RSS

Arhive pe etichete: Adam

La Intampinarea Domnului…

Hristos – cărbunele euharistic

“Cărbunele Cel ce S-a arătat mai ’nainte dumnezeescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum Se dă bătrânului” [1]

“Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele dela Serafim, bătrânul a strigat Maicei lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, Lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte” [2]

Vestirea mântuirii lui Adam

“Lui Adam celui ce lăcueşte în iad, merg să-i vestesc, şi Evei să-i aduc bună vestire, Simeon a strigat, cu proorocii dănţuind: Bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri” [3]

“Pre Cel ce Se poartă în căruţă de Heruvimi şi Se laudă cu cântări de Serafimi, purtând în braţe Născătoarea de Dumnezeu, pre Cel ce S-a întrupat dintr’însa fără ispită de nuntă, pre Dătătorul Legei, Cel ce a plinit rânduiala Legei, L-a dat în mâinile bătrânului preot; carele Vieaţa purtând, a cerut dezlegare de vieaţă, zicând: Stăpâne acum mă slobozeşte, să vestesc lui Adam: Că Te-am văzut Prunc, pre Tine, Dumnezeul Cel neschimbat, şi mai ‘nainte de veci şi Mântuitor lumei” [4]

.


[1] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mică a Întâmpinării Domnului, glas II, în Mineiul lunei lui Fevruarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 24

[2] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 5, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 32

[3] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 7, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 34

[4] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mare a Întâmpinării Domnului, glas VII, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 29

Reclame
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Miride de post> Sf. Arhid. Stefan, intaiul mucenic

Miride de post

Sf. Arhid. Stefan, intaiul mucenic

Exista o vorba in popor: “Tot raul spre bine!”. Nu de putine ori vedem cum sfintii, prin patimirea lor, isi preschimba duhovniceste soarta. Dumnezeu le da intelepciunea aceasta! Mijloacele raman aceleasi, insa sunt folosite in alt scop! Talharul de pe cruce era sortit pieirii, ca rasplata a faptelor sale, insa acela a dobandit primul Raiul prin marturisirea sa, iertandu-i-se pacatele si castigand o noua viata, vesnica, si lepadandu-o ca pe o haina pe cea veche. Desi a ramas tintuit pe cruce, murind, insa rastignirea lui de-a dreapta Domnului i s-a socotit impreuna-patimire cu Dumnezeu…

La fel si Hristos, prin inomenirea Sa, a preschimbat soarta umanitatii in ceva mai bun decat era inainte, folosindu-Se tocmai de prilejul oferit de caderea lui Adam, cu toate ca nu aceea trebuia sa fie premiza kenozei Sale, ci insasi iubirea Sa de oameni sa ramana factorul care sa produca o asa ridicare a lui Adam, pe care nu o avusese acela pe cand se afla in Rai. Acum, Adam cunoaste binele si raul *(ca si Dumnezeu), si mosteneste viata vesnica in Rai; iar Hristos Si-a impropiat firea umana, pe care a asumat-o in intregime, afara de pacat.

Asadar, vorbim despre o preschimbare a sortii, o innoire, o metamorfozare daca vreti, ca tot se apropie Schimbarea la Fata; care isi are orientarea in sus, pe verticala ontologica, avand menirea sa-l apropie cat mai intim pe om de Dumnezeu, pana la o deplina comuniune – tradusa bisericeste prin termenul impartasire. Omul se impartaseste de Dumnezeu, pe cat se impartaseste Dumnezeu omului: “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Sf. Arhid. Stefan, prin patimirea sa, a facut la fel: a folosit ca prilej moartea sa pentru a-L marturisi pe Hristos de-a dreapta Tatalui si pentru a castiga pana si sufletele calailor sai, intre care se afla si Saul, mai apoi Pavel, Apostolul Neamurilor. Nimeni nu primeste cununa pentru ca este omorat, ci doar razbunare din partea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, pentru sangele varsat! Ar fi putut cere si el apoi la Dumnezeu rascumpararea sangelui sau si osandirea vesnica a calailor, insa pentru rugaciunea lui de iertare a pacatelor acelora si pentru preschimbarea duhovniceasca a sortii sale Stefan s-a incununat de sus cu cununa muceniciei, facandu-se incepatura martirilor Bisericii.

Intelepciunea aceasta dumnezeiasca de abordare deplina a momentelor decisive din viata se arata in mod explicit la o stihira de la slujba Vecerniei. Pietrele cu care a fost improscat devin pentru mucenic trepte ale virtutii si ale cunoasterii, scari catre Cer, prilej de urcus duhovnicesc spre vederea Treimii, iar cununa pe care a obtinut-o Sf. Stefan de la Dumnezeu a primit numele patimirii sale: “Ca niste trepte si scari la cereasca suire, zvarliturile de pietre s’au facut tie, prin care suindu-te ai vazut pre Domnul stand deadreapta Tatalui, tie dupre nume numita cununa tinzandu-ti, cu dreapta cea de viata purtatoare; inaintea Caruia aproape stai, ca un biruitor si incepatura mucenicilor” . [1]

Pomenirea pe 2 august a Aducerii in chip minunat a moastelor Sf. Arhid. Stefan la Constantinopol nu face decat sa ne reaminteasca faptul ca soarta noastra se poate preschimba duhovniceste daca ceea ce facem are ca finalitate pe Dumnezeu. Totodata, avem de la el model de iertare a vrajmasilor si asupritorilor, fiindca acestia ne sunt binecuvantare si nu blestem, asa cum si Sf. Nicolae Velimirovici, in a sa Rugaciune pentru vrajmasi, spunea, in mod repetat: “Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!”

dan.camen.


_________________________

[1] – Stihiră la slujba Vecerniei de pe 2 august, glas. IV în Mineiul Lunei August, ediţia a III-a, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1929, pp. 26- 27

_________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_yTn1YAd30PI/TRc2hLgEP1I/AAAAAAAABdc/hRC_n5vtj0Q/s1600/St_Stephen_Martyrdom.jpg

http://orthodoxwiki.org/Apostle_Stephen_the_Protomartyr

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sf. Siluan Athonitul: Tanguirea lui Adam

TÂNGUIREA LUI ADAM [1]

de Sf. Siluan Athonitul

Adam, părintele întregii lumi, în Rai a cunoscut des­fătarea iubirii lui Dumnezeu, şi de aceea, când a fost gonit din Rai pentru păcat, şi s’a lipsit de dragostea lui Dumnezeu, amar a suferit, şi cu mare suspin se tânguia în toată pustia. Sufletul său era chinuit de gândul: «Pre iubitul Dumnezeu am întristat». Nu atâta îi părea rău după rai şi după frumuseţea lui, cât pentru că se lipsea de iubirea lui Dum­nezeu care, în chip nesăţios, în fiece clipă trage sufletul către Dumnezeu.

