„Înviere şi apostazie” – Pastorala la Sfintele Paşti (2012) a PS Sebastian

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

.

ÎNVIERE ŞI APOSTAZIE

Scrisoare pastorală la Sfintele Paşti – 2012

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

_______________________________

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2012/04/09/inviere-si-apostazie-%E2%80%93-scrisoare-pastorala-la-invierea-domnului/

 

Bucuria Invierii Domnului, in Sfanta Liturghie – Pastorala la Învierea Domnului (2012) a IPS Laurentiu Streza

[Ultima parte a pastoralei este si cea mai acida, facand referire la generalizarea desfraului in mass media si criza familiei. Totodata, legatura noastra cu Hristos a devenit de „circumstanta” din cauza crestinismului nostru formal, practicat la scara larga.- dan.camen.]

BUCURIA ÎNVIERII DOMNULUI, ÎN SFÂNTA LITURGHIE

PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI 

†LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP
AL SIBIULUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul
să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută
şi cea nevăzută; că S-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică.”
(Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cuvintele sfinte ale cântărilor liturgice, care ne încălzesc sufletele, ne îndeamnă ca, în această „noapte de mântuire”, să ne bucurăm de noianul cel negrăit şi de neînţeles pentru mintea omenească al iubirii lui Dumnezeu, ce se revarsă iarăşi peste noi şi ne face părtaşi tainicului ospăţ al darurilor deosebitei Sale purtări de grijă pentru noi. Astăzi e bucurie în cer şi pe pământ, astăzi toate s-au umplut de lumină, astăzi şedem cu Hristos la Cina Împărăţiei veşnice, unde El se face dulcea noastră hrană, scumpa noastră băutură.

În săptămâna ce a trecut am trăit împreună cu Hristos Sfintele Pătimiri pe care El le-a îndurat din dragoste pentru noi, am văzut vânzarea Sa, am simţit durerea batjocoririi şi a răstignirii Sale, am fost copleşiţi de durere şi de vinovăţie, ştiind că pentru iertarea păcatelor noastre a fost nevoie de o jertfă atât de sângeroasă şi de o moarte atât de nedreaptă. Toate aceste evenimente petrecute acum peste 2000 de ani le putem retrăi şi noi, pentru că ele sunt mereu vii în Persoana Mântuitorului Hristos, iar noi vorbim cu acest Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, şi menţinem legătura cu El prin rugăciuni, imne şi cântări. La rândul Său, Hristos comunică şi împărtăşeşte fiinţei noastre toate stările prin care umanitatea Sa curată a trecut şi ne face astfel contemporani cu El, în drumul Său împlinit pe pământ pentru noi sau, mai bine spus, El Se face contemporan cu noi, în acest drum străbătut de El.

Această împreună călătorie a lui Hristos cu noi, prin întreg cultul Bisericii, este realitatea tainică a acestei „nopţi de mântuire”, care ne-a umplut sufletul de bucurie. Această negrăită bucurie o primim de la El, de la Cel răstignit şi înviat, devenind părtaşi şi noi la Învierea Sa, la biruinţa asupra morţii, asupra diavolului şi asupra păcatului. Astăzi, prin El, simţim şi noi aceeaşi fericire pe care Apostolii şi ucenicii au gustat-o când li S-a arătat Mântuitorul. Simţim şi noi, în interiorul nostru că Hristos a înviat, că El este viu şi că noi nu vom muri niciodată, pentru că moartea nu mai are stăpânire peste noi.

Iată de ce Sfânta Biserică, în această „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, ne ajută să retrăim toate aceste evenimente tainice prin intermediul slujbei Învierii şi a Sfintei Liturghii. La chemarea îngerească: „Veniţi de luaţi lumină!”, am venit cu toţii şi ne-am aprins făcliile, din faţa sfântului altar, care preînchipuie simbolic mormântul învierii lui Hristos, Mântuitorul lumii. Am alergat apoi, împreună cu femeile mironosiţe, cu făclii aprinse în mâini, înconjurând biserica, ca să ducem în lumea întunericului vestea Învierii Domnului, cântând: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învrednicşte cu inimă curată să Te slăvim”. Am purtat cu noi: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi icoana Învierii, ca mărturii ale realităţii celei mai mari minuni săvârşite pe pământ.

În afara bisericii, în faţa uşilor de la intrare, am auzit proclamarea Evangheliei Învierii, „ca un fel de trâmbiţare a veştii minunate a Învierii Domnului în toată lumea”. Cel care „citeşte Evanghelia închipuie acum pe femeile mironosiţe, care, după ce văzuseră mormântul gol, au alergat, pline de bucurie, să spună ucenicilor că Domnul a înviat”^[1].

A urmat apoi preamărirea Sfintei Treimi, prin binecuvântarea Învierii: „Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi…”. Asemenea martorilor Învierii Domnului şi noi am fost pătrunşi de fiorul bucuriei nespuse, când am intonat pentru prima dată minunatul imn pascal: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Apoi, cădindu-se împrejurul icoanei Sfintei Învieri, se repetă acest imn, împreună cu versetele psalmistului: „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui, şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El! Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii se veselesc. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!” (Ps 67, 1-3).

Biruinţa asupra morţii şi asupra puterii diavolului şi zdrobirea porţilor iadului, de către Hristos, sunt reprezentate simbolic prin dialogul din faţa uşilor de intrare în biserică, împrumutat din rânduiala sfinţirii noului locaş de închinare. Arhiereul sau preotul, simbolizând pe Hristos Care a zdrobit ferecăturile de aramă ale iadului, bate în uşă, purtând un dialog cu o persoană din biserică, prin cuvintele psalmistului:„Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? // Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. // Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10).

Apoi, cu mare bucurie se intră în biserică şi se cântă troparul pascal, continuându-se Utrenia Învierii. „Reintrarea clerului şi a credincioşilor, din întunericul de afară, în biserica luminată, simbolizează lumina Învierii, care a strălucit la mormânt”^[2].

Slujba Utreniei este plină de fericirea pascală, exprimându-se prin cântările liturgice această împreună trăire cu Hristos a bucuriei Învierii, care ne pregăteşte pentru marea întâlnire a noastră cu Fiul lui Dumnezeu, de la Cina euharistică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă pe toţi la acest ospăţ al Fiului de împărat, care este pregătit în cer pentru noi şi la care suntem invitaţi să participăm, acum şi aici, prin Sfânta Împărtăşanie: „Masa este bogată, spune Sfântul Ioan, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că, din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”^[3].

Iubiţi fraţi creştini,

Prin participarea noastră la Sfânta Liturghie simţim cu toţii că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”^[4], că dragostea lui Dumnezeu ne copleşeşte şi ne mângâie. Nimeni nu mai e acum sărac sau bogat, nimeni nu mai este întristat sau suferind, căci toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, în Împărăţia veşnicei Sale iubiri. Cu această simţire îndrăznim să ne apropiem de preacuratele Taine, prin care Fiul lui Dumnezeu ni Se dăruieşte nouă cu Trupul Său preacurat, în care sunt cuprinse toate simţirile sufletului Lui, iar aceste simţiri curate se imprimă în toţi cei care se împărtăşesc cu vrednicie, căci „în Trupul Lui dat mie, spune părintele Dumitru Stăniloae, se simte mila Lui…, care este însăşi dragostea Lui care mi se împărtăşeşte prin Trupul Lui mereu frânt spiritual pentru mine. Trupul viu al cuiva este un mijloc de comunicare al simţirilor lui sufleteşti. Cu atât mai mult Trupul Cuvântului dumnezeiesc, în care mereu Îşi trăieşte, cu o simţire ce întrece orice simţire omenească, frângerea din milă pentru noi”^[5].

Simţirile bucuriei curate ale sufletului Său îndumnezeit, pentru învierea şi răscumpărarea noastră din tirania păcatului, a diavolului şi a morţii ni le dăruieşte nouă la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşire cu scumpul Lui Trup şi Sânge. Ele devin în noi „izvor de bunătăţi, viaţă, nepătimire”, „foc şi lumină care arde spinii păcatului şi care umple de mireasma dumnezeirii”^[6], şi aduc în noi pregustarea din fericirea vieţii viitoare, „scufundarea existenţei noastre în viaţa infinită a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, sorbirea unei vieţi nemuritoare şi plenare”^[7].

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Euharistie, ca mod plenar de împărtăşire cu Hristos, este un dar care angajează, care presupune şi aşteaptă un răspuns din partea noastră, căci în viaţa liturgică a Bisericii se petrece un schimb necontenit de daruri între Dumnezeu şi om, schimb care este vizibil în Sfânta Liturghie prin aducerea ca ofrandă de către credincioşi a prescurilor, la altar. Pâinea care devine ofrandă este cea care întreţine viaţa noastră şi acest gest al aducerii ei la sfântul altar indică, simbolic, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu. Miridele scoase la proscomidie, prin pomenirea numelui fiecăruia, reprezintă predarea noastră tainică lui Dumnezeu, după asemănarea lui Hristos, jertfirea egoismului nostru, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu, pentru ca El să ne-o dăruiască înapoi plină de Duhul Sfânt şi de puterea Învierii Lui.

Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care participăm la fiecare Sfântă Liturghie, jertfă care a adus în existenţa noastră puterea Învierii, ca un şuvoi de viaţă nouă care ne preschimbă şi ne pregăteşte pentru tainele lumii viitoare, este un dar care însă ne şi responsabilizează. Jertfa aceasta a lui Hristos aşteaptă jertfa noastră, ca o rodire a ei în noi, prin puterea Învierii Lui şi prin viaţa noastră de asceză şi de practicare a virtuţilor, ca moarte a egoismului nostru personal şi ca predare cu totul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Hristos, Dumnezeul nostru, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări.

Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim. Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Sărbători fericite! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

---

^[1] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 117.

^[2] Ibidem, p. 118.

^[3] Joannes Chrysostomus Scr, Sermo catecheticus in pascha, PG 59, 723A, edit. J.-P. Migne, Paris, 1857-1866.

^[4] Penticostar, Bucureşti, 1999, p. 15.

^[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5-12, 344.

^[6] „Canonul de pregătire pentru împărtăşanie”, în Ceaslov, Bucureşti, 1979, p. 631.

^[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică… vol. III, p. 87.

________________________________

sursa>
http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1948 

 

Parintele Ilie Moldovan a trecut la Domnul

Joi, 9 februarie 2012, a trecut la Domnul, ilustrul teolog si parinte al neamului romanesc, Preotul Prof. Dr. Ilie Moldovan, conducător de doctorat la Secţia Teologie Morală de la Universitatea din Sibiu și Doctor Honoris Causa al Universităților din Alba Iulia și Baia Mare.

Este unul dintre parintii care a vorbit cu putere despre neam ca „realitate a vietii vesnice” si despre pacatul avortului, definindu-l ca „rana de moarte a iubirii„. Totodata, de-a lungul vietii, cu timp si fara timp, acesta s-a implicat si in proiectele Provita, sustinand mereu conferinte in tara pe teme legate de combaterea avortului.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

Vesnica lui pomenire!

