RSS

Arhive pe categorii: Poeme

„MAGII” de Vasile Voiculescu

[Trei poezii despre cei trei magi din Răsărit şi intreitele lor daruri aduse Puncului Hristos scrise de poetul crestin Vasile Voiculescu. In prima, autorul face referire stricta la cele trei personaje biblice, in cea de-a doua autorul se transpune poetic in rolul de „nou mag”, iar in ultima arata cum au slujit intreitele daruri vanzarii, ingroparii si prohodirii Mantuitorului Iisus Hristos. – dan.camen.]

MAGII [1]

 de Vasile Voiculescu

Pe urma stelei strălucite ce-a izvorît din infinit

Trei magi, sătui de contemplare, încălecară, şi-au pornit…

Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,

Ci s’avântară ‘n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.

Deşi din porţile cetăţii un pas afară n’au făcut,

Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum deapururi cunoscut.

Străini, pe ţărmuri neunblate, pe mări, prin codri şi pustii

Deadreptul cale îşi croiră pe urma stelei argintii…

Înfriguraţi, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi:

…Şi nu ştiau unde-au s’ajungă, ştiau atât, ce vor găsi!

În fundul lumii străbătură, apoi încet s’au înturnat

Prea fericiţi c’au dat prinoase şi că ’n sfârşit s’au închinat.

Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii,

Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii.

Ce ’nsufleţiţi ca de-o izbândă, îşi cred tot visul împlinit

C’au mers pe urma unei stele . . . ce s’a pierdut în infinit!

 ~~~+~~~

NOUL MAG [2]

 de Vasile Voiculescu

Am obosit de-atâta aşteptare

Cu ochii sus pe cer…

Şi steaua vieţii tot nu mai răsare.

De astăzi însă n’o mai cer.

Plec singur spre locaşul de ’nchinare,

Spre Staulul râvnitului Mister.

Luceafărul menit ca să-mi răsară

Atât a zăbovit,

Că nu mai vreau să ştiu dacă s’a stins,

Ori eu dac’am orbit…

Nu mai aştept lumina din afară:

O alta ’n mine tainic s’a aprins

Şi arde ’n fund pojarnica ei pară,

Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum –

Cu ochii ’ntorşi spre ea pornesc la drum

 ~~~+~~~ 

DIN CÂTE TRELE DARURI [3]

 de Vasile Voiculescu

Din câte trele Daruri ce Magi-i hărăziră

Nu i-a rămas acuma nimic să-l mai mângâie,

Nici fir măcar de aur, de smirnă ori tămâie…

Şi Darurile iată în ce chip Îl slujiră:

Tot aurul, pe care l-a dat cui sta să-i ceară

L-au strâns pizmaşii preoţi şi fu prilej pierzării:

Cu el plăti Caiafa, peşin, preţul vânzării

Când s’a tocmit cu Iuda să-L cumpere ’ntr’o seară.

Iar smirna cuvioasă, amar de ani păstrată,

Abia de se ajunse când Îl îmbălsămară,

Aşa că ucenicii cerşiră de-I turnară

Pe trupul plin de sânge mireasma consacrată.

În urmă, cu tămâia i-au afumat mormântul

Când au venit să-L plângă, în stol mironosiţe…

Iar Maică-Sa, smulgându-şi bogatele-i cosiţe,

Purta pierdută hârbul şi tămâia pământul.


[1] Culeasă din V. Voiculescu, Poezii. Ediţii Definitive, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (1944), Ed. Semne, Bucureşti, 2006, p. 18

[2]  Ibidem, p. 63

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 22, 2011 în articole, Imne, Poeme, spiritualitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Inima unui poet s-a odihnit. Adrian Paunescu a trecut la cele vesnice.

Poetul Adrian Paunescu a trecut la cele vesnice azi-dimneata la ora 7.15.

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!

foto>

http://www.ziare.com/adrian-paunescu/murit/adrian-paunescu-a-murit-1053048

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 5, 2010 în oameni, Panihida, Poeme, Videos

 

Etichete: , ,

Psalmul 50 pre versuri de Sfantul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

Sfantul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

Psalmul 50 pre versuri

tocmit de

Sfântul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei în 1673, Uniev

Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curăţăşti de răutate.
Şi mai cu de-adins de rău mă spală
Şi mă limpezeşte de greşală.
Că eu îm ştiu a mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge.
Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte,
De-am făcut răutăţ denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.
Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea,
Şi cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.
Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curăţeşte.
Să hiu spălat şi alb ca omeţii,
Să mă bucur şi eu cu direpţii
De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase.
Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.
Inemă curată tu-m zideşte
Şi duh dirept în zgău îm noieşte.
Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă
Să nu-l depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.
Şi să-m dai şi duh de biruinţă,
Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.
Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuinţa ta de mă strânge.
Şi cu adevarata ta-mpreună
Limba mea să-ş facă voaie bună.
Şi buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.
Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,
Că jărtvele de ars nu-ţ par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.
Inema cea zdrobită şi frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Şi cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,
S-aibă de toate părţile pace,
Pănă zidiuri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar şi bunătate.
Atunci jărtve direpte ţ-vom face.
Colaci şi prinoase, cumu-ţ place,
Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,
Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce.

Intreaga Psaltire in versuri a lui Dofotei

AICI

prophet David

sursa>

http://biblior.net/poezia-romaneasca-de-la-origini-la-1830/psalmul-50-dosoftei.html

foto>

http://www2.gds.ro/poze-gds/43923mare.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0d/David-icon.jpg

 
 

Etichete: , , , ,

Rugăciunea a XVIII-a de pe Malul Lacului… sau despre căinţa îndreptată spre Dumnezeu

ngc7293_eye_of_god

Rugăciunea a XVIII-a de pe Malul Lacului*

… sau despre căinţa îndreptată spre Dumnezeu

de Sfântul Nicolae Velimirovici

Căiţi-vă pentru faptele voastre, locuitori ai pământului. Iată, ochiul Stăpânului lumii priveşte adânc înlăuntrul vostru. Nu vă încredeţi în ochii voştri ce se pot înşela, fie ca Ochiul să vă lumineze calea. Ochii voştri sunt perdele peste Ochiul lui Dumnezeu.

