RSS

Arhive pe categorii: teologie

„Înviere şi apostazie” – Pastorala la Sfintele Paşti (2012) a PS Sebastian

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

.

ÎNVIERE ŞI APOSTAZIE

Scrisoare pastorală la Sfintele Paşti – 2012

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

_______________________________

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2012/04/09/inviere-si-apostazie-%E2%80%93-scrisoare-pastorala-la-invierea-domnului/

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Bucuria Invierii Domnului, in Sfanta Liturghie – Pastorala la Învierea Domnului (2012) a IPS Laurentiu Streza

[Ultima parte a pastoralei este si cea mai acida, facand referire la generalizarea desfraului in mass media si criza familiei. Totodata, legatura noastra cu Hristos a devenit de „circumstanta” din cauza crestinismului nostru formal, practicat la scara larga.- dan.camen.]

BUCURIA ÎNVIERII DOMNULUI, ÎN SFÂNTA LITURGHIE

PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI 

†LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP
AL SIBIULUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul
să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută
şi cea nevăzută; că S-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică.

(Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cuvintele sfinte ale cântărilor liturgice, care ne încălzesc sufletele, ne îndeamnă ca, în această „noapte de mântuire”, să ne bucurăm de noianul cel negrăit şi de neînţeles pentru mintea omenească al iubirii lui Dumnezeu, ce se revarsă iarăşi peste noi şi ne face părtaşi tainicului ospăţ al darurilor deosebitei Sale purtări de grijă pentru noi. Astăzi e bucurie în cer şi pe pământ, astăzi toate s-au umplut de lumină, astăzi şedem cu Hristos la Cina Împărăţiei veşnice, unde El se face dulcea noastră hrană, scumpa noastră băutură.

În săptămâna ce a trecut am trăit împreună cu Hristos Sfintele Pătimiri pe care El le-a îndurat din dragoste pentru noi, am văzut vânzarea Sa, am simţit durerea batjocoririi şi a răstignirii Sale, am fost copleşiţi de durere şi de vinovăţie, ştiind că pentru iertarea păcatelor noastre a fost nevoie de o jertfă atât de sângeroasă şi de o moarte atât de nedreaptă. Toate aceste evenimente petrecute acum peste 2000 de ani le putem retrăi şi noi, pentru că ele sunt mereu vii în Persoana Mântuitorului Hristos, iar noi vorbim cu acest Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, şi menţinem legătura cu El prin rugăciuni, imne şi cântări. La rândul Său, Hristos comunică şi împărtăşeşte fiinţei noastre toate stările prin care umanitatea Sa curată a trecut şi ne face astfel contemporani cu El, în drumul Său împlinit pe pământ pentru noi sau, mai bine spus, El Se face contemporan cu noi, în acest drum străbătut de El.

Această împreună călătorie a lui Hristos cu noi, prin întreg cultul Bisericii, este realitatea tainică a acestei „nopţi de mântuire”, care ne-a umplut sufletul de bucurie. Această negrăită bucurie o primim de la El, de la Cel răstignit şi înviat, devenind părtaşi şi noi la Învierea Sa, la biruinţa asupra morţii, asupra diavolului şi asupra păcatului. Astăzi, prin El, simţim şi noi aceeaşi fericire pe care Apostolii şi ucenicii au gustat-o când li S-a arătat Mântuitorul. Simţim şi noi, în interiorul nostru că Hristos a înviat, că El este viu şi că noi nu vom muri niciodată, pentru că moartea nu mai are stăpânire peste noi.

Iată de ce Sfânta Biserică, în această „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, ne ajută să retrăim toate aceste evenimente tainice prin intermediul slujbei Învierii şi a Sfintei Liturghii. La chemarea îngerească: „Veniţi de luaţi lumină!”, am venit cu toţii şi ne-am aprins făcliile, din faţa sfântului altar, care preînchipuie simbolic mormântul învierii lui HristosMântuitorul lumii. Am alergat apoi, împreună cu femeile mironosiţe, cu făclii aprinse în mâini, înconjurând biserica, ca să ducem în lumea întunericului vestea Învierii Domnului, cântând: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învrednicşte cu inimă curată să Te slăvim. Am purtat cu noi: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi icoana Învierii, ca mărturii ale realităţii celei mai mari minuni săvârşite pe pământ.