Iata cum il descrie Pr. Ic. Dr. Mircea Cristian Pricop, ultimul sau doctorand, intr-un editorial din „Dreapta credinta” *(nr. 1 / 2011), intitulat> „Regenerarea neamului romanesc se poate face decat euharistic„: 

„[…] Intenţionat lent în exprimare, simplu în gesturi, dar de o inconfundabilă prospeţime a ideilor, acest om „din vecinătatea” lui Blaga, dar mai ales „din familia” unui Stăniloae, cu care a fost prieten, sau a unui Arsenie Boca, al cărui fiu duhovnicesc a fost, Părintele Profesor dă duh din duhul său ucenicilor din întreaga ţară, ascunzând în spatele zâmbetului o cercetare atentă a interlocutorului, o privire neîncovoiată, copiată poate de la vulturii de deasupra Făgăraşilor. Nu credeam ca un astfel de om să existe decât în imaginaţie, ba încă într-una uşor exaltată. Blândeţea generică a acestui nobil creştin mă transpune în lumea pe care eu nu am de unde să o ştiu, dar care există real în el. Când vorbeşte doctoranzilor despre credință, neam, patrie, se încălzeşte ceva în auditori, acel ceva care depăşeşte orice filetism, orice patriotism ieftin, sau exaltare denaturată.

Din cuvantul Pr. Ilie Moldovan:

[…] Trăirea creştină autentică, gravitează în jurul Miracolului Euharistic. Îndumnezeirea omului prin Euharistie (Împărtăşanie) este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului. Am fost întrebat: Ce este mai corect, să ne împărtăşim des sau rar? Eu am răspuns: Nici des, nici rar, ci continuu! Bineînţeles, dacă omul este pregătit prin Spovedanie şi canon de primirea continuă a Sfintei Euharistii. Noi suntem chemaţi să ne împărtăşim, adică să ne îndumnezeim MEREU, dar CU PREGĂTIRE. Voi, ca preoţi şi viitori preoţi, la asta trebuie să-i aduceţi, cu timpul, pe credincioşi: La Euharistia continuă. Numai aşa vă veţi împlini datoria. Altfel nu se poate, domnilor! V-am spus-o, ca să nu vă înşelaţi singuri. ŞTIŢI UNDE E DUMNEZEU? (Părintele zâmbea. La această întrebare, ne uitam miraţi, neştiind dacă să încercăm vreo definiţie din şcoală sau să tăcem. Am ales varianta a doua.) DUMNEZEU E ÎN CER….ȘI CERUL E ÎN NOI„.

Intreg editorialul AICI.

Cititi si:

Mesajul ÎPS Dr. Laurentiu Streza la trecerea la cele vesnice a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

 

La Intampinarea Domnului…

Hristos – cărbunele euharistic

“Cărbunele Cel ce S-a arătat mai ’nainte dumnezeescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum Se dă bătrânului” [1]

“Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele dela Serafim, bătrânul a strigat Maicei lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, Lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte” [2]

Vestirea mântuirii lui Adam

“Lui Adam celui ce lăcueşte în iad, merg să-i vestesc, şi Evei să-i aduc bună vestire, Simeon a strigat, cu proorocii dănţuind: Bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri” [3]

“Pre Cel ce Se poartă în căruţă de Heruvimi şi Se laudă cu cântări de Serafimi, purtând în braţe Născătoarea de Dumnezeu, pre Cel ce S-a întrupat dintr’însa fără ispită de nuntă, pre Dătătorul Legei, Cel ce a plinit rânduiala Legei, L-a dat în mâinile bătrânului preot; carele Vieaţa purtând, a cerut dezlegare de vieaţă, zicând: Stăpâne acum mă slobozeşte, să vestesc lui Adam: Că Te-am văzut Prunc, pre Tine, Dumnezeul Cel neschimbat, şi mai ‘nainte de veci şi Mântuitor lumei” [4]

.

---

[1] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mică a Întâmpinării Domnului, glas II, în Mineiul lunei lui Fevruarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 24

[2] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 5, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 32

[3] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 7, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 34

[4] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mare a Întâmpinării Domnului, glas VII, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 29

 

CEDO recunoaste juridic Sindicatul Preotilor „Pastorul cel bun” din Mitropolia Olteniei

[Comunicatul arata „uimirea” (daca nu teama) Patriarhiei Romane privind recunoasterea juridica a Sindicatului preotilor „Pastorul cel bun” din Mitropolia Olteniei. Zic posibila teama, deoarece Patriarhia Romana nu este parte in proces, ci Statul Roman, care poate contesta „cu fermitate” sau nu decizia CEDO. Cu privire la sindicatul preotilor mi-am exprimat deja parerea pe care mi-o si mentin (aveti, in acest sens, la finalul postarii cateva legaturi utile). Sindicatul preotilor arata poate cel mai bine gradul de secularizare care a cuprins Biserica noastra Ortodoxa. Dovada este ca unele dintre solicitarile lor sunt inacceptabile pentru misiunea la care sunt chemati, asa cum se spune si in comunicatul Patriarhiei Romane. Nu spun insa ca si unii dintre ierarhii nostri n-ar fi atinsi de cangrena secularizarii, dovada fiind si unele abuzuri ale lor de care preotii sindicalisti mentioneaza pe buna dreptate si care raman nesanctionate. Solutia trebuie sa fie, pana la urma, de natura eclesiala! De aceea, sunt de acord ca schimbarea trebuie sa porneasca de sus in jos si nu invers, pentru ca, iata, ce se intampla daca porneste de jos si poarta cu ea pecetea secularizarii! Un papa a spus odata ca in Biserica (nu doar Catolica) nu se pot face reforme, fiindca poarta amprenta profanului, dar ca exista ca solutie pentru schimbare sfintii, care apar in lume la timpul hotarat de Dumnezeu si care pot schimba definitiv in bine cursul unei Biserici. Exista in acest sens numeroase exemple. E drept, papii si Biserica Catolica s-au confruntat de secole cu reforma Protestantismului, insa gasesc cu cale prilejul de a adresa tuturor indemnul (fie ierarhi, fie preoti, fie mireni) sa ne sfintim prin fapte vrednice potrivit chemarii, cat de repede posibil, viata noastra si, prin ea, viata Bisericii si sa nu (ne-)o reformam, protestantizandu-o(ne)! – dan.camen.]

~~~+~~~

HOTĂRÂRE INADECVATĂ LA CEDO

– Vocaţia sacerdotală a fost asimilată cu acţiunea sindicală –

Basilica.ro/ 1 februarie 2012

Patriarhia Română a luat cunoştinţă cu uimire de hotărârea în primă instanţă a completului de judecători din cadrul secţiei a III-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza autointitulatului sindicat al preoţilor din Mitropolia Olteniei Păstorul cel bun contra României având ca obiect dreptul clericilor la libera asociere în organizaţii de tip sindical. Studiind cu atenţie această hotărâre, Patriarhia Română constată următoarele: 

1. Cunoaşterea trunchiată (insuficientă) de către CEDO a specificului relaţiilor dintre stat şi culte în România şi ignorarea prevederilor Constituţiei României (art. 29), a Legii Cultelor nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor din România (art. 8) şi a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin HG nr. 53/2008 şi publicat în Monitorul oficial nr. 50/22 ianuarie 2008 – Statut, care enunţă cu claritate autonomia şi libertatea Bisericii faţă de Stat;

2. Confuzia între specificul vocaţional al preoţiei care este chemare la misiune sfântă prin actul hirotoniei sau „slujire liber asumată a comunităţilor de credincioşi” (art. 123 alin. 7 din Statut), pe de o parte, şi raporturile de muncă specifice angajaţilor civili, pe de altă parte;

3. Reţinerea total eronată în hotărârea CEDO că statutul aşanumitului sindicat nu ar contraveni prin nimic Statutului Bisericii Ortodoxe Române, Legii cultelor şi canoanelor. Însă, în realitate, sindicatul are obiective total incompatibile cu slujirea sacramentală şi pastorală a preoţilor, şi anume: 
– „organizarea de mitinguri, demonstraţii şi greve” (pct. 3.2 lit. j din Statutul sindicatului), menţiune care contravine statutului recunoscut cultelor de către statul român de „factori ai păcii sociale” (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor);
– „respectarea prevederilor legale privind concediile de odihnă şi sărbătorile legale” (pct. 3.2 lit. c din Statutul sindicatului) în cazul clericilor, ceea ce înseamnă că zilele de sâmbătă şi duminică, prima şi a doua zi de sărbătorile Sfintelor Paşti, Naşterii Domnului şi Rusaliilor, precum şi în alte sărbători legale care coincid cu sărbătorile religioase ar fi zile libere pentru clericii membri ai sindicatului, când tocmai atunci credincioşii sunt în număr mai mare prezenţi la biserică;
– „asigurarea prezenţei şi reprezentării sindicatului la toate nivelurile şi în toate organismele de decizie bisericească” (art. 3, pct. 2, lit. i din Statutul sindicatului), inclusiv la lucrările Sfântului Sinod (art. 3, pct. 2, lit. ş), ceea ce ar reprezenta o încălcare flagrantă a autonomiei Bisericii şi o încercare a Sindicatului de a deveni un grup de presiune şi de a eluda căile statutare de consultare a clericilor în adunările eparhiale, în conferinţele preoţeşti administrative lunare, cercurile pastorale, conferinţele preoţeşti pastoral-misionare semestriale sau în Permanenţele Consiliilor eparhiale, inclusiv în Consiliul Naţional Bisericesc şi Adunarea Naţională Bisericească ale Bisericii Ortodoxe Române.

Reamintim că, potrivit Sfintelor Canoane universale şi Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, preoţii – asemenea magistraţilor şi militarilor – nu au dreptul să se angajeze în politică partinică, să desfăşoare activităţi economice, direct sau prin interpuşi, şi să participe la alte forme de asociere, inclusiv de tip sindical pentru a fi imparţiali şi total angajaţi în slujirea binelui comun al populaţiei.

O eventuală adoptare finală a acestei hotărâri de către CEDO ar constitui un atac direct la organizarea constituţională şi legală a cultelor din România şi din statele membre ale Consiliului Europei, asimilând vocaţia sacerdotală misionară cu acţiunea sindicală protestatară. De altfel, această decizie a CEDO a trezit nedumerire în rândurile unor reprezentanţi ai altor Biserici europene care şi-au exprimat intenţia de a se solidariza cu Statul român şi Biserica Ortodoxă Română deoarece consideră această hotărâre un precedent inacceptabil care subminează autonomia tuturor cultelor religioase din Europa.

În plus, această hotărâre contravine deciziilor anterioare, unele chiar recente (de pildă, în cauzele Műller, Reuter şi Baudler contra Germaniei din 6 decembrie 2011), ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi opiniei separate a doi dintre judecătorii din această cauză, care au confirmat că statutul, drepturile şi obligaţiile slujitorilor unui cult religios faţă de acest cult ţin de competenţa exclusivă a cultului respectiv.

Ne exprimăm speranţa că Statul român va contesta cu fermitate această hotărâre inadecvată şi avem convingerea că Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului va corecta o hotărâre pripită în cauza autointitulatului sindicat al preoţilor din Mitropolia Olteniei Păstorul cel bun contra României, care nu ţine cont de autonomia şi de specificul organizării şi funcţionării activităţii cultelor religioase, recunoscute şi garantate ca atare în toate statele democratice.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/hotarare_inadecvata_la_cedo_vocatia_sacerdotala_a_fost_asimilata_cu_actiunea_sindicala__9697.html

Cititi si>

Sindicatul Preotilor “Pastorul cel Bun” din Craiova. Perceperi ecleziologice.

Hotararile Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Romane

COMUNICATUL Sinodului Mitropolitan al Olteniei privitor la infiintarea Sindicatului Preotilor “Pastorul cel Bun” din Craiova.

Problema infiintarii de sindicate preotesti in sanul Bisericii Ortodoxe Romane

COMUNICATUL ASCOR Craiova privind infiintarea sindicatul preotilor “Pastorul cel Bun” din Craiova.

Sindicatul preotilor din Craiova, primeste din partea Tribunalului Dolj, decizia irevocabila de a NU functiona.

Preoţii bulgari şi-au înfiinţat sindicat

 

Patriarhia Romana despre „destramarea” Mitropoliei Clujului, (Albei, Crişanei) şi Maramureşului

[Patriarhia Romana incearca, prin comunicatul redat integral mai jos, sa ne convinga ca „rearondarea” Arhiepiscopiei Alba Iuliei, Episcopiei Devei si Hunedoarei si a Episcopiei Oradiei la Mitropolia Ardealului *(cu sediul la Sibiu) nu va „destrama” Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului. Pai insasi denumirea mitropoliei arata integritatea ei si dorinta de a ramane asa a celui care a si „nascut-o” si care, prin testamentul lasat posteritatii, a indemnat duhovniceste pe urmasii lui in scaun sa „continue si sa desavarseasca” (nu sa destrame, ciunteasca, echilibreze) ceea ce el a inceput. Daca tinem cont si de faptul ca s-a implinit exact un an de la adormirea lui, atunci ne dam seama cat de inoportune sunt aceste propuneri ale adunarilor eparhiale si cat de neadecvata ar fi acum o eventuala hotarare favorabila in acest sens a Sfantului Sinod. Comunicatul este in mare masura partinitor, fiindca arata, pe de-o parte, fara alte referiri sau justificari contextuale pentru acea perioada, „graba” infiintarii Mitropoliei Clujului in 2005, „fără consultarea prealabilă a clerului şi credincioşilor” din respectivele eparhii ce urmau sa devina sufragane mitropoliei, iar pe de alta parte intentia, pe deplin justificata a adunarilor eparhiale de „echilibrare teritoriala” (cf. Patriarhiei Romane „alarmistii” si agitatorii au pareri „nejustificate”), intemeiata pe hotararile secretoase ale sinoadelor reunite a celor doua mitropolii din Transilvania in data de 16 dec. 2011. Fata de hotararile adunarilor eparhiale in cauza, comunicatul precizeaza ca Sfantul Sinod „va tine cont” la proxima sedinta, de celelalte propuneri sau pareri diferite, nu. Exista apoi o antinomie nefericita (daca nu intentionata) in acest comunicat, fiindca la final se spune (boldit) ca Patriarhia Romana „pretuieste” ambele Mitropolii (vrand sa arate importanta existentei lor), desi foloseste, cateva paragrafe mai sus, in doua randuri, termenul de „echilibrare” teritoriala (vrand sa justifice demersul jurisdictional al adunarilor eparhiale). Verbul „a pretui”, care osebeste o valoare cantitativa de alta, aratand specificul propriu fiecarui lucru, nu se „pupa” cu „a echilibra”, care desemneaza o valoare egalitara si care urmareste nivelarea comuna proportionala a doua lucruri. Astfel, daca zici ca pretuiesti Mitropolia Clujului, o pretuiesti asa cum este ea (nu cum nu este sau cum va fi) si tot atunci ii si respecti integritatea ei teritoriala. „Noutatea” (inexplicabila?) in acest comunicat o constituie fraza> „consultarea membrilor clerici şi mireni din Adunările eparhiale ale Arhiepiscopiei Alba-Iuliei şi Episcopiei Oradiei, la solicitarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Andrei al Clujului”. Am o intrebare> considera Patriarhia Romana justificata intentia Episcopiei Oradiei de a intreprinde acest demers de rearondare la Mitropolia Ardealului pentru „echilibrarea” teritoriala a acesteia din urma? – dan.camen.]

