Prin Suferinţă la Înviere – Pastorala de Paşti (2011) a PS Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† GURIE,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi Hunedoarei,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini:

Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Mi-am intitulat cuvântul pastoral pe care vi-l adresez prin glasul preoţilor în această noapte (zi) a Învierii: Prin suferinţă la Înviere.

De la început afirmăm că răstignirea Domnului pe Cruce a transformat suferinţa dintr-o realitate absurdă şi tragică, dintr-o problemă care pune sub semnul întrebării însăşi viaţa, într-o realitate prin care s-a omorât moartea şi viaţă a devenit veşnică. În lumea noastră, în care perspectiva existenţei este adesea redusă la zările şi limitele vieţii pământeşti, suferinţa este percepută doar ca o povară, doar ca o realitate în care lipsa de sens îşi are de spus cuvântul suprem. Faptul că Hristos Domnul a ales suferinţa Crucii ca modalitate de biruinţă asupra durerii şi a morţii, aşează suferinţa în rândul valorilor mântuitoare. Până la Hristos, şi de atunci încoace înafara lui Hristos, suferinţa n-a depăşit aspectul de durere şi de viaţă intrată în degradare şi lipsă de sens. În lumina Crucii, suferinţa dobândeşte un rost fundamental: cale spre omorârea morţii şi izvor de viaţă veşnică. De aceea Vinerea Mare, ca zi în care durerea şi moartea par a birui, transformă suferinţa în premisă a omorârii morţii şi a iadului, în izvor de viaţă deplină. Căci Hristos, primind suferinţa şi moartea care sunt consecinţele ultime ale înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat le transformă în Cruce şi, prin aceasta, le umple de un alt conţinut decât cel de viaţă intrată în impas şi de simplă pedeapsă pentru neascultarea originară a lui Adam şi Eva. În Hristos suferinţei şi morţii li se transferă înţelesurile şi conţinuturile Crucii, adică de loc al împăcării omului cu Dumnezeu şi de modalitate prin care se pironeşte păcatul. Pe Cruce Hristos a pironit prin suferinţa Sa însăşi suferinţa noastră, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.

Iubiţi credincioşi,

Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu. “Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; “Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?

Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!

La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor. Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, „nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre„. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.

Iubiţi fii întru Hristos,

Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum că Dumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă. Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.

Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător! În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii. În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii. Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;

Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;

Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”

Iubiţi credincioşi,

Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental: Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur: “nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”

Hristos a înviat!

† GURIE,

Episcop al Devei şi Hunedoarei

foto>

http://calindragan.files.wordpress.com/2010/01/89162.jpeg

https://picasaweb.google.com/EpiscopiaDeveisiHunedoarei/AlmasulSec#5560467951684061218

 

Părintele Nicodim Bujor, autorul Aca­tistului Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, a trecut la Domnul

Preluare de la Cidade de Deus

Duminică, 30 ianuarie 2011, iubitul nostru părinte Nicodim Bujor s-a mutat la Domnul, la vârsta de 95 de ani, fiind înmormântat la 1 februarie în cimitirul sfântului aşezământ. Veşnică pomenire!

Părintele Nicodim Bujor s-a născut la 5 mai 1915 în Piatra Neamţ, la praznicul Sfintei Irina. În 8 septembrie 1942 a intrat în Mânăs­tirea Cer­ni­ca. A fost făcut ierodiacon de Prea Sfinţitul Eu­gen Laiu, stareţul Mânăs­tirii Antim, fost vicar la Cernăuţi. După 15 ani de slujire în treapta diaconiei, Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăces­cu, l-a ierotonit întru ieromonah. În 1955, Părintele Nicodim a participat la canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cer­nica, unde a slujit ca diacon şi s-a implicat cu tot sufletul şi toată energia în organizarea evenimentului. Tot sfinţia sa este autorul Aca­tistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.

Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis la înmormântare mesajul de condoleanţe în care a evidenţiat personalitatea Părintelui Protosinghel Nicodim Bujor. „Încă din vremea studenţiei şi-a îndreptat paşii către mănăstirea Cernica, la îndemnul profesorului său Grigore Pişculescu (Gala Galaction), care a întrezărit calităţile necesare unui «ostaş, având mijlocul încins cu adevărul şi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, având pavăza credinţei pentru a putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului» (Efeseni 6, 14-16)”.

