câţiva părinţi pentru a‑i folosi la organizarea Episcopiei Râmnicului – care tocmai fusese distrusă de un incendiu de mari proporţii. Din acest motiv, episcopul va locui multă vreme la Craiova, până ce va termina de rezidit ansamblul episcopal de la Râmnic. Printre vrednicii părinţi aduşi cu el de la Cernica s‑a aflat şi Cuviosul Irodion, în care, punandu‑şi multă nădejde, îl trimite mai întâi ca vieţuitor la Lainici, prin 1851‑1852, având însă planuri mai mari pentru el. În marea sa smerenie, cuviosul Irodion n‑a acceptat niciodată ridicarea la rangul de arhimandrit, cu toate insistenţele episcopului Calinic. Doar un an mai târziu, viitorul Sfânt Calinic îl numeşte ca egumen la Schitul Lainici pe cuviosul protosinghel Irodion Ionescu.

Asta se întâmpla deci prin 1854. Dar din câte ştiu eu, părinte, Cuviosul Irodion a renunţat destul de repede la stăreţie…

Da. O dată ajuns egumen, Cuviosul Irodion, cu multă responsabilitate şi râvnă duhovnicească a trecut la nevoinţe şi mai mari. Socotea că monahul, cu cât are răspunderi mai mari înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu atât mai mare trebuie să îi fie şi nevoinţa. Cu cât se nevoia mai mult, cu atât Dumnezeu îl înţelepţea şi îl lumina, însă şi nelipsitele ispite erau pe măsură. Nu a fost cruţat de răutatea unor fraţi care i‑au provocat multă amărăciune, făcandu‑l să‑şi dea demisia din stăreţie. Era aceasta şi consecinţa faptului că în prima jumătate a secolului al XIX‑lea ctitorii mireni ai Schitului Lainici căutau, prin orice mijloace, să‑şi impună voinţa lor în treburile bisericeşti ale schitului. S‑au dovedit deosebit de dăunătoare aceste imixtiuni ale laicilor în viaţa monahală. Fiind un om de rugăciune, trăitor isihast, protosinghelul Irodion a considerat că e mai înţelept lucru să renunţe la egumenie decât să se producă dezbinare. Este dincolo de orice îndoială că episcopul Calinic îl adusese în Lainici în vederea revigorării duhovniceşti a schitului situat intr‑o deplină sihăstrie pe Valea Jiului, dar în care se strecurau inerente ispite. Însă toate aceste încercări îl maturizau şi‑l întăreau. Precum aurul şi metalul se călesc în foc, tot astfel şi Cuviosul Irodion se călea în necazuri şi supărări. Socotea încercările acestea ca binecuvântări trimise de Dumnezeu. Exemplu îl avea pe Hristos şi sfinţii Lui, care se îndumnezeiau răbdând suferinţe inimaginabile. Altfel spus, socotea chiar de trebuinţă suferinţa şi necazurile în calea spre sfinţenie şi desăvârşire.

Totuşi nu se poate să nu fi remarcat şi alţi monahi sfinţenia vieţii sale…

Cuviosul Irodion a adunat destul de mulţi ucenici în jurul său, deprinzandu‑i cu rugăciunea lui Iisus. Schitul Lainici, în timpul păstoririi sale, după unele documente istorice, avea cea mai numeroasă obşte din Oltenia, depăşind chiar şi renumitele mânăstiri Tismana şi Cozia. Or, acest lucru spune foarte mult despre înălţimea duhovnicească a stareţului Irodion. Şi, lucrul cel mai evident al curăţiei şi sfinţeniei sale, Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului, se hotărăşte a‑i încredinţa gândurile şi trările sale, alegandu‑l drept duhovnic pe cuviosul Irodion, cu toate că acesta era mult mai tânăr şi îi fusese ucenic, ba chiar el îl formase la Mânăstirea Cernica. Avva devine ucenicul, iar ucenicul avvă! Lumina Cuviosului Irodion se făcea din ce în ce mai vizibilă. Nu se putea ascunde sub obroc, pentru că lumina mai puternic şi‑i copleşea pe toţi. Foarte des, Sfântul Calinic venea de la Vâlcea în Lainici pentru a se mărturisi şi a cere sfat, pentru că doar Cuviosul Irodion îl odihnea. Un mare dar s‑a revărsat peste acest loc şi peste acest om. O dată cu scurgerea timpului, era tot mai limpede acest lucru. Mulţi oameni cu probleme veneau aici şi îşi găseau liniştea, vestea minunilor sale răspandindu‑se foarte repede şi foarte departe.

Ştiu că se dusese vestea că alunga duhurile necurate, nu?

Este foarte adevărat. Ajunsese după un timp Cuviosul Irodion la măsura Sfântului Calinic, să fie văzător cu duhul şi să alunge diavolii. Avva Calinic îl numea „Luceafărul de la Lainici” pe bună dreptate, deoarece era un permanent călăuzitor şi îndrumător, aşa cum un far luminează şi călăuzeşte călătorii pe mare.

Şi totuşi, care era adevărul din spatele acelor demisii din funcţia de egumen?

Din 1854 până în 1900, cât a fost stareţ la Lainici, Cuviosul Irodion şi‑a cerut eliberarea din funcţie de cinci ori episcopilor ce s‑au succedat în această perioadă la Râmnic. Cauza o reprezentau invidiile şi orgoliile unor monahi dornici de putere. Şi pe deasupra, în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, în Lainici, de foarte multe ori se amestecau în problemele schitului ctitorii ce donaseră pământuri şi alte daruri. Aceştia interveneau insistent pe lângă episcopi, influenţandu‑i să schimbe stareţii după bunul lor plac, cauzând astfel tulburări de foarte multe ori. Fireşte că nici Cuviosul Irodion nu a fost lipsit de aceste ispite, mai ales că el venise de la Cernica şi nu cunoscuse acolo implicarea laicului în monahism. Pe de altă parte, unii părinţi de aici nu erau formaţi în duhul isihast, aducandu‑i Cuviosului Irodion, de multe ori, durere şi amărăciune. El nu venise aici pentru putere, ranguri sau demnităţi, ci din ascultare. Se poate observa în vieţile sfinţilor că atunci când cineva avea ambiţii de mărire, aceasta nu era de la Dumnezeu. De la Domnul era doar atunci când cel în cauză era propus fără ştirea lui şi acesta accepta după multe insistenţe, fără ca el să fi dorit acel lucru. Duhul poftei de mărire a fost şi va fi permanent în lume. Însă oamenii iniţiaţi duhovniceşte şi atenţi la mişcările inimii îşi dau seama de această ispită şi nu cad în ea. Spunea Sfântul Nichita Stithatul despre dorinţa de putere: „Nu te grăbi niciodată să ajungi în scaun de întâistătător prin om sau prin ajutorul oamenilor şi prin rugăminţi, fără chemare de sus, chiar dacă te ştii în stare să foloseşti sufletele. Căci aceste trei te vor urmări şi una din ele te va ajunge: sau îţi va veni asupra nemulţumirea lui Dumnezeu prin felurite greutăţi şi necazuri, căci nu vor lupta împotriva ta numai oameni, ci şi aproape toată zidirea şiţi va fi viaţa plină de suspin; sau vei fi scos de acolo cu multă necinste de cei mai tari decât tine; sau vei muri înainte de vreme, fiind tăiat de la viaţa aceasta(Filocalia, vol. VI, pag. 280). Adevărat este că, în cei 40 de ani de stăreţie, Cuviosul Irodion a fost silit să demisioneze de cinci ori, dar tot atât de adevărat este şi faptul că, după scurt timp, episcopul îl repunea în funcţie. A fost o dureroasă şi permanentă suferinţă a stareţului acest lucru, dar Dumnezeu mai mult îl întărea în tainele vieţii duhovniceşti. Mai tare se smerea el şi se retrăgea lăuntric. Nu voia să aibă dispute cu asemenea vrăjmaşi nici măcar cu gândul. Aşa cum Sfântul Paisie Velicikovski a avut foarte mult de luptat cu concepţia unor monahi din Moldova privitoare la rugăciunea lui Iisus, tot aşa şi Cuviosul Irodion cu greu îi forma duhovniceşte pe părinţii din Lainici în acest duh isihast. Dar aşa a fost viaţa tuturor sfinţilor: o permanentă suferinţă, provocată de oameni, de diavoli sau de slăbiciunile trupeşti. I‑au trebuit Cuviosului Irodion zeci de ani ca să‑şi formeze discipoli şi ca să fie înţeles. Dragostea şi simţirea lui adâncă s‑au văzut şi atunci când episcopii şi autorităţile române au cerut ajutorul tuturor mânăstirilor în Războiul de Independenţă din 1877. Cu mare promptitudine, trimite din Lainici la Târgu Jiu 12 părinţi pentru a fi recrutaţi ca sanitari şi trimişi pe front, să îngrijească răniţii patriei.

Aveţi mai multe date şi mărturii despre Cuviosul Irodion? Pentru că Patericul românesc este destul de sărac în informaţii despre fostul stareţ de la Lainici.