În afara bisericii, în faţa uşilor de la intrare, am auzit proclamarea Evangheliei Învierii„ca un fel de trâmbiţare a veştii minunate a Învierii Domnului în toată lumea”. Cel care „citeşte Evanghelia închipuie acum pe femeile mironosiţe, care, după ce văzuseră mormântul gol, au alergat, pline de bucurie, să spună ucenicilor că Domnul a înviat[1].

A urmat apoi preamărirea Sfintei Treimi, prin binecuvântarea Învierii: „Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi…”. Asemenea martorilor Învierii Domnului şi noi am fost pătrunşi de fiorul bucuriei nespuse, când am intonat pentru prima dată minunatul imn pascal: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Apoi, cădindu-se împrejurul icoanei Sfintei Învieri, se repetă acest imn, împreună cu versetele psalmistului: „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui, şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El! Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii se veselesc. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!” (Ps 67, 1-3).

Biruinţa asupra morţii şi asupra puterii diavolului şi zdrobirea porţilor iadului, de către Hristos, sunt reprezentate simbolic prin dialogul din faţa uşilor de intrare în biserică, împrumutat din rânduiala sfinţirii noului locaş de închinare. Arhiereul sau preotul, simbolizând pe Hristos Care a zdrobit ferecăturile de aramă ale iadului, bate în uşă, purtând un dialog cu o persoană din biserică, prin cuvintele psalmistului:„Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? // Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. // Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10).

Apoi, cu mare bucurie se intră în biserică şi se cântă troparul pascal, continuându-se Utrenia Învierii. „Reintrarea clerului şi a credincioşilor, din întunericul de afară, în biserica luminată, simbolizează lumina Învierii, care a strălucit la mormânt[2].

Slujba Utreniei este plină de fericirea pascală, exprimându-se prin cântările liturgice această împreună trăire cu Hristos a bucuriei Învierii, care ne pregăteşte pentru marea întâlnire a noastră cu Fiul lui Dumnezeu, de la Cina euharistică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă pe toţi la acest ospăţ al Fiului de împărat, care este pregătit în cer pentru noi şi la care suntem invitaţi să participăm, acum şi aici, prin Sfânta Împărtăşanie: „Masa este bogată, spune Sfântul Ioan, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că, din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului[3].

Iubiţi fraţi creştini,

Prin participarea noastră la Sfânta Liturghie simţim cu toţii că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea[4], că dragostea lui Dumnezeu ne copleşeşte şi ne mângâie. Nimeni nu mai e acum sărac sau bogat, nimeni nu mai este întristat sau suferind, căci toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, în Împărăţia veşnicei Sale iubiri. Cu această simţire îndrăznim să ne apropiem de preacuratele Taine, prin care Fiul lui Dumnezeu ni Se dăruieşte nouă cu Trupul Său preacurat, în care sunt cuprinse toate simţirile sufletului Lui, iar aceste simţiri curate se imprimă în toţi cei care se împărtăşesc cu vrednicie, căci „în Trupul Lui dat mie, spune părintele Dumitru Stăniloae, se simte mila Lui…, care este însăşi dragostea Lui care mi se împărtăşeşte prin Trupul Lui mereu frânt spiritual pentru mine. Trupul viu al cuiva este un mijloc de comunicare al simţirilor lui sufleteşti. Cu atât mai mult Trupul Cuvântului dumnezeiesc, în care mereu Îşi trăieşte, cu o simţire ce întrece orice simţire omenească, frângerea din milă pentru noi[5].