Pocăinţa este recunoaşterea căii păcatului. Pocăinţa deschide o nouă cale. Ochii celui ce se pocăieşte sunt deschişi spre două căi: spre calea pe care merge şi spre calea pe care ar trebui să meargă.

Sunt mai mulţi cei ce se află în stare de simţire a căinţei, decât cei ce se îndreaptă spre o nouă cale. Vă spun: penitentul trebuie să aibă două feluri de curaj – el trebuie să aibă curajul să-şi plângă căile cele vechi şi trebuie să aibă curajul de a se pregăti pentru o nouă cale.

Ce folos ai să simţi doar căinţa şi să păşeşti încă pe calea cea veche? Ce credeţi voi despre o persoană care se îneacă şi strigă după ajutor, dar când acesta soseşte nu se apucă de mâna vieţii? Asemăn o astfel de persoană cu voi.

Căiţi-vă pentru faptul că tânjiţi după această lume şi după tot ceea ce există într-însa. Fiindcă această lume este cimitirul strămoşilor voştri care stă cu gura căscată şi vă aşteaptă. Încă puţin şi veţi fi şi voi strămoşi, tânjind să auziţi cuvântul ‘pocăinţă’, dar nu-l veţi auzi.

Întocmai precum vântul începe să bată şi alungă ceaţa dinaintea soarelui, tot astfel moartea vă va alunga de la faţa lui Dumnezeu.

Pocăinţa întinereşte inima şi prelungeşte durata vieţii omului. Lacrimile unui penitent spală întunericul din ochii săi, oferind ochilor acestuia o strălucire pruncească. Ochiul lacului meu este ca ochiul unei căprioare, totdeauna umed şi strălucitor ca un diamant. Cu adevărat, umezeala din ochi seacă mânia din inimă.

Sufletul penitentului este ca o lună nouă. O lună plină trebuie să se micşoreze, o lună nouă trebuie să crească.

Cel care se pocăieşte curăţă buruienile din câmpul sufletului său, iar sămânţa binelui începe să crească.

Cu adevărat, penitent nu este cel care se vaită după fapta rea ce a comis-o, ci este cel ce plânge pentru toate faptele cele rele pe care le-ar putea comite. Un moşier înţelept nu numai că taie tufa de spini care l-a înţepat, ci şi toate tufele de spini de pe câmp care-l vor putea înţepa.

O, Domnul meu, grăbeşte-Te să-I arăţi fiecărui penitent o cale nouă, după ce va arăta dispreţ faţă de calea sa cea veche.

O, Maică Cerească, Mireasă a Duhului Celui Atotsfânt, pleacă-te spre inima noastră atunci când ne căim. Deschide izvorul lacrimilor din noi spre a spăla ţărâna cea grea care ne întristează ochii.

O, Duhule Atotsfinte, bate şi împrăştie duhoarea necurată din sufletul penitentului, care l-a înăbuşit, şi condu-l la pocăinţă. Noi ne plecăm şi Te rugăm fierbinte, o, Dătătorule de viaţă şi Atotputernice Duhule Sfinte!

*Editura Anestis, 2006

foto> Nebuloasa ‘Ochiul lui Dumnezeu’ (‘Eye of God’), fotografiata in 2003 de telescopul Hubble

http://www.grebz.fr/Images/astronomie/photos_originales/NGC7293_eye_of_god.jpg

http://www.grebz.fr/divers_photos_english.php

 
 

Etichete: , , , ,

HRISOV DE ADUNARE (Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Teofan)

ips-teofan

HRISOV DE ADUNARE
(Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan)


Acum, când păşiţi într-o altă parte de Ţară,
spre a vă purta Crucea de Arhiereu,
daţi-ne voie să vă mărturisim că vă iubim
şi că o părticică din fiecare merge cu Înaltpreasfinţia Voastră.

Adunaţi-ne, în ceas de Sfântă Liturghie,
cu o fulgerare de gând,
ca pe nişte smerite miride care v-au însoţit şapte ani de zile
în slujirea Trupului lui Hristos, Biserica din Oltenia.

Adunaţi-ne toate gândurile bune şi vă bucuraţi!

Adunaţi-ne toate slăbiciunile cele rele şi ne iertaţi!

Adunaţi-ne fiecare pas şi mergeţi mai departe!

Adunaţi-ne fiecare umbră de Lumină şi odihniţi-vă puţin la ea!

Adunaţi-ne fiecare îndrăzneală şi aveţi curaj!

Aduna-vom şi noi acel DUH TEOFANIC pe care l-aţi sădit,
cu dragoste şi cu blândeţe aici, în sufletele

SLUJITORILOR DE LA CENTRUL EPARHIAL Al ARHIEPISCOPIEI CRAIOVEI


Craiova, 31 mai 2008,
cu prilejul recepţiei de rămas bun oferită de IPS Părinte Mitropolit Teofan pentru slujitorii de la centrul eparhial al Arhiepiscopiei Craiovei.

sursa> http://www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=3770&Itemid=9

foto> http://romaninuk.net/index.php?option=com_content&task=view&id=418&Itemid=42

 

Etichete: , , , , , ,

Rugăciunea a VII-a, pe versuri, a Sfântului Simeon Noul Teolog

Sfantul Simeon Noul Teolog

 

Rugăciunea a VII-a

înainte de Împărtăşanie

 

a Sfântului Simeon

Noul Teolog.

