RSS

Arhive pe etichete: catolic

Arhiepiscopul catolic pakistanez cere pedepsirea pastorului care a ars Coranul

Catholica.ro / 6 aprilie 2011

Lahore (Catholica) – Arhiepiscopul Lawrence Saldanha de Lahore a cerut guvernului SUA să ia măsuri împotriva pastorului creştin care a ars Coranul într-un protest din Florida.

Guvernul SUA vorbeşte despre libertatea religioasă, dar noi cerem să prevină astfel de acţiuni din partea unor extremiştilor sau a creştinilor fundamentalişti”, a afirmat preşedintele Conferinţei Episcopilor din Pakistan pentru Kirche in Not. “Pastorul ar trebui închis o perioadă”, a continuat prelatul. “Având în vedere efectele acţiunilor sale din lumea întreagă, ar trebui să fie sub control şi să înţeleagă răul pe care l-a făcut.”

La 20 martie, pastorul Terry Jones din Florida, al unei comunităţi neconfesionale de 50 de membri, a prezidat ceea ce a numit “Ziua de Judecare Internaţională a Coranului”, în cadrul căreia a fost arsă cartea. Clipul video publicat pe situl bisericii arată o carte udată cu kerosen căreia i s-a foc într-un cuptor de metal aflat în lăcaşul de cult. Ştirea a provocat proteste ample în nordul Afganistanului. Au fost ucişi cel puţin şapte membri din echipele ONU şi alte 24 de persoane în cadrul unor proteste din această ţară. Demonstraţii au fost organizate şi în Pakistan. Arhiepiscopul Saldanha nu a confirmat ştirea conform căreia evenimentul din Florida ar fi dus la atacuri recente împotriva asupra a trei biserici. A atestat însă sentimentele puternice ale musulmanilor. “Deşi nu au fost încă reacţii împotriva creştinilor, s-ar putea sfârşi totul prost”, a spus el. Bisericile din Pakistan beneficiază de câteva luni de măsuri sporite de protecţie: gărzi înarmate, blocuri de ciment, camere video de securitate şi saci de nisip plasate în zonă.

La 2 aprilie preşedintele Barack Obama a răspuns la gestul aprinderii Coranului, dar şi la violenţele ce au urmat. “Desacralizarea oricărui text sfânt, inclusiv a Coranului, este un act de intoleranţă extremă şi de fanatism”, a afirmat preşedintele american. “Dar a ataca şi ucide oameni inocenţi ca răspuns este revoltător şi un afront adus decenţei şi demnităţii umane.” Reverendul Jones a spus atunci când a ars Coranul că această carte, “luată ad litteram, conduce la violenţă şi activităţi teroriste, promovează rasismul şi prejudecăţile împotriva minorităţilor, împotriva creştinilor şi împotriva femeilor”. A declarat ulterior pentru BBC că nu se simte responsabil de uciderea celor din Afganistan. În septembrie anul trecut, pastorul de 58 de ani a anunţat că va arde Coranul în contextul comemorării atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. Personalităţi din toată lumea, inclusiv Papa Benedict al XVI-lea, i-au cerut să nu facă aşa ceva, şi atunci şi-a anulat planurile.

sursa>

http://www.catholica.ro/2011/04/06/arhiepiscopul-pakistanez-cere-pedepsirea-pastorului-ce-a-ars-coranul/

foto>

http://www.cathnewsusa.com/wp-content/uploads/2011/04/0405-pk-p.jpg

http://www.tdbimg.com/files/2011/04/04/img-110404-koran-burn-120_183040141750.jpg

http://www.digitaljournal.com/img/8/9/9/i/8/5/4/o/TerryJones.jpg

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Aprilie 11, 2011 în articole, citadela, diverse, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Pedeapsa Vaticanului pentru clericii pedofili: retragerea intr-o viata de rugaciune si penitenta, precum si acordarea de reparatii victimelor abuzurilor

Preot pedofil, „condamnat” la o viata de rugaciuni si penitenta

Ziare.com/ 19 februarie 2011

Un preot chilian pensionar, in varsta de 80 de ani, impotriva caruia o ancheta a justitiei pentru abuzuri sexuale asupra minorilor nu a avut urmari in 2010, a fost recunoscut culpabil de o ancheta a Vaticanului si condamnat la „o viata in rugaciuni si penitenta”, a anuntat – vineri – arhiepiscopul de Santiago, Ricardo Ezzati, citat de AFP.

„Pe baza elementelor colectate, reverendul Fernando Karadima Farina este declarat culpabil de delictele mentionate si in special de abuzuri asupra minorilor”, afirma comunicatul Congregatiei pentru Doctrina Credintei.

Tinand seama de varsta si de starea sanatatii reverendului, se considera oportun sa i se impuna culpabilului sa se retraga intr-o viata de rugaciune si penitenta si sa acorde reparatii victimelor abuzurilor sale„, a adaugat arhiepiscopul.

Karadima, fost formator de clerici, a fost acuzat in aprilie 2010 de cinci adulti – care ocupa in prezent ei insisi functii in Biserica Catolica chiliana – de abuzuri sexuale in urma cu 20 de ani, cand era preotul unei parohii cunoscute in Santiago.

Justitia chiliana deschisese o ancheta asupra acestui caz, una din cele 15 proceduri in curs in Chile pentru presupuse cazuri de pedofilie initiate impotriva membrilor clerului, dar a clasat dosarul fara urmari penale spre sfarsitul anului 2010. O curte de apel urmeaza totusi sa reexamineze dosarul in vederea redeschiderii anchetei.

Intre timp, arhiepiscopul de Santiago la vremea respectiva, Francisco Javier Errazuriz, transmisese un dosar Vaticanului, care si-a efectuat propria ancheta, iar concluziile acesteia au parvenit Bisericii chiliene luna trecuta.

Potrivit sanctiunii Vaticanului, comunicata de Monseniorul Ezzati, preotul Karadima nu mai poate ocupa vreo functie sacerdotala si nici sa se intalneasca cu persoane carora le-a fost formator sau ghid spiritual. In caz de contraventie, el poate fi exclus din cler.

sursa>

http://www.ziare.com/international/stiri-internationale/preot-pedofil-condamnat-la-o-viata-de-rugaciuni-si-penitenta-1076472

foto>

http://img.emol40.elmercurio.com/2011/02/18/File_201121813491.jpg

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 20, 2011 în articole, citadela, diverse, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Biserica Ortodoxa Rusa spune ca nu au existat noutati in discutiile Comisiei pentru dialog catolic-ortodox de la Viena

[Este interesant de observat strategia Patriarhiei Moscovei in acest joc al declaratiilor, culmea!, nu neaparat impotriva catolicilor, cum s-ar crede initial, ci impotriva Patriarhiei Ecumenice. De asemenea, nu neparat impotriva ecumenistilor, pentru pretuirea dogmelor Ortodoxiei, ci mai mult pentru suprematia in Ortodoxie *(participarea Bisericii Estoniene la intruniri si „A Treia Roma” – prietenii stiu de ce)…  Aveti mai jos un articol care arata destul de bine aceste lucruri. – dan.camen.]