Simţirile bucuriei curate ale sufletului Său îndumnezeit, pentru învierea şi răscumpărarea noastră din tirania păcatului, a diavolului şi a morţii ni le dăruieşte nouă la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşire cu scumpul Lui Trup şi Sânge. Ele devin în noi „izvor de bunătăţi, viaţă, nepătimire”, „foc şi lumină care arde spinii păcatului şi care umple de mireasma dumnezeirii[6], şi aduc în noi pregustarea din fericirea vieţii viitoare, „scufundarea existenţei noastre în viaţa infinită a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, sorbirea unei vieţi nemuritoare şi plenare[7].

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Euharistie, ca mod plenar de împărtăşire cu Hristos, este un dar care angajează, care presupune şi aşteaptă un răspuns din partea noastră, căci în viaţa liturgică a Bisericii se petrece un schimb necontenit de daruri între Dumnezeu şi om, schimb care este vizibil în Sfânta Liturghie prin aducerea ca ofrandă de către credincioşi a prescurilor, la altar. Pâinea care devine ofrandă este cea care întreţine viaţa noastră şi acest gest al aducerii ei la sfântul altar indică, simbolic, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu. Miridele scoase la proscomidie, prin pomenirea numelui fiecăruia, reprezintă predarea noastră tainică lui Dumnezeu, după asemănarea lui Hristos, jertfirea egoismului nostru, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu, pentru ca El să ne-o dăruiască înapoi plină de Duhul Sfânt şi de puterea Învierii Lui.

Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care participăm la fiecare Sfântă Liturghie, jertfă care a adus în existenţa noastră puterea Învierii, ca un şuvoi de viaţă nouă care ne preschimbă şi ne pregăteşte pentru tainele lumii viitoare, este un dar care însă ne şi responsabilizează. Jertfa aceasta a lui Hristos aşteaptă jertfa noastră, ca o rodire a ei în noi, prin puterea Învierii Lui şi prin viaţa noastră de asceză şi de practicare a virtuţilor, ca moarte a egoismului nostru personal şi ca predare cu totul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Hristos, Dumnezeul nostru, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări.

Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim. Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Sărbători fericite! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


[1] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 117.

[2] Ibidem, p. 118.

[3] Joannes Chrysostomus Scr, Sermo catecheticus in pascha, PG 59, 723A, edit. J.-P. Migne, Paris, 1857-1866.

[4] Penticostar, Bucureşti, 1999, p. 15.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5-12, 344.

[6] „Canonul de pregătire pentru împărtăşanie”, în Ceaslov, Bucureşti, 1979, p. 631.

[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică… vol. III, p. 87.

________________________________

sursa>
http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1948 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Parintele Ilie Moldovan a trecut la Domnul

Joi, 9 februarie 2012, a trecut la Domnul, ilustrul teolog si parinte al neamului romanesc, Preotul Prof. Dr. Ilie Moldovan, conducător de doctorat la Secţia Teologie Morală de la Universitatea din Sibiu și Doctor Honoris Causa al Universităților din Alba Iulia și Baia Mare.

Este unul dintre parintii care a vorbit cu putere despre neam ca „realitate a vietii vesnice” si despre pacatul avortului, definindu-l ca „rana de moarte a iubirii„. Totodata, de-a lungul vietii, cu timp si fara timp, acesta s-a implicat si in proiectele Provita, sustinand mereu conferinte in tara pe teme legate de combaterea avortului.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

Vesnica lui pomenire!

Iata cum il descrie Pr. Ic. Dr. Mircea Cristian Pricop, ultimul sau doctorand, intr-un editorial din „Dreapta credinta” *(nr. 1 / 2011), intitulat> „Regenerarea neamului romanesc se poate face decat euharistic„: 

„[…] Intenţionat lent în exprimare, simplu în gesturi, dar de o inconfundabilă prospeţime a ideilor, acest om „din vecinătatea” lui Blaga, dar mai ales „din familia” unui Stăniloae, cu care a fost prieten, sau a unui Arsenie Boca, al cărui fiu duhovnicesc a fost, Părintele Profesor dă duh din duhul său ucenicilor din întreaga ţară, ascunzând în spatele zâmbetului o cercetare atentă a interlocutorului, o privire neîncovoiată, copiată poate de la vulturii de deasupra Făgăraşilor. Nu credeam ca un astfel de om să existe decât în imaginaţie, ba încă într-una uşor exaltată. Blândeţea generică a acestui nobil creştin mă transpune în lumea pe care eu nu am de unde să o ştiu, dar care există real în el. Când vorbeşte doctoranzilor despre credință, neam, patrie, se încălzeşte ceva în auditori, acel ceva care depăşeşte orice filetism, orice patriotism ieftin, sau exaltare denaturată.