~~~+~~~

ÎNDEMN LA UNITATE ŞI CORESPONSABILITATE BISERICEASCĂ

Basilica.ro / 1 februarie 2012

Referitor la comentariile apărute în mass-media din ultimele zile în legătură cu hotărârile Adunărilor eparhiale ale unor eparhii din Transilvania de revenire sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ardealului, Patriarhia Română face următoarele precizări:

Hotărârile Adunărilor eparhiale respective nu reprezintă destrămarea sau ruperea Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, aşa cum eronat s-a afirmat în mass-media, ci au ca scop echilibrarea jurisdicţiei teritoriale a celor două Mitropolii ortodoxe din Transilvania.

În anul 2005, hotărârea de înfiinţare a Mitropoliei Clujului a fost luată în grabă de către Sfântul Sinod, fără consultarea prealabilă a clerului şi credincioşilor din eparhiile desemnate să depindă jurisdicţional de Mitropolia nou înfiinţată.

Intenţia actuală de echilibrare teritorială a celor două Mitropolii îşi are originea în hotărârea comună a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei,Crişanei şi Maramureşului, reunite în şedinţă de comună de lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din 16 decembrie 2011, urmată de consultarea membrilor clerici şi mireni din Adunările eparhiale ale Arhiepiscopiei Alba-Iuliei şi Episcopiei Oradiei, la solicitarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Andrei al Clujului. Celor două Adunări eparhiale dornice de a reveni la Mitropolia Ardealului, li s-a adăugat Adunarea eparhială a Episcopiei Devei şi Hunedoarei care a primit în acest sens aprobarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Banatului. 

Prin urmare, modificarea apartenenţei canonice la cele două Mitropolii reprezintă dorinţa ierarhilor, clerului şi credincioşilor din eparhiile respective de care Sfântul Sinod trebuie să ţină cont atunci când va analiza propunerea înscrisă pe ordinea de zi a şedinţei de lucru din 16-17 februarie 2012. 

Din punct de vedere bisericesc, cele două Mitropolii au aceeaşi importanţă pentru că, pe de o parte Mitropolia Clujului îşi are reşedinţa în municipiul Cluj-Napoca, cel mai însemnat oraş din punct de vedere numeric, economic şi cultural din Transilvania, unde funcţionează cea mai prestigioasă Universitate din acestă regiune a ţării, iar pe de altă parte Mitropolia Ardealului, a marilor ierarhi ardeleni apărători ai demnităţii naţionale, îşi păstrează importanţa sa istorică de mitropolie mamă din care s-a desprins în anul 2005 Mitropolia Clujului. În orice caz, totdeauna modificările de jurisdicţie teritorială şi înfiinţare de noi eparhii trebuie să fie mai întâi discutate şi acceptate de către Adunările eparhiale şi de Sinoadele mitropolitane din zona respectivă şi apoi prezentate Sfântului Sinod spre aprobare. 

Ca atare, Patriarhia Română preţuieşte în acelaşi timp ambele Mitropolii şi îndeamnă ierarhii, preoţii, mirenii şi jurnaliştii din Transilvania să nu agite spiritele în mod alarmist şi nejustificat, acum când societatea românească este destul de tulburată, ci să coopereze practic, în duh de frăţietate şi unitate, la nivel pastoral-misionar, social şi cultural pentru binele comun al credincioşilor ortodocşi români din Transilvania.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/bindemn_la_unitate_si_coresponsabilitate_bisericeascab_8209.html

 

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR” – Pastorala de Craciun a PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul "Fratii Kramazov" a lui F. M. Dostoievski