Reuters – Faith World/ 29 septembrie 2010

Biserica Ortodoxa Rusa, prin vocea Mitropolitului Ilarion de Volokolamsk, a delcarat de curand ca nu a fost nicio “noutate/progres” înregistrat(ă) la intalnirea de saptamana trecuta de la Viena a Comisiei Internationale Mixte pentru Dialog Teologic Catolic-Ortodox, care s-a incheiat cu rapoartele celor doi co-presedinti, in care anuntau progrese promitatoare in legatura cu spinoasa problema a rolului papei in Biserica. Aceasta declaratie poate fi mult mai interesanta pentru ceea ce nu spune, decat pentru ceea ce afirma. Nu este inca clar care sunt afirmatiile despre care face referire Mitropolitul Ilarion, “ministrul de externe” al Patriarhiei Moscovei, atunci cand spune că, “spre deosebire de afirmatiile din presa, intrunirea Comisiei pentru dialog catolic-ortodox de la Viena nu a inregistrat niciun fel de progres [nicio noutate]”.

Care presa, insa, a raportat vreun progres? Nu ca as fi vazut. Este posibil ca Mitropolitul Ilarion sa se fi referit la precautele declaratii optimiste date la sfarsitul conferintei de presa de catre Mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergam si de catre Arhiepiscopul Kurt Koch, seful Oficiului pentru Unitatea Crestinilor din cadrul Vaticanului?

Ilarion a fost in Viena saptamana trecuta [la intrunirea Comisiei – n.m.], dar nu a fost prezent si la conferinta de presa de la sfarsitul acesteia. Mitropolitul Ioannis, care a vorbit pentru partea ortodoxa, face parte din Patriarhatul Ecumenic de la Istanbul, al carui intaistatator este liderul spiritual al Ortodoxiei, cu care Moscova pare sa concure pentru acest post de conducere. Acest lucru ar putea juca vreun rol [in acest joc al declaratiilor – n.m.]?

Problema discutiilor a constituit-o rolul papei in primul mileniu crestin, inainte de producerea Marii Schisme din 1054. La intrunirea Comisiei in 2007 de la Ravenna, partea ortodoxa a confirmat faptul ca papa, ca si episcop al Romei, a fost in mod traditional primul intre cei cinci patriarhi ai Bisericii primare. La conferinta de presa de la Viena cei doi co-presedinti au afirmat ca ortodocsii si catolicii ar putea ajunge in cele din urma sa se vada reciproc drept “biserici surori”, in cazul in care acestea s-ar pune de acord sa “traduca” acel rol traditional al papei intr-o intelegere moderna a modului in care bisericile stau in legatura una cu alta.

In declaratia sa, Mitropolitul Ilarion a spus: “pentru participantii ortodocsi este clar ca in primul mileniu jurisdictia episcopului Romei a fost exercitata doar in Vest, in timp ce in Est, teritoriile erau impartite intre cele patru patriarhate, astfel: Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim”.

“Episcopul Romei nu a avut in mod direct in Est nicio competenta, in ciuda faptului ca, in anumite cazuri, ierarhi din Est au apelat la el, ca la un arbitru, in diputele teologice. Aceste apeluri nu au fost, insa, sistematice si nu pot fi interpretate sub nicio forma in sensul ca episcopul Romei a fost vazut in Est ca fiind autoritatea suprema in intreaga Biserica Universala. Speram ca la urmatoarele intalniri ale Comisiei partea catolica sa fie de acord cu aceasta pozitie, care este confirmata de numeroasele dovezi istorice”.

La conferinta de presa de la Viena, Mitropolitul Ioannis nu a dat detalii cu privire la aceste puncte, deci nu este inca clar daca el dezaproba punctul de vedere al lui Ilarion. Kurt Koch a spus ca “unirea fara episcopul Romei (primatul papal – n.m.) este de neimaginat. Deoarece problema episcopului Romei [a primatului papal – n.m.] nu reprezinta doar o chestiune de organizare, ci si o problema teologica. Dialogul despre felul cum aceasta unire ar putea prinde contur trebuie sa fie continuat in mod intens”. Asta inseamna ca o sa mai fie de acum ani multi de discutii ale acestei Comisii, dar acest lucru nu pare sa contrazica mesajul lor ca au facut progrese.

Exista altceva in spatele “scenei” care l-a determinat pe Ilarion sa faca acesta declaratie? Poate o noua piatra de poticnire? Sau doar incearca sa-si impuna punctul de vedere, astfel incat vocea Bisericii Ortodoxe Ruse sa fie auzita? La ritmul acestor negocieri, ar putea dura ani de zile pana o sa aflam…

Tom Heneghan

trad.dan.camen.


sursa>

http://blogs.reuters.com/faithworld/2010/09/29/russian-orthodox-say-no-breakthrough-at-catholic-orthodox-talks-last-week/

foto>

http://mapage.noos.fr/heneghan/book/thbio1.html

http://www.daylife.com/photo/09sE8IJagvcl8?q=Pope+Benedict+XVI%2C+left%2C+AND+

Hilarion+Alfeyev%2C+Metropolitan+of+Volokolamsk%2C

http://www.daylife.com/photo/02W5bt59lfbdI?q=Hilarion+Alfeyev%2C+Metropolitan+of+Volokolamsk%2C+

chairman+of+the+Department+of+External+Church+Relations+AND+permanent+member+of

 
6 comentarii

Scris de pe Septembrie 30, 2010 în articole, diverse, Ecumenisme, teologie

 

Etichete: , , , , , , , , ,

No comment

~~~+~~~

Reverendul catolic ungur Zoltan Lendvai, de 45 de ani, facand cateva figuri cu un skateboard in fata bisericii pe care o pastoreste intr-un orasel aflat la granita cu Slovenia.

~~~+~~~

sursa>

http://www.telegraph.co.uk/news/picturegalleries/theweekinpictures/7956567/The-week-in-pictures-20-August-2010.html?image=7

 
3 comentarii

Scris de pe August 26, 2010 în citadela, diverse, Fara categorie, Videos

 

Etichete: , , ,

Documentul de la Ravenna. Comunicatul Patriarhiei Romane

Patriarhia Romana sigla

CÂND EPISCOPUL ROMEI  ERA ORTODOX,
ATUNCI ERA PRIMUL ÎNTRE PATRIARHI

COMUNICAT

Întrucât presa a prezentat în mod denaturat şi tendenţios documentul comun privitor la primat în Biserică, precizăm următoarele:

Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, care şi-a început activitatea în anul 1980, are scopul de a analiza aspecte ale învăţăturii de credinţă aflate în divergenţă între cele două Biserici, în vederea „restaurării comuniunii depline dintre cele două Biserici, bazată pe unitatea de credinţă, potrivit experienţei şi tradiţiei comune a Bisericii primare”. În măsura în care această Comisie ar găsi soluţiile necesare concilierii, ea nu are mandatul de a se pronunţa asupra posibilei uniri a celor două Biserici, decizia revenind, în ceea ce priveşte partea Ortodoxă, Sinodului Panortodox.