Unul dintre discipolii săi, la care a ţinut foarte mult, a fost ieromonahul Iulian Drăghicioiu din Bumbeşti, judeţul Gorj. Acesta, locuind foarte aproape de mânăstire şi auzind de numele bun al Cuviosului Irodion, venea foarte des la el şi se spovedea. După ani de zile de ucenicie în lume, se hotărăşte să intre în mânăstire, pentru a se face monah. Astfel, în 1892, intră ca frate în Lainici, având numele de botez Ioan. Peste patru ani este tuns în monahism cu numele de Iulian. În 1898, cuviosul Irodion îi cere episcopului ca Iulian să fie hirotonit, invocând şi motivul lipsei de preoţi. Datorită faptului că în ultimii ani ai vieţii ieromonahul Iulian a fost o persoană foarte apropiată de egumenul Irodion, lui i‑au fost dezvăluite multe din tainele cuviosului. Una dintre proorocirile lui a fost aceea că, la scurt timp de la mutarea întru cele veşnice, Mânăstirea Lainici se va pustii, fapt care s‑a şi întâmplat: Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce leaţi dat lui Hristos. La 3 mai 1900, Cuviosul Irodion se mută la Domnul, iar în 1916 începe Primul Război Mondial. Valea Jiului a fost cuprinsă integral în acest război. Armatele germane au distrus toată mânăstirea, arhiva a fost arsă, clopotele au fost topite, iar biserica a fost transformată în grajd. Unii călugări au fost deportaţi în Germania, iar alţii au fugit pe unde au putut, ca să se salveze. Între 1916 şi 1919, mânăstirea a fost pustiită complet. Printre călugării deportaţi în Germania se afla şi Iulian Drăghicioiu, care de altfel va muri intr‑un lagăr aidoma unui martir pentru Hristos.

De unde aţi aflat atât de multe despre acest ieromonah, Iulian Drăghicioiu?

Ambele portrete, ale Cuviosului Irodion şi ieromonahului Iulian, s‑au aflat în mod minunat. Chipul Cuviosului Irodion s‑a păstrat în mod miraculos, din stareţ în stareţ, până astăzi în mânăstire, fotografia datând din 1897, iar al părintelui Iulian a fost adus la mânăstire în vara anului 2008 de o strănepoată a dumnealui. Când ne‑a adus acea fotografie, am avut un sentiment de împlinire şi, în acelaşi timp, parcă de refacere a familiei monahale de la Lainici pe acest pământ, totodată trezindu-mi un mai mare interes pentru cercetarea vieţii monahale de aici. Am trăit o bucurie de nedescris în momentul acestei revelaţii istorice. După aproape 100 de ani, apare fotografia unui părinte, despre existenţa căruia n‑am ştiut nimic, însă parcă presimţeam că este ceva foarte important. Apare dintr‑o dată un ucenic de‑al Cuviosului Irodion! Să fie aceasta doar o simplă întâmplare?… Pe spatele fotografiei stătea scris: Iulian Drăghicioiu călugăr la Mânăstirea Lainici, judeţul Gorj, luat prizonier de trupele germane în toamna anului 1916 de la mânăstire şi dus în Germania, unde a murit intrun lagăr german”. Semnează: Dumitru Drăghicioiu (probabil un nepot, în prima jumătate a secolului al XX‑lea). Am socotit această fotografie tot ca pe o mărturie din viaţa Cuviosului Irodion, după ce am cercetat documentele de arhivă pe care le‑am putut găsi. Omeneşte, am considerat‑o ca pe o coincidenţă divină, căci nimic nu este întâmplător: cine are ochi de văzut, să vadă! Avva şi ucenicul sunt redescoperiţi împreună ca‑ntr‑o mărturie comună şi completă.

Altceva se mai ştie despre acest ucenic al Cuviosului Irodion?

Da. Mai avem o mărturie despre el. Dragostea pe care i‑a purtat‑o ieromonahul Iulian Drăghicioiu Cuviosului Irodion se regăseşte şi în cererea pe care a făcut‑o stareţul Teodosie Popescu în 1907, la 7 ani de la mutarea la Domnul a Cuviosului Irodion, pentru a‑i dezgropa osemintele şi în care specifică cu insistenţă că ieromonahul Iulian este pregătit să dezgroape osemintele. Stareţul Irodion se mutase la Domnul pe data de 3 mai 1900 şi fusese înmormântat pe 5 mai. La mormântul său se făceau minuni şi aveau evlavie atât monahii, cât şi credincioşii. Exista o tradiţie monahală athonită după care, la 7 ani de la moarte, se dezgropa trupul monahului, se spăla cu vin, se făcea slujba înmormântării din nou şi se punea în osuar, acolo unde exista. La mânăstirile, unde nu exista osuar sau gropniţă, se înmormânta la loc, în acelaşi mormânt. Chiar dacă erau descoperite astfel sfinte moaşte, nu puteau fi certificate, pentru că mai trebuia să treacă câteva zeci de ani de zile. Aceasta pentru că se întâmpla ca unele oseminte, din motive anatomice, fizice, sau datorită mediului biologic, să nu putrezească şi, pentru a nu se produce vreo greşeală, se puneau la loc. După care timpul şi evlavia credincioşilor făceau să se descopere dacă sunt sfinte moaşte sau nu. Dacă exista o evlavie deosebită faţă de acel sfânt, dacă se simţea cu adevărat o corespondenţă în duh între cuvios şi închinători, atunci se lăsa descoperit sfântul. Aşa se face că majoritatea sfinţilor au fost canonizaţi după zeci şi sute de ani. Tot atunci li s‑au descoperit şi sfintele moaşte. Zic majoritatea, pentru că, bineînţeles, au fost şi cazuri excepţionale, când s‑au făcut canonizări mai repede. Observăm că sfinţii români din secolul al XIX‑lea au fost canonizaţi în secolul al XX‑lea sau chiar al XXI‑lea. De exemplu, stareţul Gheorghe de la Cernica se mută la Domnul în anul 1806 şi este canonizat în 2005, după 199 de ani, Sfântul Calinic de la Cernica se mută la Domnul în 1868 şi este canonizat în 1955, Sfântul Grigorie Dascălul se mută la Domnul în anul 1834 şi este canonizat în 2005. Tot timpul Biserica a fost foarte precaută şi prudentă cu canonizările. Socotim că sfinţii se descoperă în momentul când sunt solicitaţi în rugăciune de oameni, când simt o mare dragoste faţă de ei, când le simt ajutorul lor şi se împrietenesc cu ei. Şi toate acestea se fac în timp, prin nevoinţă, sinceritate, dăruire, respect şi evlavie faţă de acei sfinţi. Părintele ieromonah Iulian Drăghicioiu era intr‑o permanentă relaţie în duh cu stareţul său, îl pomenea permanent la rugăciunile sale personale şi din biserică. Nu putea să îl uite pentru că el îl învăţase alfabetul duhovnicesc isihast. Simţea vizibil ajutorul lui şi observa minunile ce se făceau la mormântul cuviosului cu oamenii care veneau cu credinţă şi mijloceau ajutorul lui. Deja se dusese vestea despre sfinţenia Cuviosului Irodion în împrejurimi. La 5 mai 1907, exact la 7 ani de la înmormântarea stareţului Irodion, părintele Iulian Drăghicioiu, cu multă evlavie, frică şi cutremur, dezgroapă osemintele. Însă din pricina vicisitudinilor istoriei, nu avem detalierea acestui moment şi nu‑l cunoaştem oficial. Dar tradiţia a consemnat că în momentul dezgropării s‑ar fi găsit moaştele Cuviosului Irodion întregi şi neputrezite. A fost informat episcopul Râmnicului, Atanasie, despre acest fapt, iar acesta ar fi exclamat: Aista miai fost, Irodioane?, adică „Chiar aşa om sfânt mi‑ai fost, Irodioane?”. Dar, cum aminteam, conform tradiţiei monahale a fost pus înapoi în groapă, deoarece în Mânăstirea Lainici nu exista osuar sau gropniţă. De atunci povestea moaştelor Cuviosului Irodion s‑a închis intr‑un mare mister.

Adică?

Se pare că au mai fost căutate şi nu s‑au mai găsit. Urmează după această dezgropare Primul Război Mondial, cu gravele daune provocate mânăstirii, epoca celui de‑Al Doilea Război Mondial, apoi perioada comunistă, care a perturbat foarte mult viaţa monahală din Lainici. S‑a transmis însă, din generaţie în generaţie, că s‑ar mai fi dezgropat osemintele Cuviosului Irodion în perioada interbelică de către stareţul Visarion Toia, de asemenea şi de către stareţul Calinic prin anii 1950‑1960, iar prin anii 1983, de către stareţul Caliope, dar nu au mai fost găsite sfintele moaşte.

Aşa ştiu şi eu: că părintele Visarion Toia a venit ca stareţ în primăvara lui 1929 şi în toamna aceluiaşi an a şi dezgropat moaştele cuviosului. A precizat Episcopiei că a aflat moaşte şi nu oase şi a întrebat apoi Râmnicul cum să procedeze cu ele. I sa spus să le reîngroape. Părerea mea este că părintele a făcut asta datorită râvnei şi evlaviei credincioşilor, care probabil căi căutau osemintele, ştiind că avea putere asupra duhurilor rele.

Este o ipoteză. Cu exactitate nu putem şti, deocamdată, cine le‑a îngropat acolo unde le‑a îngropat. Moştenind această nebuloasă, acest mister, ne‑a fost teamă să abordăm acest subiect, cu toate că ni se părea foarte provocator. A fost lăsat timpul să‑şi spună cuvântul. După 1989, s‑au făcut afirmaţii gratuite şi nefondate referitoare la acest subiect de massmedia şi chiar de unele persoane bisericeşti, considerandu‑ne ignoranţi, necredincioşi, delăsători şi acuzandu‑ne că nu vrem să dezgropăm sfintele moaşte. Atitudini şi acuzaţii ce ne‑au afectat, deoarece nu erau adevărate. Dar am răbdat cu nădejdea că se vor elucida cândva toate aceste lucruri. Mitropolitul Nestor, după 1995, mi‑a spus în nenumărate rânduri ca vrea să‑l canonizeze pe Cuviosul Irodion, dar pentru aceasta să merg să fac cercetări la arhivă. Îmi creştea inima la aceste iniţiative, însă pentru puţin timp, deoarece nu mă simţeam vrednic, nu ştiam, nu puteam, nu înţelegeam cum să fac asemenea lucrare. Mitropolitul Teofan, de asemenea, după anul 2000, dorea foarte mult să facă această canonizare, dar nu s‑a putut: nu a fost timpul… Îmi spunea cineva, în trecut, că a cunoscut un ierarh care pomenea pe toţi înaintaşii săi care au cârmuit eparhia respectivă din cele mai vechi timpuri până la el. Şi o făcea cu foarte multă evlavie, cu dragoste faţă de ei, cu respect şi cu pasiune, nu formal, ci din toată inima, ca pe un lucru firesc. Îi pomenea ca pe nişte rude de‑ale sale, ca pe nişte prieteni şi părinţi în acelaşi timp. La un moment dat m‑am gândit cât de mare dreptate avea: dacă pomeneşti pe înaintaşii tăi, nu ai decât de câştigat. Pe de o parte îi ajuţi cu rugăciunile tale pe aceia care au nevoie, iar, pe de altă parte, cei care s‑au mântuit sau sunt sfinţi, te ajută ei pe tine. În orice caz, comuniunea cu ei în rugăciune este foarte importantă, faci câţiva paşi în transcendent, te familiarizezi cu atemporalul, te împrieteneşti cu veşnicia şi cu locuitorii ei. Acestea fiindu‑ne spuse, ne‑au rămas la inimă şi am început şi noi la mânăstire să‑i pomenim la fiecare slujbă pe cei mai importanţi stareţi, în frunte cu egumenul Irodion. Şi intr‑adevăr, pomenindu‑i cu multă dragoste, parcă simţeam cum ne intersectăm în duh şi în trăire. Cea mai mare bucurie o simţeam la pomenirea de la Sfânta Liturghie, începând cu proscomidia până la ieşirea cu Sfintele Daruri.

