CÂND EPISCOPUL ROMEI ERA ORTODOX,
ATUNCI ERA PRIMUL ÎNTRE PATRIARHI
COMUNICAT
Întrucât presa a prezentat în mod denaturat şi tendenţios documentul comun privitor la primat în Biserică, precizăm următoarele:
Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, care şi-a început activitatea în anul 1980, are scopul de a analiza aspecte ale învăţăturii de credinţă aflate în divergenţă între cele două Biserici, în vederea „restaurării comuniunii depline dintre cele două Biserici, bazată pe unitatea de credinţă, potrivit experienţei şi tradiţiei comune a Bisericii primare”. În măsura în care această Comisie ar găsi soluţiile necesare concilierii, ea nu are mandatul de a se pronunţa asupra posibilei uniri a celor două Biserici, decizia revenind, în ceea ce priveşte partea Ortodoxă, Sinodului Panortodox.
Membrii Comisiei de dialog, întruniţi la Belgrad (septembrie 2006) şi Ravenna (octombrie 2007) au dezbătut rolul episcopului şi al sinoadelor în viaţa Bisericii, la nivel local, regional şi universal, documentul comun adoptat precizând următoarele: „Ambele părţi (n.n. cea ortodoxă şi cea romano catolică) sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite (până în 1054), această ordine canonică (taxis) (n.n. Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) era recunoscută de toţi. (n.n. Cele două părţi) mai sunt de acord că Roma, care potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei este Biserica care „prezidează în iubire” (Ep. Către Romani, prolog), ocupa primul loc în această ordine canonică (taxis) şi, prin urmare, episcopul Romei era primul (protos) între patriarhi. (n.n. Cele două Biserici) nu sunt de acord însă în ceea ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din prezent cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune care era deja înţeleasă în moduri diferite în primul mileniu” (paragraf 41 din Documentul întrunirii de la Ravenna).
Delegaţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai Bisericii Romano Catolice nu au luat în discuţie şi nu au căzut de acord asupra faptului că episcopul Romei ar fi, în acest moment, primul între patriarhii lumii. Acest lucru ar fi imposibil, de vreme ce actualul episcop al Romei a şi eliminat, la începutul anului 2006, dintre titlurile sale pe cel de patriarh al Occidentului.
Primatul papal va fi luat în discuţie de această comisie în următoarele două etape: 2007-2009 „Primatul în primul mileniu creştin”; 2009-2011 „Primatul în cel de-al doilea mileniu creştin”.
† Petroniu Sălăjanul
Arhiereu Vicar al Episcopiei Oradiei,
Delegat al Bisericii Ortodoxe Române la dialogul teologic internaţional
între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică
DOCUMENTUL DE LA RAVENNA
[Document sub embargo; poate fi publicat doar după 15 noiembrie]
Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii:
comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate
(Ravenna, 13 octombrie 2007)
Introducere
1. „Ca toţi să fie una. Precum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Cu în Tine, aşa şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21). Dăm slavă Dumnezeului Unu în Treime, Care ne‑a adunat pe noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, pentru a putea da în ascultare un răspuns comun acestei rugăciuni a lui Iisus. Suntem conştienţi că dialogul nostru reîncepe într‑o lume profund schimbată în ultimul timp. Procesele de secularizare şi globalizare, ca şi provocarea pusă de noile întâlniri între creştini şi credincioşii altor religii cer ucenicilor lui Hristos să dea o mărturie de credinţa, speranţa şi iubirea lor. Fie ca Duhul Domnului înviat să dea putere inimilor şi minţilor noastre pentru a da roadele unităţii în relaţiile dintre Bisericile noastre, ca să putem sluji împreună unitatea şi pacea întregii umanităţi. Fie ca Acelaşi Duh să ne conducă la exprimarea deplină a misterului comuniunii ecleziale, ca să‑l putem recunoaşte cu mulţumire ca pe un minunat dar făcut de Dumnezeu lumii, ca pe un mister a cărui frumuseţe iradiază îndeosebi în sfinţenia sfinţilor, la care suntem cu toţii chemaţi.
2. Urmând planul adoptat la prima sesiune de la Rodos (1980), Comisia mixtă şi‑a început lucrările abordând misterul Sfintei Treimi şi al Euharistiei. Ceea ce a făcut cu putinţă o mai adâncă înţelegere a comuniunii ecleziale, atât la nivelul comunităţii locale adunate în jurul episcopului ei, cât şi la nivelul relaţiilor dintre episcopi şi dintre Bisericile locale prezidate de fiecare dintre aceştia în comuniune cu Biserica una a lui Dumnezeu răspândită în întreaga lume (Documentul München, 1982). Pentru a clarifica natura comuniunii, Comisia mixtă a subliniat apoi relaţia existentă între credinţă, Taine — mai ales cele trei Taine ale iniţierii creştine — şi unitatea Bisericii (Documentul Bari, 1987). După care, studiind Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, Comisia a indicat limpede rolul succesiunii apostolice drept garanţia comuniunii (koinonia) întregii Biserici şi a continuităţii ei cu Apostolii în tot timpul şi în tot locul (Documentul Valaamo, 1988). Din 1990 şi până în 2000 tema principală discutată de Comisie a fost cea a „uniatismului” (Documentul Balamand, 1993; Baltimore, 2000), o temă căreia îi vom mai acorda atenţie şi în viitorul apropiat. Acum reluăm tema abordată în finalul Documentului Valaamo şi vom reflecta asupra comuniunii ecleziale, a sinodalităţii şi autorităţii.
3. Pe baza afirmaţiilor comune ale credinţei noastre trebuie să tragem acum consecinţele ecleziologice şi canonice care decurg din natura sacramentală a Bisericii. Întrucât Euharistia, privită în lumina misterului Treimii, constituie criteriul vieţii ecleziale ca atare, cum anume reflectă în mod văzut structurile ei instituţionale misterul acestei comuniuni (koinonia)? Întrucât Biserica una şi sfântă e realizată atât în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia, cât şi în comuniunea (koinonia) tuturor Bisericilor, cum anume manifestă viaţa Bisericilor această structură sacramentală?
4. Unitatea şi multiplicitatea, relaţia constitutivă pentru Biserică dintre Biserica una şi multele Biserici locale pune şi chestiunea relaţiei dintre autoritatea inerentă în orice instituţie eclezială şi sinodalitatea (conciliaritatea) care decurge din misterul de comuniune al Bisericii. Întrucât termenii „autoritate” şi „sinodalitatea (conciliaritatea)” acoperă o zonă extrem de largă, vom începe prin a defini modul în care îi înţelegem.*
I. Fundamentele sinodalităţii (conciliarităţii) şi autorităţii
1. Sinodalitatea (conciliaritatea)
5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate derivă din cel de conciliu — concilium în latină, synodos în greacă — care desemnează în primul rând o adunare de episcopi în exerciţiul unei responsabilităţi anume. El poate fi însă luat şi într‑un sens mai cuprinzător cu referire la toţi membrii Bisericii (potrivit termenului slav sobornost). Prin urmare, vom vorbi întâi de toate de sinodalitatea (conciliaritatea) în sensul că în virtutea Botezului fiecare membru al Trupului lui Hristos îşi are locul şi responsabilitatea proprie în comuniunea (communio în latină, koinonia în greacă) euharistică. Sinodalitatea (conciliaritatea) reflectă misterul treimic şi îşi are temeiul ultim în acesta. Aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt 45), cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt „enumerate” fără însă ca desemnarea unei Persoane drept a „doua” sau a „treia” să implice vreo micşorare sau subordonare. În chip asemănător, şi între Bisericile locale există o ordine (taxis), care nu implică însă vreo inegalitate în natura lor eclezială.
6. Euharistia manifestă comuniunea (koinonia) trinitară actualizată între credincioşi drept unitatea organică a mai multor membre [ale unui corp], fiecare din ele având o harismă, o slujire sau o funcţie proprie necesare în varietatea şi diversitatea lor zidirii tuturor în Trupul eclezial unul al lui Hristos (cf. 1 Co 12, 4–30). Toţi sunt chemaţi, angajaţi şi socotiţi responsabili — fiecare într‑un mod diferit, dar nu mai puţin real — în realizarea comună a lucrărilor care fac prezente prin Duhul Sfânt slujirea lui Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). În acest mod se realizează în umanitate misterul comuniunii (koinonia) mântuitoare cu Sfânta Treime.
7. Întreaga comunitate şi fiecare persoană din ea e purtătoare a „conştiinţei Bisericii” (ekklesiastike syneidesis, cum o numeşte teologia greacă; sensus fidelium în terminologia latină). În virtutea Botezului şi Mirungerii sau Confirmării, fiecare membru al Bisericii exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. În acest sens, toţi credincioşii (nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinţa mărturisită la Botezul lor. Este învăţătura noastră comună că, primind „ungerea de la Cel Sfânt” (1 In 2, 20. 27), poporul lui Dumnezeu în comuniune cu păstorii lui nu poate greşi în chestiuni ce ţin de credinţă (cf. In 16, 13).
8. O sarcină specifică în vestirea credinţei Bisericii şi în clarificarea normelor de conduită creştină o au prin instituire dumnezeiască episcopii. „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt răspunzători de comuniunea în credinţa apostolică şi de fidelitatea faţă de exigenţele unei vieţi în acord cu Evanghelia” (Documentul Valamo, nr. 40).
9. Forma principală în care se exercită comuniune între episcopi sunt sinoadele (cf. Documentul Valamo, nr. 52). Aceasta deoarece „legătura cu comuniunea apostolică îi leagă împreună pe toţi episcopii legând episcopatul (episkope) Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Şi ei la rândul lor formează un colegiu înrădăcinat de Duhul în unicitatea dată «o dată pentru totdeauna» a grupului apostolic, martor unic al credinţei. Aceasta înseamnă nu numai că ei trebuie să fie uniţi între ei în credinţă, misiune, împăcare, ci şi că au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire faţă de Biserică” (Documentul München, III, 4).
10. Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii ţine de natura ei profundă. Cu alte cuvinte, ea este întemeiată în voinţa lui Hristos pentru poporul Său (cf. Mt 18, 15–20), chiar dacă realizările ei efective sunt în chip necesar determinate de istorie şi de contextul social, politic şi cultural. Astfel definită, dimensiunea sinodală a Bisericii poate fi găsită la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale — local, regional şi universal: la nivelul local al diecezei încredinţate episcopului; la nivelul regional al unui grup de Biserici locale cu episcopii lor care îl „recunosc pe primul (protos) dintre ei” (canonul 34 apostolic); şi la nivel universal, unde primii (protoi) din diversele regiuni împreună cu toţi episcopii conlucrează în cele ce privesc totalitatea Bisericii. Şi la acest nivel cei (protoi) trebuie să‑l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei.
11. Biserica există în multe şi diverse locuri care manifestă catolicitatea ei. Catolicitatea aparţine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserică locală e o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu una şi indivizibilă. Catolicitatea înseamnă aşadar a fi în comuniune cu Biserica una din toate timpurile şi din toate locurile. Iată de ce ruptura comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei.
2. Autoritatea
12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia aşa cum este ea descrisă în Noul Testament. Autoritatea Bisericii vine de la Domnul şi Capul ei, Iisus Hristos. Primind autoritatea Sa de la Dumnezeu Tatăl, Hristos a împărtăşit‑o după Învierea Sa prin Duhul Sfânt Apostolilor (cf. In 20, 22). Prin Apostoli ea a fost transmisă episcopilor, urmaşii lor, şi prin ei întregii Biserici. Iisus Hristos Domnul nostru Şi‑a exercitat autoritatea în diverse moduri prin care se manifestă în lume Împărăţia lui Dumnezeu până la împlinirea ei eshatologică (cf. 1 Co 15, 24–28): învăţând (cf. Mt 5, 2; Lc 5, 3), făcând minuni (cf. Mc 1, 30–34; Mt 14, 35–36), scoţând duhurile necurate (cf. Mc 1, 27; Lc 4, 35–36), iertând păcatele (cf. Mc 2, 10; Lc 5, 24) şi conducându‑i pe ucenicii Săi pe căile mântuirii (cf. Mt 16, 24). Potrivit poruncii primite de la Hristos (cf. Mt 28, 18–20), exerciţiul autorităţii proprii Apostolilor şi, după ei, episcopilor, include vestirea şi învăţătura evangheliei lui Dumnezeu, sfinţirea prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie, şi călăuzirea păstorească a celor ce cred (cf. Lc 10, 16).
13. Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, singurul Cap al Bisericii (cf. Ef 1, 22; 5, 23). Prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte de autoritatea Lui şi Biserica, Trupul Său (cf. In 20, 22–23). Autoritatea în Biserică are drept scop adunarea întregii umanităţi în Iisus Hristos (cf. Ef 1, 10; In 11, 52). Legată de harul primit în hirotonie, autoritatea nu e posesiunea privată a celor ce o primesc, nici nu e primită prin delegaţie de la comunitate; e mai degrabă un dar al Duhului Sfânt menit slujirii (diakonia) comunităţii şi niciodată nu e exercitat în afara ei. Exerciţiul ei include participarea întregii comunităţi, episcopul fiind în Biserică şi Biserica în episcop (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 66, 8).
14. Exerciţiul autorităţii în Biserică în numele lui Hristos şi în puterea Duhului Sfânt trebuie să fie în toate formele şi la toate nivelurile lui o slujire (diakonia) a iubirii, aşa cum a fost cea a lui Hristos (cf. Mc 10, 45; In 13, 1–16). Întrucât exprimă o autoritate dumnezeiască, autoritatea de care vorbim nu poate exista în Biserică decât în iubirea dintre cel care o exercită şi cei supuşi ei. Este, prin urmare, o autoritate fără dominaţie, fără constrângere fizică sau morală. Întrucât e o participare la exousia Domnului Celui răstignit şi înviat, Căruia I s‑a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28, 18), ea poate şi trebuie să cheme la ascultare. În acelaşi timp, din pricina Întrupării şi Crucii, ea se deosebeşte radical de cea a stăpânitorilor neamurilor şi a mai‑marilor acestei lumi (cf. Lc 22, 25–27). Chiar dacă autoritatea e încredinţată unor oameni care din pricina slăbiciunilor şi păcatului sunt ispitiţi să abuzeze de ea, totuşi prin însăşi natura ei identificarea evanghelică între autoritate şi slujire constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creştini a conduce înseamnă a sluji. Exerciţiul şi eficacitatea spirituală a autorităţii ecleziale sunt, prin urmare, asigurate de un consimţământ liber şi o conlucrare voluntară. În plan personal, aceasta se traduce în ascultare faţă de autoritatea Bisericii pentru a urma lui Hristos Care a rămas ascultător în iubire faţă de Tatăl până la moartea, şi încă moarte pe cruce (cf. Flp 2, 8).
15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi viu în comunitatea ucenicilor. Scriptura e Cuvântul revelat al lui Dumnezeu aşa cum l‑a identificat Biserica prin Duhul Sfânt prezent şi activ în ea în Tradiţia vie primită de la Apostoli. În inima acestei Tradiţii stă Euharistia (cf. 1 Co 10, 16–17; 11, 23–26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că ea este Cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică şi de Biserică, transmite Evanghelia mântuirii. Prin Scriptură, Hristos Se adresează comunităţii adunate şi inimii fiecărui credincios. Prin Duhul Sfânt prezent în ea Biserica interpretează autentic Scriptura potrivit nevoilor timpurilor şi locurilor. Practica permanentă a Sinoadelor de a întroniza Evangheliile în mijlocul adunării lor în acelaşi timp atestă prezenţa lui Hristos în Cuvântul Său — punctul necesar de referinţă pentru toate discuţiile şi deciziile lor —, cât şi afirmă autoritatea Bisericii de a interpreta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.
16. În Iconomia Sa dumnezeiască, Dumnezeu vrea ca Biserica să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esenţială ţin credinţa mărturisită şi Tainele săvârşite în succesiune apostolică. Autoritatea în comuniunea eclezială e legată de această structură esenţială: exerciţiul ei e reglementat de canoanele şi statutele Bisericii. Unele din aceste reglementări pot fi diferit aplicate potrivit nevoilor comuniunii ecleziale din diferitele timpuri şi locuri, cu condiţia ca structura esenţială a Bisericii să fie mereu respectată. Astfel, aşa cum comuniunea în Taine presupune comuniunea în aceeaşi credinţă (cf. Documentul Bari, nr. 29–33), tot aşa pentru a exista o comuniune eclezială deplină între Bisericile noastre trebuie o recunoaştere reciprocă a legislaţiilor canonice în diversitatea lor legitimă.
II. Tripla actualizare a sinodalităţii (concilarităţii) şi autorităţii
17. După ce am indicat fundamentee sinodalităţii şi autorităţii în Biserică şi am observat complexitatea conţinutului acestor termeni, trebuie să răspundem acum la următoarele întrebări: cum anume exprimă şi servesc elementele instituţionale ale Bisericilor misterul comuniunii (koinonia)? Cum anume exprimă structurile canonice ale Bisericilor viaţa lor sacramentală? În acest scop am distins între trei niveluri de instituţii ecleziale: cel al Bisericii locale adunate în jurul episcopului ei; cel al unei regiuni care cuprinde mai multe Biserici locale; şi cel al întregului pământ locuit (oikoumene), şi care îmbrăţişează toate Bisericile locale.
1. Nivelul local
18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde există o comunitate adunată în Euharistia prezidată nemijlocit sau prin preoţii săi de un episcop hirotonit legitim în succesiunea apostolică, care învaţă credinţa primită de la Apostoli şi stă în comuniune cu ceilalţi episcopi şi Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii şi acestei slujiri e acela de a aduna într‑o comuniune autentică de credinţă, rugăciune, misiune, iubire frăţească şi ajutor reciproc pe toţi cei care în Botez au primit Duhul lui Hristos. Această comuniune e cadrul în care se exercită întreaga autoritate eclezială. Criteriul exercitării ei este comuniunea.
19. Fiecare Biserică locală are misiunea de a fi prin harul lui Dumnezeu un loc în care e slujit şi cinstit Dumnezeu, în care e vestită Evanghelia, în care sunt săvârşite Tainele, în care credincioşii se străduiesc să uşureze suferinţele lumii şi în care fiecare credincios îşi poate afla mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5, 14–16), aluatul (cf. Mt 13, 33), poporul preoţesc al lui Dumnezeu (cf. 1 Ptr 2, 5. 9). Normele canonice care o conduc urmăresc asigurarea acestei misiuni.