 Membrii Comisiei de dialog, întruniţi la Belgrad (septembrie 2006) şi Ravenna (octombrie 2007) au dezbătut rolul episcopului şi al sinoadelor în viaţa Bisericii, la nivel local, regional şi universal, documentul comun adoptat precizând următoarele: „Ambele părţi (n.n. cea ortodoxă şi cea romano catolică) sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite (până în 1054), această ordine canonică (taxis) (n.n. Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) era recunoscută de toţi. (n.n. Cele două părţi) mai sunt de acord că Roma, care potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei este Biserica care „prezidează în iubire” (Ep. Către Romani, prolog), ocupa primul loc în această ordine canonică (taxis) şi, prin urmare, episcopul Romei era primul (protos) între patriarhi. (n.n. Cele două Biserici) nu sunt de acord însă în ceea ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din prezent cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune care era deja înţeleasă în moduri diferite în primul mileniu” (paragraf 41 din Documentul întrunirii de la Ravenna).

 Delegaţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai Bisericii Romano Catolice nu au luat în discuţie şi nu au căzut de acord asupra faptului că episcopul Romei ar fi, în acest moment, primul între patriarhii lumii. Acest lucru ar fi imposibil, de vreme ce actualul episcop al Romei a şi eliminat, la începutul anului 2006, dintre titlurile sale pe cel de patriarh al Occidentului.
Primatul papal va fi luat în discuţie de această comisie în următoarele două etape: 2007-2009 „Primatul în primul mileniu creştin”; 2009-2011 „Primatul în cel de-al doilea mileniu creştin”.

† Petroniu Sălăjanul
Arhiereu Vicar al Episcopiei Oradiei,
Delegat al Bisericii Ortodoxe Române la dialogul teologic internaţional
între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică

 

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA

[Document sub embargo; poate fi publicat doar după 15 noiembrie]

Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii:

comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate

(Ravenna, 13 octombrie 2007)

Introducere

1. „Ca toţi să fie una. Precum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Cu în Tine, aşa şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21). Dăm slavă Dumnezeului Unu în Treime, Care ne‑a adunat pe noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, pentru a putea da în ascultare un răspuns comun acestei rugăciuni a lui Iisus. Suntem conştienţi că dialogul nostru reîncepe într‑o lume profund schimbată în ultimul timp. Procesele de secularizare şi globalizare, ca şi provocarea pusă de noile întâlniri între creştini şi credincioşii altor religii cer ucenicilor lui Hristos să dea o mărturie de credinţa, speranţa şi iubirea lor. Fie ca Duhul Domnului înviat să dea putere inimilor şi minţilor noastre pentru a da roadele unităţii în relaţiile dintre Bisericile noastre, ca să putem sluji împreună unitatea şi pacea întregii umanităţi. Fie ca Acelaşi Duh să ne conducă la exprimarea deplină a misterului comuniunii ecleziale, ca să‑l putem recunoaşte cu mulţumire ca pe un minunat dar făcut de Dumnezeu lumii, ca pe un mister a cărui frumuseţe iradiază îndeosebi în sfinţenia sfinţilor, la care suntem cu toţii chemaţi.

2. Urmând planul adoptat la prima sesiune de la Rodos (1980), Comisia mixtă şi‑a început lucrările abordând misterul Sfintei Treimi şi al Euharistiei. Ceea ce a făcut cu putinţă o mai adâncă înţelegere a comuniunii ecleziale, atât la nivelul comunităţii locale adunate în jurul episcopului ei, cât şi la nivelul relaţiilor dintre episcopi şi dintre Bisericile locale prezidate de fiecare dintre aceştia în comuniune cu Biserica una a lui Dumnezeu răspândită în întreaga lume (Documentul München, 1982). Pentru a clarifica natura comuniunii, Comisia mixtă a subliniat apoi relaţia existentă între credinţă, Taine — mai ales cele trei Taine ale iniţierii creştine — şi unitatea Bisericii (Documentul Bari, 1987). După care, studiind Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, Comisia a indicat limpede rolul succesiunii apostolice drept garanţia comuniunii (koinonia) întregii Biserici şi a continuităţii ei cu Apostolii în tot timpul şi în tot locul (Documentul Valaamo, 1988). Din 1990 şi până în 2000 tema principală discutată de Comisie a fost cea a „uniatismului” (Documentul Balamand, 1993; Baltimore, 2000), o temă căreia îi vom mai acorda atenţie şi în viitorul apropiat. Acum reluăm tema abordată în finalul Documentului Valaamo şi vom reflecta asupra comuniunii ecleziale, a sinodalităţii şi autorităţii.

3. Pe baza afirmaţiilor comune ale credinţei noastre trebuie să tragem acum consecinţele ecleziologice şi canonice care decurg din natura sacramentală a Bisericii. Întrucât Euharistia, privită în lumina misterului Treimii, constituie criteriul vieţii ecleziale ca atare, cum anume reflectă în mod văzut structurile ei instituţionale misterul acestei comuniuni (koinonia)? Întrucât Biserica una şi sfântă e realizată atât în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia, cât şi în comuniunea (koinonia) tuturor Bisericilor, cum anume manifestă viaţa Bisericilor această structură sacramentală?

4. Unitatea şi multiplicitatea, relaţia constitutivă pentru Biserică dintre Biserica una şi multele Biserici locale pune şi chestiunea relaţiei dintre autoritatea inerentă în orice instituţie eclezială şi  sinodalitatea (conciliaritatea) care decurge din misterul de comuniune al Bisericii. Întrucât termenii „autoritate” şi „sinodalitatea (conciliaritatea)” acoperă o zonă extrem de largă, vom începe prin a defini modul în care îi înţelegem.*

I. Fundamentele sinodalităţii (conciliarităţii) şi autorităţii

1. Sinodalitatea (conciliaritatea)

5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate derivă din cel de conciliu — concilium în latină, synodos în greacă — care desemnează în primul rând o adunare de episcopi în exerciţiul unei responsabilităţi anume. El poate fi însă luat şi într‑un sens mai cuprinzător cu referire la toţi membrii Bisericii (potrivit termenului slav sobornost). Prin urmare, vom vorbi întâi de toate de sinodalitatea (conciliaritatea) în sensul că în virtutea Botezului fiecare membru al Trupului lui Hristos îşi are locul şi responsabilitatea proprie în comuniunea (communio în latină, koinonia în greacă) euharistică. Sinodalitatea (conciliaritatea) reflectă misterul treimic şi îşi are temeiul ultim în acesta. Aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt 45), cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt „enumerate” fără însă ca desemnarea unei Persoane drept a „doua” sau a „treia” să implice vreo micşorare sau subordonare. În chip asemănător, şi între Bisericile locale există o ordine (taxis), care nu implică însă vreo inegalitate în natura lor eclezială.