Aşa şi tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iar apoi a pierdut harul, cearcă chinul lui Adam. Sufletul doare şi amarnic se căieşte când mâhneşte pe Domnul cel iubit.

Tânjea Adam pe pământ, şi amarnic se tânguia, şi pământul nu îi era drag. El se stingea după Dumnezeu şi zicea:

«Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrămi caut pre El. Cum să nu-L caut? Când eram cu El sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul la mine nu ajungea; dar acum un duh rău a pus stăpânire asupra mea şi îmi clatină şi chinuie sufletul, şi de aceea tânjeşte sufletul meu dupre Domnul până la moarte, şi râvneşte duhul meu către Dumnezeu, şi nimica pre pământ mă veseleşte, şi de nimica voieşte sufletul meu a se mângâia, ci voieşte din nou a vedea pre El şi a se plini întru Dânsul. Nu pot a-L uita nici o clipă, şi se stinge sufletul meu dupre Dânsul, şi de multă durere cu suspin plâng: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pre căzută zidirea Ta».

Aşa se tânguia Adam, şi lacrămile îi curgeau de pe faţă pe piept şi pe pământ, şi întreagă pustia îi auzea suspinurile; fiarele şi pasările tăceau întristate; iar Adam se tânguia, căci pentru păcatul său toţi pierduseră pacea şi iubirea.

Mare era durerea lui Adam, dacă se izgonise din rai, dară când a văzut pe fiul său Avel ucis de fratele Cain, încă mai mare i s’a făcut durerea, şi se muncea cu sufletul, şi se tânguia, şi gândea: «Din mine vor izvorî şi se vor înmulţi noroade, şi toate vor suferi şi vor vieţui în vrăjmăşie, şi se vor ucide unul pre altul». Şi această durere a lui era adâncă precum marea, şi a o înţelege poate numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte El.

Şi eu am pierdut harul, şi împreună cu Adam strig:

«Milostiv fii mie, Doamne, dăruieşte-mi duhul smereniei şi al iubirii».

O, iubire a Domnului! Cine te-a cunoscut, neostoit te caută zi şi noapte, şi strigă:

«Tânjesc dupre Tine, Doamne, şi cu lacrămi Te caut; cum nu Te voi căuta? Tu mi-ai dat a Te cunoaşte în Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu trage sufletul meu cu la­crămi a Te căuta».

~~~+~~~

Plânge Adam:

«Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sânt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul pasărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m’ar lua Domnul din nou în Rai, încă şi acolo mă voi mâh­ni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întris­tat».

~~~+~~~

Pe Adam, după izgonirea sa din Rai, sufletul îl durea şi multe lacrămi vărsa el de mâhnire. Tot aşa şi tot sufletul ce a cunoscut pe Domnul tânjeşte după Dânsul şi zice:

«Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi caută pre Tine».

«Unde este Domnul meu? Pentru ce nu II văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi»

~~~+~~~

Dumnezeu este iubire fară saţiu, şi a o înfăţişă este cu neputinţă.

Umbla Adam pe pământ, şi pentru multe durerile inimii sale plângea, iar cu mintea cugeta la Dumnezeu; iar când neputinţa trupul său, şi nu mai putea vărsa lacrămi, duhul său şi atuncea ardea pentru Dumnezeu, căci nu putea uita Raiul şi frumuseţea lui; dar încă mai mult sufletul lui Adam iubea pre Domnul, şi însăşi puterea iubirii îl trăgea către Dânsul.

O, Adame, eu scriu, dar tu vezi că slabă este mintea mea şi nu poate pricepe cum tânjeai tu dupre Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

O, Adame, tu vezi că eu, fiul tău, pătimesc pre pământ. Puţin este în mine focul, şi abia de nu se stinge dragostea mea.

O, Adame, cântă nouă cântul Domnului, ca să se veselească sufletul meu de Domnul şi să se scoale a lăuda şi a slăvi pre El, precum slăvesc pre Dânsul în ceruri Heruvimii şi Serafimii, şi precum toate cinurile cereştilor îngeri cântă Lui întreit-sfânta cântare.

O, Adame, părintele nostru, cântă nouă cântul Domnului, ca să auză întreg pământul, şi ca toţi fiii tăi să-şi înalţe mintea către Dumnezeu, şi să se îndulcească de glasurile cereştii cântări, şi să-şi uite amarul pre pământ.

~~~+~~~

Duhul Sfânt este iubire şi desfătare sufletului, minţii şi tru­pului. Şi cel ce a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, râv­neşte cu nesaţiu zi şi noapte către Dumnezeul cel viu, căci iu­birea lui Dumnezeu foarte este dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci din nou cu lacrămi caută pe Duhul Sfânt.

Dară cel ce nu a cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt, acela nu poate cu lacrămi a-L căuta, şi sufletul lui totdeauna este lup­tat de patimi; mintea-i cugetă cele pământeşti, şi nu poate ajun­ge la vedenie şi a cunoaşte pe Iisus Hristos. El se cunoaşte în Duhul Sfânt.

Adam a cunoscut pe Dumnezeu şi Raiul, şi după cădere cu lacrămi căuta pre El.

– O, Adame, părintele nostru, spune nouă, fiilor tăi, despre Domnul. Sufletul tău a cunoscut pre Dumnezeu pre pământ, cunoscut-a şi Raiul, şi desfătarea lui, şi veselia, iar acum vieţuieşti în ceruri şi vezi slava Domnului. Spune nouă cum se pro­slăveşte Domnul nostru pentru ale Sale patimi, şi cum sânt cân­tecele cântate în ceruri, şi cât de dulci sânt acele cânturi, căci ele se cântă în Duhul Sfânt.

Spune nouă despre slava Domnului, şi cât este El de mi­lostiv, şi cât iubeşte El a Sa zidire.

Spune nouă şi despre Preasfânta de-Dumnezeu-Născătoare, cum este Ea mărită în ceruri, şi cu ce cântări se fericeşte.

Spune nouă cum se bucură acolo Sfinţii, şi cum strălucesc ei cu harul; cum iubesc ei pre Domnul, şi cu ce smerenie înainte-stau ei lui Dumnezeu.

O, Adame, mângâie şi îmbucură întristate sufletele noastre. Povesteşte nouă, ce vezi tu în ceruri?

Ce dară taci?… Iată întreg pământul zace în scârbe…

Au doară tu, din dragoste de Dumnezeu, nu poţi nici să-ţi mai aminteşti de noi?

Au doară vezi pre Născătoarea-de-Dumnezeu în slavă şi nu te poţi smulge de la acea vedenie, şi nu voieşti a spune nouă, celor mâhniţi, cuvânt duios, spre a uita amarul pre pământ?

O, Adame, părintele nostru, tu vezi durerea fiilor tăi pre pământ. Ce dară taci?