Din cuvantul Pr. Ilie Moldovan:

[…] Trăirea creştină autentică, gravitează în jurul Miracolului Euharistic. Îndumnezeirea omului prin Euharistie (Împărtăşanie) este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului. Am fost întrebat: Ce este mai corect, să ne împărtăşim des sau rar? Eu am răspuns: Nici des, nici rar, ci continuu! Bineînţeles, dacă omul este pregătit prin Spovedanie şi canon de primirea continuă a Sfintei Euharistii. Noi suntem chemaţi să ne împărtăşim, adică să ne îndumnezeim MEREU, dar CU PREGĂTIRE. Voi, ca preoţi şi viitori preoţi, la asta trebuie să-i aduceţi, cu timpul, pe credincioşi: La Euharistia continuă. Numai aşa vă veţi împlini datoria. Altfel nu se poate, domnilor! V-am spus-o, ca să nu vă înşelaţi singuri. ŞTIŢI UNDE E DUMNEZEU? (Părintele zâmbea. La această întrebare, ne uitam miraţi, neştiind dacă să încercăm vreo definiţie din şcoală sau să tăcem. Am ales varianta a doua.) DUMNEZEU E ÎN CER….ȘI CERUL E ÎN NOI„.

Intreg editorialul AICI.

Cititi si:

Mesajul ÎPS Dr. Laurentiu Streza la trecerea la cele vesnice a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

La Intampinarea Domnului…

Hristos – cărbunele euharistic

“Cărbunele Cel ce S-a arătat mai ’nainte dumnezeescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum Se dă bătrânului” [1]

“Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele dela Serafim, bătrânul a strigat Maicei lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, Lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte” [2]

Vestirea mântuirii lui Adam

“Lui Adam celui ce lăcueşte în iad, merg să-i vestesc, şi Evei să-i aduc bună vestire, Simeon a strigat, cu proorocii dănţuind: Bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri” [3]

“Pre Cel ce Se poartă în căruţă de Heruvimi şi Se laudă cu cântări de Serafimi, purtând în braţe Născătoarea de Dumnezeu, pre Cel ce S-a întrupat dintr’însa fără ispită de nuntă, pre Dătătorul Legei, Cel ce a plinit rânduiala Legei, L-a dat în mâinile bătrânului preot; carele Vieaţa purtând, a cerut dezlegare de vieaţă, zicând: Stăpâne acum mă slobozeşte, să vestesc lui Adam: Că Te-am văzut Prunc, pre Tine, Dumnezeul Cel neschimbat, şi mai ‘nainte de veci şi Mântuitor lumei” [4]

.


[1] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mică a Întâmpinării Domnului, glas II, în Mineiul lunei lui Fevruarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 24

[2] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 5, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 32

[3] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 7, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 34

[4] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mare a Întâmpinării Domnului, glas VII, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 29

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

CEDO recunoaste juridic Sindicatul Preotilor „Pastorul cel bun” din Mitropolia Olteniei