 

De pe buzele-mi spurcate,

Din inima-mi pângarită,

De pe limba-mi necurată,

Din sufletu-mi plin de tină,

Ruga mi-o primeşte, Doamne,

Şi ne-nlăturându-mi mie

Nici cuvântul şi nici fapta

Îndrăzneală-mi dă, Hristoase,

Să-Ţi grăiesc ce am în cuget;

Şi Tu însuţi mă învaţă

Ce să fac şi cum să glăsui.

Am greşit mai mult ca aceea

Ce aflând unde Te afli,

Mir de preţ agonisindu-şi

A venit cu îndrăzneală

Să Te ungă pe picioare,

Hristoase, Stăpâne, Doamne,

Cum pe ea, venind la Tine

Cu dor tainic, n-ai respins-o,

Nu Te scârbi nici de mine;

Ci-mi dă sfintele-Ţi picioare

Să le ţin şi să Te mângâi

Şi cu-al meu izvor de lacrimi

Să le ung cu îndrăzneală,

Ca şi cu un mir de cinste.

Spală-mă cu-a mele lacrimi,

Curăţeşte-mă, Cuvinte;

Treci păcatul cu vederea

Şi iertare dăruieşte-mi.

Ştii a relelor mulţime

Şi cunoşti rănile mele;

Plăgile-mi le vezi pe toate.

Dar Tu ştii şi-a mea credinţă,

Râvna mea o vezi de-a pururi;

Nu-Ţi sunt Ţie ascunse Doamne

Dumnezeul meu din ceruri,

Picăturile-mi de lacrimi,

Nici din picături vreo parte.

Tot ce n-am săvârşit, încă,

Ochii Tăi văd de departe;

Iar în cartea Ta cea sfântă,

Cele încă nefăcute

Scrise sunt de mai-nainte.

Vezi-mi, Doamne, umilinţa,

Vezi osârdia-mi cea mare

Şi păcatele-mi, pe toate,

Mi le iartă, Sfinte Doamne.

Ca din inimă curată,

Cu cugetul plin de teamă

Şi cu firea mea zdrobită

Să m-apropii de-ale Tale

Taine Sfinte, Preacurate,

Ce sfinţesc şi dau viaţă

Celui ce se-mpărtăşeşte

Cu o inimă curată.

Căci doar Tu ai zis, Stăpâne:

“Cel ce Trupul Meu mănâncă

Şi cu-al Meu sânge s-adapă,

El petrece întru Mine

Şi Eu întru el Mă aflu”.

Adevărat e cuvântul

Stăpânului vieţii mele;

Căci cel ce se împărtăşeşte

Din Dumnezeiască Cină,

Nicidecum nu mai e singur,

Ci cu Tine e, Hristoase,

Lumina cea însorită

Care luminează lumea.

Ca să nu rămân deci singur

Fără Tine-a mea Suflare

A mea Viaţă, Bucurie,

Fără-a lumii Mântuire,

De-asta am venit la Tine

Precum vezi, lacrimi multe

Şi cu inima zdrobită.

Şi Te rog să-mi dai, Stăpâne,

Izbăvire de greşale,

Să mă-mpărtăşeşc cu frică

Din Preacuratele Taine

Şi de viaţă Făcătoare.

Ca să Fii, cum ai zis, Însuţi,

Cu mine, Preaticălosul,

Şi ca nu lipsit cu totul

De-al Tău har, pe căi piezişe,

Vrăjmaşul să mă răpească

Şi să mă îndepărteze

De cuvintele-Ţi preasfinte.

Pentru-aceasta cad la Tine

Şi-Ţi strig Ţie cu căldură:

Cum pe cel pierdut primit-ai

Şi la fel pe desfrânata,

Şi pe mine, desfrânatul

Şi pierdutul, mă primeşte,

Când vin acum către Tine

Având inima zdrobită.

Ştiu, Iisuse, ştiu că altul

Precum eu, n-a greşit Ţie;

Nici n-a săvârşit atâtea

Rele, câte eu săvârşit-am.

Dar mai ştiu şi acest lucru,

Că nu mărimea greşalei,

Nici mulţimea de păcate

Întrec marea îndurare

Şi iubirea cea de oameni

A Dumnezeului nostru.

Ci, cu mila îndurării,

Cei ce se căiesc din suflet

Sunt şi curăţiţi de Tine

Şi părtaşi făcuţi Luminii

Din belşug împărtăşindu-i

Dintr-a Ta Dumnezeire.

Şi străin lucru de îngeri

Şi de mintea omenească

Tu vorbeşti cu ei adesea

Ca şi cu nişte prieteni.

Acest lucru-mi dă-ndrăzneală,

Acest lucru mă avântă;

Şi-ndrăznind în bogăţia

Bunătăţii Tale, Doamne,

Bucurându-mă cu frică,

Mă împărtăşesc cu focul:

Iarbă fiind; O, minune!

Şi mă răcoresc cu totul

Ca rugul de-odinioară

Ce ardea făr-mistuire.

Deci cu mintea şi cu gândul

Plinde de recunoştinţă,

Cu sufletul şi cu trupul

Palpitând de mulţumire,

Mâ închin, Te măresc, Doamne,

Şi slăvesc a Ta-ndurare:

Binecuvântat eşti, Doamne,

Şi acum şi în toţi vecii.

Amin!

Sfantul Simeon Noul Teolog experiind lumina necreata

 

Rugăciune extrasă din cartea “Imne, Epistole şi Capitole” ale Sfântului Simeon Noul Teolog, (Scrieri III), Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 299-302, tradusă de preotul profesor Olimp N. Căciulă fiind publicată originar în revista Glasul Bisericii 15 (1956), pp. 131-132 precum ne spune părintele Ioan I. Ică. jr

 

foto> http://home.it.net.au/~jgrapsas/pages/symeon.htm

foto2> http://www.byzantines.net/epiphany/cosmology.htm

 

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Sfantul Ioan al Crucii – Poemele Majore

Sfantul Ioan al Crucii – Poemele Majore

am gasit pe blogul domnului Razvan Codrescu postat pe 11. ian. 2008 niste poeme traduse de dansul impreuna cu doamna Anca Crivat in romaneste. Aceste poeme sunt cuprinse in cartea intitualata „Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză„, editura Christiana, Bucuresti 2003.