Bun lucru, părinte! Şi totuşi, de ce tocmai acum aţi purces la căutarea moaştelor cuviosului şi nu mai devreme, sau chiar mai târziu?

Actualul Mitropolit al Olteniei, ÎPS Irineu, a demarat procesul canonizării de la sfârşitului anului 2008, începând cu cercetarea istorică în arhive, pe de altă parte, însă, a dorit să argumenteze sfinţenia cuviosului prin aflarea sfintelor sale moaşte. Având mare evlavie la Sfântul Calinic de la Cernica, ocrotitorul şi ctitorul Mânăstirii Frăsinei, de unde vine şi Înalt Prea Sfinţia Sa, ne‑a sugerat să facem rugăciuni stăruitoare către patronul spiritual al Cuviosului Irodion, Sfântul Calinic de la Cernica. Am făcut cunoscută dorirea ÎPS Mitropolit Irineu obştii Mânăstirii Lainici şi am hotărât apoi ca să facem dezgroparea moaştelor în Postul Mare. Am socotit că cea mai potrivită perioadă pentru această lucrare ar fi chiar prima săptămână, când se posteşte mai aspru, post negru până seara, sau când unii părinţi ţin post negru trei zile, până miercurea, când se împărtăşesc. Am încercat aceasta, dar nu am simţit nici un imbold să facem dezgroparea. Am zis apoi s‑o facem la mijlocul postului, însă nici atunci nu am avut tragere de inimă. Ne‑am consultat, din nou, cu ÎPS Mitropolit Irineu pe 1 aprilie 2009 şi ne‑a povăţuit:Părinte stareţ, săptămâna viitoare, sâmbătă, pe 11 aprilie, prăznuim pe Sfântul Calinic, deci să facem dezgroparea în ajunul sărbătorii şi săl rugăm pe Sfântul Calinic să nil descopere. A fost mitropolitul intr‑un gând cu noi, pentru că venisem să‑i propun chiar acest lucru! La auzul acestui sfat, mi‑am dat seama cât de importantă este binecuvântarea şi sfatul arhiereului, adică să faci lucrurile cu binecuvântare. M‑am întors la mânăstire cu o mare bucurie şi uşurare. Am spus tuturor părinţilor şi fraţilor din mânăstire că săptămâna viitoare vom avea cel mai mare examen de dat, dezgroparea moaştelor Cuviosului Irodion. Vom găsi ceva, nu vom găsi, mila Domnului să fie! Am rânduit ca în acea săptămână toată mânăstirea să ţină post negru în fiecare zi, aşa cum făceam în prima săptămână. În plus, să citim Acatistul Sfântului Calinic şi să facem metanii câte putem la Sfântul Calinic şi să‑l rugăm: „Sfinte Ierarhe Calinic, de este voia lui Dumnezeu, descoperă sfinţenia Cuviosului Irodion”. Am hotărât să facem metanii cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dacă este voia Ta, descoperă sfinţenia Cuviosului Irodion”, sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Irodion, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul”. Am început marea săptămână cu postul şi cu rugăciunile sus amintite. Intr‑adevăr, sâmbătă, 11 aprilie, era prăznuirea Sfântului Calinic şi miercuri, 8 aprilie, era chiar pomenirea apostolului Irodion, unul dintre cei 70 de apostoli. Ce coincidenţă minunată! Mitropolitul Irineu a venit de joi seara la mânăstire, pentru ca a doua zi de dimineaţă să începem dezgroparea. Aşa cum este rânduiala liturgică, vinerea se săvârşea Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite unită cu Vecernia, chiar a Sfântului Calinic. Simţeam noi cum Sfântul Calinic, al cărui duhovnic şi ucenic fusese cuviosul, veghează lângă noi. La ora 7.30 am început să săpăm, în prezenţa ÎPS Mitropolit Irineu. Am săpat, iar la fundul gropii am dat de nişte oseminte – la care se mai umblase – şi de două cărămizi neinscripţionate. Era, în tradiţia monahală, obiceiul ca atunci când murea un călugăr să se facă o cărămidă din lut, pe care să se scrie numele, data naşterii şi a morţii eventual şi ce era el: monah, ieromonah etc. După aceea se ardea în cuptor şi se punea sub capul celui mort. Aşa se face că după sute de ani se putea descoperi acea cărămidă şi se putea şti ale cui oseminte erau cele găsite. Căutam cu fervoare, doar‑doar vom găsi cărămida cuviosului Irodion. Nu erau însă nici osemintele lui, nici cărămida, cu toate că săpasem în mormântul lui. Dezamăgire şi tristeţe mare: mormântul era practic gol! Mitropolitul a poruncit să se sape mai la vest. S‑a săpat, iar a doua zi am dat de un alt mormânt, care era intact, identificat prin cărămida care era sub craniu şi pe care scria Mitrofan Schimonahul +1869 – un monah care a venit în timpul stăreţiei Cuviosului Irodion l‑am dezgropat cu multă atenţie, sperând că pe cărămidă va scrie numele Cuviosului Irodion. Iarăşi dezamăgire! Mitropolitul a poruncit atunci să săpăm în cealaltă direcţie, spre est. Am aflat un alt mormânt, al unui monah Atanasie, aşa cum scria pe cărămidă. Tristeţe vecină cu deznădejdea: nu‑l găseam pe Cuviosul Irodion! Unde era? În mormântul său era altcineva!

Bine, dar cum se poate aşa ceva? Crucea nu era pe mormântul lui? Doar lăsase cu limbă de moarte să fie îngropat lângă altar şi acolo era acel mormânt!

De jur‑imprejurul bisericii vechi sunt zeci de morminte, datând de sute de ani. Crucile acestor morminte au fost distruse de amintitul vandalism din Primul Război Mondial şi nu s‑au mai putut identifica exact monahii ce‑şi dormeau somnul de veci dinainte de 1914. Probabil că şi mormântul stareţului Irodion avusese aceeaşi soartă. Atunci însă privirile mi s‑au intersectat cu cele ale ÎPS Irineu, pline de dezamăgire. Mitropolitul s‑a ridicat, a ieşit în curte, s‑a dus la chilie şi s‑a rugat fierbinte Sfântului Calinic. Noi, în groapă, ne rugam cum puteam. S‑a întors după o vreme. Ce facem? La care Mitropolitul a zis: „Săpăm până găsim moaştele!”. Nu mi‑am putut opri un gând care‑mi spunea: „Unde să mai săpăm? Numai dacă o luăm roată, pe lângă biserică!”. Îmi pierdusem aproape toate speranţele. Îmi ziceam: „Doamne, nici măcar nu este mormântul Cuviosului Irodion!”. Mi se năruia legenda Luceafărului de la Lainici! Se spunea că în primul Război Mondial a fost distrusă chiar şi crucea lui. Abia după 1930 s‑ar fi identificat mormântul, după spusele localnicilor care l‑au cunoscut. Acum însă nu mai ştiam ce era de făcut!… Şi l‑am auzit atunci pe mitropolit spunând muncitorilor să sape… mai jos. Îmi ziceam: „Unde să mai săpăm, că este fundul gropii?!”. Ei au făcut ascultare, au săpat mai jos în stânga, în dreapta. La un moment dat au observat că parcă era mai moale o parte a pământului de pe fundul gropii. Au luat încet şi au pus deoparte acel noroi. Se întrezărea parcă un mic contur pe fundul gropii: al unei alte gropi mai mici şi mai mocirloase. În mod normal, un mormânt are cam 2/1 metri, însă aici se contura o groapă mai mică, de aproximativ 1,2/0,6 metri. Încetul cu încetul am scos tot acel noroi şi am aflat… un toc de bocanc! Şi totuşi mă întrebam cum putea ajunge un toc de bocanc la adâncimea aceea de peste 2 metri? Au mai săpat muncitorii şi’au mai găsit două-trei cuie aproape descompuse de rugină. Începeam să am din nou speranţe. „Aceste cuie trebuie că sunt un semn. Până acum n-am dat de niciun cui la nici un mormânt”, gândeam în acele momente. Ajunsesem cu săpatul în mocirlă la 2,3 m adâncime, cu acea mică groapă. Primul semn: apare o primă parte a osemintelor, de o culoare maroniu‑portocalie ieşită din comun, asemenea lemnului de stejar. Nu era culoarea oaselor normale, cum fuseseră cele dinainte. Cu atenţie, băieţii mi‑au dat primele oase. În momentul când am pus mâna pe ele, m‑am cutremurat. Acele oase erau nefiresc de uşoare, de câteva ori mai uşoare decât orice os normal. Toate oasele de la ceilalţi părinţi îmi trecuseră prin mâini, le ştiam deja greutatea. Dar în momentul când am pus mâna pe acela, am strigat: Acesta este sigur Părintele Irodion! Este foarte uşor. Este ca paiul de uşor!. Băieţii care săpau au strigat:Miros foarte frumos oasele acestea, părinte!. Lacrimile ne‑au năpădit. Lăcrima şi mitropolitul. Lacrimile au fost bucuria noastră tainică. După aceea am luat din acea mocirlă bucată cu bucată din moaştele cuviosului; în final, s‑a adeverit această descoperire prin aflarea cărămizii Cuviosului Irodion, pe care scria: Protosinghel Irodion Ionescu 18211900. Stareţ al Mânăstirii Lainici… şi încă câteva cuvinte greu lizibile. Lemnul din care fusese făcut acel sicriu mic putrezise de tot, n‑am mai găsit nici măcar o bucată din el, însă forma lui rămăsese imprimată în lutul gropii. Asemenea şi cuiele care au fost bătute în sicriu ruginiseră până aproape de dezintegrare. Totul era descompus în acea mică groapă, doar sfintele moaşte nu aveau nimic, osemintele fiind întregi.

