RSS

Arhive pe categorii: sfintii parinti

Schimbarea la Faţă> Opt sunt cei şase

Opt sunt cei şase

După cea de-a şasea zi, a luat Iisus pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a dus cu aceştia pe un munte înalt în singurătate, în pustie, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele”. (Mt. 17, 1-2)

“Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage şi pe când Se ruga El, s-a făcut chipul feţei Lui altul şi îmbrăcămintea Lui albă, strălucind”. (Lc. 9, 27-29)

~~~+~~~

Sf. Grigorie Palama

“[…] Cum concordă cele două Evanghelii după Luca şi Matei, când unul zice clar că s-au scurs opt zile între făgăduinţă şi descoperire, iar celălalt spune că a fost această arătare în munte după cea de-a şasea zi? Luaţi aminte şi înţelegeţi: erau de opt zile petrecând pe munte, dar de arătat S-a arătat în cea de-a şasea zi. Aceştia trei: Petru, Iacov şi Ioan, care s-au urcat pe munte împreună cu Iisus, au văzut acolo împreună cu El pe Moise şi cu Ilie, astfel încât erau cu totul, împreună cu aceştia, şase. Dar împreună cu Domnul, pururea nevăzut, erau dimpreună şi Tatăl şi Duhul Sfânt, Unul mărturisind prin însuşi glasul Lui că El este Fiul Lui cel iubit, iar Celălalt, prin norul cel luminos a strălucit împreună [cu glasul], arătându-Se pe Sine şi pe Tatăl de aceeaşi fiinţă cu Fiul şi de o unime cu privire la lumină, căci este bogăţia Acestora firea şi o singură izbucnire a strălucirii. Astfel opt sunt cei şase. Aşadar, aşa precum nu este niciun dezacord între şase şi opt, la fel nici cei doi evanghelişti nu se contrazic, unul zicând că după şase zile, iar Luca punând că au trecut după aceste cuvinte ca la opt zile. Iar nouă ni se pare cum că sunt ca nişte tipuri, prin aceste două ziceri aduse împreună de pe munte, ascuns rostite şi, totodată, lămurit.

Însă cineva ar putea urma astfel văzând cât de frumos se aseamănă între ele cele două dumnezeieşti propovăduiri, chiar şi după literă. Căci Luca a zis “opt zile”, fără a se deosebi întru nimic de cel ce a zis “după şase zile”, punând la socoteală şi ziua în care a grăit cuvintele acelea şi ziua în care Domnul S-a Schimbat la Faţă. Pe acestea şi Matei le-a dat spre cugetare celor care în mod obişnuit văd pentru aceasta şi adăugirea “după, care arată posterioritatea, acesta a grăit-o, iar celălalt a lăsat-o: căci nu a zis “după opt zile”, precum a zis acela “după şase zile”, ci “au trecut ca la opt zile”. Astfel, nu se află vreo contradicţie în cugetul desfăşurării faptelor la cei doi evanghelişti […]”. [1]


[1] Fragment extras din Cuvântul Sf. Grigorie Palama la Praznicul Împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos în Sfântul Grigorie Palama – Omilii, vol. II, trad. din lb. greacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp.181-183. Versetele scripturistice redate mai sus sunt preluate, de asemenea, din cuvantul citat.

______________________________

foto>

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime [1]

Dumnezeule Cel întru unimea firii cu trei Lumini, Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţare toate le-ai adus, şi cu bună rânduială şi cu măsură pe acestea le-ai împodobit, şi cu lumina soarelui le-ai strălucit, şi ne-ai zidit pe noi după chipul Tău şi după asemănare; Însuţi, Prea-bunule Dumnezeule, străluceşte ochii noştri! Auzurile curăţeşte-le, celelalte simţiri întăreşte-le. Risipeşte toată ceaţa neînvăţăturii. Luminează mintea noastră cu binevoirile Tale. Povăţuieşte-ne pre noi cu razele Dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minciunii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Că fără de Dumnezeiasca Ta luminare, cu adevărat orbi fiind, nu putem să desluşim nici întru socoteli adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul; ci cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, cu milioane de greşale greşim.

Ridică mintea către înţelegerea celor de nevoie, iară limba spre vorbirea celor de trebuinţă. Domoleşte pornirile patimilor cele ce tulbură mintea noastră. Înfrânează mânia şi prigonirea cea de la dânsa încetează-o, iar pomenirea de rău surpă-o, prefăcându-le pe dânsele întru râvnă Dumnezeiască şi în căldură cinstitoare de Dumnezeu a credinţei, şi în blândeţe şi nepomenire de rău. Potoleşte pofta şi iubirea de materie cea dintru dânsa şi iubirea de câştigare opreşte-o, schimbându-le pe ele în grijire de fapta bună şi în dragoste către aproapele, în dorire de creştinească sporire şi creştere şi în poftire de veşnicele bunătăţi. Doamne, cu măsura faptelor bune, împodobeşte-le pe cele ale noastre. Împuterniceşte cu bărbăţie şi cu vîrtute neputinţa noastră. Stinge zburdările trupului şi, de toată desfrânarea şi înverşunarea, izbăveşte-ne pre noi, întreaga înţelepciune şi cucernicie dăruindu-ne nouă. Dă-ne nouă cumpăna dreptăţii, ceea ce împarte fiecăruia dreptul lui. Întăreşte priceperea noastră întru întemeierea celor ce drept se judecă.

Păzeşte-ne pre noi, Doamne, de bântuială, de vătămare năprasnică şi de cădere; de clevetirea celor răi, de urgia tiranilor, de ispitele diavoleşti şi de toată mâhniciunea fereşte-ne pre noi ca, urmând poruncilor Tale, drumul vieţii acesteia de acum cu plăcere de Dumnezeu să-l săvârşim, iar talantul cel dat nouă curat să-l păzim. Şi, pentru îndurările Tale cele nemărginite şi milostivirile Tale nemăsurate, vrednici să ne facem Dumnezeiescului Tău Dar şi fericirii Tale celei de-a pururea, lăudându-Te neîncetat, pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe Unul Dumnezeul nostru, căruia Ţi Se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!


[1] Rugăciune extrasă din cartea: Rugăciunile Sfinţilor Părinţi sau Apanthisma, Ed. Sophia şi Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 186 – 187

_______________________________

foto>

http://109.123.68.71/ortodoxia.md/descopera/27-pogorirea-sfantului-duh/760-sfanta-treime

 

Etichete: , , , , , , ,

Cuvânt despre împrumuturi și datorii al Sfântului Vasile cel Mare

Moldova Ortodoxa / 8 iunie 2011

Nu vedem venind să se împrumute pe cei lipsiți de cele de neapărată trebuință vieții – că unii ca aceștia nu găsesc creditori -, ci se împrumută cei care fac cheltuieli mari, care fac lux inutil, care sînt robi plăcerilor omenești. Femeia spune: „Îmi trebuie rochie luxoasă și bijuterii; copiilor mei le trebuie podoaba strălucită a hainelor; dar și slugilor mele le trebuie îmbrăcăminte înflorată și felurită; la masă, belșug!” Un bărbat care slujește femeii sale în unele ca acestea se duce la zaraf și, înainte de a se folosi de banii împrumutați, schimbă un stăpîn cu altul; și schimbînd mereu pe cei care-l împrumută, prin continuarea răului, nu-și mai dă seama în ce încurcătură se găsește.