6. Euharistia manifestă comuniunea (koinonia) trinitară actualizată între credincioşi drept unitatea organică a mai multor membre [ale unui corp], fiecare din ele având o harismă, o slujire sau o funcţie proprie necesare în varietatea şi diversitatea lor zidirii tuturor în Trupul eclezial unul al lui Hristos (cf. 1 Co 12, 4–30). Toţi sunt chemaţi, angajaţi şi socotiţi responsabili — fiecare într‑un mod diferit, dar nu mai puţin real — în realizarea comună a lucrărilor care fac prezente prin Duhul Sfânt slujirea lui Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). În acest mod se realizează în umanitate misterul comuniunii (koinonia) mântuitoare cu Sfânta Treime.

7. Întreaga comunitate şi fiecare persoană din ea e purtătoare a „conştiinţei Bisericii” (ekklesiastike syneidesis, cum o numeşte teologia greacă; sensus fidelium în terminologia latină). În virtutea Botezului şi Mirungerii sau Confirmării, fiecare membru al Bisericii exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. În acest sens, toţi credincioşii (nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinţa mărturisită la Botezul lor. Este învăţătura noastră comună că, primind „ungerea de la Cel Sfânt” (1 In 2, 20. 27), poporul lui Dumnezeu în comuniune cu păstorii lui nu poate greşi în chestiuni ce ţin de credinţă (cf. In 16, 13).

8. O sarcină specifică în vestirea credinţei Bisericii şi în clarificarea normelor de conduită creştină o au prin instituire dumnezeiască episcopii. „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt răspunzători de comuniunea în credinţa apostolică şi de fidelitatea faţă de exigenţele unei vieţi în acord cu Evanghelia” (Documentul Valamo, nr. 40).

9. Forma principală în care se exercită comuniune între episcopi sunt sinoadele (cf. Documentul Valamo, nr. 52). Aceasta deoarece „legătura cu comuniunea apostolică îi leagă împreună pe toţi episcopii legând episcopatul (episkope) Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Şi ei la rândul lor formează un colegiu înrădăcinat de Duhul în unicitatea dată «o dată pentru totdeauna» a grupului apostolic, martor unic al credinţei. Aceasta înseamnă nu numai că ei trebuie să fie uniţi între ei în credinţă, misiune, împăcare, ci şi că au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire faţă de Biserică” (Documentul München, III, 4).

10. Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii ţine de natura ei profundă. Cu alte cuvinte, ea este întemeiată în voinţa lui Hristos pentru poporul Său (cf. Mt 18, 15–20), chiar dacă realizările ei efective sunt în chip necesar determinate de istorie şi de contextul social, politic şi cultural. Astfel definită, dimensiunea sinodală a Bisericii poate fi găsită la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale — local, regional şi universal: la nivelul local al diecezei încredinţate episcopului; la nivelul regional al unui grup de Biserici locale cu episcopii lor care îl „recunosc pe primul (protos) dintre ei” (canonul 34 apostolic); şi la nivel universal, unde primii (protoi) din diversele regiuni împreună cu toţi episcopii conlucrează în cele ce privesc totalitatea Bisericii. Şi la acest nivel cei (protoi) trebuie să‑l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei.

11. Biserica există în multe şi diverse locuri care manifestă catolicitatea ei. Catolicitatea aparţine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserică locală e o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu una şi indivizibilă. Catolicitatea înseamnă aşadar a fi în comuniune cu Biserica una din toate timpurile şi din toate locurile. Iată de ce ruptura comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei.

2. Autoritatea

12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia aşa cum este ea descrisă în Noul Testament. Autoritatea Bisericii vine de la Domnul şi Capul ei, Iisus Hristos. Primind autoritatea Sa de la Dumnezeu Tatăl, Hristos a împărtăşit‑o după Învierea Sa prin Duhul Sfânt Apostolilor (cf. In 20, 22). Prin Apostoli ea a fost transmisă episcopilor, urmaşii lor, şi prin ei întregii Biserici. Iisus Hristos Domnul nostru Şi‑a exercitat autoritatea în diverse moduri prin care se manifestă în lume Împărăţia lui Dumnezeu până la împlinirea ei eshatologică (cf. 1 Co 15, 24–28): învăţând (cf. Mt 5, 2; Lc 5, 3), făcând minuni (cf. Mc 1, 30–34; Mt 14, 35–36), scoţând duhurile necurate (cf. Mc 1, 27; Lc 4, 35–36), iertând păcatele (cf. Mc 2, 10; Lc 5, 24) şi conducându‑i pe ucenicii Săi pe căile mântuirii (cf. Mt 16, 24). Potrivit poruncii primite de la Hristos (cf. Mt 28, 18–20), exerciţiul autorităţii proprii Apostolilor şi, după ei, episcopilor, include vestirea şi învăţătura evangheliei lui Dumnezeu, sfinţirea prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie, şi călăuzirea păstorească a celor ce cred (cf. Lc 10, 16).

13. Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, singurul Cap al Bisericii (cf. Ef 1, 22; 5, 23). Prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte de autoritatea Lui şi Biserica, Trupul Său (cf. In 20, 22–23). Autoritatea în Biserică are drept scop adunarea întregii umanităţi în Iisus Hristos (cf. Ef 1, 10; In 11, 52). Legată de harul primit în hirotonie, autoritatea nu e posesiunea privată a celor ce o primesc, nici nu e primită prin delegaţie de la comunitate; e mai degrabă un dar al Duhului Sfânt menit slujirii (diakonia) comunităţii şi niciodată nu e exercitat în afara ei. Exerciţiul ei include participarea întregii comunităţi, episcopul fiind în Biserică şi Biserica în episcop (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 66, 8).

14. Exerciţiul autorităţii în Biserică în numele lui Hristos şi în puterea Duhului Sfânt trebuie să fie în toate formele şi la toate nivelurile lui o slujire (diakonia) a iubirii, aşa cum a fost cea a lui Hristos (cf. Mc 10, 45; In 13, 1–16). Întrucât exprimă o autoritate dumnezeiască, autoritatea de care vorbim nu poate exista în Biserică decât în iubirea dintre cel care o exercită şi cei supuşi ei. Este, prin urmare, o autoritate fără dominaţie, fără constrângere fizică sau morală. Întrucât e o participare la exousia Domnului Celui răstignit şi înviat, Căruia I s‑a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28, 18), ea poate şi trebuie să cheme la ascultare. În acelaşi timp, din pricina Întrupării şi Crucii, ea se deosebeşte radical de cea a stăpânitorilor neamurilor şi a mai‑marilor acestei lumi (cf. Lc 22, 25–27). Chiar dacă autoritatea e încredinţată unor oameni care din pricina slăbiciunilor şi păcatului sunt ispitiţi să abuzeze de ea, totuşi prin însăşi natura ei identificarea evanghelică între autoritate şi slujire constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creştini a conduce înseamnă a sluji. Exerciţiul şi eficacitatea spirituală a autorităţii ecleziale sunt, prin urmare, asigurate de un consimţământ liber şi o conlucrare voluntară. În plan personal, aceasta se traduce în ascultare faţă de autoritatea Bisericii pentru a urma lui Hristos Care a rămas ascultător în iubire faţă de Tatăl până la moartea, şi încă moarte pe cruce (cf. Flp 2, 8).