Grăieşte Adam:

– Feţii mei, nu căutaţi către mine. Eu nu mă pot smulge de la iubirea lui Dumnezeu spre a grăi cu voi. Sufletu-mi este rănit de iubirea Domnului şi se veseleşte de frumuseţea Lui, şi cum mi-aş putea aduce aminte de pământ? Cei ce viază înaintea Feţei Stăpânului nu pot cugeta cele pământeşti.

– O, Adame, părintele nostru, părăsitu-ne-ai pre sirimanii tăi. Şi doară în amar petrecem pre pământ. Spune nouă, ce să facem spre a plăcea lui Dumnezeu? Caută asupra fiilor tăi împrăştiaţi în tot pământul, împrăştiaţi cu mintea lor. Mulţi uită pre Dum­nezeu, în întunerec vieţuiesc şi merg în prăpastia iadului.

– Nu mă turburaţi. Eu văd pre Maica Domnului în slavă, şi cum pot eu a mă smulge şi a grăi cu voi? Eu văd pre Sfinţii Proroci şi Apostoli, iar ei toţi sânt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Eu umblu prin grădinile Raiului şi pretutindenea văz slava Domnului, căci Domnul este întru mine, şi m’au făcut asemenea Lui. Aşa proslăveşte Domnul pre om, cât îl face asemenea Lui.

– O, Adame, doară noi sântem fiii tăi. Spune nouă, carii ne mâhnim pre pământ, cum să moştenim Raiul, ca şi noi, aseme­nea ţie, să vedem slava Domnului. Sufletul nostru tânjeşte dupre Domnul, tu însă în ceruri viezi şi te bucuri de slava Domnului; rugămu-te, mângâie pre noi.

– Ce înălţaţi către mine glasul, feţii mei? Domnul vă iubeşte şi au dat vouă poruncile. Păziţi-le, iubiţi-vă unul pre altul, şi veţi afla odihnă în Dumnezeu. Căiţi-vă în tot ceasul pentru că­derile voastre, spre a putea întâmpina pre Domnul. Domnul au zis: «Pre cei ce Mă iubesc, Eu iubesc, şi pre cei ce Mă pro­slăvesc, îi proslăvesc».

– O, Adame, roagă-te pentru noi, fiii tăi. De multe scârbe se întristează sufletele noastre.

~~~+~~~

– O, Adame, părintele nostru, tu vieţuieşti în ceruri, şi vezi pre Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Tu vezi pre Heruvimi şi pre Serafimi, şi pre toţi Sfinţii, şi auzi cântările cereşti, de dulceaţa cărora sufletul tău a uitat pământul. Noi însă ne mâhnim pre pământ şi mult tânjim dupre Dumne­zeu. Puţin este întru noi focul, ca înflăcărat să iubim pre Dom­nul. Însuflă-ne, ce sântem datori a face spre a afla Raiul?

Răspunde Adam:

– Nu căutaţi către mine, feţii mei, căci eu, de desfătăciunea iubirii lui Dumnezeu, nu pot să-mi amintesc pământul.

– O, Adame, tânjesc sufletele noastre, şi durerile ne-au îngre­uiat. Spune nouă cuvânt de mângâiere. Cântă nouă din cântările carile tu auzi în ceruri, ca să le auză tot pământul, şi oamenii să-şi uite amarul… O, Adame, întristaţi sântem foarte.

– Nu căutaţi către mine. Vremea durerilor mele a trecut. De frumuseţea Raiului şi de îndulcirea Duhului Sfânt nu îmi mai pot aduce aminte de pământ. Dară zic vouă: Iubeşte pre voi Dom­nul, şi voi în iubire să vieţuiţi, fiţi ascultători stăpâniilor, smeriţi-vă inimile, şi Duhul Sfânt va viia întru voi. El vine lin în suflet, şi împarte pace, şi fără cuvinte poartă mărturie pentru mântuire. Cântaţi lui Dumnezeu în dragoste şi în smerenia duhului, căci Domnul se bucură de aceasta.

– O, Adame, părintele nostru, ce dară vom face? Noi cântăm, dară nu este în noi iubire, nici smerenie.

Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pre om şi toate dăruieşte. Şi eu mult m’am căit, şi mult m’am întristat, căci pre Dumnezeu am scârbit, căci pentru păcatul meu s’a pierdut pacea şi iubirea pre pământ. Lacrămile curgeau pre faţa mea şi-mi udau pieptul şi pământul, şi pustia auzea suspinurile mele. Voi nu puteţi cuprinde durerile mele, nici cum mă tânguiam eu dupre Dumnezeu şi Rai. În rai fusesem bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă veselea şi suferinţe nu cunoş­team nici una. Dar când m’am izgonit din Rai, frigul şi foamea mă munceau; fiarele şi pasările, ce îmi erau blânde în Rai şi mă iubeau, se sălbăticiră, începură a se teme şi a fugi de mine. Gânduri urâte mă sfâşiau; soarele şi vântul mă ardeau; ploaia mă uda; boalele şi toate durerile pământului mă chinuiau, dară eu toate am răbdat şi cu tărie am nădăjduit în Dumnezeu.

Iară voi purtaţi-vă ostenelile pocăinţei: iubiţi durerile, uscăţi­vă trupurile, smeriţi-vă şi iubiţi pre vrăjmaşi, spre a sălăşlui în voi Duhul Sfânt, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla Cereasca Împărăţie.

Dară către mine nu căutaţi: acum, de dragostea lui Dumne­zeu, uitat-am pământul şi tot ce este într’însul, uitat-am până şi Raiul meu cel pierdut, căci văd slava Domnului, şi slava Sfin­ţilor, carii, de lumina feţei lui Dumnezeu, ei înşişi strălucesc, asemenea Lui.

– O, Adame, cântă nouă cerescul cânt, ca să auză tot pămân­tul şi să se îndulcească de pacea iubirii de Dumnezeu. Dorim a auzi acele cântări: dulci sânt ele, căci se cântă în Duhul Sfânt.

~~~+~~~

Adam a pierdut pământescul Rai, şi plângând îl căuta: «Raiul meu, Raiule, preafrumosul meu Rai». Domnul însă, prin dragos­tea Sa, i-au dat pe Cruce un alt Rai, mai bun decât cel dinainte, în ceruri, unde este Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da noi Domnului pentru dragostea Sa către noi?


[1] Cuvânt al Sf. Siluan Athonitul extras din cartea Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba iulia, 2009, pp. 477 – 483

foto>

http://4.bp.blogspot.com/_ha-mK0OjlT8/SOXJ3JdoUYI/AAAAAAAAATA/Z4CconqFy2k/s1600-h/masaccio_expulsion_dtl.jpg

http://cdn.wn.com/pd/8a/8f/043d714d9377f55c89500c267fa2_grande.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Când Biserica se îmbracă cu veşmânt cernit, de pocăinţă…

La început de Post nu pot decât să vă pun înainte, din nou, cuvintele Sf. Ap. Pavel şi ale Sf. Ev. Matei, rostite la Sfânta Liturghie astăzi, când Adam a fost izgonit din Rai, şi când Biserica se îmbracă cu veşmânt cernit, de pocăinţă.

“Ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut.

Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.

Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă;

Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte

Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile.

Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume.

Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.

Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea”.

[Rom. 13, 11-14; 14, 1-4]

~~~+~~~

De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;

Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,

Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.

Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

[Mt. 6, 14 -21]

Aşadar, dacă avem comoară Pocăinţa,

negreşit sus avem inima, la Domnul!

foto>

http://www.stjohntyler.org/images/icon-expulsion.jpg

http://media.photobucket.com/image/Adam’s+Expulsion+/forever33/Cheesefare

SundayIcon.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Cel ce v’a văzut pre voi goli, S’a arătat, ca să vă îmbrace în haina cea dintâiu

~~~+~~~

“Găteşte-te Zavuloane, şi bine te împodobeşte Neftalime; Iordane rîule stăi, priimeşte săltând pre Stăpânul Cel ce vine să Se boteze. Bucură-te Adame, împreună cu strămoaşa. Nu vă ascundeţi ca mai’nainte în Raiu. Că Cel ce v’a văzut pre voi goli, S’a arătat, ca să vă îmbrace în haina cea dintâiu. Hristos S’a arătat, toată făptura vrând să o înnoiască”[1]

~~~+~~~

Galileea neamurilor

Hotarele fiilor lui Zabulon si ai lui Nefatli se intindeau in Nordul Canaanului, din jurul Mării Ghenizaret pana la Marea Mediterana. Erau cele mai fertile pamanturi, impreuna avand deschidere la doua mari si cuprinzand la Sud si manoasa Vale Izreel. Aceasta regiune era numita de catre evrei simplu: Galileea.

Aratand ca Mantuitorul trebuie sa propovaduiasca evanghelia Sa si in partile Capernaumului de langa Lacul Ghenizaret, Sf. Evanghelist Matei (Mt. 4, 13-16) face referire la profetia Proorocului Isaia (Is. 8, 23 – 9, 1), in care se mentioneaza si aceste doua tinuturi: “Căci nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoie. În vremurile de dedemult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului, Galileea neamurilor. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi”.

Dupa cum se observa, proorocia aceasta poate fi folosita oricand ca paremie la slujba Ceasurilor sau a Vecerniei Botezului Domnului nostru Iisus Hristos. Din pricina departarii de Ierusalim si a amestecului de populatii aceste tinuturi prefigureaza tainic in profetia lui Isaia popoarele pagane. Impreuna ele formeaza “tara care era in nevoie”, in “intuneric” si in “latura umbrei mortii”: “Galileea neamurilor”. Peste acesti pagani Hristos avea sa lumineze cu “lumina mare” si sa-i acopere “in vremurile cele de pe urmă” de Slava Sa.

“V-ati ascunselea” prin Raiu

Revenind insa la textul stihirei vedem cat de sublim se sugereaza pregatirea duhovniceasca pentru “luminare”:  prin gatire (cu post) si buna impodobire (prin impartasire).

“Saltarea” Iordanului este numaidecat intoarcerea lui minunata din aval spre amonte, dinspre Ierusalim si Ierihon spre marturie lui Zabulon si Neftali, Galileea neamurilor, iar porunca de a “sta” arata cutremurul stihiei apelor inaintea fetei Ziditorului. La vazul Stapanului, Iordanul s-ar fi despicat in doua, precum oarecand Marea Rosie inaintea Nourului prealuminos, de aceea este indemnat cu aceeasi barbatie precum a fost indemnat si Sf. Ioan Botezatorul sa-L primeasca la Botez pe Domnul. In Hristos chipul – Adam si coasta – Eva dantuiesc, bucurandu-se ca li s-a sters pacatul de odinoara de catre Cel fara de pacat.

Frumusetea acestei stihiri insa acum se descopera, caci aduce aminte de jocul “v-ati ascunselea” prin Raiu al stramosilor nostri cu Dumnezeu. De ce zice sa nu se ascunda in continuare? Numaidecat din pricina pacatului cel de dedemult[2]!… caci nu aveau cu ce sa se mai gateasca si sa se impodobeasca, caci cata pocainta ei in viata sa fi avut, usile Raiului tot nu s-ar fi desfacut!

Inainte sa se fi vazut cei doi in Rai goli pre ei insisi, Insusi Hristos Dumnezeu i-a vazut lipsiti de har, cand li S-a aratat dorind sa-i imbarce din nou cu haina Slavei Sale – haina cea dintaiu. Ascunsi de intuneric prin Iad, Hristos ii cauta degrab, aratat stralucind ca un sfesnic in “laturile umbrei mortii”.

Verbul “s-a aratat”, pus de doua ori la timpul trecut, marturiseste stergerea definitiv a pacatului stramosesc si irepetabilitatea botezului. Chemarea la innoire intru Hristos prin botez este, asadar, catre toti adresata.

dan.camen.


_______________________

[1] Stihira lui Ioan Monahul, glasul al III-lea, de La Stihoavna Vecerniei Înainte-Prăznuirii Botezului Domnului nostru Iisus Hristos şi pomenirea celui dintru sfinţi părintelui nostru Silvestru, Episcopul Romei (2 ianuarie), în Mineiul lunei lui Ianuarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 34

[2] Vezi spre comparatie intelesul termenului “dedemult” la proorocia Sf. Isaia “În vremurile de dedemult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali”

 
Un comentariu

Scris de pe ianuarie 6, 2011 în articole, diverse, teologie

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Duminica – prefigurare a Raiului si a Zilei a Opta

Tulburarea nejustificata provocata de indicarea Duminicii ca prima zi din săptămână în noul Calendar Creştin Ortodox pe anul 2011 a fost mediatizata in presa laica suprinzator de mult, fapt ce m-a pus pe ganduri… Puteau sa se lege, par example, de mesajul care indeamna cititorii sa doneze bani pentru ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului, afisat central pe toate calendarele eparhiale. Probabil ca pe acela nu l-au observat…

Duminica este pentru crestini, fata de celelalte zile ale saptamanii, alfa si omega, prima si ultima, intaia si a opta – exista in acest sens numeroase referiri in Sfanta Scriptura; nu am de gand sa le expun tocmai acum. De aceea consider ca inserarea in calendar a oricarei linii de delimitare a Duminicii fata de restul zilelor saptamanii (inainte sau dupa ea) este de prisos, producand mai degraba o separare nejustificata. E de ajuns marcarea ei cu culoarea rosie, sau cel mult inconjurarea cu un cadran subtire, pentru o mai buna vizualizare, a referintelor liturgice specifice (numarul saptamanii, apostolul, evanghelia, glasul şi voscreasna).

Saptamana la evrei incepea cu duminica, fiind prima zi a saptamanii. Dar aceasta era zi de lucru, nu de odihna (cum e la noi), fapt ce a permis mironositelor femei sa mearga la Mormant ca sa unga Trupul Domnului cu miresme. Acest lucru ar putea fi cu usurinta speculat acum de exemplu de catre adventistii de ziua a saptea, de evrei sau de atei, lasand sambata pentru odihna si propunand duminica ca zi de lucru, mai ales ca in zilele noastre se doreste ca omul sa lucreze la serviciu cat mai multe zile pe saptamana – lucru pe care-l observam prin deja familiarele ore suplimentare. Nu trebuie deci sa dam „apa la moara” diverselor forte oculte prin initiative inoportune si care nu sunt calculate inainte.

Dar calendarul indica zilele liturgice, timpul atemporal – bisericesc, astfel ca aceasta revenire biblica a Duminicii inaintea celorlalte zile saptamanale nu influenteaza sau modifica cu  nimic mersul lucrurilor in spatiul pamantesc. Cred, asadar, ca aceasta tulburare provocata este de fapt efectul direct al unui razboi psihologic dat de presa secularizata Bisericii.

Starnit fiind si eu in mod inevitabil de aceasta problematica, mi-am adus aminte de cuvintele Sfantului Simeon Noul Teolog despre crearea Raiului de catre Dumnezeu in ziua a opta a creatiei si despre prefigurarea lui ca si icoana a Zilei a  Opta – Ziua Domnului. Este vorba de doua fragmente pe care le-am reprodus integral mai jos. Nu cred ca am gresi cu nimic daca am spune ca  Duminica prefigurează tainic Raiul si Ziua a Opta.

dan.camen.