Și după cum hidropicii nu-și închipuie că sînt bolnavi, din pricina îngrășării lor, tot așa și cel care se tot împrumută își închipuie că e bogat, pentru că mereu ia și mereu dă, achitînd împrumutul ajuns la scadență cu alt împrumut nou; și astfel prin continuarea împrumuturilor, cîștigă încrederea creditorilor. Dar după cum cei care se îmbolnăvesc de holeră varsă ce au mîncat mai înainte și, dacă introduc o nouă mîncare înainte de a lise curăți bine stomacul, o varsă iarăși și pe aceasta cu durere și cu zguduituri, tot așa și aceștia, plătind camătă peste camătă, fac un al doilea împrumut înainte de a scăpa de împrumutul de mai înainte; pentru moment, se laudă cu banii altora, dar mai tîrziu își plîng propriii lor bani.

O, pe cîți nu i-au pierdut banii străini! Cîți îmbogățiți, ca în vis, n-au căzut în pagube nespus de mari!

Mi se poate însă spune:

– Mulți s-au îmbogățit din împrumuturi!

După părerea mea, mai mulți s-au spînzurat. Tu îi vezi pe cei care s-au îmbogățit, dar nu-i numeri pe care s-au spînzurat, care, nemaiputînd îndura rușinea față de creditori, au preferat moartea prin spînzurătoare decît o viață plină de ocară.

Am văzut o priveliște jalnică: copii din oameni liberi duși la vînzare în piață din pricina datoriilor părinților. N-ai bani ca să-i lași copiilor? Nu le lua și libertatea! Un singur lucru păstrează-le: bunul libertății, averea pe care ai moștenit-o tu de la părinți! Nimeni niciodată n-a fost dat în judecată pentru că tatăl lui a fost sărac; datoria părintească însă duce la închisoare. Nu lăsa un zapis care să fie un blestem părintesc pentru copiii și nepoții tăi!

__________________________

Cuvânt extras din Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la psalmiEIBMBOR, București, 2000, pp. 63-64.

__________________________

sursa>

http://ortodox.md/content/cuvint-despre-imprumuturi-si-datorii-al-sfintului-vasile-cel-mare-330-379

foto>

http://orthodoxword.files.wordpress.com/2010/01/basil-the-great.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Cuvant la Inaltarea Domnului al Sf. Nicolae Cabasila

Cuvânt la Înălţarea Domnului

si Mântuitorului nostru Iisus Hristos [1]

de preaînţeleptul şi preaeruditul domn Nicolae Cabasila[2]

[Un cuvant foarte frumos si interesant, insa care din pricina dificultatii lui trebuie citit macar de doua ori pentru a putea fi inteles pe deplin – dan.cemen]

Înălţarea Domnului răstoarnă raporturile între cer şi pământ

1. Pe timpurile dinainte, harurile erau din cer şi din veac orice bine ajungea pe pământ de la locurile de sus în lumea de jos, dar astăzi ordinea e răsturnată: dă celor de sus feri­cirea plecând de la cele de jos, iar noi, oamenii, trimiţând dep e pământ îngerilor un Stăpân, împodobim corul acela cu cea mai frumoasă podoabă dintre toate. Cele prezente sunt pentru noi un prilej de plăcere minunată în locul aces­tora [al îngerilor], în locul cărora cinstim într-o măsură cu mult mai mare pe Cel care i-a cinstit şi prin această mutare facem cerul cu atât mai frumos decât el însuşi decât făcea acela mai bun pământul prin cei ce veneau de la el, pe cât de mare e distanţa între nişte sclavi şi un stăpân. Fiindcă acela [cerul] făcea cinstit pământul trimiţând îngeri, dar acum pământul i-a trimis în loc de orice cunună şi podoabă pe Cel căruia îi sunt sclavi heruvimii.

Chiar dacă [Scriptura] spune că Mântuitorul a coborât din cer [In 3, 13 – 14, 31], dar întrucât El era încă fără trup şi nu asumase încă pe om, nu putea nici să coboare, nici să urce, nici nu era loc pe care să-l lase şi la care să ajungă, fiindcă nu era unde să fie de faţă, „căci cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul” [Ir 23, 24]; iar când a fost ca El să coboare şi să vină jos să şadă împreună cu cei umiliţi, nu a venit pe pământ mai mult din cer decât din pământul însuşi. Dar după ce a îmbrăcat pe om şi i-a fost cu putinţă să se mişte şi să treacă schimbând un loc cu altul, atunci ple­când de la pământ S-a pornit cu adevărat şi a alergat spre celelalte făpturi de acolo şi a primit începutul întregii îna­intări şi al faptelor şi cuvintelor de aici. Şi el [pământul] este o patrie şi un oras al lui Dumnezeu; şi dacă ceva din cele ce sunt trebuie să fie presupus drept patrie şi loc al lui Dumnezeu, atunci pământul e învingător.

Ce este mai nou/straniu decât acestea? Împăratul e de la cei legaţi, Domnul Care dezleagă vina e din locul celor osândiţi, şi de la cei ce şed în întuneric [Mt 4, 16] s-a revărsat la toată creaţia Lumina cea adevărată [In 1,9], Cerul Îl primeşte ploaie timpurie şi târzie [Ir 5, 24], iar îngerii şi heruvimii văd reflectată de pământ raza căreia i se închină, slava nespusă şi strălucirea care-i uimeşte. Şi se face aici o mirare şi a îngerilor şi a oamenilor: unii uimindu-se de Dumnezeul care urcă, iar alţii de omul ridicat; văzându-L în formă de Dumnezeu, unii socotesc nouă/stranie urcarea Lui, iar alţii, ştiindu-L om ca şi ei, se miră că ajunge în cer cel de o simţire cu ei. Si dacă firile Celui dublu sunt împărţite prin imne, din ambele se armonizează un singur cor în jurul Unicului Mire, îngerii cântându-I iubirea de oameni, iar oamenii puterea.

Înălţarea treptată – cinstire a timpului

2. Iar El urcă cu răgaz şi pas cu pas, şi nu ajunge dintr-o dată la locurile de sus — căci n-a fost luat pe sus, ci „a fost purtat la cer” [cf. Lc 24, 51] —, deşi nimic nu împie­dica să i se dea tronul „deodată, într-o clipeală de ochi”, zice Pavel [7 Co 15, 52], acolo unde va răpi de pe pământ în ziua de pe urmă şi trupurile sfinţilor [7 Tes 4, 17]. Nemistuind nici o mică parte a timpului, ci reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestui spectacol şi nu fuge repede de ochiul celor ce privesc de pe pământ, pen­tru ca pe ucenici să-i veselească, pământul să-l cinstească şi să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat şi S-a dus suportând unele ca acestea ca un ambasador, avocat şi mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc; şi [să Se arate] totodată nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a şi fost purtat în pântec un timp, şi dez­leagă puterea morţii, iar a treia zi zideşte templul dărâmat al trupului Său [cf. In 2, 19-22], aşa cum şi la începutul timpului cu o lungime şi un număr de zile a dat subzistenţă întregului univers.