15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi viu în comunitatea ucenicilor. Scriptura e Cuvântul revelat al lui Dumnezeu aşa cum l‑a identificat Biserica prin Duhul Sfânt prezent şi activ în ea în Tradiţia vie primită de la Apostoli. În inima acestei Tradiţii stă Euharistia (cf. 1 Co 10, 16–17; 11, 23–26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că ea este Cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică şi de Biserică, transmite Evanghelia mântuirii. Prin Scriptură, Hristos Se adresează comunităţii adunate şi inimii fiecărui credincios. Prin Duhul Sfânt prezent în ea Biserica interpretează autentic Scriptura potrivit nevoilor timpurilor şi locurilor. Practica permanentă a Sinoadelor de a întroniza Evangheliile în mijlocul adunării lor în acelaşi timp atestă prezenţa lui Hristos în Cuvântul Său — punctul necesar de referinţă pentru toate discuţiile şi deciziile lor —, cât şi afirmă autoritatea Bisericii de a interpreta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.

16. În Iconomia Sa dumnezeiască, Dumnezeu vrea ca Biserica să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esenţială ţin credinţa mărturisită şi Tainele săvârşite în succesiune apostolică. Autoritatea în comuniunea eclezială e legată de această structură esenţială: exerciţiul ei e reglementat de canoanele şi statutele Bisericii. Unele din aceste reglementări pot fi diferit aplicate potrivit nevoilor comuniunii ecleziale din diferitele timpuri şi locuri, cu condiţia ca structura esenţială a Bisericii să fie mereu respectată. Astfel, aşa cum comuniunea în Taine presupune comuniunea în aceeaşi credinţă (cf. Documentul Bari, nr. 29–33), tot aşa pentru a exista o comuniune eclezială deplină între Bisericile noastre trebuie o recunoaştere reciprocă a legislaţiilor canonice în diversitatea lor legitimă.

II. Tripla actualizare a sinodalităţii (concilarităţii) şi autorităţii

17. După ce am indicat fundamentee sinodalităţii şi autorităţii în Biserică şi am observat complexitatea conţinutului acestor termeni, trebuie să răspundem acum la următoarele întrebări: cum anume exprimă şi servesc elementele instituţionale ale Bisericilor misterul comuniunii (koinonia)? Cum anume exprimă structurile canonice ale Bisericilor viaţa lor sacramentală? În acest scop am distins între trei niveluri de instituţii ecleziale: cel al Bisericii locale adunate în jurul episcopului ei; cel al unei regiuni care cuprinde mai multe Biserici locale; şi cel al întregului pământ locuit (oikoumene), şi care îmbrăţişează toate Bisericile locale.

1. Nivelul local

18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde există o comunitate adunată în Euharistia prezidată nemijlocit sau prin preoţii săi de un episcop hirotonit legitim în succesiunea apostolică, care învaţă credinţa primită de la Apostoli şi stă în comuniune cu ceilalţi episcopi şi Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii şi acestei slujiri e acela de a aduna într‑o comuniune autentică de credinţă, rugăciune, misiune, iubire frăţească şi ajutor reciproc pe toţi cei care în Botez au primit Duhul lui Hristos. Această comuniune e cadrul în care se exercită întreaga autoritate eclezială. Criteriul exercitării ei este comuniunea.

19. Fiecare Biserică locală are misiunea de a fi prin harul lui Dumnezeu un loc în care e slujit şi cinstit Dumnezeu, în care e vestită Evanghelia, în care sunt săvârşite Tainele, în care credincioşii se străduiesc să uşureze suferinţele lumii şi în care fiecare credincios îşi poate afla mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5, 14–16), aluatul (cf. Mt 13, 33), poporul preoţesc al lui Dumnezeu (cf. 1 Ptr 2, 5. 9). Normele canonice care o conduc urmăresc asigurarea acestei misiuni.

20. În virtutea Botezului care l‑a făcut mădular al lui Hristos fiecare botezat e chemat potrivit darurilor Duhului Sfânt Unul să slujească în comunitate (cf. 1 Co 12, 4–27). Astfel, prin comuniunea în care toate mădularele sunt în slujba celorlalte, Biserica locală apare deja „sinodală” sau „conciliară” în structura ei. Această „sinodalitate” nu se arată doar în relaţiile de solidaritate, ajutor reciproc şi complementaritate pe care le au între ei diverşii slujitori hirotoniţi. Fireşte, prezbiteriul e consiliul episcopului (cf. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Trallieni 3), iar diaconul e mâna lui dreaptă (Didascalia Apostolilor 2, 28, 6), astfel încât, potrivit recomandării Sfântului Ignatie, totul să fie făcuT în simfonie (cf. Către Efeseni 6). Sinodalitatea îi implică pe toţi membrii comunităţii şi într‑o ascultare faţă de episcopul care e şi protos‑ul şi capul (kephale) Bisericii locale, ascultare cerută de comuniunea eclezială. În acord cu tradiţiile răsăriteană şi apuseană, participarea activă a laicilor, bărbaţi şi femei, a monahilor şi persoanelor cu voturi, se realizează în dieceză şi parohie prin multe forme de slujire şi misiune.

21. Harismele membrilor comunităţii îşi au originea în Duhul Sfânt Unul şi sunt menite spre binele tuturor. Acest fapt aruncă o lumină atât asupra exigenţelor, cât şi a limitelor autorităţii fiecăruia în Biserică. Nu trebuie să existe nici pasivitate, nici substituire de funcţii, nici neglijenţă ori dominaţie a nimănui de către altcineva. Toate harismele şi slujirile din Biserică converg în unitate sub slujirea episcopului aflat în slujba comuniunii Bisericii locale. Toţi sunt chemaţi să fie reînnoiţi de Duhul Sfânt în Sfintele Taine şi să răspundă în căinţă (metanoia) constantă, pentru ca astfel să fie asigurată comuniunea lor în adevăr şi iubire.

2. Nivelul regional

22. Întrucât Biserica îşi revelează catolicitatea în adunarea liturgică (synaxis) a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste într‑o comuniune cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială fundamentală, începând cu cele vecine, în virtutea răspunderii lor comune pentru misiune în regiunea lor (cf. Documentele München, III, 3 şi Valaamo, nr. 52 şi 53). Comuniunea între Biserici se exprimă în hirotonia episcopilor. Potrivit ordinii canonice, această hirotonie e conferită de trei sau mai mulţi episcopi sau cel puţin de doi (cf. canonul 4 Niceea), care acţionează în numele corpului episcopal şi al poporului lui Dumnezeu, ei înşişi primindu‑şi slujirea de la Duhul Sfânt prin punerea mâinilor în succesiune apostolică. Când acest lucru se săvârşeşte în conformitate cu canoanele, e asigurată comuniunea între Biserici în adevărata credinţă, Taine şi viaţa eclezială, precum şi comuniunea cu generaţiile anterioare.