Socotesc ca este de mare folos ca si eu sa promovez aceste poeme pentru frumusetea lor dar si pentru calitatea traducerii, fapt pentru care pe aceasta cale salut cu bucurie munca depusa pentru cartea aparuta si ma rog ca Dumnezeu sa le rasplateasca pentru aceasta osteneala.

Asadar sunt 3 poeme, primul m-a uimit pentru felul alcatuirii, cuvintele folosite, ideea exprimata in poem dar si de ce nu … parfumul traducerii. Am preluat si cele 25 de note explicative realizate de cei 2 autori.

 

Desen realizat de Sfantul Ioan al Crucii

CÎNTARE SPIRITUALĂ

Cîntece între suflet şi Mirele [divin] [I]

1
Unde mi te-ai tăinuit,
Iubitule, lăsîndu-mă-n suspine?
Precum cerbul ai fugit,
inima rănind-o-n mine;
strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine.

2
Voi, păstori ce colindaţi
cu turmele pe-ndepărtate creste,
de se-ntîmplă să-l aflaţi
pe acel ce drag îmi este,
că pier de dorul lui să-i daţi de veste.

3
Eu, iubirea-mi căutînd,
voi bate munţi şi văi în pribegie;
flori n-oi zăbovi strîngînd,
fiare n-or să mă aţie,
hotar sau fort oprelişti n-or să-mi fie.

4
O, voi, culmi împădurite,
de Cel Iubit cu mîna-i semănate;
o, voi, pajişti înverzite
şi de flori împestriţate,
spuneţi-mi, n-a trecut pe-aicea poate?!

5
Mii de haruri revărsînd,
cu zor trecu pe plaiuri şi fîneţe,
iscodindu-le pe rînd,
iar lumina sfintei feţe
le-a-nveşmîntat pe toate-n frumuseţe.

6
Ah, nu-i nimeni să m-ajute?
Îndură-te şi-aievea mi te-arată,
iar solii nepricepute [II]
nu-mi mai hărăzi, căci iată,
nu-mi dau răspuns dorinţei niciodată!

7
Toate-acestea n-au habar
decît de mii de haruri să-mi vorbească,
toate-mi pun pe rană jar,
şi stă viaţa-mi s-o răpească
un nu ştiu ce ce prind să-l şuşotească.

8
Cum de poţi să stărui oare,
o, viaţă, netrăind în ce trăieşti
şi săgeţi ucigătoare
singură să-ţi făureşti
din tot ce de la Cel Iubit primeşti?!

9
De ce oare nu te-nduri
de inima pe care-ai săgetat-o?
Iar de-ţi fu pe plac s-o furi,
de ce-n urmă ai lăsat-o
şi nu te-frupţi din prada ce-ai prădat-o?

10
Ia-mi a chinului corvoadă,
căci nimeni altul nu mă mai alină,
ochii mei să te mai vadă,
căci tu eşti a lor lumină
şi numai ţie unul ţi se-nchină.

11
Rogu-te, mi te vădeşte
şi-ucigă-mă aievea ta frumseţe,
c-altfel nu se lecuieşte
a iubirii grea tristeţe
decît cu văzul mult rîvnitei feţe.

12
O, fîntînă christalină [III],
de-ar fi-n a ta oglindă argintată
să-şi răsfrîngă-a lor lumină
jinduiţii ochi deodată,
cum mie-n chip lăuntric mi se-arată!

13
Ci fereşte-ţi-i, Iubite,
căci vin în zbor!
Te-ntoarce, porumbea,
că din crînguri înverzite
urma prin văzduh ţi-o ia
rănitul cerb, şi cu nesaţ o bea! [IV]

14
Iubitul meu – coline
şi solitare văi împădurite,
ostroave-n zări străine,
izvoare şopotite,
suflare dulce de-adieri vrăjite,

15
şi noapte ce se-mbie
în linişti de-aurore suitoare,
tăcută melodie,
pustie cîntătoare,
răgaz plăcut al cinei iubitoare [V].

16
Fie vulpile vînate [VI],
c-a dat în floare viţa pe tulpină,
cît din rozele-adunate
maldăr facem pe colină,
şi nimenea prin preajmă să nu vină!

17
Opreşte-te, vînt rece;
vino, austru, adiind iubire!
Peste grădini va trece
mireasma ta subţire,
şi printre flori va paşte bunul Mire.

18
O, nimfe din Iudeea [VII],
cît orice floare-a ambră amiroase,
rămîneţi într-aceea
prin mărginimi retrase
şi nu ne treceţi pragul sfintei case!

19
Ascunde-te, Iubite,
şi-ntoarce-ţi faţa spre-nălţimi alpine,
iscodind, pe negrăite,
cu ce-alai de soaţe vine
cea care bate-ostroavele străine!

20
Paseri, voi, cu zboruri line,
şi lei, şi cerbi, şi zvelte căprioare,
văi, şi ţărmuri, şi coline,
vînturi, árşiţe, izvoare,
şi albe nopţi de teamă dătătoare,

21
vă conjur pe gingăşia
lirelor, pe-a sirenelor cîntare [VIII],
stăpîniţi-vă mînia,
faceţi zidului cruţare [IX],
mireasa-n somn să n-aibă tulburare!

22
A intrat mireasa, iată,
în prearîvnita, splendida grădină [X],
unde-n tihnă se desfată
şi-a ei tîmplă o înclină
pe braţele Iubitului, senină.