…sfinţire a aerului

Încă şi pentru ca, aşa cum prin zăbovirea Sa în ele a lu­minat pământul şi iadul, tot aşa şi aerul, primindu-L pentru puţin timp, a fost sfinţit şi el şi nici un loc n-a fost lăsat ca propriu lor tâlharilor din el, adică stăpânitorilor întunericu­lui. Şi după ce toate au primit Soarele, păşeşte pe un nor, ca şi aerul să primească trupul foarte uşor, pentru că El este „Cel ce pune norii suirea Lui, Cel ce umblă peste ari­pile vânturilor” [Ps 103, 3].

Norul – simbolul Duhului Sfânt

Norul însă L-a învăluit şi pe Cel care-şi schimbase for­ma [Mt 17, 5] şi tot el îl va aduce atunci când Se va coborî pe pământ în ziua de pe urmă [FA 1, 11] şi tot un nor îi va aduna de pretutindeni pe aleşii Lui [7 Tes 4, 17], Peste tot El are nevoie de nor. Mai întâi, deoarece şi creaţia cea nouă [2 Co 5, 17; Ga 6, 15], al cărei singur Meşter a venit El, şi pentru care a făcut toate şi a arătat toate, o alcătuieşte un Duh şi o apă, iar norul este alcătuit din acestea. Apoi, pentru că acesta [norul] era în mod simplu simbol al Mângâietorului de o cinstire cu El şi prezent mereu tot timpul, Care e numit şi apă [In 7, 37-39], e chemat şi duh [In 15, 26], prin Care s-a alcătuit şi acel trup egal cu Dumne­zeu al Mântuitorului [Mt 1, 20], prin Care a lucrat El Însuşi lucrurile mai presus de fire, Care venind peste El atunci când S-a botezat a dat mărturie de dumnezeirea Lui [Mt 3, 16], Care a fost de faţă atunci când El S-a schimbat la faţă arătându-Se prin nor şi completând Treimea, legându-Se pe Sine Însuşi ca al Treilea de [Tatăl] Cel ce dădea mărturie şi de [Fiul] Cel ce primea mărturia [Mt 17, 5]. Căci şi acum, când Fiul urcă, iar Tatăl Se arată prin pornirea spre El a Slugii Sale [cf. Is 52, 13] — căci unde altundeva Se grăbea Fiul restabilit? — a fost nevoie să Se arate prin nor şi Mângâietorul ducându-L pe Cel de o cin­stire la cer, aşa cum mai înainte „a fost dus de Duhul în pustie” [Mt. 4, 1].

Străbaterea în sens invers a ierarhiei şi porţilor cereşti

3. Iar Celui ce urcă I se deschid nişte porţi. Şi ce altceva trebuie crezute aceste porţi decât hotarele demnităţilor şi ordinelor [îngereşti] pe care le-a depăşit trupul îndumnezeit. Căci întrucât Mântuitorul avea nevoie de un loc din pricina trupului Său, dar nicăieri între cele făcute nu era un loc cuvenit, ci chiar şi un loc al îngerilor şi al arhangheli­lor, ba încă şi al celor de mai departe, chiar al heruvimilor înşişi, era mai prejos decât I se cuvenea, ca unul care era egal cu Dumnezeu, de aceea orice ordin al celor necorpo­rale s-a dat înapoi dinaintea Celui ce urca şi fiecare din locurile cele mai înalte i-L ceda pe al său propriu, cei mai de sus după ce-i mai jos, şi aşa tot mai sus, până când, după cuvântul lui Pavel, “a ajuns mai presus de toată stă­pânirea, domnia şi puterea” [Ef 1, 21]. De aceea, cei mai mari află/învaţă despre Cel mai înalt de la cei mai mici şi corifeii de la cei subordonaţi, ca minunea să urce de la cele umile la cele înalţe, pentru că, spune Pavel „prin Biserică”, care e mai prejos decât toate ordinele, „s-a făcut cunoscută stăpâniilor şi începătoriilor înţelepciunea mult variată a Lui Dumnezeu” [Ef 3, 10]. Pentru acestea îngerii secunzi Îl vestesc pe Cel necunoscut de ei, iar porţile le ridică co­mandanţii ordinelor, care deţin în fiecare ordin hotarul ultim de cinstire si locul de vârf. Căci dacă cedează locul cei mai mici, încă nu este arătat Cel ce este cinstit de tot ordinul, ca Unul care era mai înalt decât ele, dar dacă fac asta comandanţii, la care este toată slava corului, atunci era evident că Cel închinat de tot crugul este mai presus de ele. Porţile sunt însă veşnice ca unele înfipte din veac şi nimănui dintre toţi ele nu-i oferă trecere în ziua aceasta, dar „acum, zice [Psalmistul], ridicaţi-vă!” [Ps 23, 7. 9], pen­tru că trece „Cel căruia I se va pleca tot genunchiul celor cereşti” [Flp 2, 10]. Căci nimănui nu i s-a întâmplat să vină pe această cale, nimeni nu s-a urcat în cer de pe pământ [Rm 10, 6], ci primul şi singurul care a croit această cale e Mântuitorul; „pentru că nimeni, zice, nu s-a urcat în cer decât Cel ce S-a pogorât din cer” [In 3, 13].

Hristos, Împărat al slavei prin pătimirea Sa

4. Dar de ce trebuie să fíe ridicate porţile? „Pentru că e Împărat al slavei, tare şi puternic în război” [Ps 23, 8], fiindcă a urcat plin de răni. Dovadă era slăbiciunea trupu­lui şi lipsa de slavă pe care o răbdase, căci era evident că purtase cruce. Şi era minunat pentru că într-o putere şi slavă atât de nespusă aducea urmele lipsei de slavă şi ale slăbicunii, cărora îngerii vestitori le opuneau: crucii slava de acolo, iar slăbiciunii triumful prin aceasta, faptul că triumfătorul nu dobândise numai o slavă strălucită, dar era şi Împăratul slavei înseşi [Ps 23, 7-l0]. Nefolosindu-Se de nimic din cele ce obişnuiesc să aducă slava, Acesta venise la ea prin cele contrare, şi de aceea a putut fi fără slavă, după care, spunea David, a umplut de slava Sa tot pământul [Ps 56, 5]. Fiindcă acel lucru ar fi fost propriu celui ce urmează legilor slavei, dar acesta celui ce pe cât se pare conduce slava însăşi. Căci nici focul nu poate fi stăpânit de materiă aruncată în foc ca sa-i aţâţe flacăra, nici vizitiul şi cel care conduce caii nu urmează cailor în direcţia în care se pornesc ei, ci, dacă cineva care are un frâu ştie să-i lege cu el şi să-i facă să meargă în sens opus, nici nu este Domn al slavei cel ce ar putea să-şi adune o slavă de la cei ce par a fi cei mai buni. Ci Mântuitorul, aşa cum mai înainte S-a arătat pe Sine Însuşi stăpân al focului arătând o flacără în apă şi aprinzând foc cu pregătirea care-l poate stinge, tot aşa S-a făcut arătat în mod evident că este împărat al slavei, arătându-Se tuturor strălucit şi prealăudt prin lipsă de slavă şi de cinstire. De aceea, spune, acestea nu trebuie să se mire dacă, purtând un trup care are vânătăi, El depăşeşte hotarele fiinţelor necorporale, nici nu trebuie să creadă invocând aceste semne de slăbiciune că Cel Înalt este din pricina acestor lucruri de umilinţă în dezacord cu Sine Însuşi; din contră, luând de aici în chip deosebit dovada clară a forţei Lui suprafireşti, să admită că El este Stăpân al întregii creaţii.