Da, am observat şi eu diferenţa faţă de oasele celorlalţi, care sar fi făcut pulbere dacă le strângeai doar în mână, pe când osemintele cuviosului aveau consistenţă, erau, cum se spune, „întregi”. Şi pe mine ma frapat culoarea deosebit de plăcută a moaştelor stareţului Irodion!

Ai fi zis că acea mocirlă, în loc să le descompună, parcă le conservase mai bine. Şi când te gândeşti că moaştele stătuseră îngropate chiar sub streaşina bisericii, deci umiditatea fusese şi mai mare în mormântul său! Această mare descoperire confirmă chiar sfinţenia Cuviosului Irodion şi a moaştelor sale, deci s‑a dezvăluit taina sfinţeniei Luceafărului de la Lainici. Iată cum ieromonahul Iulian Drăghicioiu, în 1907, l‑a deshumat pe cuviosul şi l‑a reîngropat mai jos, intr‑o raclă mai mică, pe care a ascuns‑o ca pe o comoară la 2,5 m adâncime, sub mormântul iniţial, iar în mormânt a pus, pentru a‑i deruta pe căutătorii clandestini de moaşte, alte oase şi alte cărămizi. De aceea presupunem că, după reîngropare, s-ar mai fi săpat de cel puţin trei ori, fără a se găsi osemintele Cuviosului Irodion.

Există însă şi o altă ipoteză, care spune că părintele stareţ Visarion Toia lar fi îngropat astfel în 1929, tocmai pentru că, în timp, luase prea mare amploare evlavia la osemintele cuviosului, mai ales a celor stăpâniţi de duhuri necurate, care simţeau o alinare fie şi numai dacă stăteau în preajma mormântului său.

Da. Luând în calcul ascunderea moaştelor la o adâncime mai mare decât cea obişnuită (2,5 m faţă de 1,7 m), putem emite două ipoteze. Prima ar fi aceea că, la şapte ani de la mutarea la Domnul a cuviosului Irodion, ucenicul său Iulian Drăghicioiu, datorită minunilor care se făceau la mormânt, cere Episcopiei dezgroparea osemintelor. Se ştie din tradiţie că stareţul Irodion a fost făcător de minuni atât în timpul şederii sale în astă lume, dar şi după ce a murit. La mormântul său veneau oameni să se vindece de unele boli, alţii veneau să scape de duhurile necurate. Deci era foarte căutat chiar şi în mormânt. De aceea, părintele Iulian a cerut dezgroparea la şapte ani, însă, conform tradiţiei, după cum am amintit, trupul a fost pus înapoi în mormânt – desigur la porunca episcopului.Probabil ca unii monahi din evlavie, poate chiar şi credincioşi, au dezgropat mormântul şi au luat diferite părţi din trupul Cuviosului Irodion. Aşa se explică de ce, în momentul când l‑am dezgropat, nu l‑am găsit în mormântul iniţial, ci ascuns mai jos, iar în mormântul lui puse alte oseminte. Cei care mai târziu îl vor fi căutat n‑au mai găsit sfintele sale moaşte. Un lucru care pare să susţină această ipoteză este faptul că la dezgropare am găsit părţi lipsă din trupul cuviosului: mâinile şi câteva coaste. E clar că acestea au fost luate în mod expres cândva şi poate tocmai ca să se împiedice această vandalizare au fost reîngropate intr‑un mod mai puţin comun. Şi acest lucru ascunde o taină, pentru că aproape jumătate din moaştele cuviosului nu le-am găsit! Or, ele nu puteau fi descompuse, ci, pur şi simplu, lipseau. Asta înseamnă, cu siguranţă, că părticele din moaştele sale sfinţesc deja necunoscute antimise ale bisericilor noastre! Poate că noi am reîntregit şi redat astfel evlaviei creştine pe sfântul Irodion întreg, descoperind această parte a moaştelor sale, pentru că parte din el era tăinuit în acest mormânt, în timp ce cealaltă parte tot în tainică cinstire rămâne, pe altare necunoscute… Este posibil ca părintele Iulian Drăghicioiu să fi ascuns cu adevărat această comoară în 1907, pentru ca, după 102 ani, în 2009, să fie găsită de nevrednicia noastră!

– Şi cealaltă presupun cămi dă mie dreptate, nu?

– Da. Cealaltă ipoteză, bazată şi pe mărturia părintelui Ioanichie Bălan din Patericul Românesc, spune intr‑adevăr că părintele Visarion Toia (stareţ în Lainici între 1929 –1951), prin anii ’30, pe când era proaspătul egumen al acestei mânăstiri, ar fi dezgropat osemintele, punandu‑le intr‑o raclă mai mică, şi le‑ar fi reînhumat mai în adâncime, tot din cauza căutătorilor de moaşte sfinte. Spre a‑i deruta pe toţi aceşti profanatori, ar fi îngropat alte oseminte în mormântul iniţial. Cu privire la această părere noi am avea două obiecţiuni. În anul 1929, când venise părintele Visarion Toia în Lainici, trecuseră deja aproape 30 de ani de la mutarea la ceruri a cuviosului Irodion şi ar fi putut să facă demersuri la Episcopie pentru ca moaştele să fie puse la închinare. Nu am găsit nici o mărturie în arhive în acest sens. În al doilea rând, nu suntem de acord cu această ipoteză, deoarece avva Calinic Cărăvan (egumen între 1952‑1974), următorul stareţ după părintele Visarion, nu ne‑a destăinuit nimic despre acest fapt. Or, este puţin probabil să stea ascunsă o asemenea comoară lângă noi, fără ca părintele Calinic să ne‑o destăinuie – mai ales după 1989, când nu mai existau nici un fel de oprelişti.

Dar, părinte, lucrurile acestea se pot interpreta şi altfel…

– Se prea poate. Este posibil ca părintele Calinic Cărăvan să nu fi spus nimic celor din obşte pentru că nu venise încă timpul, sau nu avea cui să destăinuie taina aceasta, sau chiar suspiciunea că regimul comunist nu ar fi admis o asemenea descoperire. Se pot găsi explicaţii destule. Lucru curios este însă că nici părintelui stareţ Caliope nu i‑a destăinuit această taină. Ştim cu certitudine că în 1983 părintele Caliope a săpat intr‑o noapte şi a găsit acele oseminte străine pe care le‑am aflat şi noi, dar, derutat fiind şi crezând că acestea erau intr‑adevăr ale cuviosului Irodion, a astupat mormântul la loc, închizând astfel şi subiectul. Şi se mai poate face încă o deducţie: e posibil ca avva Calinic să nu fi ştiut nici el că egumenul său, Visarion Toia, a reîngropat moaştele într-un mic sicriu la o asemenea adâncime, de 2,3 metri, pentru ca mai apoi să pună osemintele celor doi monahi la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 metri.

Nu cred că vom şti vreodată cu exactitate cine a îngropat astfel moaştele sfântului ca să le ferească de profanare. Însă bun lucru a săvârşit.

Aceasta a fost voia Domnului şi a Sfântului Irodion, ca ele să rămână tainice 109 ani. Aşijderea şi taina sfinţeniei vieţii „Luceafărului de la Lainici” a rămas nedescoperită până la acest început de veac. Îi mulţumim Cuviosului Irodion că ne‑a îngăduit a‑l descoperi: pe el şi sfinţenia vieţii lui. Pentru că moaştele lui tocmai aceasta confirmă: viaţa sfântă pe care a dus‑o în această lume. Mulţumim deopotrivă Sfântului Calinic că ne‑a ajutat să descoperim osemintele sfinte ale Cuviosului Irodion, pe care, pe bună dreptate, tot el l‑a numit „Luceafărul de la Lainici”. Pe bună dreptate, fiindcă Sfântul Cuvios Irodion ajunsese la mari daruri duhovniceşti în timpul petrecerii în această lume. Văzător cu duhul, el tămăduia oamenii suferinzi atât fizic cât şi spiritual. I se dusese vestea în toată Valahia şi până dincolo în Austro‑Ungaria, în Ţara Ardealului, că era izgonitor de duhuri necurate. Veneau oamenii cu felurite păsuri de peste tot din ţara românească. Se spune că a venit odată la cuviosul o femeie care i‑a adus nişte lapte. Femeia i‑a dăruit vasul cu laptele muls de la capra ei părintelui. Însă cuviosul a refuzat‑o categoric, zicandu‑i:

Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!

– Ba da, părinte, iertaţimă, de la capra mea este!

– Nu este de la capra ta!

– Ba, părinte, este de la capra mea, este proaspăt, acum lam muls.