23. O astfel de comuniune efectivă între mai multe Biserici locale, fiecare din ele fiind Biserica catolică dintr‑un loc anume, se exprima prin anumite practici: participarea episcopilor scaunelor vecine la hirotonia unui episcop pentru o Biserică locală; invitaţia adresată unui episcop dintr‑o altă Biserică de a concelebra la Liturghia (synaxis) Bisericii locale; invitaţia extinsă  credincioşilor acestor alte Biserici locale de a participa la masa euharistică; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotonii; şi oferirea de asistenţă materială.

24. Un canon primit atât în Răsărit, cât şi în Apus exprimă relaţia dintre Bisericile locale ale unei regiuni: „Episcopii fiecărui neam (ethnos) trebuie să‑l cunoască pe primul (protos) dintre ei şi să‑l socotească drept cap (kephale) şi să nu facă nimic fără avizul (gnome) lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără avizul (gnome) tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie (homonoia) şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (canonul 34 apostolic)

25. Această normă, care reapare în mai multe forme în tradiţia canonică, se aplică tuturor relaţiilor dintre episcopii unei regiuni, fie ei ai unei provincii, mitropolii sau patriarhii. Aplicarea ei practică poate fi găsită în sinoadele unei provincii, regiuni sau patriarhii. Faptul că întotdeauna componenţa unui sinod regional e în esenţă episcopală, chiar atunci când include şi alţi membri ai Bisericii, revelează natura autorităţii sinodale. Doar episcopii au vot deliberativ. Autoritatea unui sinod se bazează pe natura slujirii episcopale înseşi şi manifestă natura colegială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.

26. Un sinod implică participarea tuturor episcopilor unei regiuni. El este guvernat de principiul consensului şi armoniei (homonoia) însemnate de concelebrarea euharistică, precum este implicat de doxologia finală a mai sus‑citatului canon 34 apostolic. Cu toate acestea, în pastoraţia lui fiecare episcop e judecător şi responsabil înainte lui Dumnezeu pentru treburile diecezei lui (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 55, 21); el este însă păzitorul catolicităţii Bisericii sale locale şi trebuie să aibă grijă mereu să promoveze comuniunea cu celelalte Biserici.

27. De aici urmează că un sinod regional nu are vreo autoritate asupra altor regiuni bisericeşti. Dar schimbul de informaţii şi consultările între reprezentanţii mai multor sinoade sunt o manifestare a catolicităţii, precum şi a ajutorului reciproc şi iubirii ce trebuie să domnească între toate Bisericile locale spre mai marele folos comun al tuturor. Fiecare episcop e răspunzător pentru întreaga Biserică împreună cu toţi colegii săi în una şi aceeaşi misiune apostolică.

28. În acest fel mai multe provincii bisericeşti au ajuns să‑şi întărească legăturile de responsabilitate comună. Acesta a fost unul din factorii care dau naştere patriarhiilor din istoria Bisericilor noastre. Sinoadele patriarhale sunt guvernate de aceleaşi principii ecleziologice şi aceleaşi norme canonice valabile pentru sinoadele provinciale.

29. În secolele următoare atât în Răsărit, cât şi în Apus s‑au dezvoltat noi configuraţii de comuniune între Bisericile locale. În Răsăritul creştin au fost întemeiate noi patriarhii şi Biserici autocefale, iar în Biserica latină a apărut recent un anume mod de grupare a episcopilor: Conferinţele Episcopale. Acestea din urmă nu sunt din punct de vedere ecleziologic simple subdiviziuni administrative, ci exprimă spiritul de comuniune în Biserică, respectând totodată diversitatea culturilor umane.

30. Într‑adevăr, oricare ar fi contururile şi statutul ei canonic, sinodalitatea regională demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu e o comuniune de persoane sau Biserici locale tăiate de rădăcinile lor umane. Întrucât e o comuniune de mântuire şi întrucât această mântuire e „restaurarea creaţiei” (cf. Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor 1, 36, 1), ea îmbrăţişează persoana umană în tot ceea ce o leagă de realitatea umană creată de Dumnezeu. Biserica nu e doar o colecţie de indivizi; e făcută din comunităţi cu culturi, istorii şi structuri sociale diferite.

31. În gruparea de Biserici locale la nivel regional catolicitatea apare în adevărata ei lumină. Ea este expresia prezenţei mântuirii nu într‑un univers nediferenţiat, ci într‑o umanitate aşa cum a fost creată şi mântuită de Dumnezeu. În misterul mântuirii, natura umană e în acelaşi timp asumată în deplinătatea ei, cât şi vindecată de ceea ce a insuflat în ea păcatul prin autosuficienţă, orgoliu, neîncredere în alţii, agresivitate, gelozie, invidie, falsitate şi ură. Comuniunea (koinonia) eclezială e darul prin care întreaga umanitate e legată şi adunată la un loc în Duhul Domnului Cel înviat. Departe de a cădea în uniformitate, această unitate creată de Duhul cheamă şi astfel păstrează — şi, într‑un anume sens, sporeşte — chiar diversitatea şi particularitatea.

3. Nivelul universal

32. Fiecare Biserică locală e în comuniune nu numai cu Bisericile vecine, ci cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente acum în lume, cu cele care au fost de la început, cu cele care vor fi în viitor şi cu Biserica deja în slavă. Potrivit voinţei lui Hristos, Biserica e una şi indivizibilă, aceeaşi întotdeauna şi în orice loc. ambele noastre părţi mărturisesc în Simbolul niceo‑constantinopolitan că Biserica e una şi catolică. Catolicitatea ei îmbrăţişează nu numai diversitatea comunităţilor umane, ci şi unitatea lor fundamentală.

33. Este limpede, prin urmare, că în toate Bisericile locale trebuie mărturisită şi trăită una şi aceeaşi credinţă, că pretutindeni trebuie săvârşită aceeaşi unică Euharistie şi că în toate comunităţile trebuie să opereze aceeaşi slujire apostolică. O Biserică locală nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, deşi a trebuit întotdeauna „să dea la probleme noi răspunsuri potrivite bazate pe Scripturi şi în acord şi continuitate esenţială cu expresiile anterioare ale dogmelor” (Documentul Bari, nr. 29). De asemenea, o Biserică locală nu poate schimba printr‑o hotărâre unilaterală vreun punct fundamental privitor la forma slujirii bisericeşti, şi tot astfel nici o Biserică locală nu poate celebra Euharistia în separaţie voită de celelalte Biserici locale fără a afecta în mod serios comuniunea. În toate acestea e lezată legătura comuniunii înseşi — şi astfel însăşi fiinţa Bisericii.