23
Pe sub crengile de măr,
acolo-ai fost cu mine logodită,
şi acolo-ntr-adevăr
ai şi fost tămăduită,
unde-ţi fusese maica siluită [XI].

24
Patul nostru înflorit,
de peşteri leonine-mpresurat,
şade-n purpură gătit,
întru pace înălţat,
cu pavezi de-aur, mii, încoronat [XII].

25
Şi pe urma ta călcînd,
fecioarele pe-acelaşi drum se-aţin,
spre lumina scăpărînd,
spre înmiresmatul vin,
efluvii nalte de balsam divin.

26
Colo-n crama tăinuită,
la Cel Iubit, băui; şi-n cîmp ieşind,
mă uitam ca năucită,
mai nimica desluşind,
nici turma mea pe-acolo nefiind…

27
Colo eu, la sînul lui,
învăţ primii de dulce dezmierdare
şi întreagă mă dădui
într-acea îmbrăţişare,
jurînd să-i fiu mireasă iubitoare.

28
Sufletul mi l-am năimit
atunci în slujba lui, cu zestrea-i toată:
n-am nici turmă de păzit,
nici alt lucru să m-abată,
ci-s doar iubirii pure-ncredinţată.

29
Iar pe verzile cîmpii
de n-oi mai fi cu nici un chip găsită,
că-s pierdută veţi gîndi,
căci, umblînd îndrăgostită,
m-am risipit spre-a fi agonisită.

30
Din flori şi din smarande
culese dimineaţa, pe răcoare,
vom împleti ghirlande
ce dragostea-ţi le-nfloare,
podoabe-n pleata mea atîrnătoare.

31
Şi-o singură cosiţă
zărindu-mi-o căzînd pe gît, răzleaţă,
tu într-acea şuviţă
te-ai încîlcit pe viaţă
şi te-ai rănit în ochiu-mi, cu dulceaţă.

32
Cînd în faţă mă priveai,
de har divinii-ţi ochi mă pătrundeau,
şi-astfel tu mă preaiubeai,
iar ai mei se-nvredniceau
s-adore cîte-n tine se vădeau.

33
O, să nu mă osîndeşti,
pentru bruneţea ce-ai aflat-o-n mine! [XIII]
E de-ajuns să mă priveşti,
că privirile-ţi divine
mi-au dat şi har, şi frumuseţi depline.

34
S-a-ntors dalba porumbea,
cu creanga-n cioc, pe arca izbăvită,
iar gingaşa turturea
pe decindea înverzită
şi-a regăsit perechea ei iubită [XIV].

35
Trăind în sihăstrie,
în sihăstrie cuib şi-a şi gătit,
şi-n sihăstrie-o-mbie,
sihastru, al ei iubit,
şi el, în sihăstria-i, de dragoste rănit.

36
Să contemplăm, Iubite,
pe culmi, în frumuseţea ta aleasă,
fîntîni neprihănite,
cu unda lin purceasă,
şi să intrăm adînc în umbra deasă!

37
Şi-apoi către alpine,
stîncoase peşteri calea o vom bate,
ce-s tăinuite bine;
pe-acolo vom răzbate
şi must vom bea, în ele, de granate [XV].

38
Tu acolo-ai să-mi vădeşti
ce sufletu-mi atît de mult rîvnea,
ajungînd să-mi dăruieşti
ce din parte-ţi, viaţa mea,
deunăzi mi-ai dat a mai avea.

39
Alint de vînturi line,
dulceaţa filomelei cîntătoare,
dumbrăvi de vrajă pline,
în nopţi desfătătoare,
cu flacără ce arde şi nu doare [XVI].

40
Deci, cum nimeni nu privea,
Aminadab [XVII] nici el nu mai apare,
iar asediul contenea
şi oştirile călare,
cătînd spre ape, prins-au să scoboare [XVIII].

NOAPTEA ÎNTUNECATĂ A SUFLETULUI

Cîntecele sufletului care se bucură
de a fi ajuns la acea înaltă stare de desăvârşire,
care este unirea cu Dumnezeu,
pe calea negaţiei spirituale
[XIX]

1
În noaptea-ntunecată [XX],
de-a dragostei văpaie dogorită, –
o, şansă minunată! –
ieşii neauzită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

2
Prin beznă furişată,
pe-ascunsa scară, tainic travestită, –
o, şansă minunată! –
prin bezna negrăită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

3
În noaptea dulce-lină,
umblînd furiş, de nimenea văzută,
o singură lumină
pe calea neştiută
îmi licărea, din inimă născută [XXI].

4
Ea mă-ndruma mai bine
decît amiaza cea-n lumini avută
spre cel rîvnit de mine,
ce m-aştepta, tăcută
să-l caut prin pustia ne’ncepută.

5
O, noapte ce-arătat-ai
mai mult ca zorii calea tăinuită!
O, noapte ce legat-ai
iubitul de iubită –
iubita în iubitul ei topită! [XXII]

6
Pe sînu-mi ce-nflorise,
căci pentru el anume se păstrase,
ca legănat de vise
în dulce somn rămase
şi-ntreg văzduhu-a cedrii-nmiresmase.

7
Cînd boarea ce adie
pe metereze păru-i răvăşise,
sub mîna-i străvezie
o rană se deschise
pe gîtul meu – şi simţ cu simţ mi-ucise [XXIII].

8
Uitîndu-mi de-ale mele,
spre cel iubit plecatu-m-am, răpită,
şi-n preajmă toate cele
pieiră-ntr-o clipită,
sub crinii albi, pe unde nu-i ispită.