Nu mai este de la capra ta. Ieri ai dato diavoluluiDe aceea nu mai pot să primesc laptele, de vreme ce nu mai este capra ta, pentru că tu ai dăruito singură diavolului.

Deci vădită fiind, femeia şi‑a mărturisit păcatul, cerând iertare şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n‑a mai drăcuit.

Sfântul Calinic de la Cernica am înţeles că venea deseori în Lainici, mai ales după ce Cuviosul Irodion a devenit duhovnicul lui. Despre el nu se păstrează în memoria Lainiciului nimic, nici o întâmplare sau vreo zicere?

Sfântul Calinic, pe când era episcop la Râmnic, venea foarte des în Lainici. Se consemnează în viaţa lui că odată, în drum spre Lainici, a fost întâmpinat lângă Târgu Jiu, de către o familie de boieri, cărora le murise tatăl de câţiva ani şi nu putrezise. Faptul acesta îl constataseră în momentul când l‑au dezgropat, deoarece acest mort se prefăcuse în moroi (strigoi) şi deranja tare mult familia, umblând noaptea prin casă şi făcând diferite zgomote. Aceştia au fost învăţaţi de către preoţi să‑l dezgroape şi să‑i facă din nou slujba de înmormântare cu mai mulţi preoţi şi chiar episcopi. Lucru pe care l‑au şi făcut. Când l‑au dezgropat, l‑au aflat neputrezit. I‑au făcut mai multe slujbe cu preoţi, dar degeaba. Au auzit că vine Sfântul Calinic spre Lainici şi l‑au rugat prin protopop să vină şi la ei acasă şi să facă rugăciune mortului lor. Sfântul Calinic a venit la ei de cu seară şi a făcut Vecernia la biserica respectivă. Toată noaptea sfântul a petrecut‑o apoi în rugăciune. Dimineaţa a mers la biserică pentru a face Sfânta Liturghie cu Parastas. Au dezgropat mortul care era neputrezit ca o stană de piatră. L‑au rezemat de biserică. Toată lumea era cutremurată de acest caz. Sfântul Calinic a făcut Liturghia, unde l‑a pomenit în mod special pe răposat, făcând chiar Liturghia spre pomenirea lui. După aceea a făcut slujba parastasului. Când a ajuns la sfârşitul parastasului, la cele două rugăciuni de dezlegare, toată familia celui mort a îngenuncheat şi se ruga pentru iertarea lui. Sfântul Calinic a pus epitrahilul şi omoforul pe trupul celui mort şi a început a citi cele două rugăciuni de dezlegare. Pe măsură ce se citeau rugăciunile trupul mortului a început să se descompună văzând cu ochii. La sfârşitul rugăciunilor, n‑a mai rămas decât o grămadă de nisip şi câteva oase. Acest boier făcuse multe şi grele păcate, din care cauză nu putrezea. Numai Sfântul Calinic l‑a putut dezlega de aceste mari păcate. De asemenea, o altă minune care se povesteşte în viaţa Sfântului Calinic este tot legată de venirea sa în Lainici şi după urcarea la Locurele, schitul din munte care a fost chiar sfinţit de Sfântul Calinic în 1860. Nu ştim exact dacă era şi cuviosul Irodion de faţă, dar presupunem că era, deoarece socotim că era puţin probabil ca stareţul Irodion să‑l lase pe Sfântul Calinic să urce la schit fără a‑l însoţi. La coborâre, Sfântul Calinic se opreşte mai jos de schit, se aşază pe o piatră şi începe să plângă. „Ce s‑a întâmplat, Prea Sfinţia Voastră?”, îl întreabă ucenicul. La care Sfântul Calinic răspunde: „Nu credeam să trăiesc să văd schimbat un alt stareţ la Cernica. Stareţul Nicandru a murit”. Acesta era cel pe care îl lăsase Sfântul Calinic în locul său la Cernica, după plecarea sa la Episcopia Râmnicului. Când a ajuns la Episcopie, ucenicul s‑a interesat şi, intr‑adevăr, în acea zi, la acea oră, stareţul Nicandru murise

Ştiu că Sfântul Calinic avea trei mănăstiri la care ţinea foarte mult: Cernica, Frăsinei şi Lainici.

Da. Le‑am putea numi triada mănăstirilor sale de suflet! A ţinut mult la mânăstirea noastră. Referitor la relaţia sa duhovnicească cu Cuviosul Irodion mai avem consemnată şi o altă întâmplare. La biroul episcopal, Sfântul Calinic era împreună cu ucenicii săi, fraţii Baldovin, împlinind unele lucrări. La un moment dat, Sfântul Calinic se ridică de pe scaun şi binecuvântează în văzduh, făcând semnul crucii şi zicând: „Domnul”. Fraţii Baldovin, rămaşi uimiţi, l‑au întrebat: „Ce s‑a întâmplat, Prea Sfinţia Voastră?”. Şi sfântul le‑a răspuns: „Tocmai mi‑a cerut binecuvântare stareţul Irodion de la Lainici, ca să facă un lucru”. Iată că pentru sfinţenia vieţii sale Cuviosul Irodion s‑a învrednicit a comunica în duh şi de la distanţă cu Sfântul Calinic şi iată că şi toate le făcea cu binecuvântare! Multe alte minuni se vor fi întâmplat în timpul vieţii Cuviosului Irodion, însă vicisitudinile istoriei au făcut să dispară multe amintiri ale acestor minunate întâmplări. Cu toate acestea, mulţumim Bunului Dumnezeu, Maicii Sale celei Preacurate, Sfântului Calinic de la Cernica şi Cuviosului Irodion că ne‑au ajutat să elucidăm această mare taină!

Se pare că aţi avut dreptate când miaţi spus odată că „taina se descoperă tot tainic”.

Descoperirea acestei taine a Luceafărului de la Lainici va aduce inexprimabile bucurii duhovniceşti pentru vieţuitorii Mânăstirii Lainici, dar şi pentru toţi închinătorii români care vor cinsti pe acest mare sfânt, ce încheie pleiada secolului XIX a şirului de sfinţi ai neoisihasmului românesc. Sfântul Cuvios Irodion este ultima verigă a acestui lanţ al neoisihasmului românesc, care a început cu Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ, şi a continuat cu stareţul Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul – Mitropolitul Ţării Româneşti, Sfântul Calinic de la Cernica, duhovnicul şi mentorul stareţului de la Lainici. Iată cât de tainică şi adâncă este legătura aceasta între sfinţi! Sfinte Cuvioase Părinte Irodion, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi!

Şi drept încheiere, părinte, ce ar mai trebui să ştie cei ce citesc aceste rânduri?

În 1997, datorită evlaviei către sfintele moaşte şi către tot ce are Biserica Ortodoxă mai sfânt, m‑am ocupat de editarea volumului Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, carte tipărită cu binecuvântarea Mitropolitului Nestor al Olteniei. În această lucrare am argumentat, după puţina mea pricepere, trei mari minuni din Biserica Ortodoxă: apa sfinţită care nu se alterează niciodată, apariţia Sfintei Lumini în chip vizibil la Ierusalim şi, bineînţeles, despre sfintele moaşte. Întotdeauna am dorit să avem sfinte moaşte la Mânăstirea Lainici. Am călătorit în mai toate ţările ortodoxe: Rusia, Ucraina, Grecia, ba chiar şi chiar în Apus (Italia), pentru a obţine părticele de sfinte moaşte spre cinstire, dar şi ca binecuvântare. Cu rugăciuni şi mulţumită bunăvoinţei Domnului am obţinut. Însă Bunul Dumnezeu m‑a copleşit cu bunătatea Sa şi iată a făcut să ne deschidem ochii sufletului şi să vedem că stăm chiar pe o comoară duhovnicească de netăgăduit. Aceasta ne‑a învăţat că relaţia personală şi directă cu sfinţii, după ani de comuniune în rugăciune, aduce roadă bogată. Dacă‑i iubim pe sfinţi cu adevărat, ei ne răspund cu inimaginabile daruri, la timpul de ei ştiut. În 1998, am pictat în altarul bisericii noi din Mânăstirea Lainici pe sfinţii ierarhi Ignatie Briancianinov şi Dimitrie al Rostovului, la care aveam multă evlavie, datorită vieţii şi scrierilor lor. În 2003, am mers în Rusia să ne închinăm la sfintele lor moaşte cu dorinţa fierbinte de a aduce măcar o părticică din ele şi în mânăstirea noastră. Am ajuns chiar la hramul mânăstirii. Ierarhii locului ne‑au dăruit sfinte moaşte cu multă dragoste frăţească. În 2006, părintele stareţ Paisie de la Mânăstirea Noul Neamţ (Chiţcani) din Basarabia, la rugămintea noastră, a dăruit Mânăstirii Lainici trei părticele de sfinte moaşte de la trei cuvioşi mucenici din Athos: Eftimie, Acachie şi Ignatie, moaşte pe care le aveau în altarul mânăstirii. După un an, în timp ce cu un alt părinte priveam registrul iconografic, descifrând compoziţile şi sfinţii pe care i‑am recomandat pictorului să‑i zugrăvească în urmă cu 5 ani, uitandu‑mă cu atenţie pe zidul despărţitor dintre naos şi pronaos, am observat cu surprindere şi bucurie, că era pictat chiar actul martirajului celor trei cuvioşi părinţi din Athos în secolul XIX‑lea!… Deci i‑am pictat în 2002 în biserică şi, după patru ani, sfinţii respectivi, fără ca să realizăm noi, au venit în mânăstirea noastră!… De aceea, socotim că Sfântul Irodion s‑a lăsat descoperit după 109 ani şi pentru că au fost părinţi în mănăstirea noastră care au avut evlavie la el şi s‑au rugat mult pentru această desluşire a tainei sale (Dumnezeu să le răsplătească râvna şi credinţa!). Sper din tot sufletul ca cele spuse aici să fie spre întărirea credincioşilor cititori, spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi şi spre cunoaşterea şi cinstirea marelui isihast român, Sfântul Cuvios Irodion, venerabilul stareţ de la Lainici.

Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, cel ce ai biruit pe nevăzuţii vrăjmaşi, ajutăne şi pe noi să putem birui nenumăratele ispite ce ne împresoară şi să dobândim fericirea vieţii veşnice. Amin!

~~~+~~~


Arătare a Cuviosului Irodion în vedenia unei maici,

mai înainte cu un an de aflarea sfintelor sale moaşte

Duminică, 3 mai 2009, se împlineau exact 109 ani de la mutarea la ceruri a Cuviosului Irodion Ionescu. De aceea am hotărât ca la această Sfântă Liturghie, pe lângă parastasul şi pomenirea sa, să vorbesc la predică pentru a treia oară despre descoperirea sfintelor sale moaşte. Prima dată am vorbit despre aceasta, duminică, pe 12 aprilie, după ce le dezgropasem vineri, pe 10 aprilie, a doua oară vorbisem în noaptea de Paşti, după pastorala ÎPS Mitropolit Irineu. După Sfânta Liturghie am observat în biserică două maici de la Mânăstirea Polovragi, pe care de altfel le cunoşteam foarte bine. În predica acelei zile vorbisem cu dragoste, pe lângă subiectul zilei – „Duminica femeilor mironosiţe” –, despre punerea în mormânt a Domnului de către Iosif şi Nicodim, nicidecum de către vreun ucenic apropiat al Domnului, unul din cei doisprezece. Acest fapt m‑a impresionat profund. Este înmormântat de Iosif şi Nicodim, doi dintre oamenii importanţi ai vremii, dar nu de cei mai apropiaţi ucenici! Am făcut o legătură între prototipul acestei taine a vieţii pământeşti a Domnului cu viaţa Cuviosului Irodion: cum au trebuit să treacă 102 ani după repunerea sa în mormânt până când, prin nevrednicia noastră, s‑a descoperit această parte a tainei vieţii sale. După ce am miruit pe toată lumea, la sfârşitul Liturghiei, una din acele maici, pe nume Marina – pe care o cunoşteam de prin anii ’85, de când avea 11‑12 ani – cu o foarte mare bucurie, vine entuziasmată la uşa altarului şi spune emoţionată că doreşte să‑mi mărturisească ceva. Eu am acceptat cu bunăvoinţă. Însă, după ce mi‑a povestit în câteva minute despre visul‑vedenie pe care l‑a avut, referitor la Cuviosul Irodion, eu am reintrat imediat în altar fiindcă mi‑au dat lacrimile de emoţie. Nu mai puteam vorbi. Parcă nu mai voiam să ies din altar. După ce am revenit la starea pe care o numim noi îndeobşte „normală”, am ieşit afară din biserică căutând maicile, dar am constatat că plecaseră. „Nu‑i nimic”, mi‑am zis, „mă voi duce mâine la Mânăstirea Polovragi s‑o caut pe maica, să‑mi mai povestească încă o dată această minunată vedenie şi o voi consemna în scris, ca o mărturie vie a legăturii tainice dintre sfinţii din ceruri – pe care‑i invocăm în rugăciuni – şi acele suflete nevinovate care sunt sincere şi pot intra în acea legătură harică cu locuitorii cerului”. A doua zi, luni după‑amiază, am şi ajuns la Mânăstirea Polovragi, căutand‑o pe maica. Nu ştiam că o cheamă acum Marina, eu o cunoscusem pe când era o copilă de 11‑12 ani, şi o chema Veronica. Venea pe atunci la mănăstire împreună cu bunica ei din Vulcan – o femeie foarte credincioasă, pe nume Maria Tănăsoiu – şi lua parte în fiecare duminică şi sărbătoare la slujbele din mănăstirea Lainici. Ne era foarte familiară: un exemplu de creştin credincios practicant mai rar întâlnit. Micuţa Veronica, nepoata ei, era mai tot timpul la mânăstire. Există tradiţia ca la mormântul Sfântului Irodion să se aprindă mereu lumânări de către cei ce aveau evlavie la sfântul. Micuţa Veronica era una dintre cei ce se rugau şi aprindeau lumânări mereu la mormântul Cuviosului Irodion. Era nelipsită de la majoritatea privegherilor care se făceau în Mânăstirea Lainici. De multe ori fetiţa adormea în braţele bunicii, ori pe un scaun, sau o mai punea pe câteva perinuţe pe jos, în biserică. Părintele stareţ Caliope îi spunea mereu bătrânei: „Soră Maria, du fetiţa în cameră să se culce, că se chinuie sărmana dormind pe jos!”. Bunica Maria i‑a răspuns de multe ori: „Nu vrea, părinte, i‑am tot spus asta şi‑mi zice că vrea să doarmă în biserică, ca să asculte slujba”. Şi aşa micuţa Veronica şi‑a petrecut mult din copilărie în Mânăstirea Lainici, alături de minunata ei bunică. În 1990, Veronica avea 16 ani, terminase 10 clase şi o bătea gândul să meargă la mânăstire. Bunica ei se bucura mult de acest gând, dar nu şi‑l dădea pe faţă. Veronica, după cum mărturiseşte, a venit la Lainici, mânăstirea ei de suflet, să se roage şi să aprindă lumânări la mormântul Cuviosului Irodion, aşa cum făcea de când se ştia. A stat patru zile, tocmai de ziua sfintei Veronica, între 12 şi 15 iulie 1990. În urma acestei şederi la Lainici, s‑a hotărât să se închinovieze intr‑o mânăstire. Pe 16 iulie ajunge acasă, iar pe 17 iulie, de ziua Sfintei Marina, pleacă direct la Polovragi. Iată, Sfânta Marina a chemat‑o chiar de ziua ei şi i‑a dat numele de călugărie! Aceasta este pe scurt o parte din viaţa Veronicăi (maica Marina), care a crescut de mică la umbra crucii Cuviosului Irodion. De aceea nici cuviosul n‑a uitat‑o. Şi de atunci, din 1990, în fiecare an când merge pe acasă, pe la Vulcan, se opreşte mereu în Lainici, merge la mormântul cuviosului şi se roagă, aprinde lumânări, aşa cum făcea pe când era mică. O rugăciune fierbinte, din toată inima înălţată unui sfânt, nu rămâne nerăsplătită. Pentru că singurii care nu ne înşeală sunt locuitorii cerului: Dumnezeu cu sfinţii Săi… În cele din urmă, i‑am cerut dezlegare maicii stareţe s‑o lase pe maica Marina să‑mi mai povestească o dată minunata vedenie-vis. Maica mi‑a spus că ea, de regulă, nu ţine minte visele şi nu crede în vise, dar acea vedenie i‑a rămas întipărită în minte, în inima şi sufletul ei. Aude vocea Cuviosului Irodion parcă şi acum. A marcat‑o pentru toată viaţa. Mărturiseşte maica Marina: „Se făcea că mă aflam la Mănăstirea Lainici, cum obşnuiam să poposesc în fiecare an la rugăciune, amintindu‑mi cu drag de frumoasele clipe petrecute la mănăstire în vremea copilăriei mele… Eram la mormântului părintelui Irodion, aprinzând lumânări, când, parcă dintr‑o dată, s‑a desfăcut pământul şi cuviosul a ieşit şi s‑a înălţat în chip minunat, neatingând ţărâna. Toată lumea rămăsese înmărmurită, intr‑o linişte deplină. Văzând că părintele pleacă din mormânt, i‑am strigat să se oprească puţin şi să mă binecuvânteze (mă simţeam nevrednică să‑l pot atinge) şi‑am început să plâng văzând că nu stă măcar de vorbă cu noi. S‑a uitat milos spre mine cu privirea lui blândă şi s‑a retras deasupra mormântului său, privind în sus.

– Părinte, de ce nu mai rămâneţi cu noi? – l‑am întrebat atunci. În pământ e frig şi întuneric, iar sfinţia voastră sunteţi viu, cum o să mai staţi acolo?

Şi părintele, smerit, mi‑a răspuns foarte simplu:

– Nu a sosit încă timpul…

– Voi reveni aici anul următor, părinte. Văd că nu aveţi încălţăminte şi nici haine bune – n‑aş putea să vă aduc ceva când mă întorc?

N‑am nevoie de nimic, pentru că peste un an de zile părintele stareţ îmi va face haine

Nu pot descrie în cuvinte bucuria şi starea mea sufletească cu care am rămas după această vedenie. Mi‑a rămas în suflet binecuvântarea părintelui Irodion şi de atunci îl simt mereu aproape de mine, mangaindu‑mă în necazuri şi rugandu‑se pentru mine…“ După câtăva vreme de la această vedenie s‑a întâmplat că Mitropolitul Teofan a venit pe la Polovragi şi le‑a spus maicilor că are intenţia de a‑l canoniza pe Cuviosul Irodion. Maica s‑a bucurat tare mult la auzul acestor cuvinte. Era o coincidenţă divină pentru ea, dar n‑a îndrăznit să‑i spună mitropolitului visul ei. A mai mărturisit această vedenie doar maicilor din Polovragi. Nici când a mai trecut prin Lainici n‑a îndrăznit vreodată să‑mi spună ceva. N‑a fost voia sfântului. De atunci însă, de la acea vedenie, maica îl simţea ca pe un mare protector pe Sfântul Irodion. Şi avea o şi mai mare evlavie la el. După ce am dezgropat şi găsit moaştele Sfântului Irodion, maica a auzit de aceasta şi a cuprins‑o un dor nestăpânit să vină, să se închine la el şi să‑mi spună minunata întâmplare pe care a avut‑o. Şi a venit la mânăstire tocmai când a început Sfânta Liturghie din 3 mai, ziua când Sfântul Irodion se mutase la Domnul. Maica s‑a închinat la sfintele moaşte, mărturisind că n‑a trăit o asemenea bucurie de când se ştie, un asemenea har n‑a simţit la alte sfinte moaşte la care s‑a închinat. Cuviosul Irodion a copleşit‑o şi pe ea, la fel ca pe mulţi dintre oamenii credincioşi, cu marea sa sfinţenie. Se ştie că sfinţii ni se descoperă doar atunci când noi insistăm în rugăciune, când avem evlavie faţă de ei, îi respectăm, îi cinstim. Ei fac parte dintr‑o altă lume, dar cu toate acestea, sunt accesibili nouă, pământenilor. Planul spiritual depăşeşte planul fizic, timpul şi spaţiul. Totul depinde de inima şi evlavia noastră către ei. Dragostea şi respectul faţă de înaintaşi te sensibilizează şi te obligă faţă de trecut. Se întâmplă uneori că, deşi trăieşti în timpul prezent, prin ceea ce faci şi prin legăturile cu trecutul, acesta devine un prezent continuu, asemănător cu veşnicia. Socotim că şi Sfântul Irodion a aşteptat această clipă de reparaţie a trecutului, a aşteptat până când numărul slujbelor şi rugăciunilor L‑au determinat pe Dumnezeu să mai primească încă un prieten, încă un casnic al veşniciei. De aceea îl rugăm pe Sfântul Irodion să ne înţelepţească în ceea ce vom face mai departe, să ne ajute în disciplinarea noastră duhovnicească, deoarece fără nevoinţe nu putem ajunge la desăvârşire. Îi mulţumim Sfântului Irodion că a îngăduit a se lăsa descoperit, şi‑l rugăm să ne pregătească şi nouă un loc în care să ne întâlnim şi să trăim în veşnicie alături de marii plăcuţi lui Dumnezeu.

Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi. Amin!

Citeste si> Canonizarea Sf. Irodion de la Lainici

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Părintele Nicodim Bujor, autorul Aca­tistului Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, a trecut la Domnul

Preluare de la Cidade de Deus

Duminică, 30 ianuarie 2011, iubitul nostru părinte Nicodim Bujor s-a mutat la Domnul, la vârsta de 95 de ani, fiind înmormântat la 1 februarie în cimitirul sfântului aşezământ. Veşnică pomenire!

Părintele Nicodim Bujor s-a născut la 5 mai 1915 în Piatra Neamţ, la praznicul Sfintei Irina. În 8 septembrie 1942 a intrat în Mânăs­tirea Cer­ni­ca. A fost făcut ierodiacon de Prea Sfinţitul Eu­gen Laiu, stareţul Mânăs­tirii Antim, fost vicar la Cernăuţi. După 15 ani de slujire în treapta diaconiei, Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăces­cu, l-a ierotonit întru ieromonah. În 1955, Părintele Nicodim a participat la canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cer­nica, unde a slujit ca diacon şi s-a implicat cu tot sufletul şi toată energia în organizarea evenimentului. Tot sfinţia sa este autorul Aca­tistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.

Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis la înmormântare mesajul de condoleanţe în care a evidenţiat personalitatea Părintelui Protosinghel Nicodim Bujor. „Încă din vremea studenţiei şi-a îndreptat paşii către mănăstirea Cernica, la îndemnul profesorului său Grigore Pişculescu (Gala Galaction), care a întrezărit calităţile necesare unui «ostaş, având mijlocul încins cu adevărul şi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, având pavăza credinţei pentru a putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului» (Efeseni 6, 14-16)”.

Într-o perioadă grea pentru Biserică şi pentru slujitorii ei, alături de iniţiatorii mişcării “Rugului aprins”, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi alţii, Părintele Nicodim Bujor lupta pentru apărarea credinţei şi vieţii creştine, ameninţate de comunism. (…) În ceasurile de linişte şi inspiraţie duhovnicească a alcătuit file de acatiste – cum a fost Acatistul Sfântului Ierarh Calinic – dar şi acte, referate, procese verbale păstrate în Cancelaria mănăstirii Cernica. (…) Blând, paşnic şi doritor de linişte, în mănăstire sau în patul suferinţei, părintele Protosinghel Nicodim a fost un monah evlavios şi rugător, smerit şi râvnitor, asemenea părinţilor din Pateric. Plecarea sa dintre noi înseamnă o pierdere pentru obştea mănăstirii, pentru familia sa, dar şi toţi cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit (…)”, a subliniat Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel.

În preajma hramului Sfintei Parascheva de la Iaşi din toamna anului 2008, am avut bucuria de a luat binecuvântare de la acest părinte duhovnicesc. Am ascultat cu multă emoţie cum a alcătuit parintele Nicodim acatisul Sfântului Calinic de la Cernica. De aceea reproduc mai jos textul unui interviu din anul 2006 pe care parintele Nicodim i l-a acordat domnului Silviu-Andrei Vlădăreanu, căruia ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru permisiunea de a reproduce interviul, dar şi frumoasa fotografie ce ilustrează acest articol.

Amintiri despre Sfântul Calinic. Interviu cu Protos. Nicodim Bujor

Părinte Nicodim, cum v-aţi hotărât spre monahism?

Dorinţa părintelui Gala Galaction a fost să mă călugăresc. El îmi era duhovnic. Parcă îl văd cum spovedea în cimitirul de la Radu Vodă. Era şi singurul profesor universitar care predica desăvârşirea prin voturile mo­nahale: sărăcia, fecioria şi ascultarea. Când ţinea conferinţe în sala Mihai Viteazu a Fa­cultăţii de Teologie, nu mergeam niciodată singur, ci împreună cu d-l Teodor Dan, in­spec­tor la Culte, cu doamna Evloghia Ţârlea, cu familiile Fişta şi Zega, care ajutau zilnic cantina săracilor. Această cantină a patriar­hi­ei a funcţionat 40 de ani în strada Sfinţii Apostoli şi aici erau primiţi zilnic să ia masa 150 de oameni săraci. Ca student, ajutam şi eu. Marţea şi miercurea alegeam grâul, joia şi vinerea îl fierbeam, iar noaptea frământam pentru sâmbătă 20 de colive de sufletul voievozilor şi eroilor neamului.

Şi totuşi cum aţi intrat în mânăstire?

Era o zi luminoasă de septembrie, în anul 1942, când părintele Gala Galaction, care slujea la Radu Vodă, m-a adus de mână şi m-a prezentat părintelui Melchisedec Dumi­triu, secretarul Patriarhului Nicodim Mun­teanu. Când m-a văzut aşa slă­buţ, acela a zis: Ce va face el în mânăs­tire? însă pă­rin­tele Gala Galaction îmi amintesc că a re­plicat: Găina asta mică, să vedeţi ce ouă­toa­re are să fie!

În 8 septembrie 1942, am intrat în Mâ­năstirea Cernica. Gala Galaction sărbătorea 40 de ani de preoţie şi l-a invitat şi pe mi­nis­trul Cultelor de atunci, filosoful Ioan Pe­trovici. Stareţ era părintele Ioil Babaca. În aceeaşi zi m-au şi călugărit, iar părintele Gala Galaction a zis: Bucură-te, mânăstire, că fru­moasă floare-ţi vine!

Ce ascultare vi s-a rânduit?

Eu aveam ascultarea să predic şi să hră­nesc săracii. Chilie mi s-a dat la arhondaric cu vedere spre cimitir. Arhondar era părin­te­le Gherman Jardan din Basarabia, fost sta­reţ la Balaciu. În tinereţe, ca diacon, acesta slujise în prezenţa Ţarului Nicolae. El m-a întrebat: Câte limbi ştii? I-am răspuns: fran­ce­ză, germană, greacă, latină şi ebraică. Acum ai să înveţi o limbă nouă: sapă, hârleţ, târnăcop – mi-a răspuns cu drag părintele.

Împreună cu părintele Ro­man Stanciu, viitorul epis­cop vicar, trebuia să trecem pe la ferestrele chiliilor, anun­ţând slujba: Vremea cântării, ceasul rugăciunii!, şi să nu plecăm până nu auzeam răspunsul: Amin!, semn că acela se tre­zi­se. Slujba de noapte începea la 11 şi se termina pe la 3 dimineaţa. Urma o pauză după care se făcea Sfânta Liturghie. Tot timpul am dormit îmbrăcat în rasă, ca un soldat.

Nu era greu?

Nu mă simţeam în trup. Am trăit zile şi nopţi ca într-o nuntă divină. Vedeam toa­tă atmo­sfe­ra Mânăstirii Cer­nica într-o lu­mină mare. [superb – n.m.]

Ştiaţi ceva despre Sfân­tul Calinic înainte de a in­tra în Mânăstirea Cernica?

Pe Sfântul Calinic l-am ştiut înainte de canonizare. Citisem o broşură reeditată de proto­ie­reul Lungulescu, după scri­erile părinţilor Pro­ta­sie şi Ca­si­an Cernicanul, ultimii cro­nicari ai Ţării Româneşti, cum i-a numit Ni­colae Iorga.

După ce am intrat în mânăstire, spălând într-o zi pe jos în biserică, am găsit sub sca­unul arhieresc un sul de hârtie scris cu literă chirilică, vechi de peste 100 de ani, pe care l-am transliterat. Era un model de spove­da­nie întocmit de Sfântul Dimitrie al Rostovu­lui, de pe vremea Sfântului Calinic, model pe care îl folosesc şi astăzi ca îndrumar.

Ce ne puteţi spune despre pregătirile pentru canonizarea Sfântului Calinic din 1955? Cum s-au aşezat sfintele moaşte în raclă?

Totul s-a petrecut în pridvorul bisericii. Mitropolitul Efrem al Basarabiei ungea fieca­re os cu mir. Eu le ştergeam cu procoveţe, iar părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le aşeza în raclă. Peste noapte a venit autop­sierul pentru a le aşeza în poziţie anatomică. Sfintele moaşte au fost legate cu fir de aur, însă eu nu am fost de faţă personal.