5. Dar îngerii sunt învăţaţi acestea nu numai unii de către ceilalţi, ci şi de Mântuitorul Însuşi. Celor ce-L întreabă: „De ce sunt roşii hainele Tale?” [Is 63, 2], Acesta le spune: Am îmbrăcat trup!, iar celor ce-L întreabă: De ce eşti lovit?, le spune: „«Am călcat Un teasc» [Plg 1, 15]. De bunăvoie M-am lăsat lovit. Căci nu Mi-am vărsat sângele fără să vreau, nici n-am venit pe cruce din slăbiciune, ci Eu În­sumi «am călcat teascul»”. Lucru pe care-l spune şi apos­tolilor înainte de pătimire: „Nimeni nu ia de la Mine sufle­tul Meu, ci Eu îl pun de la Mine Însumi. Putere am să-l pun şi putere am să-l iau iarăşi” [In 10, 18], arătând puterea Lui nebiruită. „Prin urmare, ridicaţi porţile!” [Ps 23, 7], Şi aceasta nu o dată, arătând astfel că nu-şi aduceau aminte acest lucru ştiindu-l, ci îl învăţau neştiindu-l. Deoarece atunci n-ar fi avut nevoie de cuvintele celor secunzi în rang, ei întrebând, iar Acela răspunzând. Fiindcă stăpânii porţilor Îl ştiau bine pe „Stăpânul puterilor”, dar nu-L ştiau pe “Împăratul slavei” cine este. Căci întâiul era dinainte de veacuri numele dumnezeirii şi, de aceea, era cunoscut tutu­ror corurilor îngerilor, dar acesta din urmă le-a rămas as­cuns, şi de el au auzit abia ulterior, el fiind luat plecând de la cruce şi de la cele de ocară; după cum ignorau poate că Stăpânul lor se numea şi Iisus, Nazarinean şi răstignit, lucruri pe care le ştiau numai acei îngeri care slujiseră Celui purtat în pântec şi născut, Celui mort şi înviat. De aceea unii se opresc la acea primă glăsuire şi întreabă nedumeriţi: “Cine este Acesta, Împăratul slavei?” [Ps 23, 10], iar aceştia îi învaţă repetându-le denumirea mai cunoscută: „Domnul puterilor” [ibid.]. Iar ei încetează atunci, recunoscându-L pe cel căutat din cele ce ştiau.

Dezvăluirea raţiunii ultime a Economiei mântuitoare – iubirea

Şi când Acesta înaintează, atunci Însuşi Tatăl îi aduce la aceste raţiuni. Căci profetul Zaharia îi introduce pe Acela [Tatăl] întrebând şi pe Acesta [Hristos] răspunzând, însem­nând prin aceasta că înseşi puterile care sunt nemijlocit în preajma lui Dumnezeu află acum raţiunea Economiei, pe care mai înainte n-o ştiau. Căci atunci când Tatăl îşi des­coperă taina Sa prin Unul-Născut, au părut să fie iniţiate în aceasta şi primele făpturi care stau în jurul tronului însuşi. Dar aici Fiul sugerează şi cauza junghierii şi învăţând de ce anume a venit pătimind pe cruce, spune că ceea ce l-a convins a fost iubirea de oameni. Căci întrebându-L Tatăl de unde are loviturile de pe mâini — pentru că Acesta zice: „Ce sunt aceste lovituri în mijlocul mâinilor Tale?” [Za 13, 6] — El pune înainte casa celui iubit şi spune că faptul că a venit şi a locuit cu cei iubiţi i-a adus aceste lovituri: „Cele cu care am fost lovit în casa celui iubit” [ibid.], pentru că S-a îndurat de cei care zăceau, îndurându-Se a venit la ei, şi venind i-a restaurat, iar mâinile cu care i-a rechemat au fosţ lovite. Şi astfel Stăpânul casei [Tatăl], care are cerul şi pământul, a oferit tuturor robilor Lui dinarul, adică raţiunea trupului şi morţii lui, începând de la cei de pe urmă si până la cei dintâi [cf. Mt 20, 1].

Înălţarea, desăvârşirea preoţiei veşnice a lui Hristos

 6. A venit din cer pe pământ, ca să facă cunoscut celor de pe pământ pe Tatăl Cel de acolo, a coborât de pe pă­mânt în iad, ca să vestească celor din iad economia de pe pământ, din iad a urcat iarăşi la cei de pe pământ, ca să afle cauza coborârii, de pe pământ urcă în cer, ca să fie adusă vestea cea bună şi îngerilor: pe de-o parte, mântuirea oamenilor — căci se bucură împreună cu noi cei replămădiţi, întrucât sunt iubitori de oameni —, pe de altă parte, progresul lor spre cele mai bune, precum şi celelalte, învăţându-L ei pe Dumnezeu mai bine decât înainte şi, înainte de toate, pentru ca trupul cel mai presus decât toată creaţia să ajungă mai presus decât toată creaţia şi să-şi ocupe locul cuvenit. Căci poate de aceea n-avea unde să-şi plece capul [Mt 8,20] atunci când locuia pe pământ. Şi urcă un om în formă de Dumnezeu [cf. Flp 2, 7] şi un Dumnezeu în trup de om, luptător din pricina războiului împotriva morţii, şi biruitor din pricina triumfului, victimă sfântă pentru junghiere, pentru că a primit junghierea vrând aceasta, preot care nu lasă nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu, nici nu respinge nimic din cele ce fac pe om, ci salvează în toate fiecare fire şi nu înşeală cu nici un cuvânt nici una din aceste două denumiri, ci numai relele omeneşti, fiindcă aşa cum a fost liber de păcat de la început, aşa a fost şi de toată stricăciunea, pentru că nici una din ele nu ţinea de fire. Căci pe cel dintâi l-am introdus noi, iar cealaltă i-a urmat, fie ca pedeapsă pentru cei ce greşiseră, fie ca leac pentru cei care se îmbolnăviseră. Dintre ele pe unul, adică păcatul Mântuitorul nu l-a cunoscut de la început, iar pe cealaltă, adică stricăciunea, a primit-o, orânduind ca un econom cele ale oamenilor, pentru ca să Se facă în stare să Se jertfească pentru ei, şi în locul jertfei să primească pentru neamul omenesc nestricăciunea. Prin urmare, jertfindu-Se şi bucurându-Se de un trup stricăcios şi aducând acestea care se cuveneau, a dezbrăcat îndată stricăciunea şi n-a fost lipsit de cele care-l făceau victimă. Prin vânătăile Sale vesteşte junghierea, iar fierul care lucrează jertfa e încredinţat pen­tru cei ce văd trupul acela. Şi astfel, jertfindu-Se pentru o zi, este o Victimă perpetuă. Şi aşa cum „o dată pentru tot­deauna S-a adus ofrandă pe Sine însuşi”, cum zice Pavel [Evr 7, 27], de acolo că păstrează totdeauna pe Preot, căci zice: „Tu eşti Preot în veac” [Evr 5, 6; Ps 110, 4], tot aşa fiind adus o dată pentru totdeauna, este Victimă veşnică. Fiindcă n-ar fi putut fi nici Preot veşnic, dacă nu ar fi fost şi Victimă, lipsindu-i atunci ceea ce ar fi făcut preoţia Lui. Aşa L-a dat întregii creaturi pământul pe Stăpânul comun. Şi oamenii îl trimit pe ambasadorul lor, îngerii îl primesc pe Dumnezeul lor, Care li Se înalţă mai curat, iar Tatăl primeşte pe Cel de un tron cu El dându-i o cunună de slavă din trofeele Slugii [Domnului; cf. Is 52, 13].

Aclamarea lui Hristos Cel Înălţat