~~~+~~~

I

Raiul a fost creat ulterior ca icoană a Zilei a Opta[1]

Sf. Simeon Noul Teolog

Lumea toată a fost dăruită lui Adam ca o singură ţară şi un singur ogor; iar pe acestea Dumnezeu le-a săvârşit în şase zile. Ascultă dumnezeiasca Scriptură care arată în chipul cel mai limpede aceasta; căci după ce spune: “Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut pe ei, şi i-a binecuvântat pe ei” şi celelalte, a adăugat zicând aşa “Şi a văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune foarte; şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea. Şi a săvârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile Sale pe care le-a făcut, şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile pe care începuse Dumnezeu a le face” [Fac. 1, 31- 2, 2]. Apoi vrând să ne înveţe cum l-a făcut pe om şi de ce anume, recapitulând cuvântul, spune din nou aşa: “Aceasta e cartea facerii cerului şi a pământului, atunci când s-au făcut” [Fac. 2, 4], şi puţin mai departe: “Şi l-a plăsmuit Dumnezeu pe om din pământ”, lucru care trebuie înţeles aşa: l-a făcut Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ “şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu” [Fac. 2, 7].

Deci după ce ne-a făcut vădit modul creaţiei, atunci, ca un împărat sau stăpânitor bogat, nu face din tot ţinutul şi pământul stăpânit de el o singură cetate înconjurându-o cu garduri, ci, împărţind pământul cel unul în mai multe despărţituri, pe una o lasă să fie însămânţată, pe alta o pune deoparte pentru vie, iar într-o parte şi într-un loc plăcut şi preafrumos îşi face sălaşurile; aici zideşte palate şi clădeşte case, construieşte băi şi sădeşte grădini şi imaginează tot felul de desfătări acolo, înconjoară cu un zid despărţitor toate acestea şi face chei şi porţi care se deschid şi închid; dar nu numai aceasta, ci aşează şi paznici, chiar dacă nu se teme de nimeni, ca locuinţa lui să fie cea mai strălucitoare şi despărţită de toate şi pentru ca să fie de necălcat pentru prieteni necunoscători şi răi şi pentru cei răzvrătiţi dintre cei supuşi şi răi – dacă s-ar arăta cândva unii dintre aceştia -, iar pentru prietenii adevăraţi şi credincioşi şi chiar pentru robii cei recunoscători intrarea şi ieşirea în ea să fie neînpiedicată; aşa a făcut Dumnezeu pentru omul întâi plăsmuit. Căci după ce a zidit toate cele ce sunt şi l-a plăsmuit pe om şi S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale pe care a început a le face, atunci a sădit grădina Raiului în Eden spre răsărit [Fac, 2, 3-4], sădind-o pe aceasta într-o parte a lumii ca pe un palat împărătesc, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care l-a făcut.

Pentru ce deci n-a făcut în ziua a şaptea Raiul ce avea să fie, ci l-a sădit la răsărit după aducerea la existenţă a întregii creaţii? Fiindcă Dumnezeu, ca Unul care cunoaşte dinainte toate, a zidit creaţia într-o ordine şi într-o stare bine împodobită, şi a rânduit cele şapte zile ca prefigurare a celor şapte veacuri viitoare [vezi nota 2 – n.m.], iar Raiul l-a sădit după acestea, ca unul ce este un semn al veacului viitor. Pentru ce deci Duhul Sfânt n-a legat ziua a opta cu cele şapte zile precedente? Fiindcă nu era potrivit să o numere pe aceasta împreună cu ciclul acestor zile, în care una şi a doua şi celelalte revenind în cerc alcătuiesc săptămânile, în care sunt tot atâtea prime zile, câte săptămâni sunt, ci trebuia ca aceea să fie în afara acestora, ca una ce nu are început sau sfârşit[2]. Fiindcă nici nu este o zi care acum nu este, dar are să fie şi să primească un început în viitor; ci ea a fost înainte de veacuri, este şi acum şi va fi în vecii vecilor; despre ea se spune că va primi un început atunci când pur şi simplu va veni şi se va descoperi, la sfârşit, ca o zi neînserată şi fără de sfârşit prin faptul că ajunge la noi.

Vezi dar că nu stă scris: “A făcut Dumnezeu Raiul”; nici că: “A zis ca el să se facă şi s-a făcut”, ci că: “l-a sădit” pe el Dumnezeu “şi a făcut să răsară din pământ tot pomul frumos la vedere şi bun la mâncare” [Fac. 2, 4], având tot felul de roade, care nici nu se stricau, nici nu lipseau vreodată, ci erau pururea proaspete şi dulci, făcând negrăită plăcerea şi desfătarea oamenilor celor întâi plăsmuiţi. Căci se cuvenea ca trupurilor lor nestricăcioase să li se ofere şi o hrană nestricăcioasă. De aceea viaţa lor în mijlocul raiului, pe care Ziditorul acestuia l-a înconjurat cu zid şi a aşezat pentru ei o uşă prin care intrau şi ieşeau, era o viaţă lipsită de osteneli şi de frământări.