[Anul acesta, cu prilejul sosirii praznicului Nasterii Domnului, PS Sebastian ne invita sa lecturam si sa meditam pe marginea capitolului care face referire la Marele Inchizitor din romanul „Fratii Kramazov” al lui Dostoievki. Este o pastorala profunda si puternica, care are menirea sa dezghete acel fior de iubire sfanta din noi si sa incalzeasca inimile noastre pentru Domnul. Sublinierile din text imi apartin. – dan.camen.]

~~~+~~~

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR”

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.

Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.

Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.

Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.

Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomod; discret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!

Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabil, pentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.

Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepere, şi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât El, mai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.

Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.

În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…

Dragii mei,

Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)… Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…

Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

---

[1] Vezi capitolul intitulat „Marele Inchizitor”, în romanul Fraţii Karamazov.

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/12/19/hristos-si-%E2%80%9Emarele-inchizitor%E2%80%9D-scrisoare-pastorala-la-nasterea-domnului/

 

IPS Nifon al Targovistei despre pozitia Patriarhiei Romane cu privire la principiul consensului si al proportionalitatii

Intr-un recent interviu acordat revistei rusesti “Toma” (30 noiembrie 2011, Konstantin Matza) pe tema viitorului Sinod Pan-Ortodox, IPS Nifon al Targovistei arata ca pozitia Patriarhiei Romane este de mentinere si de sustinere cu tarie a principiului consensului in metodologia de luare a deciziilor atat la intrunirile pregatitoare ale comisiei presinodale, cat si in cadrul viitorului Sinod. De asemenea, ierarhul insista si pe aplicarea principiului proportionalitatii la convocarea membrilor participanti la viitorul Sinod Pan-Ortodox.

Mitropolitul confirma, asadar, faptul ca Patriarhia Romana impartaseste pe deplin pozitia Patriarhiei Moscovei in aceste puncte-cheie, iar recenta aniversare a Patriarhului Kirill al Moscovei si al Intregii Rusii s-a dovedit numaidecat prilejul oportun de intalnire al reprezentantilor celor sapte Biserici Ortodoxe Locale care impartasesc aceleasi pozitii. Punctele lor comune de vedere au fost unificate sub forma unui comunicat, lansat apoi ca un stindard, ca reactie la comunicatul Sinaxei Intaistatatorilor de limba greaca a vechilor Biserici Ortodoxe din Rasarit. Un lucru insa mai da de gandit> Antiohia ‘joaca la doua capete’, sau doar situatia instabila politica din Siria a determinat-o sa faca acest „compromis„?

Cateva din afirmatiile exprimate de mitropolitul Nifon in interviu:

“[…] Este foarte important ca ceea ce formeaza ordinea de zi [a viitorului Sinod Pan-Ortodox – n.m.] sa se bazeze doar pe consimtamantul tuturor Bisericilor Ortodoxe, participante la viitorul Sinod. Si acest lucru ne aduce la problema principala, pe care am discutat-o – metodologia de luare a deciziilor. Unii reprezentanti ai Bisericilor Ortodoxe s-au oferit sa renunte la principiul consensului, acordul universal, si sa puna in schimb in aplicare, votul majoritatii simple. Biserica Ortodoxă Română s-au opus vehement acestui lucru. In procesul politic democratic principiul votarii functioneaza bine. Noi, insa, discutăm despre Biserica, unde totul se schimba, fiindca sunt atinse valori eterne. Consensul este important pentru noi ca simbol al bunelor relaţii între toate Bisericile Ortodoxe. În acest sens, trebuie sa dam un exemplu pentru restul lumii laice ca suntem frati si suntem conectati la un nivel profund. Astfel, in materie de spiritualitate, credinta si liturgica nu ne putem compromite sa luam deciziile prin vot majoritar. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxa Romana insista pe aplicarea principiului consensului, nu numai in cadrul viitorului Sinod, dar si in cursul negocierilor din faza pregatitoare.

Un alt punct important il constituie problema reprezentarii Bisericilor in cadrul Sinodului. Avizul final pe această temă nu il avem inca. Biserica Ortodoxa Romana considera ca participanti la lucrarile Sinodului sunt toti episcopii ortodocsi. Aceasta este tradiţia. Dacă nu toţi episcopii, macar toţi episcopii titulari. Este oportun să se recurgă la principiul proporţionalităţii: trebuie să fie luata în considerare dimensiunea Bisericii şi a turmei. În cazul în care la Sinod sunt convocati diferiti episcopi din diferite biserici, acest lucru nu va reflecta viata reala a Bisericii”.

trad.dan.camen.

Articolul integral il puteti citi *(rus) aici: Foma.ru , Pravoslavie.ru

Fragmente: Interfax-Religion.ru , Pravmir.ru , Today.ru

 

Sedinta la Roma a Comitetului de Coordonare al Comisiei internationale mixte de dialog teologic intre Biserica Catolica si Biserica Ortodoxa

Mospat.ru/ 23 noiembrie 2011

Comitetul de Coordonare al Comisiei internationale mixte de dialog teologic intre Biserica Catolica si Biserica Ortodoxa s-a reunit la Roma, pe 22 noiembrie a.c., co-presedinti fiind cardinalul Kurt Koch si mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergam. La intalnire participa, in calitate de consulanti, mitroplitul Ilarion de Volokolamsk, seful Departamentului pentru Relatii Externe Bisericesti *(DECR) din cadrul Patriarhiei Moscovei si Arhimandritul Kirill Govorun, presedintele Comitetului pentru Educatie din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.

In discursul sau, mitropolitul Ilarion a reamintit participantilor ca abordarea problemei uniatiei a fost preconditia reintoarcerii la procesul de dialog a Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta pozitie a fost sustinuta de catre participantii ortodocsi la reuniune. Problemele de metodologie generala in elaborarea documentului privind primatul pontifului roman au fost discutate la sugestia mitropolitului Ilarion, care crede ca metodologia ar trebui sa reflecte experienta multi-seculara a disputei ortodoxe impotriva pretentiilor papei de autoritate universala in Biserica

Comitetul isi va continua lucrarile pana pe 25 noiembrie a.c.

trad.dan.camen.

sursa>

http://www.mospat.ru/en/2011/11/23/news53192/

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Con-sensul aniversarii

Pe 21 noiembrie a.c., Patriarhul Kirill al Moscovei si al Intregii Rusii a implinit 65 de ani de viata. Astfel, cu acesta ocazie, intaistatatori si reprezentanti ai sapte Biserici Ortodoxe Locale *(Antiohia, Georgia, Romania, Bulgaria, Polonia, Cehia si Slovacia) i-au urat la resedinta patriarhala din Kremlin cuvenitele urari de bine. Din partea Patriarhiei Romane a participat IPS Nifon al Targovistei. Folosindu-se de acest prilej, Patriarhul Kirill a abordat, la intalnire, mai multe probleme, intre care si cea a convocarii viitorului Sinod Pan-Ortodox.

S-a semnat, la finalul discutiilor, si un comunicat oficial, care a fost oferit presei si care cuprinde, cum era si firesc, concluziile problemelor abordate. La finalul acestuia se mentioneaza ca reprezentantii celor sapte Biserici Ortodoxe Locale au nadejdea convocarii acestui Sinod, pentru ca sa fie rezolvate multe probleme bisericesti importante si sa se dea un raspuns competent provocarilor actuale moderne. De asemenea, se spune ca procedura si continutul ordinei de zi a Sinodului trebuie pregatite cu temeinicie. Pentru aceasta, este necesar ca pozitia fiecarei Biserici Ortodoxe Locale sa fie luata in consideratie si sa se tina cont de principiul consensului atunci cand se iau decizii atat la nivelul comisiilor pregatitoare presinodale, cat si la lucrarile Sinodului propriu-zis. Deciziile Sinodului trebuie sa corespunda intocmai „Traditiei dogmatice si canonice si sa nu introduca inovatii care pot pune in pericol unitatea Sfintei Biserici”.

Nu trebuie uitat faptul ca tocmai principiul consensului *(fundamental pentru sobornicitatea ortodoxa) a stat ca un ghimpe la ultimele intalniri ale comisiei pregatitoare presinodale, cand s-a abordat chestiunea dipticelui si a modului de proclamare si de acordare a unei autocefalii. Reprezentantii patriarhiilor de limba greaca *(vechea Pentarhie) au inceput sa se gandeasca deja si la varianta adoptarii hotararilor prin votul majoritatii. Lucru neacceptat insa de rusi, inca de la inceput.

Asadar, sensul aniversarii a fost consensul.

dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa>

http://www.mospat.ru/en/2011/11/21/news52951/

foto>

http://www.mospat.ru/en/2011/11/21/news52930/

http://moskva.bezformata.ru/listnews/pravoslavnoj-tcerkvi-mitropolitom/1859339/

 

(Eng.) Metropolitan Hilarion on the preparation of the Holy and Great Council of the Orthodox Church

Metropolitan Hilarion made doctor of theology honoris causa by St. Petersburg Theological Academy

Mospat.ru / 3.nov.2011

On 2 November 2011, Metropolitan Hilarion of Volokolamsk, chairman of the Moscow Patriarchate’s Department for External Church Relations (DECR), visited the St. Petersburg Theological Academy with the blessing of His Holiness Patriarch Kirill of Moscow and All Russia and at the invitation of Metropolitan Vladimir of St. Petersburg and Ladoga.

Metropolitan Hilarion met with the members of the Academic Board, faculty and students of the Academy. Attending the meeting were Archbishop Ionafan of Tulchin and Bratslav and Bishop Amvrosiy of Gatchina, rector of the St. Petersburg Theological Academy and Seminary. Metropolitan Hilarion is accompanied by the DECR vice-chairman, hegumen Philaret (Bulekov); archpriest Vladimir Shmaliy, vice-rector of the Ss Cyril and Methodius Postgraduate School; and Director of the St. Gregory the Theologian Charity, Leonid Sevastianov.

Bishop Amvrosiy of Gatchina introduced Metropolitan Hilarion to the audience and enumerated his scholarly titles and degrees. He said that the Academic Board of the St. Petersburg Theological Academy and Seminary decided to confer a title of doctor of theology honoris causa on Metropolitan Hilarion of Volokolamsk in consideration of his numerous theological transactions and his extensive scholarly and theological work.

Archpriest Kirill Kopeikin, secretary of the Academic Board, read out Metropolitan Hilarion’s curriculum vita, and Bishop Amvrosiy of Gatchina handed a cross and diploma of the doctor of theology to Metropolitan Hilarion and gave him a book with a dedicatory inscription of Metropolitan Vladimir of St/. Petersburg and Ladoga.

The DECR chairman thanked the Academic Board for the privilege of being made doctor of theology and delivered a lecture, which he dedicated to the memory of Metropolitan Nikodim.

Metropolitan Hilarion spoke of the inter-Orthodox cooperation in the preparation to the Holy and Great Council of the Orthodox Church, the pre-Council process and expectations.

He noted that preparations for the Council cause bewilderment in certain circles. Some marginal mass media launched a campaign against the convening of the Council, while some websites misinform the public by citing the sayings of the Holy Fathers arbitrarily taken out from the context. The believers are frightened that the Council will be an “anti-Christ” council as its decisions would run contrary to the teaching of the Church, its dogmas, canons, and rules.

“Such arguments have no ground and indicate the lack of knowledge or a deliberate distortion of historical facts and the tradition of the Church,” Metropolitan Hilarion said.

He assured all those doubting that the Council will not be the Eighth Ecumenical Council and will not rescind or review the decisions of the Seven Ecumenical Councils. “The Council will not cancel fasts, nor will it introduce married episcopate or allow a second marriage to clergyman. It will not recognize the authority of the Pope of Rome over the Orthodox Church or sign union with the Catholics. The long and short of it is that the Council will do nothing of that what some “defenders of Orthodoxy” fear, displaying zeal that exceeds reason. In case something adverse to the spirit and the letter of the Seven Ecumenical Council happens, the Russian Orthodox Church will renounce this Council and its decisions as she renounced the Council of Ferrara and Florence in 1441. I believe, however, that the other Local Orthodox Church will renounce it, too.”

Metropolitan Hilarion hopes that in case the Local Orthodox Churches surmount internal differences and ‘with one heart and one mouth’ witness their inherent unity, the Council will be an important and remarkable event. ‘Undoubtedly, it will strengthen Orthodox cooperation and will help to formulate and voice the pan-Orthodox position on a number of topical issues, thus consolidating the Orthodox Church and making it capable of meeting the challenges of the time. The Holy and Great Council of the Orthodox Church could be a real Triumph of Orthodoxy provided that convictions, traditions and views of all Local Orthodox Churches are taken into account in the spirit of brotherly love and mutual respect,” the DECR chairman said.

source>

http://www.mospat.ru/en/2011/11/03/news50931/

 

Sinaxa Intaistatatorilor vechilor Biserici Ortodoxe din Est si viitorul Sinod Pan-Ortodox

[Sinaxa de la Istanbul din 1-2 septembrie de anul acesta a reunit pe intaistatatorii de limba greaca a vechilor patriarhii grecesti din Est: Alexandria, Antiohia si Ierusalim, cu toate ca a doua *(Antiohia) a fost reprezentata de episcopul Isaac de Apameea si nu de patriarhul Igantie al IV-lea, care nu a putut veni din cauza situatiei politice instabile momentane din Siria. De asemenea, la intalnire a fost invitat si primatul grec al Bisericii Autocefale din Cipru, Arhipiscopul Hrisostom, deoarece Biserica pe care o conduce si-a primit autocefalia la Sinodul III Ecumenic de la Efes din 431, ea aflandu-se pana atunci sub jurisdictia Patriarhiei Antiohiei. Sedinta a fost prezidata de gazda – Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a avut alaturi de el, de-a dreapta si de-a stanga, pe Mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergam si pe Mitropolitul Emmanuel Adamakis din Franta, presedintele AEOF *(Adunarea Episcopilor Ortodocsi din Franta). S-au dezbatut, in principal, doua mari teme: situatia crestinilor din Orient si viitorul Sinod Pan-Ortodox. Spun in principal, deoarece de pe site-ul AEOF aflam si amanuntul cum ca Patriarhul Teofil al Ierusalimului a pus in discutie, pe langa obisnuitele probleme legate de situatia politica a Palestinei si a crestinilor din Tara Sfanta, si recenta criza care exista momentan intre Patriarhia Ierusalimului si Patriarhia Romana. Cu alte cuvinte, patriarhul Teofil a facut cunoscut in mod public si oficial intaistatatorilor patriarhatelor din Est situatia „anticanonica” (- asa cum o numeste) a Asezamantului Romanesc de la Ierihon. Bineinteles ca a facut acest lucru in mod unilateral, deoarece Patriarhia Romana nu a fost invitata sa ia parte la aceasta intalnire. Deci, principial, patriarhul Teofil nu ar fi trebuit sa faca acest lucru, decat numai la o reuniune comuna la care sa participe si Patriarhia Romana, ca sa-si poata expuna si ea punctul de vedere. Totodata, aceasta expunere publica a problemei si celorlalti patriarhi orientali poate constitui, din partea Patriarhiei Ierusalimului, si un demers de oficializare a actului ruperii de comuniune cu Patriarhul Daniel al Romaniei, sau de convingere a celorlalti intastatatori sa faca acelasi lucru ca si Patriarhul Teofil. Discursul Patriarhului Bartolomeu la aceasta intalnire il puteti citi in greaca AICI. Comunicatul final al intalnirii il aveti in integralitate in engleza AICI. Punctele 3, 4 si 5 din acest comunicat oficial sunt cele mai importante. Punctul 3 – anunta ca pregatirile pentru viitorul sinod pan-ortodox trebuiesc accelerate si confirma faptul ca in luna februarie a.c. la Chambessy s-a creat un „impas”, iar acesta din cauza dispozitiilor din regulamentul de functionare al conferintelor inter-ortodoxe pregatitoare pentru marele sinod pan-ortodox, care prevad luarea deciziilor in unanimitate/ consens. Prin urmare, membrii sinaxei au prezentat o propunere patriarhului ecumenic de a convoca o intalnire a tuturor intaistatatorilor bisericilor ortodoxe locale in vederea revizuirii acestor dispozitii. Cu alte cuvinte, din comunicat se intelege faptul ca nu se mai urmareste neaparat unanimitatea/ consensul, principiu fundamental in Ortodoxie, ci doar trecerea peste orice eventual obstacol *(chiar si unanimitatea/ consensul in decizii) in vederea convocarii cat mai rapide a sinodului. Dar de ce aceasta graba? Iarasi, de ce trebuiesc schimbate regulile tocmai acum, la final; n-au fost ele bune pana acum? Sau se merge pe principiul „scopul scuza mijloacele”? La punctul 4 se vorbeste despre o viitoare convocare a liderilor religiosi in zona Marii Mediteraneene care ar putea prilejui la final si emiterea unei „Carta Mediterana” ecologice, care sa vina ca o contributie si ca un apel la eforturile de protejare a mediului natural si de cooperare pasnica a religiilor din regiune. Punctul 5 se refera, cred, si la criza care exista astazi intre Patriarhia Ierusalimului si Patriarhia Romana, punctul acesta intrand pe agenda sinaxei „ca urmare a unor evenimente recente din cadrul Bisericii Ortodoxe”. Astfel, se face apel la toate Bisericile Ortodoxe ca „sa respecte si sa adere strict la granitele geografice ale jurisdictiilor lor, asa cum au fost stabilite de Sfintele Canoane si de Constitutiile lor fondatoare”. UPDATE> La final am inserat cateva fragmente din recentul interviu acordat de Mitropolitul Ilarion, de Volokolamsk despre viitorul Sinod Pan-Ortodox si despre mentinerea principiului unanimitatii/ consensului care trebuie sa ramana singurul criteriu de adoptare a deciziilor de catre reprezentantii Bisericilor Ortodoxe locale – dan.camen.]