[Comunicatul arata „uimirea” (daca nu teama) Patriarhiei Romane privind recunoasterea juridica a Sindicatului preotilor „Pastorul cel bun” din Mitropolia Olteniei. Zic posibila teama, deoarece Patriarhia Romana nu este parte in proces, ci Statul Roman, care poate contesta „cu fermitate” sau nu decizia CEDO. Cu privire la sindicatul preotilor mi-am exprimat deja parerea pe care mi-o si mentin (aveti, in acest sens, la finalul postarii cateva legaturi utile). Sindicatul preotilor arata poate cel mai bine gradul de secularizare care a cuprins Biserica noastra Ortodoxa. Dovada este ca unele dintre solicitarile lor sunt inacceptabile pentru misiunea la care sunt chemati, asa cum se spune si in comunicatul Patriarhiei Romane. Nu spun insa ca si unii dintre ierarhii nostri n-ar fi atinsi de cangrena secularizarii, dovada fiind si unele abuzuri ale lor de care preotii sindicalisti mentioneaza pe buna dreptate si care raman nesanctionate. Solutia trebuie sa fie, pana la urma, de natura eclesiala! De aceea, sunt de acord ca schimbarea trebuie sa porneasca de sus in jos si nu invers, pentru ca, iata, ce se intampla daca porneste de jos si poarta cu ea pecetea secularizarii! Un papa a spus odata ca in Biserica (nu doar Catolica) nu se pot face reforme, fiindca poarta amprenta profanului, dar ca exista ca solutie pentru schimbare sfintii, care apar in lume la timpul hotarat de Dumnezeu si care pot schimba definitiv in bine cursul unei Biserici. Exista in acest sens numeroase exemple. E drept, papii si Biserica Catolica s-au confruntat de secole cu reforma Protestantismului, insa gasesc cu cale prilejul de a adresa tuturor indemnul (fie ierarhi, fie preoti, fie mireni) sa ne sfintim prin fapte vrednice potrivit chemarii, cat de repede posibil, viata noastra si, prin ea, viata Bisericii si sa nu (ne-)o reformam, protestantizandu-o(ne)! – dan.camen.]

~~~+~~~

HOTĂRÂRE INADECVATĂ LA CEDO

– Vocaţia sacerdotală a fost asimilată cu acţiunea sindicală –

Basilica.ro/ 1 februarie 2012

Patriarhia Română a luat cunoştinţă cu uimire de hotărârea în primă instanţă a completului de judecători din cadrul secţiei a III-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza autointitulatului sindicat al preoţilor din Mitropolia Olteniei Păstorul cel bun contra României având ca obiect dreptul clericilor la libera asociere în organizaţii de tip sindical. Studiind cu atenţie această hotărâre, Patriarhia Română constată următoarele: 

1. Cunoaşterea trunchiată (insuficientă) de către CEDO a specificului relaţiilor dintre stat şi culte în România şi ignorarea prevederilor Constituţiei României (art. 29), a Legii Cultelor nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor din România (art. 8) şi a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române recunoscut prin HG nr. 53/2008 şi publicat în Monitorul oficial nr. 50/22 ianuarie 2008 – Statut, care enunţă cu claritate autonomia şi libertatea Bisericii faţă de Stat;

2. Confuzia între specificul vocaţional al preoţiei care este chemare la misiune sfântă prin actul hirotoniei sau „slujire liber asumată a comunităţilor de credincioşi” (art. 123 alin. 7 din Statut), pe de o parte, şi raporturile de muncă specifice angajaţilor civili, pe de altă parte;

3. Reţinerea total eronată în hotărârea CEDO că statutul aşanumitului sindicat nu ar contraveni prin nimic Statutului Bisericii Ortodoxe Române, Legii cultelor şi canoanelor. Însă, în realitate, sindicatul are obiective total incompatibile cu slujirea sacramentală şi pastorală a preoţilor, şi anume: 