VĂPAIA VIE A IUBIRII

Cîntecele sufletului aflat
în intimă comunicare şi unire
cu iubirea lui Dumnezeu

1
O, văpaie de iubire
vie, ce duios răneşti
străfundul miez al sufletului meu,
de-acum fără şovăire,
isprăveşte, de voieşti,
şi rupe vălul, să te gust mereu! [XXIV]

2
O, tămadă arzătoare! [XXV]
O, blagoslovită rană!
O, mînă care blînd le mîngîi toate,
veşniciei ştiutoare
şi păcatului dojană,
prin tine moartea viaţă se socoate!

3
O, voi, sfeşnice aprinse
sub a căror strălucire
ale simţirii grote fioroase,
ce zăceau în beznă-ncinse,
căpătară-nvrednicire
spre cel iubit să ardă radioase!

4
Cît de blîndă şi duioasă
pe-al meu sîn îţi e hodina,
ca-ntr-un lăcaş ascuns de sihăstrie;
cu mireasma-i glorioasă,
răsuflarea ta, divina,
ce gíngaş dor îmi iscă-n suflet mie!


În româneşte de
Anca CRIVĂŢ
şi Răzvan CODRESCU

 

NOTE:

I. În spaniolă, alma este un substantiv de genul feminin, ceea ce îi înlesneşte poetului metafora nunţii. Am redat Esposo prin “Mire”, nume atribuit adeseori lui Hristos în limbajul nostru religios. Juan Luis Alborg precizează (Historia de la literatura española, I. Edad Media y Renacimiento, segunda edición ampliada, Madrid, Gredos, 1992, p. 912): “Sfîntul Ioan posedă o profundă cunoaştere a misticii istorice şi teoretice; în abordarea celor “trei căi” [purgativă, iluminativă, unitivă – n. n.] el urmează ideile celei mai străvechi tradiţii creş­tine, şi în special pe Sfîntul Bernard; de la acesta împrumută şi utilizarea Cîntării Cîntărilor pentru a simboliza viaţa mistică, dar, mai cu seamă, particularitatea de a vedea în Mireasă nu Biserica sau pe Maica lui Dumnezeu – conform normei tradiţionale a interpreţilor – ci sufletul omenesc”.
II. Făpturile create a căror existenţă îl mărturiseşte pe Creatorul lor, dar a căror contemplare este doar o treaptă inferioară în cunoaşterea lui Dumnezeu.
III. Conform comentariului Sfîntului Ioan al Crucii, fîntîna este credinţa căreia sufletul în căutarea lui Dumnezeu i se adresează, după ce constată că nu poate accede la unire prin intermediul creaturilor. Reproducem, în continuare, un fragment al comentariului în proză: “Credinţa o numeşte [sufletul] christalină din două motive: primul, pentru că îi aparţine lui Christos, Mirele său; al doilea, fiindcă posedă proprietăţile cristalului, fiind pură în privinţa adevărului şi puternică şi limpede şi eliberată de greşeală şi de formele naturale. Şi o numeşte fîntînă fiindcă din ea [din credinţă] izvorăsc în suflet apele tuturor bunurilor spirituale”.
IV. Unica strofă a poemului a cărei unitate este ruptă de dualitatea vocilor (mireasa-sufletul şi Mirele-Hristos), ruptură care marchează, din punct de vedere stilistic, tensiunea acestei lire, corespunzătoare evocării logodnei mistice, conform comentariului din care reproducem un fragment: “Şi cum sufletul dorise cu atîta ardoare aceşti ochi divini, pe care i-a pomenit în strofa precedentă, descoperindu-i Iubitul cîteva raze din măreţia şi dumnezeirea sa […], – raze atît de înalte şi care au fost împărtăşite cu atîta putere încît au făcut ca sufletul să-şi iasă din sine prin răpire şi extaz […] – şi neputînd fi îndurat excesul de către un subiect atît de slab, spune acesta: «Fereşte-ţi-i, Iubite»; […] lucru pe care-l cere fiindcă i se pare că sufletul îşi lua zborul din trup, ceea ce şi năzuia, şi de aceea i-a şi cerut să-şi ferească ochii, ca să nu i-i mai împărtăşească în trup – condiţie în care nu-i putea îndura şi nu se putea bucura de ei după cum dorea – ci să i-i împărtăşească în zborul de care avea parte ieşind din trup. Dorinţă şi zbor pe care îndată Mirele le-a stăvilit spunînd: «Te-ntoarce, porumbea», căci împărtăşirea pe care o primeşti acum de la mine nu este încă cea a stării de glorie pe care o năzuieşti, ci întoarce-te la mine, care sînt cel pe care tu, rănită de iubire, îl cauţi; fiindcă şi eu, asemenea cerbului rănit de iubirea ta, încep să mă arăt ţie prin înalta ta contemplaţie şi mă odihnesc şi mă răcoresc în iubirea contemplaţiei tale”. Este strofa despre care Sf. Ioan afirmă că reprezintă logodna mistică.
V. Două strofe, 14-15, lipsite de verbul-predicat. Unii comentatori (Eulogio Pacho, J. Luis Martínez) sînt de părere că ar trebui subînţeles verbul copulativ “a fi” (“Iubitul meu este…”). După opinia altora (Emilio Orozco), ar fi vorba despre “simbolismul cosmic” care ar evoca minunile universului ce se comunică sufletului în extaz prin simpla lor numire enumerativă, nemaifiind nevoie de prezenţa verbului (apud Domingo Ynduráin, Intro­ducerea ediţiei citate, p. 93). Sf. Ioan glosează: “În aceste [strofe] spune Mireasa că toate cele enumerate sînt Iubitul ei în sine, şi pentru ea […], căci Dumnezeu fiindu-i sufletului toate lucrurile şi toată bunătatea lor, se lămureşte, în strofele pomenite, împărtăşirea acestui prea-plin, prin asemănarea cu bunătatea acelor lucruri, după cum se va desluşi în fiecare vers: munţii sînt înalţi, bogaţi, mari, frumoşi, încîntători, înfloriţi, înmiresmaţi. Iubitul este pentru mine aceşti munţi…” etc.