II

Recapitulare a celor spuse în primul discurs

despre Adam şi Eva şi despre cele şapte zile şi veacuri,

precum şi despre contemplaţia naturală a Raiului[3]

Sf. Simeon Noul Teolog

Raiul şi cele şapte zile ale creaţiei

Prin urmare, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele, – ca să cercetez din nou înţelesurile ascunse ale dumnezeieştii Scripturi -, după care l-a plăsmuit pe om după chipul şi asemănarea Sa, adică pe Adam singur. În şase zile a făcut toate acestea, iar în a şaptea zi S-a odihnit nefăcând în ea nimic, nici numind a opta zi întâia [care urmează], ca nu opt, ci numai şapte să se numească zilele săptămânii şi aşa, revenind mereu în cerc, să desăvârşească numărul săptămânilor. Fiindcă prin aceste zile Ziditorul se vede prefigurând cele şapte veacuri [vezi nota 2 – n.m.] . Prin urmare, făcând aşa toate acestea Stăpânul a toate, fiindcă ştia dinainte, ca Unul ce este Dumnezeu, că omul avea să calce porunca Lui şi să rămână nepocăit, iar cel care nu se pocăieşte neapărat este pedepsit şi osândit, nu l-a lăsat pe el în această lume pe care o crease în cele şase zile şi împreună cu ea pe Adam ci, după ce S-a odihnit în ziua a şaptea şi a plinit-o, abia atunci a sădit Raiul spre răsărit.

În ce mod şi pentru ce anume? Pentru ca întrucât fusese luat din lumea aceasta şi introdus ca un împărat de către Dumnezeu în Rai ca într-un palat şi într-o cetate preastrălucită, atunci când a călcat porunca lui Dumnezeu şi pentru aceasta a căzut din împărăţie şi a trebuit să fie surghiunit şi alungat din casele împărăteşti, [Adam] să fie osândit să petreacă întru nădejde [Rom. 8, 20] iarăşi în această lume. Căci dacă Dumnezeu n-ar fi făcut aşa acestea, ci ar fi lăsat numai această lume şi l-ar fi pus în aceasta pe om, călcând el porunca şi nemărturisindu-şi greşeala, nici căindu-se, unde ar fi putut fi el alungat? Unde ar fi putut trăi şi muri el după osândă întorcându-se iarăşi în pământul din care a fost luat? Negreşit nicăieri altundeva, ci ar fi trebuit să fie osândit să trăiască numai în iad [Ps. 54, 16], neavând nicio rechemare mântuitoare de aici; şi de aici n-ar mai fi fost nicio naştere, nicio creştere şi înmulţire a lumii, iar aceasta ar fi fost pierzania unei lucrări atât de mari a înţelepciunii lui Dumnezeu cum este omul.

Ziua a Opta şi relaţia ei cu căderea şi mântuirea

Dar fiindcă Dumnezeu a ştiut mai înainte de veacuri că el [Adam] va călca porunca şi a prehotărât replăsmuirea lui printr-o renaştere, de aceea, după ce l-a făcut şi S-a odihnit şi a prefigurat tainic în cele şapte zile vremile şi veacurile, a luat şi arvuna replăsmuirii ca o frământătură şi o sămânţă şi o părticică din fiecare din lucrurile lui ca nişte părticele din lucrurile pe care le crease în cele şapte zile, luându-le însă nu în aceste zile, ci în ziua a opta, ca prin creaţia care a avut loc în ea să prefigureze veacul viitor. Fiindcă nu a numărat-o pe aceasta împreună cu cele şapte, nici n-a făcut-o arătată, ci a lăsat-o să stea cu totul necunoscută pentru cei dinainte de Lege, dar a făcut-o arătată şi a vestit-o cumva în chip nedesluşit proorocilor celor din timpul Legii, iar nouă credincioşilor ne-a fost arătată şi străluceşte ca lumina în zori, întrucât şi aşteptăm să răsară soarele cel neapropiat al dreptăţii [2 Ptr. 3, 13; Mal. 3, 20]. Am spus însă că a luat părticele: din tot pământul n-a luat decât un mic loc în care a sădit Raiul, iar din întreg trupul lui Adam doar o coastă, adică un mădular, iar dintre zile nici una. În ce chip? Fiindcă părticelele acestea au fost luate ca să reînnoiască prin ele cele înrudite şi conaturale şi care trebuiau să se unească cu cele cereşti, dar zilele, care aveau să fie nu reînnoite, ci cu desăvârşire desfiinţate de ziua aceea, au fost lăsate deoparte şi, din această pricină, Dumnezeu n-a luat din ele o părticică în vederea unei înnoiri a lor, dar din veacuri a luat. Cum? Ascultă!

Şapte veacuri trebuie să se împlinească după numărul celor şapte zile. Şase din ele au trecut deja, dar al şaptelea nu s-a încheiat, şi din el ia părticica şi o uneşte cu veacul cel veşnic şi care n-are sfârşit. Iar cât anume a prehotărât să ia sau când se va face sfârşitul acestor zile nimeni nu ştie decât numai Sfânta Treime, Dumnezeirea cea una şi nedespărţită. Căci ceea ce s-a spus de către Mântuitorul Iisus Hristos, căci nici Fiul nu ştie ziua şi ceasul acesta [Mt. 24, 36], a spus că nu le ştie potrivit umanităţii Lui, iar nu potrivit Dumnezeirii Sale. Deci din care pricină nu a luat o părticică din zile, dar ia din veacuri? Fiindcă veacurile acestea măsurate în zile şi săptămâni se numesc veacuri [aiones], dar veacul viitor şi veşnic nu este măsurat de zile, ci este şi va fi nemăsurat şi nesfârşit. Aşadar, întrucât în viitor vor fi nu zile, ci un veac [aion], luând o părticică nu din zile, ci din veacuri, o uneşte cu veacul viitor. Iar părticica din pământ, adică însuşi Raiul,  era o prefigurare [typos] a Ierusalimului de sus [Gal. 4, 26], adică al Împărăţiei Cerurilor, în care Dumnezeu l-a pus pe om, ca să fie adus treptat de la prefigurare şi umbră la adevăr. Pomul vieţii din mijlocul raiului era o icoană a vieţii veşnice, care este Dumnezeu; iar coasta lui Adam cea zidită ca femeie a fost o prefigurare a Bisericii, acesta fiind o altă taină a Economiei, ca atunci când va cădea din icoana făcută prefigurare a Împărăţiei Cerurilor, care era Raiul, şi de la pomul vieţii, să se unească prin coastă[4] cu Hristos Dumnezeu şi să fie adus din nou spre acea frumuseţe veche şi dintru început.

Dar fiindcă Eva, amăgită fiind, a călcat prima porunca şi a gustat din rod, după care i-a dat lui Adam şi a mâncat şi acela, pentru că n-au voit nicidecum să se pocăiască şi să cadă la picioarele Stăpânului, au fost surghiuniţi de acolo şi osândiţi să locuiască în lumea aceasta. Vezi însă şi bunătatea negrăită a Providenţei lui Dumnezeu faţă de el [om]. Căci după ce a fost adus de păcat la stricăciune, ca nu cumva mâncând înainte de vreme din pomul vieţii să se facă muritor – şi să fie stricăcios dar nemuritor, şi aşa răul să se facă nemuritor -, Dumnezeu a pus sabia de foc să păzească intrarea la pomul vieţii [Fac. 3, 24].