7. Hai acum să ne adresăm Învingătorului şi noi, cei pentru care s-a făcut războiul! O, Cel ce ai biruit lumea [In 16, 33] şi ai legat pe cel puternic [Mt 12, 20], Care ai luat prăzile [Lc 11, 22] şi i-ai dezlegat pe cei legaţi! O, Cel ce faci toate numai cu voinţa, iar mutându-Te încoace ai intrat în război şi luptă pentru oameni! O, Cel ce cu un semn i-ai zidit pe cei ce nu erau, iar pe cei căzuţi i-ai îndreptat prin sârguinţă şi osteneli! O, Cel care ca să-i faci vii şi să-i în­cununezi pe cei lipsiţi de cinste şi morţi, alergi spre lupta morţii! O, Cel care prin faptul că ai fost defăimat ai dezle­gat vina omului, prin aceea că ai fost răstignit l-ai slăvit, prin aceea că ai murit l-ai făcut viu! O, Dumnezeu care ai murit pentru oameni, Stăpân care ai murit pentru robi şi lipsit de păcat care ai murit pentru foarte răi! O, Cel care prin aceea că ai fost vândut ne-ai dobândit libertatea, prin aceea că ai fost lovit ne-ai câştigat nestricăciunea, iar prin aceea că ai suferit dureri ne-ai agonisit veselia cea curată! O, Cel care ai cumpărat cu sufletul pe duşmani, iar cu sângele pe cei impioşi! O, Cel care ai iubit un om care te ura! O, Cel ce eşti pentru noi, Acelaşi, şi Mântuitor şi preţ de răscumpărare! O, Cel ce eşti şi cale si conducător şi sălaş! Cel ce te-ai făcut pentru robii tăi toate cele care duc la cer! O, imigrare nouă şi străină, care muţi capitala! O, Cel care împreună cu Tine muţi şi strămuţi toată creaţia! O, Cel care n-ai lăsat nimic între cer şi pământ, între Dum­nezeu şi oameni! O, Cel care prin aceea că Te-ai dus pe pământ ai plecat cerul, iar prin aceea că ai plecat la cer ai înălţat pământul! Tu eşti şi Dumnezeul nostru şi apoi moş­tenitor, şi celor al căror stăpân erai din veac, Le-ai slujit ca un rob cumpărat. Şi, iarăşi, pe cei al căror Stăpân în tot felul Te-ai făcut, i-ai făcut fraţi şi Te-ai folosit de ei ca de nişte membre, şi ai primit toată înrudirea, comunitatea şi relaţia ca noi, ca armonizându-ne cu Tine însuţi în tot felul şi urmându-Te prin toate să faci bogăţia ta a noastră! Şi robul păcatului să se audă Fiu al lui Dumnezeu, iar cel legat să se arate încununat. O, de câte şi ce fel de lucruri l-ai făcut datornic pe om! O, datorii care nu pot fi dezlegate de nimeni nicicând! Căci ce ai putea găsi la noi, şi care să nu-l fi pus Tu? Dacă Ţi-am înălţat un glas care aduce vreo recunoştinţă pentru cele pe care ni le-ai dat, nu e un schimb pentru cele date, ci din adaos la datoriile noastre, pentru că faptul de a gândi şi de a putea rosti acestea vine tot de la Tine. Tu însă Ţi-ai pus Ţie Însuţi această lege nouă: de fiecare dată când oferi ceva, Te mărturiseşti dator cu alte haruri celor ce îl primesc. De aceea, să nu treci cu vederea harul Tău mult lăudat, dacă a fost lăudat cu ceva şi de noi, ci să-L arăţi pe Binefăcătorul uitându-Se nu la sărăcia vo­inţei noastre, ci la bogăţia mâinii Tale. Şi în prezent să mă dezlegi, fiind Domn, de toată vina şi să-mi oferi curata simţire a blândeţii Tale şi să faci să mă ruşinez de această nespusă iubire de oameni. Iar după ce mă vei muta de aici, să mă muţi bucurându-mă şi cu nădejdi bune că voi fi scris în corul prietenilor Tăi, şi acolo să stai împreună cu cei ce ştiu cele ale Tale şi pe care I-ai cunoscut Tu Însuţi, ca şi aici cu glasul celor ce prăznuiesc şi al strigătului adăugat de noi să Te cântăm pe Tine Mântuitorul în veac împreună cu părintele Tău Cel fară început şi cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă făcătorul Duh. Amin.


[1] Cuvânt extras din cartea Nicolae Cabasila – Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010,  pp. 161 – 171

[2] Traducere după ediţia B. Pseutonkas: Nikolaou Kabasila hepta logoi nyn proton ekdidomenoi, Thessaloniki, 1976, p. 113 – 123; ed. II: Nikolaou Kabasila Logoi. Eisagoge – keimena – scholia, ekd. B. Pseutonkas, Thessaloniki, 2006, p. 124 – 134.

______________________________

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_6WRcJM7SGZY/S-nWYwcCYDI/AAAAAAAACJU/BM45kXhSpTQ/s1600/9thSinaiAscension.jpg

http://www.antiochian.org/sites/antiochian.org/files/images/Ascension.preview.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sf. Siluan Athonitul: Tanguirea lui Adam

TÂNGUIREA LUI ADAM [1]

de Sf. Siluan Athonitul

Adam, părintele întregii lumi, în Rai a cunoscut des­fătarea iubirii lui Dumnezeu, şi de aceea, când a fost gonit din Rai pentru păcat, şi s’a lipsit de dragostea lui Dumnezeu, amar a suferit, şi cu mare suspin se tânguia în toată pustia. Sufletul său era chinuit de gândul: «Pre iubitul Dumnezeu am întristat». Nu atâta îi părea rău după rai şi după frumuseţea lui, cât pentru că se lipsea de iubirea lui Dum­nezeu care, în chip nesăţios, în fiece clipă trage sufletul către Dumnezeu.

Aşa şi tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iar apoi a pierdut harul, cearcă chinul lui Adam. Sufletul doare şi amarnic se căieşte când mâhneşte pe Domnul cel iubit.

Tânjea Adam pe pământ, şi amarnic se tânguia, şi pământul nu îi era drag. El se stingea după Dumnezeu şi zicea:

«Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrămi caut pre El. Cum să nu-L caut? Când eram cu El sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul la mine nu ajungea; dar acum un duh rău a pus stăpânire asupra mea şi îmi clatină şi chinuie sufletul, şi de aceea tânjeşte sufletul meu dupre Domnul până la moarte, şi râvneşte duhul meu către Dumnezeu, şi nimica pre pământ mă veseleşte, şi de nimica voieşte sufletul meu a se mângâia, ci voieşte din nou a vedea pre El şi a se plini întru Dânsul. Nu pot a-L uita nici o clipă, şi se stinge sufletul meu dupre Dânsul, şi de multă durere cu suspin plâng: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pre căzută zidirea Ta».

Aşa se tânguia Adam, şi lacrămile îi curgeau de pe faţă pe piept şi pe pământ, şi întreagă pustia îi auzea suspinurile; fiarele şi pasările tăceau întristate; iar Adam se tânguia, căci pentru păcatul său toţi pierduseră pacea şi iubirea.

Mare era durerea lui Adam, dacă se izgonise din rai, dară când a văzut pe fiul său Avel ucis de fratele Cain, încă mai mare i s’a făcut durerea, şi se muncea cu sufletul, şi se tânguia, şi gândea: «Din mine vor izvorî şi se vor înmulţi noroade, şi toate vor suferi şi vor vieţui în vrăjmăşie, şi se vor ucide unul pre altul». Şi această durere a lui era adâncă precum marea, şi a o înţelege poate numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte El.

Şi eu am pierdut harul, şi împreună cu Adam strig:

«Milostiv fii mie, Doamne, dăruieşte-mi duhul smereniei şi al iubirii».

O, iubire a Domnului! Cine te-a cunoscut, neostoit te caută zi şi noapte, şi strigă:

«Tânjesc dupre Tine, Doamne, şi cu lacrămi Te caut; cum nu Te voi căuta? Tu mi-ai dat a Te cunoaşte în Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu trage sufletul meu cu la­crămi a Te căuta».