~~~+~~~

Conducători ortodocşi deschid calea către Sinodul Pan-Ortodox

Doxologia.ro / 13 septembrie 2011

Patriarhii a trei vechi Biserici Ortodoxe s-au întâlnit în Istanbul în 1 și 2 septembrie pentru a discuta situația minorităților creștine în Orientul Mijlociu și mișcările necesare pentru organizarea cât mai curând a Sinodului pan-ortodox, întâlnire istorică pentru toată lumea ortodoxă.

Sinodul pan-prtodox este privit cu mare interes de către Bisericile ortodoxe, multe dintre ele în regiuni instabile din Orient, care se confruntă cu revoluții sau în zone de tranziție post-comunistă în Europa de Est și Uniunea Sovietică.

Cei trei patriarhi prezenți, Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei și Patriarhul Ierusalimului, împreună cu Arhiepiscopul Ciprului au declarat dorința lor de a organiza acest sinod pan-ortodox și sprijină inițiativa Patriarhului Ecumenic în această direcție, a spus Mitropolitul Elpidifor de Prusa, fostul Secretar general al Biroului Sinodal al Patriarhiei Ecumenice.

Întâlnirea, numită sinaxă a vechilor patriarhate, a reunit pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, Patriarhul Teodor al Alexandriei, Patriarhul Teofil al Ierusalimului și Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului. Patriarhul Antiohiei a fost reprezentat de un episcop.

Reprezentanții celor 14 Biserici ortodoxe s-au întâlnit la Chambesy, Elveția, în februarie a.c., dar nu s-au putut pune de acord în câteva probleme printre care dipticele și acordarea autocefaliei.

Episcopul Elpidifor a spus că răspunsul majorității Bisericilor ortodoxe a fost că se poate organiza un sinod pan-ortodox fără a fi căzut de acord asupra celor două problemne în dezbatere.

Traducerea și adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa:http://www.ekklesia.co.uk

sursa>

http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/conducatori-ortodocsi-deschid-calea-catre-sinodul-pan-ortodox

~~~+~~~

Sinaxa întâistătătorilor vechilor Biserici Ortodoxe

Doxologia.ro/ 24 august 2011

Ziua de 1 septembrie, care marchează începutul anului bisericesc, a fost aleasă de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului pentru a convoca o întâlnire de mare importanță, Sinaxa Primaților Vechilor Biserici Ortodoxe.

Pentru aceasta, a invitat pe întâistătătorii vechilor Patriarhate ortodoxe: Alexandria, Antiohia, Ierusalim, și Arhiepiscopul de Cipru. Deși Ciprul nu este patriarhie și ocupă locul 10 în dipticele eclesiastice, primatul său a fost invitat în Fanar pentrucă își datorează autocefalia unui Sinod Ecumenic. În scrisoarea sa pe care a adresat-o acestor primați ai Bisericilor vechi ortodoxe, Patriarhul Bartolomeu a spus: „Vechile patriarhate ale Bisericii Ortodoxe au văzut, împreună cu Preasfânta Biserică a Ciprului, autocefalia lor confirmată de un Sinod Ecumenic, ele trebuind să se preocupe mai intens de problematica relațiilor ortodoxe, pentru că ele reprezintă trunchiul comun al structurii și al articulației Bisericii Ortodoxe, fără a exclude alte Biserici Ortodoxe de la deciziile pan-ortodoxe, ci din contra, de a facilita unitatea pan-ortodoxă”.

Cele trei patriarhii și arhiepiscopul de Cipru au răspuns pozitiv la invitația patriarhului ecumenic. Sinaxa primaților se va ocupa de două teme care sunt fixate în scrisoarea patriarhului ecumenic Una dintre ele este dezvoltarea evenimentelor în Orientul Mijlociu, care aduce mare îngrijorare creștinilor ortodocși și eterodocși din această zonă. Patriarhul ecumenic a subliniat necesitatea unui „efort comun pentru situația Bisericilor noastre în circumstanțele actuale pentru ajutorul fratern reciproc”. Cea de a doua temă de dezbatere este o schimbare de viziuni asupra „progresului către sfântul și marele sinod al Bisericii Ortodoxe”. Sinaxa primaților vechior Biserici Ortodoxe va avea loc în zilele de 1 și 2 septembrie. În același timp, Patriarhul ecumenic va co-rezida Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar pentru a marca începutul anului bisericesc.

Traducerea și adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati, Sursa: Amen.gr

sursa>

http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/sinaxa-intaistatatorilor-vechilor-biserici-ortodoxe

~~~+~~~

Fragmente in engleza din comunicatul final al Sinaxei

Patriarchate.org/ 3 septembrie 2011

„[…] 3. In the context of its deliberations, the Synaxis also discussed the subject of the Holy and Great Council, deciding that it should hasten its preparation in order to permit its convocation in the foreseeable future. The Synaxis regretfully ascertained that the impasse created last February in the process of the long-prepared convening of this Council is due to provisions in the Regulations Governing the Panorthodox Preconciliar Consultations regarding unanimous decisions. Therefore, the Synaxis submitted a proposal to His All-Holiness the Ecumenical Patriarch, that he should convene a Synaxis of Their Beatitudes the Patriarchs and Presidents of the Orthodox Autocephalous Churches in order to review these provisions, thereby promptly advancing and fulfilling the preparation of the Great Council.

4. The Synaxis adopted the proposal of the Ecumenical Patriarchate that an encounter of religious leaders in the near future should be held in the region of the Mediterranean, during which a form of ecological “Mediterranean Charter” could be issued and declared as a contribution to the effort for the protection of the natural environment, but also to the peaceful coexistence and cooperation of religions in the region.

5. Furthermore, as a result of recent events within the Orthodox Church, the Synaxis underlined the need for all Orthodox Churches to respect and adhere strictly to the geographical boundaries of their respective jurisdictions, as these have been established by the Sacred Canons and their Founding Constitutions.

Finally, Their Beatitudes the Heads of the Churches and His Grace, the representative of the Patriarchate of Antioch, expressed their gratitude to the Ecumenical Patriarch for the invitation extended to them to visit the Sacred Center of Orthodoxy and deliberate in common on matters concerning their Churches during this critical time, and decided that they should meet more regularly on matters pertaining to the Orthodox Church.