Într-o perioadă grea pentru Biserică şi pentru slujitorii ei, alături de iniţiatorii mişcării “Rugului aprins”, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi alţii, Părintele Nicodim Bujor lupta pentru apărarea credinţei şi vieţii creştine, ameninţate de comunism. (…) În ceasurile de linişte şi inspiraţie duhovnicească a alcătuit file de acatiste – cum a fost Acatistul Sfântului Ierarh Calinic – dar şi acte, referate, procese verbale păstrate în Cancelaria mănăstirii Cernica. (…) Blând, paşnic şi doritor de linişte, în mănăstire sau în patul suferinţei, părintele Protosinghel Nicodim a fost un monah evlavios şi rugător, smerit şi râvnitor, asemenea părinţilor din Pateric. Plecarea sa dintre noi înseamnă o pierdere pentru obştea mănăstirii, pentru familia sa, dar şi toţi cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit (…)”, a subliniat Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel.

În preajma hramului Sfintei Parascheva de la Iaşi din toamna anului 2008, am avut bucuria de a luat binecuvântare de la acest părinte duhovnicesc. Am ascultat cu multă emoţie cum a alcătuit parintele Nicodim acatisul Sfântului Calinic de la Cernica. De aceea reproduc mai jos textul unui interviu din anul 2006 pe care parintele Nicodim i l-a acordat domnului Silviu-Andrei Vlădăreanu, căruia ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru permisiunea de a reproduce interviul, dar şi frumoasa fotografie ce ilustrează acest articol.

Amintiri despre Sfântul Calinic. Interviu cu Protos. Nicodim Bujor

Părinte Nicodim, cum v-aţi hotărât spre monahism?

Dorinţa părintelui Gala Galaction a fost să mă călugăresc. El îmi era duhovnic. Parcă îl văd cum spovedea în cimitirul de la Radu Vodă. Era şi singurul profesor universitar care predica desăvârşirea prin voturile mo­nahale: sărăcia, fecioria şi ascultarea. Când ţinea conferinţe în sala Mihai Viteazu a Fa­cultăţii de Teologie, nu mergeam niciodată singur, ci împreună cu d-l Teodor Dan, in­spec­tor la Culte, cu doamna Evloghia Ţârlea, cu familiile Fişta şi Zega, care ajutau zilnic cantina săracilor. Această cantină a patriar­hi­ei a funcţionat 40 de ani în strada Sfinţii Apostoli şi aici erau primiţi zilnic să ia masa 150 de oameni săraci. Ca student, ajutam şi eu. Marţea şi miercurea alegeam grâul, joia şi vinerea îl fierbeam, iar noaptea frământam pentru sâmbătă 20 de colive de sufletul voievozilor şi eroilor neamului.

Şi totuşi cum aţi intrat în mânăstire?

Era o zi luminoasă de septembrie, în anul 1942, când părintele Gala Galaction, care slujea la Radu Vodă, m-a adus de mână şi m-a prezentat părintelui Melchisedec Dumi­triu, secretarul Patriarhului Nicodim Mun­teanu. Când m-a văzut aşa slă­buţ, acela a zis: Ce va face el în mânăs­tire? însă pă­rin­tele Gala Galaction îmi amintesc că a re­plicat: Găina asta mică, să vedeţi ce ouă­toa­re are să fie!

În 8 septembrie 1942, am intrat în Mâ­năstirea Cernica. Gala Galaction sărbătorea 40 de ani de preoţie şi l-a invitat şi pe mi­nis­trul Cultelor de atunci, filosoful Ioan Pe­trovici. Stareţ era părintele Ioil Babaca. În aceeaşi zi m-au şi călugărit, iar părintele Gala Galaction a zis: Bucură-te, mânăstire, că fru­moasă floare-ţi vine!

Ce ascultare vi s-a rânduit?

Eu aveam ascultarea să predic şi să hră­nesc săracii. Chilie mi s-a dat la arhondaric cu vedere spre cimitir. Arhondar era părin­te­le Gherman Jardan din Basarabia, fost sta­reţ la Balaciu. În tinereţe, ca diacon, acesta slujise în prezenţa Ţarului Nicolae. El m-a întrebat: Câte limbi ştii? I-am răspuns: fran­ce­ză, germană, greacă, latină şi ebraică. Acum ai să înveţi o limbă nouă: sapă, hârleţ, târnăcop – mi-a răspuns cu drag părintele.

