Miride de post> Sf. Cuv. Isaachie Marturisitorul, Dalmat si Faust

Miride de post

Sf. Cuv. Isaachie Marturisitorul, Dalmat si Faust

Cat este de dulce postul si pustia, dar mai dulce decat ele este marturisirea! Un pustnic alege sa fie marturisitor, iar un mirean sa fie postitor desavarsit. Pomenirea pe 3 august a Sf. Cuv. Isaachie Marturisitorul, Dalmat si Faust nu este deloc intamplatoare! Dar ce pot oferi acestia unei lumi care nu cunoaste pustia, ci doar pustiirea duhovniceasca si in care adevarul este amestecat adesea cu minciuna? Raspunsul… privind felul cum trebuiesc ierarhizate in viata prioritatile si cum se dobandeste prin osteneli echilibrul! Pe scurt, viata acestor cuviosi ingeamana sistematic nevointa si asprimea postului cu marturisirea adevarului.

Sf. Isaachie se bucura de cinstire in chip deosebit in Biserica noastra, purtand numele de “Marturisitorul” si avand doua date de praznuire: pe 30 mai, singur, si pe 3 august, impreuna cu Dalmat si Faust. Parasind pustia Sf. Ilie, in care se retrasese, acesta vine in capitala imperiului, Constantinopol, ca oarecand Sf. Grigorie Teologul, ca s-o salveze de erezie si sa-l faca pe imparat sa opreasca prigoana pe care o incepuse impotriva crestinilor, prin inchiderea si daramarea bisericilor ortodoxe din oras. Astfel, pe cand se pregatea acela de razboi cu gotii, de trei ori i-a iesit in cale, rugandu-l cu o singura cerere: sa redeschida bisericile ortodocsilor, fiindca altfel va pieri in razboi. Aruncat de imparat intr-o prapastie, el este ajutat de trei ingeri sa iasa din ea si, cu ultimele puteri ramase, iese a patra oara inaintea lui, tinand in mana fraiele calului aceluia, si zicandu-i pentru ultima data sa asculte de indemnul sau. Arian cu cugetul si orbit de cuvintele slugii sale, imparatul ignora sfatul si merge la razboi, unde pierde in fata gotilor si moare ars de viu intr-o sura de paie, alaturi de sluga sa ariana. Venind la tron Sf. Teodosie cel Mare si auzind de proorocia facuta de el raposatului imparat Valent, acesta il cinsteste pe sfant si reda ortodocsilor bisericile rapite, consfintind biruinta asupra arienilor. Un boier, cu numele Saturnin, care il avea de sfant pe batran, i-a ridicat o manastire la portile cetatii, induplecandu-l sa nu se duca iarasi la pustie, ci sa ramana aproape, langa el, ca un odor de mare pret. Iata cum viata de obste in secolele acelea crestine prinde radacini din cea pustniceasca si are un vadit caracter apologetic.

Sf. Dalmat, soldat de profesie si mirean cu vietuirea, a luat pe unul dintre fiii sai, Faust, si a mers la Sf. Isaachie ca sa deprinda nevointa calugareasca. Atat de mult s-a nevoit acesta, ca de mai multe ori a postit nemancand nimic timp de 30 de zile, iar manastirea in care se nevoise Sf. Isaachie i-a purtat apoi numele sau si a devenit un adevarat bastion al Ortodoxiei. Azi citim cum multi dintre sfintii sinaxarelor s-au nevoit acolo. La fel ca si invatatorul sau, acesta s-a dedicat luptei impotriva erzeiilor, mai cu seama cea a nestorienilor, care huleau pe Maica Domnului, mergand pana si la Sinodul al III-lea Ecumenic, unde toti ierarhii, impreuna cu imparatul, il cinsteau deopotriva si-l ascultau ca pe un om al lui Dumnezeu.

Intr-o lume în care excesele de orice fel devin obicei, Sf. Dalmat dovedeste echilibrul suprem prin postirea mai presus de fire si, in acelasi timp, marturisirea inteleapta a dreptei credinte. Initial soldat cu vietuirea, acesta s-a aratat, in cele din urma, strateg ceresc si podoaba a calugarilor. Socotesc ca s-a asezat in chip minunat praznuirea acestuia in zilele cand postim pentru Maica Domnului, fiindca a aparat-o neincetat peste tot atunci cand leii nestorieni racneau, hulindu-o fara tacere… Tacerea pustiei i-a desfatat auzul Sf. Isaachie, dar glasul lui Dumnezeu l-a manat catre pustia cetatii. Mai presus de orice acestui glas i-a dat prioritate, si ne arata noua azi Sfantul ca reperul in viata, pentru orice fel de activitate, este insasi constiinta noastra, care este glasul lui Dumnezeu in noi. Curajul cu care l-a infruntat pe imparat arata totodata dimensiunea profetica a monahismului. Impletirea armonioasa in viata a ostenelilor si a marturisirii noastre trebuie facuta totdeauna cu echilibru, care pentru noi este intotdeauna calea imparateasca!