34. Din pricina acestei comuniuni toate Bisericile reglementează prin canoane tot ce ţine de Euharistie şi Taine, slujire şi hirotonie, precum şi predania (paradosis) şi învăţătura (didaskalia) credinţei. Este limpede de ce în acest domeniu e nevoie de reguli şi norme disciplinare.

35. În cursul istoriei, atunci când se iveau probleme serioase care afectau comuniunea universală şi înţelegerea între Biserici — fie cu privire la interpretarea autentică a credinţei, fie la slujiri şi la relaţia lor cu întreaga Biserică, ori la disciplina comună pe care o cere fidelitatea faţă de Evanghelie — s‑a recurs la Sinoade Ecumenice. Ele erau ecumenice nu numai pentru că reuneau episcopi din toate regiunile şi îndeosebi pe cei ai celor cinci scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, potrivit vechii ordini (taxis), ci şi pentru că hotărârile lor doctrinare solemne şi formulele lor de credinţă comune, îndeosebi cele asupra unor puncte cruciale, sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi toţi credincioşii, pentru toate timpurile şi toate locurile. De aceea hotărârile Sinoadelor Ecumenice rămân normative.

36. Istoria Sinoadelor Ecumenice arată care anume trebuie privite drept caracteristicile lor speciale. Chestiunea trebuie studiată mai îndeaproape în dialogul nostru viitor ţinând seama de evoluţia structurilor ecleziale din ultimele secole în Răsărit şi în Apus.

37. Ecumenicitatea hotărârilor unui Sinod e recunoscută printr‑un proces de receptare fie lung, fie scurt, în care prin reflecţie, discernământ, discuţie şi rugăciune întregul popor al lui Dumnezeu recunoaşte în aceste hotărâri credinţa apostolică una a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeaşi, şi ai cărei învăţători (didaskaloi) şi păzitori sunt episcopii. Acest proces de receptare e interpretat în mod diferit în Răsări şi Apus potrivit tradiţiilor lor canonice specifice.

38. Conciliaritatea sau sinodalitatea  implică, prin urmare, mult mai mult decât pe episcopii adunaţi; implică şi Bisericile lor. Episcopii sunt purtătorii şi glasul credinţei Bisericilor lor. Hotărârile episcopilor trebuie receptate în viaţa Bisericilor, îndeosebi în viaţa lor liturgică. Receptat ca atare, fiecare Sinod Ecumenic, în sensul deplin şi propriu al cuvântului, e o manifestare a comuniunii întregii Biserici şi o slujire adusă acestei comuniuni.

39. Spre deosebire de sinoadele diecezane şi regionale, un sinod ecumenic nu e o „instituţie”, a cărei frecvenţă să poată fi reglementată de canoane, ci mai degrabă un „eveniment”, un kairos inspirat de Duhul Sfânt Care călăuzeşte Biserica astfel încât aceasta să dea naştere în ea instituţiilor de care are nevoie şi care răspund naturii ei. Armonia între Biserică şi sinoade e atât de profundă încât chiar şi după ruptura între Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă ţinerea unor sinoade ecumenice în sensul strict al termenului, ambele Biserici au continuat să ţină sinoade ori de câte ori se iveau crize serioase. Aceste sinoade au reunit episcopii unor Biserici locale în comuniune cu Scaunul Romei sau, înţeleasă într‑un mod diferit, cu Scaunul Constantinopolului. În Biserica Romano‑Catolică unele din aceste sinoade ţinute în Apus au fost privite drept ecumenice. Această situaţie, care a obligat ambele aripi ale creştinătăţii să convoace sinoade proprii fiecăreia, a favorizat disensiuni care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie deci căutate mijloacele care vor permite restabilirea unui consens ecumenic.

40. În practica obişnuită, comuniunea universală a Bisericilor era menţinută în primul mileniu prin relaţii frăţeşti între episcopi. Aceste relaţii între episcopi, între episcopi şi protoi‑i lor, precum şi între protoi‑i înşişi în ordinea canonică (taxis) atestată de Biserica veche, întreţineau şi consolidau comuniunea eclezială. Istoria înregistrează consultările, scrisorile şi apelurile la scaunele mari, îndeosebi la cel al Romei, care toate exprimă într‑un mod viu solidaritate pe care o creează comuniunea (koinonia). Prevederi canonice cum sunt: includerea în diptice a numelor episcopilor principalelor scaune şi comunicarea de mărturisiri de credinţă celorlalţi patriarhi cu prilejul alegerilor sunt expresii concrete ale comuniunii (koinonia).

41. Ambele părţi sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite această ordine canonică (taxis) era recunoscută de toţi. Mai sunt de acord că Roma, Biserica care „prezidează în iubire”, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei (Către Romani, prolog), ocupă primul loc în această taxis şi, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul între patriarhi. Nu sunt de acord însă în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu.

42. Sinodalitatea la nivel universal exercitată în sinoade ecumenice implica un rol activ al episcopului Romei ca protos al episcopilor scaunelor mari în consensul episcopilor adunaţi. Deşi episcopul Romei n‑a reunit Sinoadele Ecumenice din primele secole, nici n‑a prezidat vreodată personal asupra lor, a fost cu toate acestea implicat îndeaproape în procesul luării deciziilor de aceste sinoade.

43. Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii — local, regional şi universal — primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului.

În ce priveşte primatul la diversele niveluri, dorim să afirmăm următoarele:

1. La toate nivelurile primatul e o practică ferm întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii.

2. În timp ce faptul unui primat la nivel universal e acceptat atât de Răsărit, cât şi de Apus, există diferenţe de înţelegere cu privire la modul în care trebuie exercitat, precum şi cu privire la fundamentele lui scripturistice şi teologice.

44. În istoria Răsăritului şi Apusului, cel puţin până în secolul IX, o serie de prerogative au fost recunoscute protos‑ului sau capului (kephale), întotdeauna în contextul sinodalităţii şi potrivit condiţiilor timpului, la fiecare din nivelurile bisericeşti instituţionalizate: în plan local, episcopului ca protos al diecezei lui faţă de prezbiterii şi poporul său; în plan regional, protos‑ului fiecărei mitropolii faţă de episcopii provinciei şi protos‑ului fiecăreia din cele cinci patriarhii faţă de mitropoliţii jurisdicţiei fiecăruia; iar în plan universal, episcopului Romei ca protos între patriarhi. Această distincţie de planuri nu diminuează egalitatea sacramentală a fiecărui episcop sau catolicitatea fiecărei Biserici locale.

45. Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor rămâne să fie studiată mai în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului „primului scaun” în ecleziologia de comuniune (koinonia) şi în lumina a ceea ce s‑a spus în textul de faţă despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal a Conciliilor Vatican I şi II? Sunt întrebări cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi.

46. Noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă, suntem convinşi că declaraţiile de mai sus despre comuniunea eclezială, sinodalitate şi autoritate reprezintă un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru şi oferă o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Suntem conştienţi că rămân să fie clarificate multe chestiuni dificile, dar sperăm ca, susţinuţi de rugăciunea lui Iisus: „Ca toţi să fie una…, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21) şi în ascultare de Duhul Sfânt, să putem construi pe baza acordului deja atins. Reafirmând şi mărturisind „un Domn, o credinţă şi un botez” (Ef 4, 5), dăm slavă lui Dumnezeu Sfânta Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Care ne‑a adunat împreună.


* Participanţii ortodocşi au simţit că e important să accentueze faptul că utilizarea în acest document şi în alte documente similare produse de Comisia mixtă a termenilor „Biserica”, „Biserica universală”, „Biserica indivizibilă” şi „Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înţelegerea de sine a Bisericii Ortodoxe drept „Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică” de care vorbeşte Crezul niceo‑constantinopolitan.

Aceeaşi conştiinţă de sine se aplică şi din punctul de vedere romano‑catolic: Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică „subzistă în Biserica Catolică” (Lumen Gentium 8), ceea ce nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale adevăratei Biserici sunt prezente şi în afara comuniunii catolice.

SURSA> Patriarhia Romana

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 16, 2007 în articole, ecclesia, teologie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Papa la ortodocsi. Documentul de la Ravenna 8-14 oct 2007

 Mitropolit Kirill de Smolensk si Papa Benedict XVI

 Papa la ortodocsi 

am gasit un articol interesant, voi ce parere aveti despre el?

 

– Bisericile din Romania, Grecia, Cipru si Istanbul au semnat, impreuna cu Vaticanul, un document prin care sunt de acord sa discute primatul Sfantului Parinte

 

Bisericile catolica si ortodoxa au ajuns la un prim acord asupra definirii rolului Papei, intr-un document comun publicat joi, acesta fiind un mic pas pe drumul spre reconcilierea celor doua ramuri ale crestinismului, care se anunta „lung”, transmite Mediafax.

 

Initial stirea aparuta pe agentiile de presa din Romania afirma ca bisericile ortodoxe au recunoscut primatul Papei, unul dintre cele mai delicate subiecte de pe agenda dialogului ecumenic. In orice caz, chiar inceperea discutiilor privind primatul episcopului Romei – respectiv al Papei – fata de ceilalti inalti ierarhi constituie un prim pas tocmai inspre recunoasterea acestui primat. Documentul amintit a fost semnat in cursul intalnirii de la Ravena din 8-14 octombrie, insa in Romania timp de o luna de zile nu s-a discutat despre acest aspect in spatiul public.

 

Inceperea discutiilor

 

Pentru prima data de la schisma din 1054, ortodocsii si catolicii s-au angajat sa discute despre rolul arhiepiscopului Romei, adica al papei, a carui „suprematie” asupra celorlalti episcopi si patriarhi este oficial recunoscuta in document. Documentul a fost publicat simultan la Vatican, Istanbul, Atena si in Cipru si este fructul unei intalniri la nivel inalt care a avut loc la Ravena, in perioada 8 – 14 octombrie. Importanta documentului este insa redusa de faptul ca Patriarhia Moscovei, care reprezinta jumatate din ortodocsii lumii, nu l-a semnat.

 

Cardinalul Walter Kasper, presedintele Consiliului pentru Promovarea Unitatii Crestine, a declarat pentru Radio Vatican ca in documentul semnat cu reprezentantii bisericilor ortodoxe s-a cazut de acord „sa se discute despre nivelul universal al bisericii si bineinteles ca la nivel universal avem sinodalitate, dar si o autoritate – adica un primat care bineinteles ca in conformitate cu ierarhia vechii biserici este episcopul Romei”.

 

Romania, reprezentata de arhiereul Petronius

 

Parintele Constantin Stoica, purtatorul de cuvant al Bisericii Ortodoxe Romane a subliniat intr-o declaratie acordata ZIUA ca nu este vorba de recunoasterea primatului papal. „Nu are suport in realitate informatia respectiva. Este vorba de intalnirea de la Ravena a Comisiei pentru dialog a bisericilor ortodoxe si bisericii romano-catolice. Este un text care teologic are ca tema autoritate si conciliaritate. Nu este vorba acolo de recunoasterea Papei ca si primul intre patriarhi”, ne-a declarat parintele Stoica.

 

Biserica Ortodoxa Romana a fost reprezentata la aceasta intalnire de PS Petronius, arhiereu vicar la Oradea. „Exista acolo intr-adevar o mentiune, ca pentru progresul dialogului teologic trebuie puse in discutie aceste prerogative ale Papei, si anume infailibilitatea si primatul papal”, ne-a mai declarat parintele Stoica

Biserica Rusa respinge intelegerea

 

Biserica Ortodoxa Rusa a refuzat sa semneze documentul de la Ravenna, reprezentantii ei retragandu-se de la discutii. Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei si al intregii Rusii nu este foarte inclinat in a recunoaste primatul patriarhului de Constantinopol, Bartolomeu I, si, in acelasi timp, nu este de acord cu activitatea Vaticanului si a diocezelor catolice din fosta URSS.

 

Documentul de la Ravenna

 

Actul semnat la Ravenna cuprinde 46 de paragrafe, o adevarata foaie de parcurs, „road map”, care indica traseul, sau itinerariul temelor ce trebuie abordate si analizate foarte amanuntit in asa fel incat sa se poata declara depasite divizarile din trecut. Documentul descrie trei concepte fundamentale: comuniune ecleziala, conciliaritate, autoritate. Ambele parti recunosc faptul ca episcopul este conducatorul Bisericii locale si ca nimeni nu i se poate substitui. Ambele parti au pareri concordante cu privire la faptul ca „Biserica unica si sfanta” se realizeaza concomitent in fiecare Biserica locala, care slujeste euharistia, si in comuniunea tuturor bisericilor. Exista acord si cu privire la structurile Bisericii universale.

 

La nivel local, autoritatea este reprezentata de episcop. La nivel regional, un grup de mai multe Biserici recunosc in interiorul lor un rol „primordial” sau „primatul” uneia dintre acestea (de la „protos”, in greaca). Mai articulata este chestiunea nivelului global: expertii vor avea mult de muncit, fiindca documentul afirma ca pe plan universal „cei ce sunt primii in diferitele regiuni, impreuna cu toti episcopii, coopereaza in ceea ce priveste ansamblul Bisericii”. Iar in acest context se subliniaza ca „primii trebuie sa recunoasca cine este primul dintre ei”.

 

Articol realizat de George DAMIAN

 Sursa> ziarul Ziua 16.11.2007, foto X

de asemenea cititi si Catholica care prezinta acest document drept un „succes in dialogul catolico-ortodox”

 

 
4 comentarii

Scris de pe Noiembrie 16, 2007 în Dialoguri, ecclesia, Ecumenisme, religie, teologie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , ,