Vindecarea orbului din Ierihon
Luca 18, 35-43
Sf. Ev. Luca (18, 35) ne spune că Mântuitorul a vindecat pe orb când se apropia de (intra în) Ierihon, Sf. Ev. Marcu (10, 46) menţionează şi el o vindecare a unui orb cu numele Bartimeu (care se traduce “fiul lui Timeu”), însă la ieşirea din Ierihon, iar Sf. Ev. Matei (20, 29) pomeneşte doi orbi, şi că acţiunea se petrece la ieşirea din Ierihon. Sf. Nicolae Velimirovici explică aceste “inadvertenţe”: “Nu este nicio nepotrivire ci, la fel ca şi cu cei doi îndrăciţi din Gadara, un evanghelist pomeneşte doi orbi, iar altul doar pe unul din cei doi orbi, şi anume pe cel mai cunoscut în împrejurimi. Se poate că aceşti doi orbi nici să nu fi fost împreună, ci unul să se fi aflat într-o parte a oraşului, iar celălalt în altă parte. Pentru că Domnul a săvârşit adesea mai multe minuni într-un loc, a vindecat mai mulţi bolnavi într-o zi. Aici se vorbeşte de unul din cei doi orbi, cel mai cunoscut în partea locului, Bartimeu”[1].
Momentul central al acestei vindecări îl reprezintă recunoaşterea de către orb a mesianităţii Domnului Iisus Hristos, căci i se spune de către mulţime că “trece Iisus Nazarineanul”, dar el strigă cât poate de tare şi de des: “Iisuse, Fiul lui David…”. De unde, deci, a avut el această cunoaştere dumnezeiască?… căci nu-L văzuse vreodată pe Iisus Hristos! Mulţimea deşi Îl vedea şi-L urma, nu-L cunoştea pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu! Dacă credinţa lui în El l-a mântuit, cum a spus Mântuitorul, înseamnă că l-a şi înţelepţit, cum zice Psalmistul: “Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi” (Ps. 145, 8).
Întrebarea Mântuitorului “Ce voieşti să-ţi fac?” a fost pusă tocmai pentru ca să arate mulţimii că acest cerşetor orb nu doreşte de la El bani, ci că are credinţă că poate să-l vindece, fiindcă Îi răspunde ca unui Dumnezeu: “Doamne, să văd!”. Dacă era vorba de bani, Mântuitorul putea să-l întrebe în mod obişnuit: “Ce voieşti să-ţi dau?”, dar orbul acesta îşi cerşea vederea.
Interesant de observat este şi faptul că se foloseşte de două ori verbul “S-a apropiat/ apropiindu-Se”, atunci când se face referire la Domnul Iisus Hristos, ca să arate că prin aceasta faptul că credinţa apropie pe om de Dumnezeu şi că Hristos iese mereu în întâmpinarea celui ce crede. De asemenea, curgerea istorisirii este animată în mod expres prin verbele de mişcare “a trece”şi “a merge”; atenuată prin “a se apropia”, “a cerşi”, “a auzi” şi “a întreba”; împănată prin “a striga”, “a certa”, “a porunci” şi “a vedea”, şi oprită brusc prin verbele statice “a şedea” şi “a se opri”. Prin asta, se vădeşte din nou, ca şi în alte dăţi, bogăţia oratorică a Sf. Ev. Luca şi inspiraţia Sfântului Duh, pentru că toate aceste verbe nu fac decât să arate cât de viu şi plin de înţeles e cuvântul dumnezeiesc.
dan.camen.
[1] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, traducere Anca Sârbulescu, Ediţia a II-a, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, p. 599
__________________
foto>
Theologhia 