At the Phanar, September 3, 2011″

sursa>

http://www.patriarchate.org/documents/announcement-synaxis-of-their-beatitudes-the-heads-of-the-ancient-orthodox-patriarchates-and-the-church-of-cyprus

~~~+~~~

UPDATE 18 sept. 2011

Mitropolitul Ilarion:

NU VĂ TEMEŢI, SINODUL PAN-ORTODOX NU VĂ REZERVĂ NICIO MARE SURPRIZĂ!

PelerinOrtodox/ 16 septembrie 2011

Într-un interviu publicat în urmă cu câteva zile, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, preşedintele Departamentului Afacerilor Externe al Patriarhiei Moscovei, a adus lămuriri importante legate de viitorul Mare Sinod Pan-Ortodox, vorbind despre pregătirile legate de acesta, despre obiectivele sale, oferind chiar şi unele detalii de ordin practic. În rândurile de mai jos, serviciul de presa LONews va ofera traducerea integrală a acestui interviu, realizată de contributor Ing. Catalin Ion.

[…]

– Frecvenţa ridicată a reuniunilor dintre Întâistătătorii Bisericilor din această regiune se justifică doar prin circumstanţele politice? La şedinţa Primaţilor, la Istanbul, se vor discuta problemele regionale şi, de asemenea, problemele cu dimensiuni pan-ortodoxe?

– Pusesem această întrebare celor trei Patriarhi. Sanctitatea Sa Patriarhul Bartolomeu a spus că reuniunea este dedicată în primul rând problemelor din Orientul Mijlociu. Patriarhii Antiohiei şi Ierusalimului mi-au confirmat acest lucru. Patriarhul Teofil, de asemenea, a adăugat că, în cadrul întâlnirii, vor putea discuta toate aspectele care îi afectează. Dacă discută şi despre tema Sinodului Pan-Ortodox, eu nu pot şti. Dar cred că problemele pan-ortodoxe urmează să fie discutate de către toate Bisericile Ortodoxe locale, astfel încât să nu se creeze impresia că un grup de Biserici încearcă să ia decizii în numele tuturor Bisericilor locale, în absenţa lor.

– Aţi vorbit despre viitorul Sinod Pan-Ortodox şi despre pregătirea acestuia, cu Patriarhii Antiohiei şi Ierusalimului?

– Da, am abordat această problemă. Este important să se discute cu Întâistătătorul Patriarhiei de Constantinopol şi cu aceste Biserici configuraţia posibilă a Sinodului, tematica sa, modul în care el va reprezenta Bisericile, în ce mod vor fi luate deciziile. Astăzi, în contextul colaborării inter-ortodoxe, singura metodă de luare a deciziilor este consensul; doar acesta poate sta la baza cooperării între Bisericile Ortodoxe locale. Acesta este metoda de rezolvare a problemelor, în spiritul iubirii fratesti şi armoniei, pentru a lămuri problemele aflate în litigiu. Recent, câteva voci s-au ridicat, propunând să se renunţe la această metodă. Pentru unii, deciziile conferinţei inter-ortodoxe ar trebui să fie luate prin asigurarea unei majorităţi simple. O schimbare atât de radicală în activitatea organismelor inter-ortodoxe ar avea consecinţe serioase: în cazul în care o Biserică s-ar pronunţa împotriva unei anumite decizii iar opinia sa ar fi ignorată prin vot, atunci am asista în mod inevitabil la divizări ale familiei Bisericilor Ortodoxe. Şi, dacă divizarea nu este depăşită, în mod clar aceasta se va răsfrânge în mod direct şi asupra Sinodului Pan-Ortodox. Prin urmare, este imposibil să se propună astăzi orice altă metodă în afara consensului.

[…]

– În opinia dumneavoastră, unde şi când ar putea avea loc Sinodul Pan-Ortodox?

– Sanctitatea Sa Patriarhul Bartolomeu şi-a exprimat speranţa că acest Sinod ar trebui să aibă loc la Istanbul, în biserica Sf. Irina, unde a avut loc, în anul 381, şi Sinodul al II-lea Ecumenic. Cred că acest Sinod ar putea avea loc în viitorul apropiat, cu condiţia să fi fost discutate şi rezolvate toate problemele legate de reprezentare, protocol şi ordinea de zi.

– Putem spune că, dacă s-ar fi ajuns la un acord privind toate aceste aspecte, Patriarhia Moscovei s-ar pronunţa astăzi pentru convocarea Sinodului?

– Ne declarăm în favoarea convocării Sinodului, date fiind problemele cu care se confruntă astăzi Biserica Ortodoxă din întreaga lume, întrucât trebuie să se facă auzită vocea unităţii şi a solidarităţii Ortodoxiei. Acesta este motivul pentru care este foarte important să fie depăşite toate diferenţele, în etapa pregătitoare, astfel încât viitorul Sinod să fie un factor unificator, nu un factor de dezbinare. Prin urmare, este imperativ ca, aşa după cum se şi practică deja în colaborarea inter-ortodoxă, varianta consensului să rămână singura metodă de luare a deciziilor.

– Unii reprezentanţi ai lumii ortodoxe se aşteaptă la altceva: cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic să se întrunească şi să suprime toate deciziile celor 7 Sinoade precedente…

– Aceste temeri sunt nefondate. În primul rând, pentru că Sinodul nu va lua nicio decizie care să nu fi fost deja formulată pe parcursul ultimilor cincizeci de ani de către Comisia pregătitoare. Deciziile Comisiei pregătitoare sunt cunoscute, nu le ascunde nimeni: documentele şi protocoalele întâlnirilor din cadrul acestor comisii pot fi puse la dispoziţia celor care doresc asta. O mare parte din documentele Comisiei pregătitoare a fost publicată chiar şi în Jurnalul Oficial al Patriarhiei Moscovei, în anii 1970-1980. În plus, în cazul în care va fi luată decizia convocării Sinodului Pan-Ortodox (mi-ar plăcea să subliniez, şi ar tebui să reţineţi, că această decizie nu poate fi luată decât de către toate Bisericile Ortodoxe locale), toate temele care au fost discutate în cincizeci de ani vor fi studiate din nou. Acesta va face doar corecţiile necesare, ţinând seama de circumstanţe; deciziile luate vor fi cunoscute în avans: nu există niciun motiv să ne aşteptăm la surprize din partea acestui Sinod.

– Putem spune că respectarea principiului consensului în desfăşurarea Sinodului ar exclude orice decizie care ar putea fi luată împotriva Sfintei Tradiţii Bisericesti, după cum se temeau unii dintre credincioşi?

– Da, este exclus, deoarece principiul consensului necesită acordul tuturor Bisericilor în faţa deciziei. Daca o Biserică nu este de acord, ea are motivele ei, motive bazate pe Tradiţia unei Biserici locale în special. Trebuie spus că nu există nicio diferenţă doctrinară sau niciun dezacord în domeniul dreptului canonic între Bisericile Ortodoxe locale. Toate dificultăţile cu care ne confruntăm sunt, în primul rând, de ordin politic. Ele pot fi depăşite printr-un dialog între Bisericile locale, între care au intervenit dezacorduri, sau la nivel inter-ortodox. În ceea ce priveşte cele 10 teme introduse pe ordinea de zi a Sinodului Pan-ortodox, sunt cele din cei 50 de ani şi am ajuns deja la un acord asupra a 8 dintre ele. Ultimele două sunt de ordin, aş spune, tehnic. Acestea se referă la semnarea unui tomos privind autocefalia, în cazul în care aceasta se acordă unei Biserici, şi la ordinea în care Bisericile sunt trecute pe listele oficiale de pomenire, diptice. Aceste probleme, aş dori să subliniez în mod special, nu au nicio dimensiune doctrinară, putând fi rezolvate în urma Sinodului Pan-Ortodox.

– lucrare – traducere, interpretare si redactare, pentru serviciul LONews, contributor: Ing. Catalin Ion

sursa:http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/news/pf-parinte-patriarh/mitropolitul-ilarion-sinodul-pan-ortodox-nu-ne-rezerva-nicio-mare-surpriza.html

sursa>

http://acvila30.wordpress.com/2011/09/16/mitropolitul-ilarion-nu-va-temeti-sinodul-pan-ortodox-nu-va-rezerva-nicio-mare-surpriza/

foto>

http://www.buzznews.ro/wp-content/uploads/2011/06/ilarion.jpg

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Schimbarea la Faţă> Opt sunt cei şase

Opt sunt cei şase

“După cea de-a şasea zi, a luat Iisus pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a dus cu aceştia pe un munte înalt în singurătate, în pustie, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele”. (Mt. 17, 1-2)

“Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage şi pe când Se ruga El, s-a făcut chipul feţei Lui altul şi îmbrăcămintea Lui albă, strălucind”. (Lc. 9, 27-29)

~~~+~~~

Sf. Grigorie Palama

“[…] Cum concordă cele două Evanghelii după Luca şi Matei, când unul zice clar că s-au scurs opt zile între făgăduinţă şi descoperire, iar celălalt spune că a fost această arătare în munte după cea de-a şasea zi? Luaţi aminte şi înţelegeţi: erau de opt zile petrecând pe munte, dar de arătat S-a arătat în cea de-a şasea zi. Aceştia trei: Petru, Iacov şi Ioan, care s-au urcat pe munte împreună cu Iisus, au văzut acolo împreună cu El pe Moise şi cu Ilie, astfel încât erau cu totul, împreună cu aceştia, şase. Dar împreună cu Domnul, pururea nevăzut, erau dimpreună şi Tatăl şi Duhul Sfânt, Unul mărturisind prin însuşi glasul Lui că El este Fiul Lui cel iubit, iar Celălalt, prin norul cel luminos a strălucit împreună [cu glasul], arătându-Se pe Sine şi pe Tatăl de aceeaşi fiinţă cu Fiul şi de o unime cu privire la lumină, căci este bogăţia Acestora firea şi o singură izbucnire a strălucirii. Astfel opt sunt cei şase. Aşadar, aşa precum nu este niciun dezacord între şase şi opt, la fel nici cei doi evanghelişti nu se contrazic, unul zicând că după şase zile, iar Luca punând că au trecut după aceste cuvinte ca la opt zile. Iar nouă ni se pare cum că sunt ca nişte tipuri, prin aceste două ziceri aduse împreună de pe munte, ascuns rostite şi, totodată, lămurit.

Însă cineva ar putea urma astfel văzând cât de frumos se aseamănă între ele cele două dumnezeieşti propovăduiri, chiar şi după literă. Căci Luca a zis “opt zile”, fără a se deosebi întru nimic de cel ce a zis “după şase zile”, punând la socoteală şi ziua în care a grăit cuvintele acelea şi ziua în care Domnul S-a Schimbat la Faţă. Pe acestea şi Matei le-a dat spre cugetare celor care în mod obişnuit văd pentru aceasta şi adăugirea “după”, care arată posterioritatea, acesta a grăit-o, iar celălalt a lăsat-o: căci nu a zis “după opt zile”, precum a zis acela “după şase zile”, ci “au trecut ca la opt zile”. Astfel, nu se află vreo contradicţie în cugetul desfăşurării faptelor la cei doi evanghelişti […]”. [1]

---

[1] Fragment extras din Cuvântul Sf. Grigorie Palama la Praznicul Împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos în Sfântul Grigorie Palama – Omilii, vol. II, trad. din lb. greacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp.181-183. Versetele scripturistice redate mai sus sunt preluate, de asemenea, din cuvantul citat.

______________________________

foto>

http://www.artbible.net/3JC/-Mat-17,01_The_La_Transfiguration/13%20EV%20DE%20KERAN%20ARMENIE%20TRANSFIGURATIO.jpg

http://www.artbible.net/3JC/-Mat-17,01_The_La_Transfiguration/13%20ICONE%20ARMENIENNE%20TRANFIGURATION.jpg

 

Miride de post> Sfintii Sapte Tineri din Efes

Miride de post

Sfintii Sapte Tineri din Efes

Cum sa ajungi sfant dormind si mucenic nestiind de cazne? Stati linistiti, nu prea se poate! Exista insa in Sinaxar o singura exceptie: Sfintii Sapte Tineri din Efes, praznuiti de Biserica noastra la 4 august. La Dumnezeu toate sunt cu putinta!… Ca un sfesnic cu sapte brate, sfintii tineri lumineaza si azi in intunericul necredintei lumina invierii…

In Minei se vorbeste despre faptul ca cei sapte tineri au avut parte in pestera de “minunata moarte ca un somn” [1], intreg canonul Utreniei folosind explicit verbul “a muri”, iar o stihira spune ca moartea lor a fost “cea de obste”, iar invierea “mai presus de fire”:  “Voi, pruncii Efesului, murind odinioara pre pamant fara de simtire, cu moartea cea de obste, ati inviat iarasi mai presus de fire, aratat incredintand invierea mortilor” [2]. De partea cealalta, Sinaxarul spune ca a fost “straina si minunata adormire” sau “somn de moarte”, iar mai explicit: “sufletele lor erau pazite in mainile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca si cum ar fi dormit, zaceau in pestera, nestricate si neschimbate”.