– „organizarea de mitinguri, demonstraţii şi greve” (pct. 3.2 lit. j din Statutul sindicatului), menţiune care contravine statutului recunoscut cultelor de către statul român de „factori ai păcii sociale” (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor);
– „respectarea prevederilor legale privind concediile de odihnă şi sărbătorile legale” (pct. 3.2 lit. c din Statutul sindicatului) în cazul clericilor, ceea ce înseamnă că zilele de sâmbătă şi duminică, prima şi a doua zi de sărbătorile Sfintelor Paşti, Naşterii Domnului şi Rusaliilor, precum şi în alte sărbători legale care coincid cu sărbătorile religioase ar fi zile libere pentru clericii membri ai sindicatului, când tocmai atunci credincioşii sunt în număr mai mare prezenţi la biserică;
– „asigurarea prezenţei şi reprezentării sindicatului la toate nivelurile şi în toate organismele de decizie bisericească” (art. 3, pct. 2, lit. i din Statutul sindicatului), inclusiv la lucrările Sfântului Sinod (art. 3, pct. 2, lit. ş), ceea ce ar reprezenta o încălcare flagrantă a autonomiei Bisericii şi o încercare a Sindicatului de a deveni un grup de presiune şi de a eluda căile statutare de consultare a clericilor în adunările eparhiale, în conferinţele preoţeşti administrative lunare, cercurile pastorale, conferinţele preoţeşti pastoral-misionare semestriale sau în Permanenţele Consiliilor eparhiale, inclusiv în Consiliul Naţional Bisericesc şi Adunarea Naţională Bisericească ale Bisericii Ortodoxe Române.

Reamintim că, potrivit Sfintelor Canoane universale şi Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, preoţii – asemenea magistraţilor şi militarilor – nu au dreptul să se angajeze în politică partinică, să desfăşoare activităţi economice, direct sau prin interpuşi, şi să participe la alte forme de asociere, inclusiv de tip sindical pentru a fi imparţiali şi total angajaţi în slujirea binelui comun al populaţiei.

O eventuală adoptare finală a acestei hotărâri de către CEDO ar constitui un atac direct la organizarea constituţională şi legală a cultelor din România şi din statele membre ale Consiliului Europei, asimilând vocaţia sacerdotală misionară cu acţiunea sindicală protestatară. De altfel, această decizie a CEDO a trezit nedumerire în rândurile unor reprezentanţi ai altor Biserici europene care şi-au exprimat intenţia de a se solidariza cu Statul român şi Biserica Ortodoxă Română deoarece consideră această hotărâre un precedent inacceptabil care subminează autonomia tuturor cultelor religioase din Europa.

În plus, această hotărâre contravine deciziilor anterioare, unele chiar recente (de pildă, în cauzele Műller, Reuter şi Baudler contra Germaniei din 6 decembrie 2011), ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi opiniei separate a doi dintre judecătorii din această cauzăcare au confirmat că statutul, drepturile şi obligaţiile slujitorilor unui cult religios faţă de acest cult ţin de competenţa exclusivă a cultului respectiv.

Ne exprimăm speranţa că Statul român va contesta cu fermitate această hotărâre inadecvată şi avem convingerea că Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului va corecta o hotărâre pripită în cauza autointitulatului sindicat al preoţilor din Mitropolia Olteniei Păstorul cel bun contra României, care nu ţine cont de autonomia şi de specificul organizării şi funcţionării activităţii cultelor religioase, recunoscute şi garantate ca atare în toate statele democratice.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/hotarare_inadecvata_la_cedo_vocatia_sacerdotala_a_fost_asimilata_cu_actiunea_sindicala__9697.html

Cititi si>

Sindicatul Preotilor “Pastorul cel Bun” din Craiova. Perceperi ecleziologice.

Hotararile Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Romane