~~~+~~~

Plânge Adam:

«Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sânt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul pasărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m’ar lua Domnul din nou în Rai, încă şi acolo mă voi mâh­ni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întris­tat».

~~~+~~~

Pe Adam, după izgonirea sa din Rai, sufletul îl durea şi multe lacrămi vărsa el de mâhnire. Tot aşa şi tot sufletul ce a cunoscut pe Domnul tânjeşte după Dânsul şi zice:

«Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi caută pre Tine».

«Unde este Domnul meu? Pentru ce nu II văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi»

~~~+~~~

Dumnezeu este iubire fară saţiu, şi a o înfăţişă este cu neputinţă.

Umbla Adam pe pământ, şi pentru multe durerile inimii sale plângea, iar cu mintea cugeta la Dumnezeu; iar când neputinţa trupul său, şi nu mai putea vărsa lacrămi, duhul său şi atuncea ardea pentru Dumnezeu, căci nu putea uita Raiul şi frumuseţea lui; dar încă mai mult sufletul lui Adam iubea pre Domnul, şi însăşi puterea iubirii îl trăgea către Dânsul.

O, Adame, eu scriu, dar tu vezi că slabă este mintea mea şi nu poate pricepe cum tânjeai tu dupre Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

O, Adame, tu vezi că eu, fiul tău, pătimesc pre pământ. Puţin este în mine focul, şi abia de nu se stinge dragostea mea.

O, Adame, cântă nouă cântul Domnului, ca să se veselească sufletul meu de Domnul şi să se scoale a lăuda şi a slăvi pre El, precum slăvesc pre Dânsul în ceruri Heruvimii şi Serafimii, şi precum toate cinurile cereştilor îngeri cântă Lui întreit-sfânta cântare.

O, Adame, părintele nostru, cântă nouă cântul Domnului, ca să auză întreg pământul, şi ca toţi fiii tăi să-şi înalţe mintea către Dumnezeu, şi să se îndulcească de glasurile cereştii cântări, şi să-şi uite amarul pre pământ.

~~~+~~~

Duhul Sfânt este iubire şi desfătare sufletului, minţii şi tru­pului. Şi cel ce a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, râv­neşte cu nesaţiu zi şi noapte către Dumnezeul cel viu, căci iu­birea lui Dumnezeu foarte este dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci din nou cu lacrămi caută pe Duhul Sfânt.

Dară cel ce nu a cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt, acela nu poate cu lacrămi a-L căuta, şi sufletul lui totdeauna este lup­tat de patimi; mintea-i cugetă cele pământeşti, şi nu poate ajun­ge la vedenie şi a cunoaşte pe Iisus Hristos. El se cunoaşte în Duhul Sfânt.

Adam a cunoscut pe Dumnezeu şi Raiul, şi după cădere cu lacrămi căuta pre El.

– O, Adame, părintele nostru, spune nouă, fiilor tăi, despre Domnul. Sufletul tău a cunoscut pre Dumnezeu pre pământ, cunoscut-a şi Raiul, şi desfătarea lui, şi veselia, iar acum vieţuieşti în ceruri şi vezi slava Domnului. Spune nouă cum se pro­slăveşte Domnul nostru pentru ale Sale patimi, şi cum sânt cân­tecele cântate în ceruri, şi cât de dulci sânt acele cânturi, căci ele se cântă în Duhul Sfânt.

Spune nouă despre slava Domnului, şi cât este El de mi­lostiv, şi cât iubeşte El a Sa zidire.

Spune nouă şi despre Preasfânta de-Dumnezeu-Născătoare, cum este Ea mărită în ceruri, şi cu ce cântări se fericeşte.

Spune nouă cum se bucură acolo Sfinţii, şi cum strălucesc ei cu harul; cum iubesc ei pre Domnul, şi cu ce smerenie înainte-stau ei lui Dumnezeu.

O, Adame, mângâie şi îmbucură întristate sufletele noastre. Povesteşte nouă, ce vezi tu în ceruri?

Ce dară taci?… Iată întreg pământul zace în scârbe…

Au doară tu, din dragoste de Dumnezeu, nu poţi nici să-ţi mai aminteşti de noi?

Au doară vezi pre Născătoarea-de-Dumnezeu în slavă şi nu te poţi smulge de la acea vedenie, şi nu voieşti a spune nouă, celor mâhniţi, cuvânt duios, spre a uita amarul pre pământ?

O, Adame, părintele nostru, tu vezi durerea fiilor tăi pre pământ. Ce dară taci?

Grăieşte Adam:

– Feţii mei, nu căutaţi către mine. Eu nu mă pot smulge de la iubirea lui Dumnezeu spre a grăi cu voi. Sufletu-mi este rănit de iubirea Domnului şi se veseleşte de frumuseţea Lui, şi cum mi-aş putea aduce aminte de pământ? Cei ce viază înaintea Feţei Stăpânului nu pot cugeta cele pământeşti.

– O, Adame, părintele nostru, părăsitu-ne-ai pre sirimanii tăi. Şi doară în amar petrecem pre pământ. Spune nouă, ce să facem spre a plăcea lui Dumnezeu? Caută asupra fiilor tăi împrăştiaţi în tot pământul, împrăştiaţi cu mintea lor. Mulţi uită pre Dum­nezeu, în întunerec vieţuiesc şi merg în prăpastia iadului.

– Nu mă turburaţi. Eu văd pre Maica Domnului în slavă, şi cum pot eu a mă smulge şi a grăi cu voi? Eu văd pre Sfinţii Proroci şi Apostoli, iar ei toţi sânt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Eu umblu prin grădinile Raiului şi pretutindenea văz slava Domnului, căci Domnul este întru mine, şi m’au făcut asemenea Lui. Aşa proslăveşte Domnul pre om, cât îl face asemenea Lui.

– O, Adame, doară noi sântem fiii tăi. Spune nouă, carii ne mâhnim pre pământ, cum să moştenim Raiul, ca şi noi, aseme­nea ţie, să vedem slava Domnului. Sufletul nostru tânjeşte dupre Domnul, tu însă în ceruri viezi şi te bucuri de slava Domnului; rugămu-te, mângâie pre noi.

– Ce înălţaţi către mine glasul, feţii mei? Domnul vă iubeşte şi au dat vouă poruncile. Păziţi-le, iubiţi-vă unul pre altul, şi veţi afla odihnă în Dumnezeu. Căiţi-vă în tot ceasul pentru că­derile voastre, spre a putea întâmpina pre Domnul. Domnul au zis: «Pre cei ce Mă iubesc, Eu iubesc, şi pre cei ce Mă pro­slăvesc, îi proslăvesc».

– O, Adame, roagă-te pentru noi, fiii tăi. De multe scârbe se întristează sufletele noastre.

~~~+~~~

– O, Adame, părintele nostru, tu vieţuieşti în ceruri, şi vezi pre Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Tu vezi pre Heruvimi şi pre Serafimi, şi pre toţi Sfinţii, şi auzi cântările cereşti, de dulceaţa cărora sufletul tău a uitat pământul. Noi însă ne mâhnim pre pământ şi mult tânjim dupre Dumne­zeu. Puţin este întru noi focul, ca înflăcărat să iubim pre Dom­nul. Însuflă-ne, ce sântem datori a face spre a afla Raiul?

Răspunde Adam:

– Nu căutaţi către mine, feţii mei, căci eu, de desfătăciunea iubirii lui Dumnezeu, nu pot să-mi amintesc pământul.

– O, Adame, tânjesc sufletele noastre, şi durerile ne-au îngre­uiat. Spune nouă cuvânt de mângâiere. Cântă nouă din cântările carile tu auzi în ceruri, ca să le auză tot pământul, şi oamenii să-şi uite amarul… O, Adame, întristaţi sântem foarte.

– Nu căutaţi către mine. Vremea durerilor mele a trecut. De frumuseţea Raiului şi de îndulcirea Duhului Sfânt nu îmi mai pot aduce aminte de pământ. Dară zic vouă: Iubeşte pre voi Dom­nul, şi voi în iubire să vieţuiţi, fiţi ascultători stăpâniilor, smeriţi-vă inimile, şi Duhul Sfânt va viia întru voi. El vine lin în suflet, şi împarte pace, şi fără cuvinte poartă mărturie pentru mântuire. Cântaţi lui Dumnezeu în dragoste şi în smerenia duhului, căci Domnul se bucură de aceasta.

– O, Adame, părintele nostru, ce dară vom face? Noi cântăm, dară nu este în noi iubire, nici smerenie.

Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pre om şi toate dăruieşte. Şi eu mult m’am căit, şi mult m’am întristat, căci pre Dumnezeu am scârbit, căci pentru păcatul meu s’a pierdut pacea şi iubirea pre pământ. Lacrămile curgeau pre faţa mea şi-mi udau pieptul şi pământul, şi pustia auzea suspinurile mele. Voi nu puteţi cuprinde durerile mele, nici cum mă tânguiam eu dupre Dumnezeu şi Rai. În rai fusesem bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă veselea şi suferinţe nu cunoş­team nici una. Dar când m’am izgonit din Rai, frigul şi foamea mă munceau; fiarele şi pasările, ce îmi erau blânde în Rai şi mă iubeau, se sălbăticiră, începură a se teme şi a fugi de mine. Gânduri urâte mă sfâşiau; soarele şi vântul mă ardeau; ploaia mă uda; boalele şi toate durerile pământului mă chinuiau, dară eu toate am răbdat şi cu tărie am nădăjduit în Dumnezeu.

Iară voi purtaţi-vă ostenelile pocăinţei: iubiţi durerile, uscăţi­vă trupurile, smeriţi-vă şi iubiţi pre vrăjmaşi, spre a sălăşlui în voi Duhul Sfânt, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla Cereasca Împărăţie.

Dară către mine nu căutaţi: acum, de dragostea lui Dumne­zeu, uitat-am pământul şi tot ce este într’însul, uitat-am până şi Raiul meu cel pierdut, căci văd slava Domnului, şi slava Sfin­ţilor, carii, de lumina feţei lui Dumnezeu, ei înşişi strălucesc, asemenea Lui.