Împreună cu părintele Ro­man Stanciu, viitorul epis­cop vicar, trebuia să trecem pe la ferestrele chiliilor, anun­ţând slujba: Vremea cântării, ceasul rugăciunii!, şi să nu plecăm până nu auzeam răspunsul: Amin!, semn că acela se tre­zi­se. Slujba de noapte începea la 11 şi se termina pe la 3 dimineaţa. Urma o pauză după care se făcea Sfânta Liturghie. Tot timpul am dormit îmbrăcat în rasă, ca un soldat.

Nu era greu?

Nu mă simţeam în trup. Am trăit zile şi nopţi ca într-o nuntă divină. Vedeam toa­tă atmo­sfe­ra Mânăstirii Cer­nica într-o lu­mină mare. [superb – n.m.]

Ştiaţi ceva despre Sfân­tul Calinic înainte de a in­tra în Mânăstirea Cernica?

Pe Sfântul Calinic l-am ştiut înainte de canonizare. Citisem o broşură reeditată de proto­ie­reul Lungulescu, după scri­erile părinţilor Pro­ta­sie şi Ca­si­an Cernicanul, ultimii cro­nicari ai Ţării Româneşti, cum i-a numit Ni­colae Iorga.

După ce am intrat în mânăstire, spălând într-o zi pe jos în biserică, am găsit sub sca­unul arhieresc un sul de hârtie scris cu literă chirilică, vechi de peste 100 de ani, pe care l-am transliterat. Era un model de spove­da­nie întocmit de Sfântul Dimitrie al Rostovu­lui, de pe vremea Sfântului Calinic, model pe care îl folosesc şi astăzi ca îndrumar.

Ce ne puteţi spune despre pregătirile pentru canonizarea Sfântului Calinic din 1955? Cum s-au aşezat sfintele moaşte în raclă?

Totul s-a petrecut în pridvorul bisericii. Mitropolitul Efrem al Basarabiei ungea fieca­re os cu mir. Eu le ştergeam cu procoveţe, iar părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le aşeza în raclă. Peste noapte a venit autop­sierul pentru a le aşeza în poziţie anatomică. Sfintele moaşte au fost legate cu fir de aur, însă eu nu am fost de faţă personal.

Îmi amintesc totuşi că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al Sfântului. Mai târziu, stareţul Mânăstrii Frăsinei, părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, şi că părinţii îl luaseră la parastasul de 7 ani al Sfântului.

Cum a fost canonizarea Sfântului Calinic?

La început canonizarea s-a dorit în Bu­cu­reşti, la Biserica Sfântul Spiridon Nou, dar exista temerea că, de mulţimea lumii, s-ar fi blocat circulaţia, aşa că slujba s-a făcut la Cernica. Într-adevăr, au fost mii de pelerini. Cele 60 de autobuze care au plecat dimi­nea­ţa din Bucureşti către Cernica n-au mai putut întoarce de mulţimea oamenilor. Nu mai încăpeau în curtea mânăstirii şi stăteau şi pe câmp în genunchi. Securitatea, ordo­nată de duhul rău, ne înspăimânta mereu: Să vedeţi ce o să păţiţi! N-am ţinut cont de prezenţa securiştilor. Era prima canonizare! Eram când într-o insulă, când în alta. O parte din securişti se urcaseră pe acoperiş, alţii în copaci. Erau şi soldaţi îmbrăcaţi civil.

Au venit părinţii de la Frăsinei. Au venit şi maicile de la Ţigăneşti şi de la Ciorogârla. Maicile de la Pasărea au mers noaptea, 8 kilometri prin pădure, ca să ajungă la timp. Au venit părintele Dumitru Stăniloae, exar­hul Vasile Vasilache şi credincioşi din toată ţara.

Nu mai era nici un loc de cazare. Noi, pă­rinţii dormeam pe duşumele. S-a pus fân în podul mânăstirii şi oamenii au dormit pe fân.

Cum a fost slujba propriu-zisă?