Si in legatura cu perioada cat au stat in pestera sfintii exista incertitudini. Simeon Metafrast citeaza marturia lui Gheorghe Chedrin, conform careia aflarea celor sapte sfinti tineri s-a facut in anul 23 al domniei lui Teodosie II cel Tanar *(cel Mic, 408-450), dar si o alta sursa, care mentioneaza ca data ziua de 22 octombrie a anului 38 al imparatiei aceluia. Calculand de la data mortii lui Decius, anul 251 *(254 dupa Metafrast), obtinem pentru prima varianta 180 de ani, iar pentru a doua 195 de ani, desi majoritatea surselor vorbesc de 172 ani, iar Chedrin de 170 de ani. De asemenea, in Sinaxarul Mineiului se vorbeste de 372 de ani, care insa, in cele din urma, poate fi si o greseala de copiere (prima cifra de la 172) [3]. Numarul nu este important si poate nici durata indelungata pe care sfintii au petrecut-o in “adormire”, ci minunea in sine, care a adeverit fara tagada invierea.

~~~+~~~

Pregatindu-se pentru martiriu, cu rugaciuni fierbinti in pestera intunecoasa, ei se imbarbatau adesea cu nadejdea invierii. Trimitandu-l pe cel mai tanar dintre ei in oras sa cumpere cele ale gurii, cu argint acela hranea si gurile saracilor. Iata milostenie facuta si in prigoana! Aducand pentru ultima data din cetate Iamvlih o singura paine, au impartit-o frateste si, dupa neincetate slavoslovii isi culca ochii, cu somn ingreuiat de la mahnirea prigonirii. A doua zi doreau sa primeasca cununa de martiriu…

Si… se trezira, “parandu-li-se ca seara s-au culcat” si, flamanzi, ii cer lui Iamvlih sa cumpere mai multa paine, dandu-i pentru asta un ban de argint de pe vremea lui Decius. Rupand cu greu pecetile pesterii, acesta se indreapta catre oras, ducand cu sine gand plin de uimire: Sfanta Cruce impodobea, peste tot, portile cetatii, oameni multi se jurau cu numele lui Hristos si peste tot straina vedere. Coborat parca din cer, se indreapta catre vanzatorul de paine, si-i intinde banul sa cumpere, ca si “ieri”, paine… Comoara! A gasit comoara! – strigau toti care vedeau banul si-l fortau sa spuna tot ce stie. Episcopul si Antipatul il cercetara si, necrezandu-l, il urmeaza pentru adeverire la pestera minunii ce se savarsise, sa vada si sa gaseasca adevarata comoara duhovniceasca. Dandu-i de stire imparatului de cele gasite, acela degraba soseste si, cu umilinta divina, se inchina celor sapte tineri ca unor sfinti, lor, care inviasera…

Marturisira luminati imparatului ca pentru el i-a “inviat” Dumnezeu, “mai inainte de invierea cea de obste”, ca sa combata eresul saducheu care bantuia imperiul, potrivit caruia nu exista inviere a mortilor. Vazandu-i fata catre fata, in carne si in oase, treziti ca inviati si sfinti ca mucenici, imparatul a exclamat de bucurie: “Cu adevarat este invierea mortilor!” [4]

dan.camen.

PS: Invierea Sfintilor Sapte Tineri din Efes reaminteste celor care postesc in aceasta perioada de ridicarea la cer cu trupul a Maicii Domnului a treia zi de la adormirea ei, care este pana la urma o inviere inainte de Invierea cea de obste.

---

[1] Canonul Utreniei – 4 august, Peasna I, gl. II în Mineiul Lunei August, ediţia a III-a, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1929, p. 48 

[2] Canonul Utreniei – 4 august, Peasna V, gl. II în Mineiul Lunei August, …, p. 50

[3] Sinaxarul Sfintilor Spate tineri din Efes în Mineiul Lunei August, …, p. 52

[4] Condacul, gl. IV, în Mineiul Lunei August, …, p. 51

_______________________________

foto>

http://www.orthodoxy-icons.com/uploads/posts/2011-04/1303985161_sem-spyaschih-otrokov-effeskih-nikolay-i-ivan-klykovy.jpg

http://4.bp.blogspot.com/-B3C9RC_M-xQ/TghFARsVfLI/AAAAAAAAADU/PpAAMxokP6U/s1600/Siebenschl%25C3%25A4ferKircheEphesus.jpg

 

Miride de post> Sf. Cuv. Isaachie Marturisitorul, Dalmat si Faust

Miride de post

Sf. Cuv. Isaachie Marturisitorul, Dalmat si Faust

Cat este de dulce postul si pustia, dar mai dulce decat ele este marturisirea! Un pustnic alege sa fie marturisitor, iar un mirean sa fie postitor desavarsit. Pomenirea pe 3 august a Sf. Cuv. Isaachie Marturisitorul, Dalmat si Faust nu este deloc intamplatoare! Dar ce pot oferi acestia unei lumi care nu cunoaste pustia, ci doar pustiirea duhovniceasca si in care adevarul este amestecat adesea cu minciuna? Raspunsul… privind felul cum trebuiesc ierarhizate in viata prioritatile si cum se dobandeste prin osteneli echilibrul! Pe scurt, viata acestor cuviosi ingeamana sistematic nevointa si asprimea postului cu marturisirea adevarului.

Sf. Isaachie se bucura de cinstire in chip deosebit in Biserica noastra, purtand numele de “Marturisitorul” si avand doua date de praznuire: pe 30 mai, singur, si pe 3 august, impreuna cu Dalmat si Faust. Parasind pustia Sf. Ilie, in care se retrasese, acesta vine in capitala imperiului, Constantinopol, ca oarecand Sf. Grigorie Teologul, ca s-o salveze de erezie si sa-l faca pe imparat sa opreasca prigoana pe care o incepuse impotriva crestinilor, prin inchiderea si daramarea bisericilor ortodoxe din oras. Astfel, pe cand se pregatea acela de razboi cu gotii, de trei ori i-a iesit in cale, rugandu-l cu o singura cerere: sa redeschida bisericile ortodocsilor, fiindca altfel va pieri in razboi. Aruncat de imparat intr-o prapastie, el este ajutat de trei ingeri sa iasa din ea si, cu ultimele puteri ramase, iese a patra oara inaintea lui, tinand in mana fraiele calului aceluia, si zicandu-i pentru ultima data sa asculte de indemnul sau. Arian cu cugetul si orbit de cuvintele slugii sale, imparatul ignora sfatul si merge la razboi, unde pierde in fata gotilor si moare ars de viu intr-o sura de paie, alaturi de sluga sa ariana. Venind la tron Sf. Teodosie cel Mare si auzind de proorocia facuta de el raposatului imparat Valent, acesta il cinsteste pe sfant si reda ortodocsilor bisericile rapite, consfintind biruinta asupra arienilor. Un boier, cu numele Saturnin, care il avea de sfant pe batran, i-a ridicat o manastire la portile cetatii, induplecandu-l sa nu se duca iarasi la pustie, ci sa ramana aproape, langa el, ca un odor de mare pret. Iata cum viata de obste in secolele acelea crestine prinde radacini din cea pustniceasca si are un vadit caracter apologetic.

Sf. Dalmat, soldat de profesie si mirean cu vietuirea, a luat pe unul dintre fiii sai, Faust, si a mers la Sf. Isaachie ca sa deprinda nevointa calugareasca. Atat de mult s-a nevoit acesta, ca de mai multe ori a postit nemancand nimic timp de 30 de zile, iar manastirea in care se nevoise Sf. Isaachie i-a purtat apoi numele sau si a devenit un adevarat bastion al Ortodoxiei. Azi citim cum multi dintre sfintii sinaxarelor s-au nevoit acolo. La fel ca si invatatorul sau, acesta s-a dedicat luptei impotriva erzeiilor, mai cu seama cea a nestorienilor, care huleau pe Maica Domnului, mergand pana si la Sinodul al III-lea Ecumenic, unde toti ierarhii, impreuna cu imparatul, il cinsteau deopotriva si-l ascultau ca pe un om al lui Dumnezeu.

Intr-o lume în care excesele de orice fel devin obicei, Sf. Dalmat dovedeste echilibrul suprem prin postirea mai presus de fire si, in acelasi timp, marturisirea inteleapta a dreptei credinte. Initial soldat cu vietuirea, acesta s-a aratat, in cele din urma, strateg ceresc si podoaba a calugarilor. Socotesc ca s-a asezat in chip minunat praznuirea acestuia in zilele cand postim pentru Maica Domnului, fiindca a aparat-o neincetat peste tot atunci cand leii nestorieni racneau, hulindu-o fara tacere… Tacerea pustiei i-a desfatat auzul Sf. Isaachie, dar glasul lui Dumnezeu l-a manat catre pustia cetatii. Mai presus de orice acestui glas i-a dat prioritate, si ne arata noua azi Sfantul ca reperul in viata, pentru orice fel de activitate, este insasi constiinta noastra, care este glasul lui Dumnezeu in noi. Curajul cu care l-a infruntat pe imparat arata totodata dimensiunea profetica a monahismului. Impletirea armonioasa in viata a ostenelilor si a marturisirii noastre trebuie facuta totdeauna cu echilibru, care pentru noi este intotdeauna calea imparateasca!

dan.camen.

foto>

http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/august/icoane/08-03-sf_isachie_dalmat_faust.jpg

 

Miride de post> Sf. Arhid. Stefan, intaiul mucenic

Miride de post

Sf. Arhid. Stefan, intaiul mucenic

Exista o vorba in popor: “Tot raul spre bine!”. Nu de putine ori vedem cum sfintii, prin patimirea lor, isi preschimba duhovniceste soarta. Dumnezeu le da intelepciunea aceasta! Mijloacele raman aceleasi, insa sunt folosite in alt scop! Talharul de pe cruce era sortit pieirii, ca rasplata a faptelor sale, insa acela a dobandit primul Raiul prin marturisirea sa, iertandu-i-se pacatele si castigand o noua viata, vesnica, si lepadandu-o ca pe o haina pe cea veche. Desi a ramas tintuit pe cruce, murind, insa rastignirea lui de-a dreapta Domnului i s-a socotit impreuna-patimire cu Dumnezeu…

La fel si Hristos, prin inomenirea Sa, a preschimbat soarta umanitatii in ceva mai bun decat era inainte, folosindu-Se tocmai de prilejul oferit de caderea lui Adam, cu toate ca nu aceea trebuia sa fie premiza kenozei Sale, ci insasi iubirea Sa de oameni sa ramana factorul care sa produca o asa ridicare a lui Adam, pe care nu o avusese acela pe cand se afla in Rai. Acum, Adam cunoaste binele si raul *(ca si Dumnezeu), si mosteneste viata vesnica in Rai; iar Hristos Si-a impropiat firea umana, pe care a asumat-o in intregime, afara de pacat.

Asadar, vorbim despre o preschimbare a sortii, o innoire, o metamorfozare daca vreti, ca tot se apropie Schimbarea la Fata; care isi are orientarea in sus, pe verticala ontologica, avand menirea sa-l apropie cat mai intim pe om de Dumnezeu, pana la o deplina comuniune – tradusa bisericeste prin termenul impartasire. Omul se impartaseste de Dumnezeu, pe cat se impartaseste Dumnezeu omului: “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Sf. Arhid. Stefan, prin patimirea sa, a facut la fel: a folosit ca prilej moartea sa pentru a-L marturisi pe Hristos de-a dreapta Tatalui si pentru a castiga pana si sufletele calailor sai, intre care se afla si Saul, mai apoi Pavel, Apostolul Neamurilor. Nimeni nu primeste cununa pentru ca este omorat, ci doar razbunare din partea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, pentru sangele varsat! Ar fi putut cere si el apoi la Dumnezeu rascumpararea sangelui sau si osandirea vesnica a calailor, insa pentru rugaciunea lui de iertare a pacatelor acelora si pentru preschimbarea duhovniceasca a sortii sale Stefan s-a incununat de sus cu cununa muceniciei, facandu-se incepatura martirilor Bisericii.

Intelepciunea aceasta dumnezeiasca de abordare deplina a momentelor decisive din viata se arata in mod explicit la o stihira de la slujba Vecerniei. Pietrele cu care a fost improscat devin pentru mucenic trepte ale virtutii si ale cunoasterii, scari catre Cer, prilej de urcus duhovnicesc spre vederea Treimii, iar cununa pe care a obtinut-o Sf. Stefan de la Dumnezeu a primit numele patimirii sale: “Ca niste trepte si scari la cereasca suire, zvarliturile de pietre s’au facut tie, prin care suindu-te ai vazut pre Domnul stand deadreapta Tatalui, tie dupre nume numita cununa tinzandu-ti, cu dreapta cea de viata purtatoare; inaintea Caruia aproape stai, ca un biruitor si incepatura mucenicilor” . [1]

Pomenirea pe 2 august a Aducerii in chip minunat a moastelor Sf. Arhid. Stefan la Constantinopol nu face decat sa ne reaminteasca faptul ca soarta noastra se poate preschimba duhovniceste daca ceea ce facem are ca finalitate pe Dumnezeu. Totodata, avem de la el model de iertare a vrajmasilor si asupritorilor, fiindca acestia ne sunt binecuvantare si nu blestem, asa cum si Sf. Nicolae Velimirovici, in a sa Rugaciune pentru vrajmasi, spunea, in mod repetat: “Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!”

dan.camen.

_________________________

[1] – Stihiră la slujba Vecerniei de pe 2 august, glas. IV în Mineiul Lunei August, ediţia a III-a, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1929, pp. 26- 27

_________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_yTn1YAd30PI/TRc2hLgEP1I/AAAAAAAABdc/hRC_n5vtj0Q/s1600/St_Stephen_Martyrdom.jpg

http://orthodoxwiki.org/Apostle_Stephen_the_Protomartyr

 

Miride de post> Sfintii Macabei si Sfanta Cruce – inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului

Miride de post

Sfintii Macabei si Sfanta Cruce – inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului

Citim la 1 august în Sinaxare viata si patimirea sfintilor sapte mucenici Macabei, dimpreună cu mama lor Solomoni si cu batranul Eleazar care, pentru nemancarea carnii de porc – interzise la iudei – si pentru pazirea cu strictete a legii parintesti – Legea mozaica -, au suferit prigoana si martiriu din partea imparatului Antioh “Epifanis” (Luminatorul, numit de altii “Epimanis” – adica nebunul). Acesta dorea sa-si impuna paganatatea si la Ierusalim, vrand sa transforme Templul in capiste idoleasca, in cinstea lui Zeus Olimpianul, iar pe iudei sa-i oblige sa mance jertfele lui spurcate de carne. Erau si unii dintre pagani care doreau sa-l scape de munci pe batranul Eleazar, si incercau sa-l convinga sa manace alt fel de carne inaintea imparatului si sa zica mai apoi ca aceea era de porc; insa batranul refuza categoric aceasta, spunand raspicat ca vrea sa se faca pilda celor tineri si nu sminteala, fiindca “nu se cuvine vârstei noastre celei bătrâne să ne făţărnicim spre sminteala tinerilor celor mulţi”.

Asadar, pilda acestor sfinti mucenici ne sta permanent inainte, ca un hotar, la inceputul postului Adormirii Maicii Domnului. Asa a randuit Dumnezeu, prin Sfintii Parinti, ca sa ne dea ca pilda spre urmare tocmai infranarea macabeilor de la bucatele nepermise, precum si dragostea si strictetea cu care ei pazeau si implineau legea si poruncile lui Dumnezeu. Suntem datori si noi, duhovniceste, sa le urmam “martiriul”: prin ajunari si infranari specifice perioadei postului, rugaciuni staruitoare, fapte ale milosteniei si strictete in respectarea si implinirea poruncilor Domnului.

Tot ca un hotar la inceput de post este asezata si Sfanta Cruce, care anunta de mai inainte “patima” care ne mantuieste: nevointa intru asceza pentru curatirea de pacate, spovedania, pentru ca mai apoi sa urcam taboriceste, schimbandu-ne la fata, prin impartasirea cu Sfintele Taine. Despre Sfanta Cruce Cosma monahul, un imnograf, intr-o stihira asezata la Stihoavna Vecerniei [1], face referire aducand aminte de proorocia lui Moise: “Vedea-veti viata voastra spanzurata inaintea ochilor vostri”. Pentru crestini viata este de fapt o cruce, intru Rastignirea si Invierea Mantuitorului Hristos. De aceea si zice mai departe imnograful: “[…] Astazi invierea lui Hristos se innoieste, si marginile pamantului se bucura, in chimvale ca David cantare Tie aducand si zicand: Lucrat-ai mantuire in mijlocul pamantului, Dumnezeule, Crucea si Invierea, prin care ne-ai mantuit pe noi Bunule, Iubitorule de oameni…”[2]

Cu atat mai mult in post crucea trebuie sa ne devina mai grea, mai evidenta. Ea se “innoieste”. Si, impreuna cu ea, se innoieste in noi si Invierea lui Hristos. In “mijlocul nostru” sta Crucea si Invierea Domnului. Nu in ultimul rand, Imnograful ne indeamna staruitor la psalmi, caci ce altceva sunt “chimvalele de cantare” cu care ne bucuram in Domnul?

dan.camen.

Cititi si>

Ieşind din “zodia” leului pentru a intra în “zodia” Fecioarei…

---

[1] Slava si acum…, gl. VIII, în Mineiului Lunei lui August, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1910, p. 14

[2] Ibidem

_______________________________

foto>

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/1688/4709369/4/biserica.jpg?width=400

 

Ieşind din „zodia” leului pentru a intra în „zodia” Fecioarei…