20. În virtutea Botezului care l‑a făcut mădular al lui Hristos fiecare botezat e chemat potrivit darurilor Duhului Sfânt Unul să slujească în comunitate (cf. 1 Co 12, 4–27). Astfel, prin comuniunea în care toate mădularele sunt în slujba celorlalte, Biserica locală apare deja „sinodală” sau „conciliară” în structura ei. Această „sinodalitate” nu se arată doar în relaţiile de solidaritate, ajutor reciproc şi complementaritate pe care le au între ei diverşii slujitori hirotoniţi. Fireşte, prezbiteriul e consiliul episcopului (cf. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Trallieni 3), iar diaconul e mâna lui dreaptă (Didascalia Apostolilor 2, 28, 6), astfel încât, potrivit recomandării Sfântului Ignatie, totul să fie făcuT în simfonie (cf. Către Efeseni 6). Sinodalitatea îi implică pe toţi membrii comunităţii şi într‑o ascultare faţă de episcopul care e şi protos‑ul şi capul (kephale) Bisericii locale, ascultare cerută de comuniunea eclezială. În acord cu tradiţiile răsăriteană şi apuseană, participarea activă a laicilor, bărbaţi şi femei, a monahilor şi persoanelor cu voturi, se realizează în dieceză şi parohie prin multe forme de slujire şi misiune.
21. Harismele membrilor comunităţii îşi au originea în Duhul Sfânt Unul şi sunt menite spre binele tuturor. Acest fapt aruncă o lumină atât asupra exigenţelor, cât şi a limitelor autorităţii fiecăruia în Biserică. Nu trebuie să existe nici pasivitate, nici substituire de funcţii, nici neglijenţă ori dominaţie a nimănui de către altcineva. Toate harismele şi slujirile din Biserică converg în unitate sub slujirea episcopului aflat în slujba comuniunii Bisericii locale. Toţi sunt chemaţi să fie reînnoiţi de Duhul Sfânt în Sfintele Taine şi să răspundă în căinţă (metanoia) constantă, pentru ca astfel să fie asigurată comuniunea lor în adevăr şi iubire.
2. Nivelul regional
22. Întrucât Biserica îşi revelează catolicitatea în adunarea liturgică (synaxis) a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste într‑o comuniune cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială fundamentală, începând cu cele vecine, în virtutea răspunderii lor comune pentru misiune în regiunea lor (cf. Documentele München, III, 3 şi Valaamo, nr. 52 şi 53). Comuniunea între Biserici se exprimă în hirotonia episcopilor. Potrivit ordinii canonice, această hirotonie e conferită de trei sau mai mulţi episcopi sau cel puţin de doi (cf. canonul 4 Niceea), care acţionează în numele corpului episcopal şi al poporului lui Dumnezeu, ei înşişi primindu‑şi slujirea de la Duhul Sfânt prin punerea mâinilor în succesiune apostolică. Când acest lucru se săvârşeşte în conformitate cu canoanele, e asigurată comuniunea între Biserici în adevărata credinţă, Taine şi viaţa eclezială, precum şi comuniunea cu generaţiile anterioare.
23. O astfel de comuniune efectivă între mai multe Biserici locale, fiecare din ele fiind Biserica catolică dintr‑un loc anume, se exprima prin anumite practici: participarea episcopilor scaunelor vecine la hirotonia unui episcop pentru o Biserică locală; invitaţia adresată unui episcop dintr‑o altă Biserică de a concelebra la Liturghia (synaxis) Bisericii locale; invitaţia extinsă credincioşilor acestor alte Biserici locale de a participa la masa euharistică; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotonii; şi oferirea de asistenţă materială.
24. Un canon primit atât în Răsărit, cât şi în Apus exprimă relaţia dintre Bisericile locale ale unei regiuni: „Episcopii fiecărui neam (ethnos) trebuie să‑l cunoască pe primul (protos) dintre ei şi să‑l socotească drept cap (kephale) şi să nu facă nimic fără avizul (gnome) lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără avizul (gnome) tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie (homonoia) şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (canonul 34 apostolic)
25. Această normă, care reapare în mai multe forme în tradiţia canonică, se aplică tuturor relaţiilor dintre episcopii unei regiuni, fie ei ai unei provincii, mitropolii sau patriarhii. Aplicarea ei practică poate fi găsită în sinoadele unei provincii, regiuni sau patriarhii. Faptul că întotdeauna componenţa unui sinod regional e în esenţă episcopală, chiar atunci când include şi alţi membri ai Bisericii, revelează natura autorităţii sinodale. Doar episcopii au vot deliberativ. Autoritatea unui sinod se bazează pe natura slujirii episcopale înseşi şi manifestă natura colegială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.
26. Un sinod implică participarea tuturor episcopilor unei regiuni. El este guvernat de principiul consensului şi armoniei (homonoia) însemnate de concelebrarea euharistică, precum este implicat de doxologia finală a mai sus‑citatului canon 34 apostolic. Cu toate acestea, în pastoraţia lui fiecare episcop e judecător şi responsabil înainte lui Dumnezeu pentru treburile diecezei lui (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 55, 21); el este însă păzitorul catolicităţii Bisericii sale locale şi trebuie să aibă grijă mereu să promoveze comuniunea cu celelalte Biserici.
27. De aici urmează că un sinod regional nu are vreo autoritate asupra altor regiuni bisericeşti. Dar schimbul de informaţii şi consultările între reprezentanţii mai multor sinoade sunt o manifestare a catolicităţii, precum şi a ajutorului reciproc şi iubirii ce trebuie să domnească între toate Bisericile locale spre mai marele folos comun al tuturor. Fiecare episcop e răspunzător pentru întreaga Biserică împreună cu toţi colegii săi în una şi aceeaşi misiune apostolică.
28. În acest fel mai multe provincii bisericeşti au ajuns să‑şi întărească legăturile de responsabilitate comună. Acesta a fost unul din factorii care dau naştere patriarhiilor din istoria Bisericilor noastre. Sinoadele patriarhale sunt guvernate de aceleaşi principii ecleziologice şi aceleaşi norme canonice valabile pentru sinoadele provinciale.
29. În secolele următoare atât în Răsărit, cât şi în Apus s‑au dezvoltat noi configuraţii de comuniune între Bisericile locale. În Răsăritul creştin au fost întemeiate noi patriarhii şi Biserici autocefale, iar în Biserica latină a apărut recent un anume mod de grupare a episcopilor: Conferinţele Episcopale. Acestea din urmă nu sunt din punct de vedere ecleziologic simple subdiviziuni administrative, ci exprimă spiritul de comuniune în Biserică, respectând totodată diversitatea culturilor umane.
30. Într‑adevăr, oricare ar fi contururile şi statutul ei canonic, sinodalitatea regională demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu e o comuniune de persoane sau Biserici locale tăiate de rădăcinile lor umane. Întrucât e o comuniune de mântuire şi întrucât această mântuire e „restaurarea creaţiei” (cf. Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor 1, 36, 1), ea îmbrăţişează persoana umană în tot ceea ce o leagă de realitatea umană creată de Dumnezeu. Biserica nu e doar o colecţie de indivizi; e făcută din comunităţi cu culturi, istorii şi structuri sociale diferite.
31. În gruparea de Biserici locale la nivel regional catolicitatea apare în adevărata ei lumină. Ea este expresia prezenţei mântuirii nu într‑un univers nediferenţiat, ci într‑o umanitate aşa cum a fost creată şi mântuită de Dumnezeu. În misterul mântuirii, natura umană e în acelaşi timp asumată în deplinătatea ei, cât şi vindecată de ceea ce a insuflat în ea păcatul prin autosuficienţă, orgoliu, neîncredere în alţii, agresivitate, gelozie, invidie, falsitate şi ură. Comuniunea (koinonia) eclezială e darul prin care întreaga umanitate e legată şi adunată la un loc în Duhul Domnului Cel înviat. Departe de a cădea în uniformitate, această unitate creată de Duhul cheamă şi astfel păstrează — şi, într‑un anume sens, sporeşte — chiar diversitatea şi particularitatea.
3. Nivelul universal
32. Fiecare Biserică locală e în comuniune nu numai cu Bisericile vecine, ci cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente acum în lume, cu cele care au fost de la început, cu cele care vor fi în viitor şi cu Biserica deja în slavă. Potrivit voinţei lui Hristos, Biserica e una şi indivizibilă, aceeaşi întotdeauna şi în orice loc. ambele noastre părţi mărturisesc în Simbolul niceo‑constantinopolitan că Biserica e una şi catolică. Catolicitatea ei îmbrăţişează nu numai diversitatea comunităţilor umane, ci şi unitatea lor fundamentală.
33. Este limpede, prin urmare, că în toate Bisericile locale trebuie mărturisită şi trăită una şi aceeaşi credinţă, că pretutindeni trebuie săvârşită aceeaşi unică Euharistie şi că în toate comunităţile trebuie să opereze aceeaşi slujire apostolică. O Biserică locală nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, deşi a trebuit întotdeauna „să dea la probleme noi răspunsuri potrivite bazate pe Scripturi şi în acord şi continuitate esenţială cu expresiile anterioare ale dogmelor” (Documentul Bari, nr. 29). De asemenea, o Biserică locală nu poate schimba printr‑o hotărâre unilaterală vreun punct fundamental privitor la forma slujirii bisericeşti, şi tot astfel nici o Biserică locală nu poate celebra Euharistia în separaţie voită de celelalte Biserici locale fără a afecta în mod serios comuniunea. În toate acestea e lezată legătura comuniunii înseşi — şi astfel însăşi fiinţa Bisericii.
34. Din pricina acestei comuniuni toate Bisericile reglementează prin canoane tot ce ţine de Euharistie şi Taine, slujire şi hirotonie, precum şi predania (paradosis) şi învăţătura (didaskalia) credinţei. Este limpede de ce în acest domeniu e nevoie de reguli şi norme disciplinare.
35. În cursul istoriei, atunci când se iveau probleme serioase care afectau comuniunea universală şi înţelegerea între Biserici — fie cu privire la interpretarea autentică a credinţei, fie la slujiri şi la relaţia lor cu întreaga Biserică, ori la disciplina comună pe care o cere fidelitatea faţă de Evanghelie — s‑a recurs la Sinoade Ecumenice. Ele erau ecumenice nu numai pentru că reuneau episcopi din toate regiunile şi îndeosebi pe cei ai celor cinci scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, potrivit vechii ordini (taxis), ci şi pentru că hotărârile lor doctrinare solemne şi formulele lor de credinţă comune, îndeosebi cele asupra unor puncte cruciale, sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi toţi credincioşii, pentru toate timpurile şi toate locurile. De aceea hotărârile Sinoadelor Ecumenice rămân normative.
36. Istoria Sinoadelor Ecumenice arată care anume trebuie privite drept caracteristicile lor speciale. Chestiunea trebuie studiată mai îndeaproape în dialogul nostru viitor ţinând seama de evoluţia structurilor ecleziale din ultimele secole în Răsărit şi în Apus.
37. Ecumenicitatea hotărârilor unui Sinod e recunoscută printr‑un proces de receptare fie lung, fie scurt, în care prin reflecţie, discernământ, discuţie şi rugăciune întregul popor al lui Dumnezeu recunoaşte în aceste hotărâri credinţa apostolică una a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeaşi, şi ai cărei învăţători (didaskaloi) şi păzitori sunt episcopii. Acest proces de receptare e interpretat în mod diferit în Răsări şi Apus potrivit tradiţiilor lor canonice specifice.
38. Conciliaritatea sau sinodalitatea implică, prin urmare, mult mai mult decât pe episcopii adunaţi; implică şi Bisericile lor. Episcopii sunt purtătorii şi glasul credinţei Bisericilor lor. Hotărârile episcopilor trebuie receptate în viaţa Bisericilor, îndeosebi în viaţa lor liturgică. Receptat ca atare, fiecare Sinod Ecumenic, în sensul deplin şi propriu al cuvântului, e o manifestare a comuniunii întregii Biserici şi o slujire adusă acestei comuniuni.
39. Spre deosebire de sinoadele diecezane şi regionale, un sinod ecumenic nu e o „instituţie”, a cărei frecvenţă să poată fi reglementată de canoane, ci mai degrabă un „eveniment”, un kairos inspirat de Duhul Sfânt Care călăuzeşte Biserica astfel încât aceasta să dea naştere în ea instituţiilor de care are nevoie şi care răspund naturii ei. Armonia între Biserică şi sinoade e atât de profundă încât chiar şi după ruptura între Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă ţinerea unor sinoade ecumenice în sensul strict al termenului, ambele Biserici au continuat să ţină sinoade ori de câte ori se iveau crize serioase. Aceste sinoade au reunit episcopii unor Biserici locale în comuniune cu Scaunul Romei sau, înţeleasă într‑un mod diferit, cu Scaunul Constantinopolului. În Biserica Romano‑Catolică unele din aceste sinoade ţinute în Apus au fost privite drept ecumenice. Această situaţie, care a obligat ambele aripi ale creştinătăţii să convoace sinoade proprii fiecăreia, a favorizat disensiuni care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie deci căutate mijloacele care vor permite restabilirea unui consens ecumenic.
40. În practica obişnuită, comuniunea universală a Bisericilor era menţinută în primul mileniu prin relaţii frăţeşti între episcopi. Aceste relaţii între episcopi, între episcopi şi protoi‑i lor, precum şi între protoi‑i înşişi în ordinea canonică (taxis) atestată de Biserica veche, întreţineau şi consolidau comuniunea eclezială. Istoria înregistrează consultările, scrisorile şi apelurile la scaunele mari, îndeosebi la cel al Romei, care toate exprimă într‑un mod viu solidaritate pe care o creează comuniunea (koinonia). Prevederi canonice cum sunt: includerea în diptice a numelor episcopilor principalelor scaune şi comunicarea de mărturisiri de credinţă celorlalţi patriarhi cu prilejul alegerilor sunt expresii concrete ale comuniunii (koinonia).
41. Ambele părţi sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite această ordine canonică (taxis) era recunoscută de toţi. Mai sunt de acord că Roma, Biserica care „prezidează în iubire”, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei (Către Romani, prolog), ocupă primul loc în această taxis şi, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul între patriarhi. Nu sunt de acord însă în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu.
42. Sinodalitatea la nivel universal exercitată în sinoade ecumenice implica un rol activ al episcopului Romei ca protos al episcopilor scaunelor mari în consensul episcopilor adunaţi. Deşi episcopul Romei n‑a reunit Sinoadele Ecumenice din primele secole, nici n‑a prezidat vreodată personal asupra lor, a fost cu toate acestea implicat îndeaproape în procesul luării deciziilor de aceste sinoade.
43. Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii — local, regional şi universal — primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului.
În ce priveşte primatul la diversele niveluri, dorim să afirmăm următoarele:
1. La toate nivelurile primatul e o practică ferm întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii.
2. În timp ce faptul unui primat la nivel universal e acceptat atât de Răsărit, cât şi de Apus, există diferenţe de înţelegere cu privire la modul în care trebuie exercitat, precum şi cu privire la fundamentele lui scripturistice şi teologice.
44. În istoria Răsăritului şi Apusului, cel puţin până în secolul IX, o serie de prerogative au fost recunoscute protos‑ului sau capului (kephale), întotdeauna în contextul sinodalităţii şi potrivit condiţiilor timpului, la fiecare din nivelurile bisericeşti instituţionalizate: în plan local, episcopului ca protos al diecezei lui faţă de prezbiterii şi poporul său; în plan regional, protos‑ului fiecărei mitropolii faţă de episcopii provinciei şi protos‑ului fiecăreia din cele cinci patriarhii faţă de mitropoliţii jurisdicţiei fiecăruia; iar în plan universal, episcopului Romei ca protos între patriarhi. Această distincţie de planuri nu diminuează egalitatea sacramentală a fiecărui episcop sau catolicitatea fiecărei Biserici locale.
45. Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor rămâne să fie studiată mai în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului „primului scaun” în ecleziologia de comuniune (koinonia) şi în lumina a ceea ce s‑a spus în textul de faţă despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal a Conciliilor Vatican I şi II? Sunt întrebări cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi.
46. Noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă, suntem convinşi că declaraţiile de mai sus despre comuniunea eclezială, sinodalitate şi autoritate reprezintă un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru şi oferă o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Suntem conştienţi că rămân să fie clarificate multe chestiuni dificile, dar sperăm ca, susţinuţi de rugăciunea lui Iisus: „Ca toţi să fie una…, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21) şi în ascultare de Duhul Sfânt, să putem construi pe baza acordului deja atins. Reafirmând şi mărturisind „un Domn, o credinţă şi un botez” (Ef 4, 5), dăm slavă lui Dumnezeu Sfânta Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Care ne‑a adunat împreună.
* Participanţii ortodocşi au simţit că e important să accentueze faptul că utilizarea în acest document şi în alte documente similare produse de Comisia mixtă a termenilor „Biserica”, „Biserica universală”, „Biserica indivizibilă” şi „Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înţelegerea de sine a Bisericii Ortodoxe drept „Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică” de care vorbeşte Crezul niceo‑constantinopolitan.
Aceeaşi conştiinţă de sine se aplică şi din punctul de vedere romano‑catolic: Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică „subzistă în Biserica Catolică” (Lumen Gentium 8), ceea ce nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale adevăratei Biserici sunt prezente şi în afara comuniunii catolice.
SURSA> Patriarhia Romana
Cercetand „atent” apoi felul cum se suprapun regiunile peste actuala impartire a mitropoliilor, observa ca teritoriul Mitropoliilor Olteniei, Banatului si Moldovei si Bucovinei concorda perfect cu noua impartire teritoriala. Nu acelasi lucru se intampla si in cazul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Bichir nu vede ce cauta teritoriul Episcopiei Buzaului si Vrancei in componenta regiunii Sud-Est, cu capitala la Constanta. De asemenea, doreste o „reparare istorica”, prin infiintarea Mitropoliei Dobrogei (presupun cu capitala la Constanta), „pentru a nu exista rivalitate între Galaţi şi Constanţa”. Dar cum ar arata o viitoare Mitropolie a Dobrogei fara judetele Galati si Braila (chiar Buzau si Vrancea, actuala regiune Sud-Est, sau eventual Ialomita si Calarasi), adica doar cu doua judete (Constanta si Tulcea), fiindca nu avem pana acum vreo mitropolie atat de mica dpdv al numarului de judete care o compun? In plus, ar imparti cantitativ simetric teritoriul actual al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei in doua parti egale, argument al simetriei cantitative care, desi nu este istoric, D-l Florian Bichir il foloseste mai departe pentru a justifica posibila organizare administrativa bisericeasca in Ardeal dupa modelul laic al regiunii Centru. De fapt, aici a vrut sa ajunga Bichir cu articolul sau.
In vederea lui, „soluţia pe care ar trebui să o ia şi Biserica” in cazul Mitropoliei Ardealului este tocmai alipirea judetelor Alba si Mures, adica „echilibrarea” simetrica teritoriala cu Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului *(6 judete de fiecare), forma regiunii Centru. Aduce in acest sens aminte de editorialul sau din Evz.ro *(19 februarie 2011), intitulat „Din nou despre Mitropolii„, in care propunea varianta aceasta care, dupa el, ar fi circulat „în înalte sfere religioase”.
Theologhia 