Au fost patru coruri. Altarul, strănile (din stânga şi din dreapta) şi cafasul [„balconul” din interior, de deasupra intrarii in biserica – n.m.]. Ierarhii erau aşezaţi în sfântul altar în două cercuri. La străni cântau maicile. Diaconii dădeau răspunsurile din biserică. Unul era la cafas, altul într-o strană, altul la cealaltă, precum păsările. Diaconul Niculescu era bas, un diacon din Oltenia era bariton. Evghenie, care absolvise şi Conservatorul, era sopran şi urca foarte sus, până la si, do. De la Chişinău a venit un arhidiacon, Ursache. Când a rostit din altar Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina…, au tremurat geamurile bi­se­ricii.

A participat Pa­triarhul Chiril al Bulgariei, care era doctor în te­o­logie la Cernăuţi, bă­trâ­nul Patriarh Iacob al Antiohiei şi Hri­sostom al Atenei, care a stat pe un scaun în faţa cata­pe­tes­mei. A fost pre­zent şi Mi­tro­po­li­tul Grigore de Le­ningrad, care, fi­ind bolnav cu ini­ma, la în­toar­cere a ră­posat în avion.

Îmi amintesc că s-a slujit cu Sfânta Evan­ghe­lie care se păs­trea­ză în muzeu dăruită mânăstirii de Eli­sa­beta (Saf­ta) Brân­coveanu.

Era atâta lu­me încât curgea apa pe pereţi. Ta­va­nele, turla erau ude.

Care a fost mo­mentul din slujbă care v-a emoţionat cel mai mult?

Racla cu moaş­­­tele Sfântu­lui Ca­linic a stat în mijlocul biseri­cii până la vohodul mic. Apoi a fost dusă în sfântul altar şi aşezată în picioare la scaunul arhieresc. La slujbă Patriarhul Iustinian a invitat şi pe ierarhii din garda veche, ţinuţi pe atunci la distanţă de regimul comunist. Când a venit vremea să se citească Apos­to­lul, de bucuria revederii, ierarhii vorbeau în al­tar unul cu altul şi au uitat să răspundă la: Să luăm aminte! Eu slujeam şi atunci l-am văzut pe Sfântul Calinic în picioare lângă tronul arhieresc dând binecuvântarea: Pace tuturor! Nu ştiu câţi şi-au dat seama de lucrul acesta în forfota aceea, dar n-am să uit nici­odată această minune!

Aţi mai trăit personal minuni ale Sfân­tului Calinic?

Odată eram la masă cu nişte părinţi şi bâr­feam. Pe masă erau nişte peşti mici şi îi în­trebam: Măi, unde sunt părinţii voştri? şi tot noi răspundeam, ca în locul peştilor: La stă­reţie, la econom, la eclesiarh. Atunci Sfân­tul Calinic a apărut rezemat de tocul uşii şi a zis: Voi credeţi că sunteţi de capul vos­tru? Nimic nu mişcă în mânăstirea asta fără ştirea mea. Mai târziu, auzind ucenicul de la stăreţie de glumele noastre, s-a mâhnit şi a hotărât că nu va mai mânca niciodată peşte.

Chiar după canonizare, un grup de cre­din­cioşi de la Braşov m-au chemat la casa Sfân­tului Calinic şi acolo, la fântână, mi-au isto­risit cum au văzut ei canonizarea în ce­ruri făcută de îngeri. Mare răzvrătire făcuseră duhurile rele pentru această canonizare!

Mai sunt şi altele, dar sunt cumva per­so­na­le şi pentru mine istoria nu s-a încheiat…

Când şi cum aţi început să scrieţi Aca­­tis­tul Sfântului Calinic?

De acatist m-am apucat înainte de ca­no­nizare, după ce am primit vestea că Sfântul Calinic urmează să fie canonizat. Am lucrat la el cam un an de zile, însă l-am scris pentru necesitatea sufletului meu, nu ca să îl pu­blic. După canonizare, cum eram adunaţi la stăreţie, am venit cu proiectul de acatist şi, spre bucuria tuturor, părintele stareţ, arhi­man­dritul Atanasie Gladcovski, a zis: Să-l ascultăm! Şi aşa acatistul s-a citit în biserică. Acatistul trebuie mult completat. După cu­vân­tul Sfântului Ioan Evanghelistul, nu ar în­căpea cărţile în lumea aceasta, aşa de mare este Sfântul Calinic.

Revista “Lumea Credinţei” anul IV, nr. 4 (33) Aprilie 2006

sursa postarii>

http://cidadededeus.wordpress.com/2011/02/03/parintele-nicodim-bujor-a-trecut-la-domnul/