VI. Cf. Cîntarea Cîntărilor 2, 15 (Vulgata): Capite nobis vulpes parvulas, quae demoliuntur vineas: nam vinea nostra floruit (Prindeţi-ne vulpile mici care strică viile: căci via noastră a înflorit); Biblia noastră sinodală (ed. 1982) traduce: “Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare”. Strigare din vremea nunţii, pentru îndepărtarea pericolelor care ar putea atenta la fecioria miresei, asimilată cu floarea viţei. Sf. Ioan comentează: “Dorind sufletul să nu-i fie împiedicată continuarea acestei desfătări interioare de iubire, care este floarea de viţă a inimii, nici de către pizmaşii şi răutăcioşii demoni, nici de către sălbaticele pofte ale senzualităţii, nici de către feluritele năzăriri ce vin şi se duc, nici de către perceperea sau prezenţa vreunui lucru, îi invocă pe îngeri, zicînd: să vîneze toate acestea şi să le pună stavilă, astfel încît să nu împiedice săvîrşirea iubirii interioare, în al cărei desfăt şi încîntare se împărtăşesc cu bucurie virtuţile şi harurile, între suflet şi Fiul lui Dumnezeu”.
VII. Comentariul autorului: “Numeşte Iudeea partea inferioară a sufletului, care este cea senzitivă. Şi o numeşte astfel fiindcă este slabă şi carnală şi din fire oarbă, aşa cum este şi neamul iudaic. Numeşte nimfe toate închipuirile, fanteziile, mişcările şi întristările acestei părţi inferioare”. Helmut Hatzfeld (Estudios literarios sobre mística española, Madrid, Gredos, pp. 364 sqq.) semna­lează tensiunea între cele două universuri poetice evocate de acest vers: pe de o parte, cel greco-latin (nimfe), imitat pînă la saţietate de poezia spaniolă de inspiraţie italianizantă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, pe de alta, cel biblic, al Cîntării Cîntărilor (Iudeea).
VIII. Sirenele mitologiei greco-latine sînt păsări cu cap de femeie, al căror cîntec, acompaniat de liră, vrăjindu-i pe navigatori, îi făcea să-şi piardă corăbiile lovindu-le de stînci. Singurele echipaje care au scăpat nevătămate au fost cel al expediţiei Argonauţilor (care, numărîndu-l între ei pe Orfeu, au auzit doar cîntecul de liră al acestuia), şi cel al lui Ulise (care a astupat urechile marinarilor săi cu ceară). Evocarea lirei, în acest vers, a fost interpretată de Francisco García Lorca (De Fray Luis a San Juan: la escondida senda, Madrid, Castalia, p. 206 sqq) drept o aluzie la mitul lui Orfeu care, alăturat aici celui privitor la sirene, ar reprezenta puterea magică a cîntecului. În ceea ce-l priveşte, Sf. Ioan îşi urmează comentariul alegoric: “…prin plăcute lire Mirele înţelege suavitatea pe care sufletul o emană din sine în această stare, şi prin care face să înceteze toate întristările despre care am vorbit.[…] De asemenea cîntecul sirenelor înseamnă obişnuita desfătare a sufletului”.
IX. În planul literal al poemului, zidul grădinii din strofa următoare, la rîndul său, posibilă aluzie la grădina Paradisului. În plan alegoric: “Înţelegînd prin zid împrejmuirea de pace şi îngrăditura de virtuţi şi desăvîrşiri de care sufletul este înconjurat şi păzit, fiind, însuşi, grădina despre care s-a vorbit mai sus, unde Mirele paşte florile, grădină creată şi păstrată doar pentru acesta”.
X. Sf. Ioan: “Ca şi cînd ar spune: s-a transformat în Dumnezeul său, căci el este cel pe care aici îl numeşte grădină splendidă, datorită desfătătoarei şi dulcii odihne pe care sufletul o gustă în el. La această grădină a deplinei transformări [în Dumnezeu] (care este deja bucurie şi desfătare şi glorie a nunţii spirituale) nu se ajunge fără a se trece mai întîi prin logodna spirituală şi prin iubirea curată şi împărtăşită a logodnicilor”.
XI. Sf. Ioan: “…aşa cum, prin Adam, [sufletul] a fost stricat şi pierdut în natura sa umană, din cauza arborelui oprit din Paradis, tot astfel, prin arborele crucii a fost mîntuit şi restaurat… […] Ceea ce în chip literal se spune în această strofă îi spune însuşi Mirele Miresei sale în Cîntarea [Cîntărilor], cînd zice: Sub arbore malo suscitavi te: ibi corrupta est mater tua, ibi violata est genitrix tua. Ceea ce înseamnă: Sub măr te-am ridicat; acolo maicii tale i s-a adus stricăciune, acolo a fost siluită cea care ţi-a dat naştere”.
XII. Sf. Ioan: Înţelegînd prin peşteri ale leilor virtuţile pe care le posedă sufletul aflat în această stare de unire cu Dumnezeu. Fiindcă peşterile leilor sînt locuri sigure şi apărate de toate celelalte animale; căci temîndu-se acestea de puterea şi îndrăzneala leului aflat înăuntru, nu doar că nu cutează să intre, dar nici măcar nu se încumetă să se oprească prin preajmă. […] Care scuturi înseamnă aici virtuţile şi darurile sufletului, care […] îi slujesc, de asemenea, drept cunună şi premiu al strădaniei sale de a le fi dobîndit”.
XIII. Sf. Ioan: “… îi spune [Mireasa Mirelui] să n-o socoată de puţin preţ şi să n-o dispreţuiască fiindcă, dacă mai înainte îşi merita dispreţul, din pricina urîţeniei vinii sale şi a josniciei propriei naturi, acum însă, după ce el a privit-o pentru prima oară, împodobind-o cu graţia lui şi îmbrăcînd-o cu frumuseţe, o poate privi şi a doua, şi a treia oară…” (cf. şi Cîntarea Cîntărilor 1, 4: “Neagră sînt, fete din Ierusalim, dar frumoasă…”).
XIV. Porumbiţa trimisă de Noe să cerceteze dacă au scăzut apele Potopului, întoarsă cu o rămurică de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Turturica simbolizează, în bestiariile medievale, fidelitatea conjugală.
XV. Sf. Ioan: “Rodiile [“granate”], înseamnă aici tainele lui Hristos şi judecăţile înţelepciunii lui Dumnezeu şi virtuţile şi atributele lui Dumnezeu…” (cf. şi Cîntarea Cîntărilor 8, 2).
XVI. Aluzie la “focul” imaterial, care arde fără să consume, conform imaginii biblice a rugului în care Dumnezeu i se arată lui Moise (Ieşirea 3, 2-3).
XVII. Sf. Ioan: “Aminadab înseamnă, în Sf. Scriptură, diavolul, adică, în înţeles spiritual, adversarul sufletului”. Domingo Ynduráin (ed. cit., Introducere, p. 191) sem­na­lează că Aminadab, numele ce apare în Cîntarea Cîntărilor (6, 11), în traducerea Sfîntului Ieronim (Vulgata), reprezintă o eroare de traducere a acestuia. Fray Luis de León, în comentariul la această carte biblică, scris şi cunoscut în cercurile teologice încă din 1560, arată că “aminadab nu este nume propriu al vreunei persoane sau al vreunui loc, după cum cred unii, ci este vorba despre două cuvinte care înseamnă prinţ al poporului meu”. Sf. Ioan a preferat, însă, soluţia Vulgatei.
XVIII. Sf. Ioan: “Prin ape se înţeleg aici bunurile şi desfătările spirituale pe care sufletul le gustă lăuntric, împreună cu Dumnezeu, în acest stadiu. Prin cavalerie [“oştirile călare”] se înţeleg simţurile corporale ale părţii senzitive, atît cele interioare, cît şi cele exterioare; fiindcă acestea aduc în suflet fantasmele şi chipurile obiectelor lor”.
XIX. Calea negativă sau teologia apofatică (gr. apophasis, “negaţie”), care optează pentru a postula ceea ce Dumnezeu nu este, nefiind posibil să fie cunoscut în felul în care sînt cunoscute realităţile create, deci prin afirmare. Conform teologiei apofatice, Dumnezeu se găseşte într-o transcendenţă absolută, neputînd fi cunoscut în esenţa sa; Dionisie [Pseudo-]Areopagitul (sec. V), în Despre numele divine, scriere ce se găseşte la originea gîndirii mistice creştine, susţine posibilitatea accederii la Dumnezeu prin extaz, în care lumina divină se răsfrînge în suflet cu intensitate maximă şi pe care mintea îl resimte ca pe o scufundare progresivă în neştiinţa şi nevederea desăvîrşite.
XX. Metaforă pentru cunoaşterea mistică, de tip apofatic.
XXI. Traducerea literală a strofei: “În noaptea fericită,/ în taină, fără ca nimeni să mă vadă,/ eu nu căutam spre nici un lucru/ care să-mi fie altă lumină şi călăuză/ în afară de cea care-mi ardea în inimă”.
XXII. Metaforă a unirii mistice.
XXIII. Anularea completă a vieţii senzitive, pentru a avea acces la extazul mistic.
XXIV. Vălul (în original: tela, “pînza”) care, interpunîndu-se, împiedică, după cum lămureşte autorul în comentariul său în proză, nunta spirituală: “Iar vălurile care pot împiedica această unire şi care trebuie sfîşiate pentru ca sufletul să se transforme în Dumnezeu şi să-l posede în chip desăvîrşit pe Dumnezeu, putem spune că sînt trei, şi anume: cel temporal, în care sînt cuprinse toate creaturile; cel natural, în care sînt cuprinse lucrările şi înclinaţiile pur naturale; cel de-al treilea, cel senzitiv, în care este cuprinsă doar unirea sufletului cu trupul, care este viaţă senzitivă şi animală… […] Primele două văluri au fost constrînse să se rupă pentru a se ajunge în posesia acestei uniri cu Dumnezeu, în care au fost abandonate şi respinse toate lucrurile lumii acesteia, modificîndu-se toate dorinţele şi afectele naturale, preschimbîndu-se toate lucrările sufletului din naturale în divine. Iar această ruptură s-a săvîrşit în suflet prin întîlnirile şovăitoare cu văpaia divină pe cînd era ea însăşi şovăitoare [cf. versul anterior, a cărui traducere literală este: “dacă nu mai eşti reticentă” – n. n.], fiindcă, în purificarea spirituală despre care am pomenit mai sus, sufletul tocmai a rupt aceste două văluri, ajungînd astfel să se unească cu Dumnezeu şi nemairămînînd de sfîşiat decît cel de-al treilea văl, cel al vieţii senzitive”.
XXV. Traducerea literală a primelor trei versuri: “O, cauter dulce!/ O, rană desfătătoare!/ O, mînă blîndă! O, atingere delicată!”. Comentariul autorului: “În această strofă sufletul arată cum cele trei persoane ale Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh – sînt cele care săvîrşesc în el această dumnezeiască lucrare a unirii; astfel, mîna, cauterul, atingerea sînt, substanţial, unul şi acelaşi lucru. Şi le dă aceste nume potrivit cu efectul fiecăruia: cauterul este Duhul Sfînt, mîna este Tatăl, iar atingerea este Fiul”.

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe ianuarie 16, 2008 în diverse, Imne, Poeme, spiritualitate, teologie

 

Etichete: , , , , , ,