COMUNICATUL Sinodului Mitropolitan al Olteniei privitor la infiintarea Sindicatului Preotilor “Pastorul cel Bun” din Craiova.

Problema infiintarii de sindicate preotesti in sanul Bisericii Ortodoxe Romane

COMUNICATUL ASCOR Craiova privind infiintarea sindicatul preotilor “Pastorul cel Bun” din Craiova.

Sindicatul preotilor din Craiova, primeste din partea Tribunalului Dolj, decizia irevocabila de a NU functiona.

Preoţii bulgari şi-au înfiinţat sindicat

 
6 comentarii

Scris de pe Februarie 2, 2012 în articole, citadela, diverse, ecclesia, teologie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Patriarhia Romana despre „destramarea” Mitropoliei Clujului, (Albei, Crişanei) şi Maramureşului

[Patriarhia Romana incearca, prin comunicatul redat integral mai jos, sa ne convinga ca „rearondarea” Arhiepiscopiei Alba Iuliei, Episcopiei Devei si Hunedoarei si a Episcopiei Oradiei la Mitropolia Ardealului *(cu sediul la Sibiu) nu va „destrama” Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului. Pai insasi denumirea mitropoliei arata integritatea ei si dorinta de a ramane asa a celui care a si „nascut-o” si care, prin testamentul lasat posteritatii, a indemnat duhovniceste pe urmasii lui in scaun sa „continue si sa desavarseasca” (nu sa destrame, ciunteasca, echilibreze) ceea ce el a inceput. Daca tinem cont si de faptul ca s-a implinit exact un an de la adormirea lui, atunci ne dam seama cat de inoportune sunt aceste propuneri ale adunarilor eparhiale si cat de neadecvata ar fi acum o eventuala hotarare favorabila in acest sens a Sfantului Sinod. Comunicatul este in mare masura partinitor, fiindca arata, pe de-o parte, fara alte referiri sau justificari contextuale pentru acea perioada, „graba” infiintarii Mitropoliei Clujului in 2005, „fără consultarea prealabilă a clerului şi credincioşilor” din respectivele eparhii ce urmau sa devina sufragane mitropoliei, iar pe de alta parte intentia, pe deplin justificata a adunarilor eparhiale de „echilibrare teritoriala” (cf. Patriarhiei Romane „alarmistii” si agitatorii au pareri „nejustificate”), intemeiata pe hotararile secretoase ale sinoadelor reunite a celor doua mitropolii din Transilvania in data de 16 dec. 2011. Fata de hotararile adunarilor eparhiale in cauza, comunicatul precizeaza ca Sfantul Sinod „va tine cont” la proxima sedinta, de celelalte propuneri sau pareri diferite, nu. Exista apoi o antinomie nefericita (daca nu intentionata) in acest comunicat, fiindca la final se spune (boldit) ca Patriarhia Romana „pretuieste” ambele Mitropolii (vrand sa arate importanta existentei lor), desi foloseste, cateva paragrafe mai sus, in doua randuri, termenul de „echilibrare” teritoriala (vrand sa justifice demersul jurisdictional al adunarilor eparhiale). Verbul „a pretui”, care osebeste o valoare cantitativa de alta, aratand specificul propriu fiecarui lucru, nu se „pupa” cu „a echilibra”, care desemneaza o valoare egalitara si care urmareste nivelarea comuna proportionala a doua lucruri. Astfel, daca zici ca pretuiesti Mitropolia Clujului, o pretuiesti asa cum este ea (nu cum nu este sau cum va fi) si tot atunci ii si respecti integritatea ei teritoriala. „Noutatea” (inexplicabila?) in acest comunicat o constituie fraza> „consultarea membrilor clerici şi mireni din Adunările eparhiale ale Arhiepiscopiei Alba-Iuliei şi Episcopiei Oradiei, la solicitarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Andrei al Clujului”. Am o intrebare> considera Patriarhia Romana justificata intentia Episcopiei Oradiei de a intreprinde acest demers de rearondare la Mitropolia Ardealului pentru „echilibrarea” teritoriala a acesteia din urma? – dan.camen.]