______________________

[1] Fragment extras din cartea Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Traducere si note de Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pp. 106-108

[2] Sfântul Simeon prezintă săptămâna creaţiei din Fac. 1 ca o imagine a istoriei mântuirii culminând în “ziua a opta” sau creaţia cea nouă. Aceasta a fost inaugurată de Hristos şi aşteaptă manifestarea ei desăvârşită la a Doua Venire a Lui. Urmând Sf. Grigorie al Nyssei (In Psalmum 6, PG 4, 504D, 608-616), Simeon elaborează aici o a doua temă echivalând cele şapte zile ale săptămânii cu ciclul timpului şi rezervând “ziua a opta” imaginii veşniciei care deopotrivă precede şi succede creaţiei la sfârşitul ei. Preocuparea legată de cele şapte zile şi vârstele creaţiei are surse atât în literatura antică greacă (Hesiod, Munci şi zile, v. 90-102), cât şi în speculaţia apocaliptică iudeo-creştină – aceasta combină diferitele ere ale istoriei cu Fac. 1 pentru a deduce ideea celor 6000 de ani ai creaţiei urmaţi de un al şaptelea mileniu în raiul restaurat şi, apoi, de sfârşitul lumii şi creaţia cea nouă (cf. 1 Enoh 93 şi 2 Enoh 32-33), (cf. D.S. Russell, The Method and Message of Jewish Apocalyptic, Philadelphia, 1964, p. 286-297). În Discursurile etice 1 şi 2, schema erelor Sfântului Simeon pare a fi, în mare, aceasta: 1. Adam în rai; 2. de la cădere la potop; 3. de la Noe la Avraam; 4. de la Avraam la Moise; 5 de la Moise la Hristos; 6. Hristos pe pământ; 7. era actuală de aşteptare a celei de-a Doua Veniri, şi pregustare a lumii viitoare în Biserică; 8. Ziua a Opta şi manifestarea deplină a creaţiei celei noi. Spunem în mare, fiindcă Sfântul Simeon nu acordă valoare strict numerică diferitelor ere (dezvoltate mai ales în Discursul etic 2), nici nu e cu totul limpede şi consistent în aplicarea lor. Cu excepţia Sf. Irineu (Adv. Haereses V, 28, 3 = 6000 + mileniu), Părinţii Bisericii au evitat milenarismul literar, dar au recurs, fără o formulă fixă şi definitivă, la noţiunea diferitelor “ere” (cf. A. Luneau L’histoire du salut chez le Peres de l’Eglise: la doctrine des ages du monde, Paris, 1964, p. 35-206) [n. Al. Golitzin, vol. I, p. 25-26].

[3] Fragment extras din cartea Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice…, pp. 168-171

[4] Notă marginală: “Coasta este Născătoarea de Dumnezeu, căci ea e coasta din care s-a născut coasta din care a curs sânge şi apă” (SC 122, p. 346). Scoliastul forţează sensul textului simeonian, care se referă la coastă ca simbol al Bisericii.

_____________________

foto>

http://www.basilica.ro/_upload/img/12937056075206510662.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Pastorala la Nasterea Domnului a PS Petroniu, Episcopul Salajului

[O Pastorala perfect dogmatica. Sublinierile si boldirile imi apartin. – dan.camen.]

 

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
Zalău, 2010

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioşi,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu sărbătorim din nou măreţul praznic al Crăciunului sau naşterea Pruncului Iisus din pântecele preacurat al Maicii Sale. Când vorbim despre zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul în pântecele Sfintei Fecioare Maria şi despre naşterea Sa din Maica Sfântă noi spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Acest termen însă nu acoperă în întregime sensul coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume, pentru că El nu şi-a asumat numai trup omenesc, ci şi suflet, de aceea corect este să spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a înomenit, de vreme ce El Şi-a asumat în persoana Sa cea dumnezeiască omul întreg, nu doar o parte a acestuia.

Care este însă motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om?

În primul verset din Sfânta Scriptură citim că „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1). Sfinţii Părinţi ai Bisericii înţeleg prin „cer” universul spiritual, adică lumea îngerilor, iar prin „pământ” universul material. Spre deosebire de spirit, care este simplu, materia, creată la început netocmită, a fost organizată de Dumnezeu în cele şase zile ale creaţiei în diverse forme de existenţă şi moduri de manifestare, iar în cea de-a şasea zi, „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2,7). Întrucât trupul omului a fost plămădit din pământ, iar sufletul i-a venit prin suflare de la Dumnezeu, dintre toate creaturile universului numai omul este compus din materie şi spirit, fapt care îl face să aparţină ambelor lumi (materială şi spirituală), el fiind prin aceasta inelul de legătură dintre ele sau sinteza lor. Dacă nu avea suflet, omul era animal, dacă nu avea trup, era înger.

Omul a fost creat compus pentru că Dumnezeu voia să se unească cu el, iar prin intermediul lui cu întreaga creatură. De aceea l-a creat Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii spirituale şi materiale, ca recapitulare şi epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca unindu-Se cu el, să se unească cu toate creaturile şi să recapituleze în Hristos cele cereşti şi cele pământeşti. Înainte de a hotărî creaţia, fie a îngerilor, fie a oamenilor, fie a oricărei altei creaturi, Dumnezeu a prehotărât în sfatul Lui cel veşnic înomenirea Fiului Său.

Există oare şi vreun alt scop al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume?

Prin mâncarea din roadele pomului oprit, în grădina cea din Eden, omul căzuse în păcat şi pentru că singur nu se putea elibera sau mântui din robia păcatului şi a diavolului, Dumnezeu Însuşi îl mântuieşte, pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Astfel, cel de-al doilea scop al înomenirii Fiului lui Dumnezeu este mântuirea omului din robia diavolului, a păcatului şi a morţii, căci aşa cum a afirmat Sfântul Evanghelist Ioan, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu în lume: ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3,8).

Ce este de fapt mântuirea sau restaurarea? Mântuirea înseamnă revenirea omului, căzut prin păcat, la starea dinaintea căderii, de unde procesul desăvârşirii se continuă, aşa cum îl continua Adam dacă nu ar fi căzut în păcat.

Omul singur nu se putea mântui, nu se putea elibera de păcat, de aceea a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu în acest sens. Prin păcat însă, omul se pervertise în sine, deci pentru a fi mântuit, el trebuia schimbat lăuntric, trebuia restaurat din interior, încât doar o intervenţie exterioară, străină omului, care nu îl transforma lăuntric, nu era eficientă. Tocmai din acest motiv Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru a-l mântui pe om din interior.