~~~+~~~

“[…] Întru această lună, în a 15-a zi, după socotinţa unora, s’a mutat dela cele pământeşti la cele cereşti, şi prea sfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, fiind în vârstă de 75 de ani. Dupre cum scrie Epifanie şi Gheorghie Chedrin în adunarea Istoriilor, şi Meletie la Bisericeasca Istorie (Cartea I, cap. 11, pt. 2).

La a căreia mutare s’a făcut acele minuni înfricoşate, adecă: Vestirea îngerească pentru mutarea ei dela cele pământeşti la cele cereşti. Adunarea Apostolilor prin nori. Îngereştile glasuri ce se auziau la petrecerea ei la mormânt. Şi pedeapsa cutezătorilor iudei, cari din pizmă şi urâciune se pornise să răstoarne patul cu trupul acel încăpător de Dumnezeu. Dupre cum acestea toate mai pre larg sunt scrise în Sinaxarul acestei zile.

Apoi, precum soarele în această lună ieşind din zodia leului, intră în zodia fecioarei, care precum mai’nainte a închipuit pre Adormirea pururea Fecioarei, că va fi săvârşită într’însa; aşa şi pre a noastră scăpare dela leul cel nevăzut, şi intrarea supt apărarea şi postul de 15 zile a Adormirei Fecioarei, căci potrivirea acestor lucruri, nu îndeşert a fost […]”. [1] 

Cititi si>

Miride de post> Sfintii Macabei si Sfanta Cruce – inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului

---

[1] Fragment din precuvântarea Arhimandritului NEONIL, Stareţul Sfintelor “Monastiri Neamţul şi Secul” (1846), de la începutul Mineiului Lunei lui August, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1910, pp. 5-6.

_______________________________

foto>

http://ramsites.net/~kononovavm/Iconography%20project/bakhtin.jpg

 

Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea – îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

---

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

 _________________________

foto>

http://de.academic.ru/pictures/dewiki/71/Goreme_OpenAir_Museum_Dunkle_Kirche_2_11_2004.jpg

http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/romanides_ioannis_pr-teologia_patristica-6669.jpg

 

Senatorul PDL Iulian Urban cere pedeapsa cu moartea pentru pedofili

[Nu stiu daca „Omul politic al anului 2009” a capatat forma radicalizata a justitiei pe care o profeseaza din postura de avocat, sau daca este vorba aici doar de un exces de zel din partea lui, pentru ca daca anul trecut propunea castrarea chimica a pedofililor, anul acesta a mers pana la a cere chiar executarea lor. Oricum, din cate mi se pare, nu este nimic crestin in aceste initiative – dan.camen.]

Ziare.com / 21 iunie 2011

Senatorul PDL Iulian Urban a depus, marti, la Senat un proiect de modificare a Codului Penal in vederea pedepsirii mai drastice a pedofililor. El propune chiar pedeapsa cu moartea pentru persoanele care violeaza un minor sub varsta de zece ani si care moare sau se sinucide ca urmare a faptei.

„Problema este ca in cazul in care victima moare, si e vorba de un minor sub 10 ani, societatea romaneasca asteapta o reparatie. Eu sper sa obtin sprijin de la toti parlamentarii care formeaza actualul legislativ. Nu e vorba de o decizie politica, ci de a da glas unor asteptari pe care societatea le are„, a declarat, marti, Iulian Urban, intr-o interventie telefonica la Antena 3.

El a precizat ca a depus acest proiect pornind de la recentul caz al fetitei de zece ani care a fost violata si ucisa la Jimbolia.

Urban considera ca o alta problema cu care tara se confrunta este faptul ca in ultima perioada s-a constatat o crestere a accesului la site-urile pornografice.

„Luand in calcul gravitatea unor asemenea fapte, cu raportare la varsta frageda a victimei precum si la comportamentul deviant al unui asemenea individ, apreciind totodata ca asemenea fapte nu ajung sa fie sanctionate pe masura in conditiile actualului regim sanctionator„, Iulian Urban propune modificarea articolului 198 din Codul Penal privind actul sexual cu un minor, in sensul introducerii pedeapsei cu moartea pentru cel care intretine un act sexual cu un minor in varsta de pana la 10 ani.

„Tinand cont ca asemenea tragedii ajung pe langa pierderea vietii unor copii sa provoace si adevarate drame sociale ce tind sa afecteze echilibrul normal al vietii, raportat la faptul ca un asemenea individ care initial ar fi condamnat la pedeapsa maxima de 25 ani ajunge sa fie eliberat mai devreme existand riscul sa repete fapta si sa curme o noua viata, propunem modificarea Art. 198 – Actul sexual cu un minor, in sensul introducerii agravantei ce sanctioneaza prin pedeapsa cu moartea fapta individului care intretine un act sexual cu un minor in varsta de pana la 10 ani, fapta care duce la moartea sau sinuciderea victimei„, se arata in expunerea de motive a proiectului de lege, publicata pe blogul lui Iulian Urban.

Pedeapsa cu moartea este interzisa in Romania de Constitutie prin articolul 22, aliniatul 3, lucru ce pune serioase probleme asupra constitutionalitatii initiativei senatorului PDL.

In Romania, pedeapsa cu moartea a fost abolita prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 si a fost inlocuita cu pedeapsa detentiei pe viata. Ultimele persoane condamnate la moarte si executate au fost sotii Ceausescu.

Carmen Negoescu

sursa>

http://www.ziare.com/iulian-urban/pdl/senatorul-pdl-iulian-urban-cere-pedeapsa-cu-moartea-pentru-pedofili-1102542