~~~+~~~

ÎNDEMN LA UNITATE ŞI CORESPONSABILITATE BISERICEASCĂ

Basilica.ro / 1 februarie 2012

Referitor la comentariile apărute în mass-media din ultimele zile în legătură cu hotărârile Adunărilor eparhiale ale unor eparhii din Transilvania de revenire sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ardealului, Patriarhia Română face următoarele precizări:

Hotărârile Adunărilor eparhiale respective nu reprezintă destrămarea sau ruperea Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, aşa cum eronat s-a afirmat în mass-media, ci au ca scop echilibrarea jurisdicţiei teritoriale a celor două Mitropolii ortodoxe din Transilvania.

În anul 2005, hotărârea de înfiinţare a Mitropoliei Clujului a fost luată în grabă de către Sfântul Sinod, fără consultarea prealabilă a clerului şi credincioşilor din eparhiile desemnate să depindă jurisdicţional de Mitropolia nou înfiinţată.

Intenţia actuală de echilibrare teritorială a celor două Mitropolii îşi are originea în hotărârea comună a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei,Crişanei şi Maramureşului, reunite în şedinţă de comună de lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din 16 decembrie 2011, urmată de consultarea membrilor clerici şi mireni din Adunările eparhiale ale Arhiepiscopiei Alba-Iuliei şi Episcopiei Oradiei, la solicitarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Andrei al Clujului. Celor două Adunări eparhiale dornice de a reveni la Mitropolia Ardealului, li s-a adăugat Adunarea eparhială a Episcopiei Devei şi Hunedoarei care a primit în acest sens aprobarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Banatului

Prin urmare, modificarea apartenenţei canonice la cele două Mitropolii reprezintă dorinţa ierarhilor, clerului şi credincioşilor din eparhiile respective de care Sfântul Sinod trebuie să ţină cont atunci când va analiza propunerea înscrisă pe ordinea de zi a şedinţei de lucru din 16-17 februarie 2012. 

Din punct de vedere bisericesc, cele două Mitropolii au aceeaşi importanţă pentru că, pe de o parte Mitropolia Clujului îşi are reşedinţa în municipiul Cluj-Napoca, cel mai însemnat oraş din punct de vedere numeric, economic şi cultural din Transilvania, unde funcţionează cea mai prestigioasă Universitate din acestă regiune a ţării, iar pe de altă parte Mitropolia Ardealului, a marilor ierarhi ardeleni apărători ai demnităţii naţionale, îşi păstrează importanţa sa istorică de mitropolie mamă din care s-a desprins în anul 2005 Mitropolia Clujului. În orice caz, totdeauna modificările de jurisdicţie teritorială şi înfiinţare de noi eparhii trebuie să fie mai întâi discutate şi acceptate de către Adunările eparhiale şi de Sinoadele mitropolitane din zona respectivă şi apoi prezentate Sfântului Sinod spre aprobare. 

Ca atare, Patriarhia Română preţuieşte în acelaşi timp ambele Mitropolii şi îndeamnă ierarhii, preoţii, mirenii şi jurnaliştii din Transilvania să nu agite spiritele în mod alarmist şi nejustificat, acum când societatea românească este destul de tulburată, ci să coopereze practic, în duh de frăţietate şi unitate, la nivel pastoral-misionar, social şi cultural pentru binele comun al credincioşilor ortodocşi români din Transilvania.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/bindemn_la_unitate_si_coresponsabilitate_bisericeascab_8209.html

 
3 comentarii

Scris de pe Februarie 2, 2012 în articole, citadela, diverse, ecclesia, teologie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR” – Pastorala de Craciun a PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul "Fratii Kramazov" a lui F. M. Dostoievski

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul "Fratii Kramazov" a lui F. M. Dostoievski

[Anul acesta, cu prilejul sosirii praznicului Nasterii Domnului, PS Sebastian ne invita sa lecturam si sa meditam pe marginea capitolului care face referire la Marele Inchizitor din romanul „Fratii Kramazov” al lui Dostoievki. Este o pastorala profunda si puternica, care are menirea sa dezghete acel fior de iubire sfanta din noi si sa incalzeasca inimile noastre pentru Domnul. Sublinierile din text imi apartin. – dan.camen.]

~~~+~~~

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR”

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI


† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!


Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.

Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.

Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.

Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.

Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomoddiscret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!

Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabilpentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.

Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepereşi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât Elmai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.

Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.

În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…

Dragii mei,

Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…

Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR


[1] Vezi capitolul intitulat „Marele Inchizitor”, în romanul Fraţii Karamazov.

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/12/19/hristos-si-%E2%80%9Emarele-inchizitor%E2%80%9D-scrisoare-pastorala-la-nasterea-domnului/

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,