dan.camen.

foto>

http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/august/icoane/08-03-sf_isachie_dalmat_faust.jpg

 

Intrarea Domnului in Ierusalim – Predica Sf. Ignatie Briancianinov

“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: 

iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu -”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit [felicitat -n.m.] de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov 

sursa>

http://www.voscreasna.com/72/despre-intrarea-domnului-in-ierusalim-sfantul-ignatie-briancianinov/

foto>

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2009/09/244-204.jpg

 

Ruinele unei biserici creştine medievale, descoperite în Cetatea din Alba Iulia

Mediafax.ro / 15 aprilie 2011

Arheologii din Alba Iulia au descoperit în timpul lucrărilor de reabilitare a zonei interioare a Cetăţii Vauban din municipiu ruinele unei biserici creştine medievale, specialiştii estimând că aceasta datează din secolul al X-lea şi ar putea fi cel mai vechi lăcaş creştin din oraş.

Arheologul Daniela Marcu Istrate a declarat, vineri, într-o conferinţă de presă, că ruinele au fost descoperite în faţa Catedralei romano-catolice din Alba Iulia în timpul unor lucrări de reabilitare a zonei interioare a Cetăţii Vauban. Ea a adăugat că ruinele aparţin unei biserici medievale timpurii care ar putea fi cel mai vechi lăcaş creştin din Transilvania şi în care ar fi slujit episcopul Hierotheus, care a avut misiunea de a creştina populaţia din această zonă, în jurul anului 950.

Potrivit sursei citate, arheologii nu au reuşit încă să stabilească cu exactitate vechimea bisericii, însă bănuiesc că biserica ar putea fi cea construită de principele Gyula, creştinat la Constantinopol şi întors în această zonă cu episcopul Hierotheus, dar nu exclud nici varianta ca lăcaşul de cult să fi fost ctitorit în jurul anului 1000 de regele Sfântul Ştefan.

„Putem spune, deşi nu am cercetat-o în întregime, că este un monument istoric de o valoare excepţională„, a afirmat Daniela Marcu Istrate.

Ea a spus că în perioada următoare vor continua lucrările de cercetare a zonei şi în urma acestora specialiştii în Evul Mediu vor reuşi să adune mai multe informaţii despre ruinele descoperite.

În aceeaşi zonă au fost descoperite şi 43 de morminte, care datează din jurul anului 1200.

În ultima perioadă, arheologii din Alba Iulia au descoperit, în timpul unor lucrări de reamenajare a zonei interioare a Cetăţii Vauban din municipiu, numeroase fragmente din vechiul castru roman al Legiunii a XIII-a Gemina.

Prima descoperire a fost făcută în apropierea Porţii a III-a a cetăţii, unde a fost găsită fundaţia uneia dintre barăcile soldaţilor romani din Legiunea a XIII-a Gemina.

O altă descoperire importantă a fost făcută în zona Porţii a IV-a a cetăţii, unde săpăturile de cercetare au scos la iveală un altar din perioada romană.

Totodată, arheologii au descoperit un templu roman dedicat zeiţei Nemesis, în incinta acestuia fiind găsite o statuetă a zeităţii, un basorelief şi un altar votiv.

De asemenea, echipele de cercetători au descoperit şi o porţiune din Via Principalis, din interiorul castrului Legiunii a XIII-a Gemina, peste care a fost construită fortificaţia actuală.

Cetatea din Alba Iulia a fost construită la începutul secolului al XVIII-lea, între anii 1714-1738, fiind considerată cea mai reprezentativă fortificaţie bastionară de tip Vauban din România.

Înainte de a se ridica fortificaţia de tip Vauban, pe acest loc au existat, începând cu anul 104, un castru roman, iar apoi o cetate medievală.

sursa>

http://www.mediafax.ro/cultura-media/ruinele-unei-biserici-crestine-descoperite-in-cetatea-din-alba-iulia-8161366/

foto>

http://www.hieronymus.ro/images/cont_11.jpg

http://cimec.files.wordpress.com/2010/05/albaiulia.jpg