Îmi amintesc totuşi că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al Sfântului. Mai târziu, stareţul Mânăstrii Frăsinei, părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, şi că părinţii îl luaseră la parastasul de 7 ani al Sfântului.

Cum a fost canonizarea Sfântului Calinic?

La început canonizarea s-a dorit în Bu­cu­reşti, la Biserica Sfântul Spiridon Nou, dar exista temerea că, de mulţimea lumii, s-ar fi blocat circulaţia, aşa că slujba s-a făcut la Cernica. Într-adevăr, au fost mii de pelerini. Cele 60 de autobuze care au plecat dimi­nea­ţa din Bucureşti către Cernica n-au mai putut întoarce de mulţimea oamenilor. Nu mai încăpeau în curtea mânăstirii şi stăteau şi pe câmp în genunchi. Securitatea, ordo­nată de duhul rău, ne înspăimânta mereu: Să vedeţi ce o să păţiţi! N-am ţinut cont de prezenţa securiştilor. Era prima canonizare! Eram când într-o insulă, când în alta. O parte din securişti se urcaseră pe acoperiş, alţii în copaci. Erau şi soldaţi îmbrăcaţi civil.

Au venit părinţii de la Frăsinei. Au venit şi maicile de la Ţigăneşti şi de la Ciorogârla. Maicile de la Pasărea au mers noaptea, 8 kilometri prin pădure, ca să ajungă la timp. Au venit părintele Dumitru Stăniloae, exar­hul Vasile Vasilache şi credincioşi din toată ţara.

Nu mai era nici un loc de cazare. Noi, pă­rinţii dormeam pe duşumele. S-a pus fân în podul mânăstirii şi oamenii au dormit pe fân.

Cum a fost slujba propriu-zisă?

Au fost patru coruri. Altarul, strănile (din stânga şi din dreapta) şi cafasul [„balconul” din interior, de deasupra intrarii in biserica – n.m.]. Ierarhii erau aşezaţi în sfântul altar în două cercuri. La străni cântau maicile. Diaconii dădeau răspunsurile din biserică. Unul era la cafas, altul într-o strană, altul la cealaltă, precum păsările. Diaconul Niculescu era bas, un diacon din Oltenia era bariton. Evghenie, care absolvise şi Conservatorul, era sopran şi urca foarte sus, până la si, do. De la Chişinău a venit un arhidiacon, Ursache. Când a rostit din altar Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina…, au tremurat geamurile bi­se­ricii.

A participat Pa­triarhul Chiril al Bulgariei, care era doctor în te­o­logie la Cernăuţi, bă­trâ­nul Patriarh Iacob al Antiohiei şi Hri­sostom al Atenei, care a stat pe un scaun în faţa cata­pe­tes­mei. A fost pre­zent şi Mi­tro­po­li­tul Grigore de Le­ningrad, care, fi­ind bolnav cu ini­ma, la în­toar­cere a ră­posat în avion.

Îmi amintesc că s-a slujit cu Sfânta Evan­ghe­lie care se păs­trea­ză în muzeu dăruită mânăstirii de Eli­sa­beta (Saf­ta) Brân­coveanu.

Era atâta lu­me încât curgea apa pe pereţi. Ta­va­nele, turla erau ude.

Care a fost mo­mentul din slujbă care v-a emoţionat cel mai mult?

Racla cu moaş­­­tele Sfântu­lui Ca­linic a stat în mijlocul biseri­cii până la vohodul mic. Apoi a fost dusă în sfântul altar şi aşezată în picioare la scaunul arhieresc. La slujbă Patriarhul Iustinian a invitat şi pe ierarhii din garda veche, ţinuţi pe atunci la distanţă de regimul comunist. Când a venit vremea să se citească Apos­to­lul, de bucuria revederii, ierarhii vorbeau în al­tar unul cu altul şi au uitat să răspundă la: Să luăm aminte! Eu slujeam şi atunci l-am văzut pe Sfântul Calinic în picioare lângă tronul arhieresc dând binecuvântarea: Pace tuturor! Nu ştiu câţi şi-au dat seama de lucrul acesta în forfota aceea, dar n-am să uit nici­odată această minune!

Aţi mai trăit personal minuni ale Sfân­tului Calinic?

Odată eram la masă cu nişte părinţi şi bâr­feam. Pe masă erau nişte peşti mici şi îi în­trebam: Măi, unde sunt părinţii voştri? şi tot noi răspundeam, ca în locul peştilor: La stă­reţie, la econom, la eclesiarh. Atunci Sfân­tul Calinic a apărut rezemat de tocul uşii şi a zis: Voi credeţi că sunteţi de capul vos­tru? Nimic nu mişcă în mânăstirea asta fără ştirea mea. Mai târziu, auzind ucenicul de la stăreţie de glumele noastre, s-a mâhnit şi a hotărât că nu va mai mânca niciodată peşte.

Chiar după canonizare, un grup de cre­din­cioşi de la Braşov m-au chemat la casa Sfân­tului Calinic şi acolo, la fântână, mi-au isto­risit cum au văzut ei canonizarea în ce­ruri făcută de îngeri. Mare răzvrătire făcuseră duhurile rele pentru această canonizare!

Mai sunt şi altele, dar sunt cumva per­so­na­le şi pentru mine istoria nu s-a încheiat…

Când şi cum aţi început să scrieţi Aca­­tis­tul Sfântului Calinic?

De acatist m-am apucat înainte de ca­no­nizare, după ce am primit vestea că Sfântul Calinic urmează să fie canonizat. Am lucrat la el cam un an de zile, însă l-am scris pentru necesitatea sufletului meu, nu ca să îl pu­blic. După canonizare, cum eram adunaţi la stăreţie, am venit cu proiectul de acatist şi, spre bucuria tuturor, părintele stareţ, arhi­man­dritul Atanasie Gladcovski, a zis: Să-l ascultăm! Şi aşa acatistul s-a citit în biserică. Acatistul trebuie mult completat. După cu­vân­tul Sfântului Ioan Evanghelistul, nu ar în­căpea cărţile în lumea aceasta, aşa de mare este Sfântul Calinic.

Revista “Lumea Credinţei” anul IV, nr. 4 (33) Aprilie 2006

sursa postarii>

http://cidadededeus.wordpress.com/2011/02/03/parintele-nicodim-bujor-a-trecut-la-domnul/

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Vindecarea orbului din Ierihon

Vindecarea orbului din Ierihon

Luca 18, 35-43

Sf. Ev. Luca (18, 35) ne spune că Mântuitorul a vindecat pe orb când se apropia de (intra în) Ierihon, Sf. Ev. Marcu (10, 46) menţionează şi el o vindecare a unui orb cu numele Bartimeu (care se traduce “fiul lui Timeu”), însă la ieşirea din Ierihon, iar Sf. Ev. Matei (20, 29) pomeneşte doi orbi, şi că acţiunea se petrece la ieşirea din Ierihon. Sf. Nicolae Velimirovici explică aceste “inadvertenţe”: “Nu este nicio nepotrivire ci, la fel ca şi cu cei doi îndrăciţi din Gadara, un evanghelist pomeneşte doi orbi, iar altul doar pe unul din cei doi orbi, şi anume pe cel mai cunoscut în împrejurimi. Se poate că aceşti doi orbi nici să nu fi fost împreună, ci unul să se fi aflat într-o parte a oraşului, iar celălalt în altă parte. Pentru că Domnul a săvârşit adesea mai multe minuni într-un loc, a vindecat mai mulţi bolnavi într-o zi. Aici se vorbeşte de unul din cei doi orbi, cel mai cunoscut în partea locului, Bartimeu”[1].

Momentul central al acestei vindecări îl reprezintă recunoaşterea de către orb a mesianităţii Domnului Iisus Hristos, căci i se spune de către mulţime că “trece Iisus Nazarineanul”, dar el strigă cât poate de tare şi de des: “Iisuse, Fiul lui David…”. De unde, deci, a avut el această cunoaştere dumnezeiască?… căci nu-L văzuse vreodată pe Iisus Hristos! Mulţimea deşi Îl vedea şi-L urma, nu-L cunoştea pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu! Dacă credinţa lui în El l-a mântuit, cum a spus Mântuitorul, înseamnă că l-a şi înţelepţit, cum zice Psalmistul: “Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi” (Ps. 145, 8).

Întrebarea Mântuitorului “Ce voieşti să-ţi fac?” a fost pusă tocmai pentru ca să arate mulţimii că acest cerşetor orb nu doreşte de la El bani, ci că are credinţă că poate să-l vindece, fiindcă Îi răspunde ca unui Dumnezeu: “Doamne, să văd!”. Dacă era vorba de bani, Mântuitorul putea să-l întrebe în mod obişnuit: “Ce voieşti să-ţi dau?”, dar orbul acesta îşi cerşea vederea.

Interesant de observat este şi faptul că se foloseşte de două ori verbul “S-a apropiat/ apropiindu-Se”, atunci când se face referire la Domnul Iisus Hristos, ca să arate că prin aceasta faptul că credinţa apropie pe om de Dumnezeu şi că Hristos iese mereu în întâmpinarea celui ce crede. De asemenea, curgerea istorisirii este animată în mod expres prin verbele de mişcare “a trece”şi “a merge”; atenuată prin “a se apropia”, “a cerşi”, “a auzi” şi “a întreba”; împănată prin “a striga”, “a certa”, “a porunci” şi “a vedea”, şi oprită brusc prin verbele statice “a şedea” şi “a se opri”. Prin asta, se vădeşte din nou, ca şi în alte dăţi, bogăţia oratorică a Sf. Ev. Luca şi inspiraţia Sfântului Duh, pentru că toate aceste verbe nu fac decât să arate cât de viu şi plin de înţeles e cuvântul dumnezeiesc.

dan.camen.

__________________ 


[1] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, traducere Anca Sârbulescu, Ediţia a II-a, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, p. 599

__________________

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bc/CodexEgberti-Fol031-HealingOfTheBlindManOfJericho.jpg

 

Etichete: , , , , , , ,