– O, Adame, cântă nouă cerescul cânt, ca să auză tot pămân­tul şi să se îndulcească de pacea iubirii de Dumnezeu. Dorim a auzi acele cântări: dulci sânt ele, căci se cântă în Duhul Sfânt.

~~~+~~~

Adam a pierdut pământescul Rai, şi plângând îl căuta: «Raiul meu, Raiule, preafrumosul meu Rai». Domnul însă, prin dragos­tea Sa, i-au dat pe Cruce un alt Rai, mai bun decât cel dinainte, în ceruri, unde este Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da noi Domnului pentru dragostea Sa către noi?


[1] Cuvânt al Sf. Siluan Athonitul extras din cartea Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba iulia, 2009, pp. 477 – 483

foto>

http://4.bp.blogspot.com/_ha-mK0OjlT8/SOXJ3JdoUYI/AAAAAAAAATA/Z4CconqFy2k/s1600-h/masaccio_expulsion_dtl.jpg

http://cdn.wn.com/pd/8a/8f/043d714d9377f55c89500c267fa2_grande.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Teologul Ioannis Tatsis: Doar episcopii îndumnezeiţi întrunesc un Sinod Ecumenic


Doar episcopii îndumnezeiţi întrunesc un Sinod Ecumenic

Graiul Ortodox/ 1 martie 2011

de Ioannis Tatsis, teolog

[Articolul de fata raspunde la intrebarea fundamentala: care este ce mai mare autoritate in Biserica Ortodoxa? Este o intrebare fireasca, datorata freamatului si forfotei din jurul pregatirii iminentului Sinod Panortodox, care se preconizeaza ca va aborda mai multe teme de actualitate bisericeasca. Este, deci, un text de mare importanta in conditiile prezente, fiind necesar intelegerii corecte a acestui principiu de guvernare soborniceasca in Biserica Ortodoxa – dan.camen.]

În ultimele luni se observă o intensă preocupare, mai ales din partea Fanarului şi a Moscovei, de a se accelera activitatea comisiilor pregătitoare şi de a se ajunge la convocarea Marelui Sinod.

Sunt semnificative cele spuse de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu despre Sinod în august anul trecut: „Ortodoxia va trăi, va convoca Sfântul şi Marele ei Sinod, pe care îl pregăteşte Sinodul Panortodox, iar acum ne aflăm la sfârşitul pregătirii acestuia. La începuturile lui 2011 cel mai probabil vom avea penultima şedinţă pregătitoare în cadrul Centrului nostru Patriarhal de la Geneva şi va avea loc acest mare eveniment. Nu a mai avut loc un asemenea eveniment din 787, din secolul al VIII-lea nu s-a mai organizat un Sinod Ecumenic de asemenea proporţii, de o asemenea anvergură”.[Penultima sedinta pregatitoare se pare ca a avut loc deja la Chambesy anul acesta, la finele lui februarie, unde s-a discutat problema Autocefaliei in Biserica Ortodoxa si modul proclamarii ei, precum si problema dipticelor, vezi detalii AICI – n.m.]

Dincolo de caracterul discutabil al temelor care trebuie să preocupe un asemenea Sinod [Toate Sinoadele Ecumenice s-au intrunit nu neaparat pentru rezolvarea problemelor administrative bisericesti, ci au fost starnite de ereziile ce circulau in spatiul eclesial. Acesta a fost de fapt motivul convocarii lor – n.m.], dar şi dincolo de presupusa decizie „panortodoxă” prin care se promovează principiile ecumenismului, este important să cercetăm premizele duhovniceşti ale persoanelor care ar participa la acest Sinod. [Tocmai din cauza acestui ecumenism fatis al unor inalti ierarhi, gazde si participanti la acest Sinod, exista aceasta retinere privind influenta pe care ar putea-o exercita in mod abuziv in desfasurarea lucrarilor Sinodului si, evident, in elaborarea si redactarea mai apoi a hotararilor – n.m.]

Sunt foarte lămuritoare învăţăturile marelui teolog, ale Părintelui Ioannis Romanidis, asupra acestei teme, publicate de curând în primul volum al Dogmaticii Empirice. La fel de importante sunt şi observaţiile Mitropolitului Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos, care a redactat volumul de mai sus. Redau aici doar câteva gânduri ale Părintelui Ioannis Romanidis:

„Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice. Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină infailibilitatea BisericiiNu există la Părinţi o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o instituţie infailibilă[Termenul de „institutie infailibila” este de filiera catolica, straina insa de invatatura autentic-ortodoxa a Bisericii noastre, deci a Sfintilor Parinti – n.m.]

Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu, deoarece s-au întrunit în Sinod Ecumenic şi, prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o nicăieri …

Dacă am avea 150 de episcopi care înainte de a merge la Sinod nu erau inspiraţi de Dumnezeu, aceştia, care nu erau inspiraţi de Dumnezeu înainte de Sinod, vor deveni inspiraţi de Dumnezeu după rugăciunea de deschidere a Sinodului? Şi vor înceta să mai fie inspiraţi de Dumnezeu după încheierea Sinodului? [Acel „Parutu-s-a Duhului Sfant si noua” (F.A. 15, 28) are la parintele Ioannis Romanidis o rezonanta perena. El se aliniaza deci conceptiei Sfintilor Parinti in acest sens, fiindca altfel secularizarea de care se tot vorbeste acum isi va pune cu siguranta amprenta si in „Sfantul si Marele Sinod Ecumenic” – n.m.]

… aflăm de la ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea autoritate a Bisericii şi pun la îndoială faptul că autoritatea sunt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii Bisericii. [In Ortodoxie totul se centreaza pe persoana si nu in mod impersonal pe o institutie sau o adunare anume. Mai mult decat atat, „autoritatea” Bisericii nu este doar o singura persoana *(ca la catolici infailibilul papa, si ca la protestanti peste veacuri reformistii), sau chiar pleroma intregii Biserici *(cum vedem azi la sectanti, adica neoprotestanti, care isi reamintesc cu fiecare ocazie, in mod obsesiv, versetul „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” – Mt. 18, 20, verset care, zic ei, permite fiecaruia sa nascoceasca tot felul de erezii; dar si in decursul istoriei bisericesti – vezi marturisirea Sf. Maxim Marturisitorul, care a ramas singur in Biserica aparand Ortodoxia, desi toti patriarhii cazusera in erezie; precum si pe cea a Sf. Marcu Evghenicul – care singur intre sinodali s-a impotrivit uniatiei de la Ferrara-Florenta), ci autoritatea Bisericii o au Sfintii Parinti, adica cei ce s-au invrednicit darurilor Harului Duhului Sfant inca in viata vietuind. Problema care se pune este cum ii recunosti pe acestia? Numaidecat prin consonanta invataturii lor cu cea a Sfintilor Parinti adormiti in Domnul. – n.m.]

Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem «cei 318 Părinţi au spus» … Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.

Comentează Mitropolitul Nafpaktei, Ierotheos:

Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi … Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil contrariul … Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii, constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”[1].[La fiecare Sinod Ecumenic s-a evidentiat in mod aparte un participant, nu neaparat ierarh, care a luminat cinstita adunare prin invataturile sale de Dumnezeu insuflate, care mai apoi au devenit temeiul hotararilor luate – n.m.]

Este deci important să răspundem sincer la întrebarea: Câţi dintre Episcopii care vor participa la un posibil Mare Sinod „au ajuns la vederea lui Dumnezeu”? Sunt ei „teologi trăitori” sau „îndumnezeiţi”? Oponenţii desigur vor întreba dacă Duhul Sfânt a încetat să lucreze în Biserică sau dacă s-au epuizat Sfinţii. Nu, desigur. Există şi azi episcopi, clerici, monahi şi laici îndumnezeiţi. Dar în ce măsură sunt ascultate vocile lor pline de discernământ de către ceilalţi episcopi care sunt doar „urmaşi tronurilor”, nu şi „părtaşi obiceiurilor” Sfinţilor Părinţi? Câţi monahi îndumnezeiţi sau văzători de Dumnezeu au fost aleşi în ultimii ani pentru a deveni episcopi? Nu cumva înainte de pregătirea Marelui Sinod suntem datori să mergem pe calea ascetică a curăţirii, ca să dobândim dumnezeiasca luminare şi să participăm (…) la îndumnezeire, asemenea Sfinţilor Părinţi care au întrunit Sinoadele Ecumenice? [Asceza este ceva personal, roadele ei nu pot fi cunoscute de catre ceilalti decat prin invataturile lasate de respectiva persoana, adica prin opera teologica.  Acel „partas obiceiurilor” ii obliga insa pe ierarhi sa ramana bucurosi fideli Predaniei Sfintilor Parinti ai Bisericii noastre, nu doar formal ca „urmasi ai tronurilor”, ci sa se intoarca la radacini si sa se adape de la izvoarele Harului. Chiar daca viitorul Sinod Panortodox nu va trata in dezbateri teme dogmatice, ci doar probleme care tin de pastoratie si misionarism, totusi, sinodalii trebuie sa aiba in vedere ca orice hotarare adoptata acolo va avea impact major ulterior in Biserica si ca trebuie sa fie la fel de inspirata precum cele luate in sinoadele anterioare, care s-au cuprins in colectii de canoane si au fost socotite inca de la inceput a fi insuflate de Dumnezeu – n.m.]

Ὀρθόδοξος Τύπος, 11 februarie 2011, nr. 1866, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie

sursa>

http://graiulortodox.wordpress.com/2011/03/01/doar-episcopii-indumnezeiti-intrunesc-un-sinod-ecumenic/

foto>

http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/big/interviu/2010/09/ips_ierotheos.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Aducerea moastelor Sf. Ioan Gura de Aur la Constantinopol

Fresca – aducerea la Constantinopol de la Komani a moastelor Sf. Ioan Gura de Aur.

Despre istoria aducerii moastelor Sf. Ioan Hrisostom la Constantinopol puteti citi mai pe larg AICI

Sf. Ioan Gura de Aur a petrecut trei ani in exil, adormind in Domnul in anul 407 (14 septembrie, Inaltarea Sfintei Cruci) in oraselul Komani din Georgia (Abhazia). Inainte sa plece la cele vesnice i s-au aratat in vedenie Sf. Ap. Petru si Ioan, precum si Sf. Mc. Vasilisc (pomenit pe 22 mai), in a carui biserica a primit Sfanta Impartasanie pentru ultima data. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slava lui Dumnezeu pentru toate!”

Biserica din Komani inca exista (acum acolo se gaseste ridicata o manastire, vezi foto AICI). Tot acolo se pastreaza si sarcofagul unde au fost depuse prima data sfintele oseminte ale Sf. Ioan Gura de Aur, inainte ca ele sa fie aduse in Constantinopol.

Icoana ce-l reprezinta pe  Sf. Ap. Pavel soptindu-i la ureche Sf. Ioan Hrisostom cum sa talcuiasca cuvintele scripturistice si epistolele pauline. Se gaseste la Sf. Manastire Vatoped, Athos (Grecia).

Craniul cu urechea Sf. Ioan Gura de Aur ramasa intacta. Se spune ca a ramas asa din cauza ca Ingerul Domnului i-a soptit la ureche ce sa scrie atunci cand isi scria omiliile. Se pastreaza la Sf. Manastire Vatoped, Athos (Grecia).

Mana dreapta a Sf. Ioan Gura de Aur ramasa neputrezita. Cu ea el a scris sute de omilii, talcuind dumnezeieste epistolele pauline si Sfintele Evanghelii. Se pastreaza la Sf. Manastire Filotheu, Athos (Grecia).

Moastele Sf. Ioan Gura de Aur (panglica galbena) si ale Sf. Grigorie Teologul, aduse in anul 2004  (noiembrie, 27) din nou la Constantinopol (Istanbul).  Aceste moaste fosesera luate la Roma, in urma Cruciadei a IV-a din anul 1204 (detalii AICI).


foto>

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2010/06/126-87.jpg?w=600&h=638

http://ishmaelite.blogspot.com/2010/05/how-to-read-bible.html

http://florinm.wordpress.com/2009/05/15/despre-sfiala-si-cuviinta-la-femeia-ortodoxa/

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/11/sarcophagus-of-st-john-chrysostom-in.html

http://www.johnsanidopoulos.com/2011/01/saint-john-chrysostom-and-translation.html

http://www.patriarchate.org/patriarchate/relics

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,