Foarte multă lume este tentată să creadă că Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit numai din cauza căderii omului. Dacă venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ar fi fost determinată de căderea în păcat, atunci Satana, răul, ar fi condiţionat-o. Realitatea însă nu este aceasta. Hristos nu este o întâmplare, un accident în istorie. Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul nu constituie o simplă consecinţă a biruinţei diavolului asupra omului. Hristos nu este efectul unei lucrări a Satanei. Unirea naturii divine şi umane s-a făcut pentru că Dumnezeu a hotărât aceasta din veci. Indiferent dacă omul cădea în păcat sau nu, datorită iubirii Sale faţă de om, Dumnezeu se înomenea, pentru a se uni în acest mod cu creatura. Cu sau fără cădere, Dumnezeu a creat lumea pentru ca aici El să devină om şi pentru ca omul să devină dumnezeu prin har, participând la condiţiile de existenţă dumnezeiască.

Mai mult decât în înomenire nu se poate coborî Dumnezeu la om. Mai mult nu poate fi ridicată umanitatea la Dumnezeu.

Dacă singurul motiv al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume ar fi fost eliberarea omului din robia păcatului, atunci Dumnezeu Cuvântul trebuia să se facă şi înger, pentru a mântui şi pe îngerii căzuţi. Dar aşa cum a afirmat Apostolul neamurilor, Fiul lui Dumnezeu „nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evrei 2,16).

Mântuirea omului nu a fost un act de dreptate din partea lui Dumnezeu, în sensul că omul a meritat prin faptele lui acest lucru, ci unul de iubire, pentru că „Dumnezeu şi-a arătat dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi, căci Dumnezeu ne-a mântuit, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor” (Romani 5,8 şi II Timotei 1,9).

De ce s-a născut Fiul lui Dumnezeu dintr-o Fecioară?

Când l-a aşezat în grădina raiului, Dumnezeu i-a zis lui Adam, primul om: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2,16-17). Mâncând din rodul pomului oprit Adam a călcat porunca lui Dumnezeu şi a săvârşit păcatul strămoşesc, care a fost transmis tuturor urmaşilor săi, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Despărţirea sufletului de trup înseamnă moartea trupului, iar despărţirea sufletului de Dumnezeu, prin păcat, înseamnă moartea acestuia, deci Adam, în urma călcării poruncii dumnezeieşti, a căzut întâi în moarte sufletească şi abia după o viaţă întreagă trăită în afara grădinii raiului a murit şi cu trupul.

Dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi născut la plinirea vremii dintr-o femeie obişnuită, ca orice om, ar fi moştenit şi El păcatul strămoşesc, iar de vreme ce „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), şi El ar fi trebuit să moară ca orice om, fără să poată învia din morţi şi fără să poată învia oamenii a căror fire a asumat-o. În această situaţie crucea Lui n-ar fi fost mântuitoare, pentru că El nu ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru ceilalţi oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o fără voie, pentru vina Lui, ca o lege căreia i-ar fi fost şi El supus.

Sfânta Fecioară Maria nu a avut păcate personale, iar la bunavestire, odată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu, a fost curăţită de păcatul strămoşesc, astfel încât Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat firea omenească curată, neîntinată de păcat. Arhanghelul Gavriil i-a spus spus Fecioarei Maria în Nazaret: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1,35). Astfel Duhul Sfânt pe care Fiul lui Dumnezeu l-a comunicat umanităţii Sale în momentul zămislirii Sfintei Fecioare, a făcut ca această umanitate să fie fără de păcat, aşa cum a fost şi Adam la crearea lui, şi acelaşi Duh Sfânt i-a fost comunicat şi Fecioarei, pe care a curăţat-o de păcatul strămoşesc, încât să poată da din trupul şi din sângele ei trupul omenesc al Fiului ei dumnezeiesc lipsit de păcatul strămoşesc, cât şi să-L poată naşte ca Fecioară. Întrucât Domnul Hristos S-a născut dintr-o Fecioară, fără sămânţă bărbătească, deci fără poftă, nu a avut păcat strămoşesc, şi fiind lipsit şi de păcate personale, după răstignire nu a putut fi reţinut de moarte, care este o consecinţă a păcatului. Astfel între naşterea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Sfintei Fecioare Maria şi biruirea morţii pentru mântuirea oamenilor este o strânsă legătură.

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, a luat trup şi suflet omenesc, nu înseamnă că El s-a transformat din Dumnezeu în om, ci El a rămas Dumnezeu, dar şi-a asumat în ipostasul Său cel unul, alături de firea dumnezeiască, şi firea omenească, fiind Dumnezeu deplin şi om deplin, într-o singură persoană, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, a fost om deplin, asemenea nouă, dar fără de păcat. El Însuşi a spus despre Sine: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8,46), iar sfântul Petru a afirmat despre Domnul Hristos că „nu a săvârşit nici un păcat” (I Petru 2,22). Mântuitorul nu putea să păcătuiască, pentru că păcatul este o faptă împotriva lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate lucra împotriva Sa, „căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (II Timotei 2,13).

Dacă Domnul Hristos nu a păcătuit, este El om adevărat?

Pe bună dreptate Domnul nostru Iisus Hristos este om deplin, pentru că păcatul nu ţine de firea omului. Păcatul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a apărut în lumea îngerilor prin pervertirea lăuntrică a unora dintre ei, care prin aceasta s-au transformat în diavoli, îndepărtându-se prin voia lor de Dumnezeu şi de ceilalţi îngeri. În rai, până la ispitirea de către diavol şi căderea în păcat, Adam şi Eva erau neîntinaţi de păcat. Păcatul a intrat în lumea noastră prin reaua întrebuinţare de către protopărinţi a libertăţii cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Păcatul nu este propriu firii omeneşti, ci el este asemenea unui cariu care roade, strică şi denaturează firea omenească creată de Dumnezeu bună. Datorită păcatului au intrat în lume bolile, suferinţa şi moartea, iar „cel ce săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că diavolul de la început păcătuieşte” (I Ioan 3,8). Neavând păcate, Mântuitorul este în mod mai deplin om decât cei care păcătuiesc, iar prin aceasta îşi alterează firea creată de Dumnezeu bună.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Din cele prezentate până acum am înţeles rolul important pe care i l-a hărăzit Dumnezeu omului în lume, motiv pentru care regele şi psalmistul David I se adresează admirativ lui Dumnezeu: „Ce este omul, că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, oile şi boii, da, totul, chiar şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul” (Psalmul 8,4-9 ).

De vreme ce Dumnezeu a făcut atât de multe pentru noi, oamenii, iar Fiul Lui a venit în lume, făcându-Se om, datori suntem şi noi să conlucrăm cu Dumnezeu, împlinindu-I poruncile, prin săvârşirea de fapte bune şi ferirea de păcat, pentru că doar în acest mod ne lucrăm propria mântuire şi ne gătim loc în împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului

sursa>

http://www.episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=1&sub=412

foto>

http://www.episcopiasalajului.ro/upload/articol/1098/2010%20-%20schitul%20marca%2016.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,