Preluare de la Pelerin Ortodox
Revista “Neskoutchny Sad” (jurnalist Anna Paltcheva) a obţinut un interviu cu părintele Gabriel Bunge (1) :
– NS: V-aţi convertit la Ortodoxie, şi aceasta la o vârstă foarte înaintată. Nu de multe ori astfel de decizii sunt luate aşa de târziu în viaţă. Convertirea a avut loc la Moscova, la sfârşitul lunii august a anului trecut. Ea a ridicat o mare agitaţie printre catolici. Spuneaţi că această hotărâre s-a copt (a dăinuit) în dumneavoastră de-a lungul întregii vieţi. Sunteţi un teolog, un patrolog cunoscut, un pustnic. Povestiţi-ne despre această evoluţie.
– GB: Încă de la naştere m-am lovit de drama divizării creştinătăţii: tatăl meu era protestant, mama mea catolică. Am fost botezat în Biserica Romei. La vârsta de 21 de ani am decis să depun voturile monahale, dar tatăl meu s-a opus. Am studiat apoi la Facultatea de Filosofie şi am plecat să petrec două luni în Grecia, cu nişte prieteni. Acela a fost momentul când am găsit Biserica Ortodoxă. În Atena am început să discutăm cu studenţii greci de la Facultatea de Teologie care ne-au primit. I-am spus unuia dintre ei, care a devenit mai târziu un renumit teolog: “Îmi place totul la voi, totul este frumos, cu excepţia unui singur lucru: sunteţi despărţiţi de noi.” El a răspuns: “Nu, te înşeli, voi sunteţi cei despărţiţi de noi !”
Acest răspuns a fost un adevărat şoc pentru mine. Aparţineam Bisericii Catolice, precum cei peste un miliard de adepţi. Îi cunoşteam pe protestanţi. Iată că întâlneam ceva cu totul nou. Ştiam că Biserica Greacă a fost fondată de apostolul Pavel şi, prin urmare, nu era justificată învinuirea de a se fi îndepărtat de Biserica Romei. Această conversaţie a stârnit în mine un întreg proces de raţionamente. În cele din urmă, am devenit călugăr. În primă fază, într-o mănăstire benedictină din Germania. Curând, fraţii au observat devotamentul meu faţă de tradiţia orientală. Abatele, nu fără regret, m-a transferat apoi la Chevetogne, Belgia, într-o mănăstire benedictină de rit oriental. Gândurile mele se adânceau, citeam, studiam istoria separării Bisericilor. Doar o reîntoarcere la rădăcinile noastre comune poate determina o apropiere. Într-adevăr, Biserica în unire a existat în trecut şi asta pentru mai mult de un mileniu. Într-un sens anume, Ea există mereu, întrucât perioada unităţii nu fost uitată. Să sperăm că vom putea regăsi acest numitor comun, şi nu sunt singurul care crede acest lucru.
Motivul pentru care m-am decis să devin ortodox la o vârstă destul de târzie este trist, cu siguranţă neplăcut pentru urechile catolicilor. Am ajuns la concluzia amară că reconcilierea este cu totul imposibilă la nivelul structurilor şi ierarhiilor. Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Orientul şi Occidentul se îndepărtează unul de altul de-a lungul secolelor. Nu încerc să acuz pe nimeni, deoarece este greu să identifici vinovaţi. Nu este vorba decât de lucruri care au avut loc în istorie. Atunci când am realizat imposibilitatea de a împăca Bisericile, am decis că singurul lucru care-mi mai rămâne de făcut este să mă convertesc. La nivelul meu personal, reconcilierea trebuia să se facă.
M-am rugat foarte mult, m-am gândit, am făcut însemnări. Nu doream decât să fac voia lui Dumnezeu. Repetam fără încetare în rugăciunile mele: “Dacă este împotriva voinţei Tale, dă-mi un semn, căci Tu eşti în măsură să mă împiedici a o face!”
Ne-am întâlnit odată la Milano cu Episcopul Ilarion Alféev. I-am împărtăşit gândurile. Pentru mine a fost ca un balon de probă, vroiam să aflu reacţia lui. Mi-am spus că voia Dumnezeu se va împlini. Urmarea a venit de la sine: iată-mă cu voi, în Rusia, şi sunt fericit să fiu aici.
– NS: Între timp, site-urile şi presa catolică spun despre dumneavoastră că sunteţi un trădător.
– GB: Slavă lui Dumnezeu, nu am internet şi deci nu ştiu ce spun oamenii. Acest lucru nu mă interesează deloc. Din naivitate, eram sigur că acest eveniment va trece neobservat; a fost cu totul altfel. Iată, au trecut cincizeci de ani în care mi-am respectat voturile, treizeci de ani am trăit într-un schit izolat. Întreaga lume era împotriva mea atunci când am vrut să mă fac călugăr: tatăl meu era un om de ştiinţă celebru, mediul în care m-am născut, toţi prietenii mei din copilărie şi din tinereţe, toţi au fost împotriva mea, nimeni nu m-a susţinut.
Cu excepţia îndrumătorului meu spiritual, un bătrân, abate al unei mănăstiri. De cele mai multe ori nu trebuie să te aştepţi la o aprobare în unanimitate atunci când iei decizii majore.
Nu-mi imaginam, că odată devenit ortodox, vor exista reacţii atât de virulente. Nu am nimic – am mai spus asta – împotriva catolicilor. Pur şi simplu, eu cred în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Hristos va reda unitatea Sa Bisericii, unire pe care noi înşine n-o putem realiza. Ce s-a întâmplat cu mine este un fel de prevestire a ceea ce se va întâmpla, chiar şi într-o altă lume.
– NS: Acum treizeci de ani aţi părăsit mănăstirea pentru a trăi ca pustnic în Alpii elveţieni. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră?
– GB: Am văzut în Rusia numeroase locuri unde aş fi rămas cu plăcere. Mă gândesc la Mănăstirea Valaam. Călugării m-au primit acolo ca frate. Am petrecut o zi cu pustnicii, făcând o nevoinţă duhovnicească. Aveam sentimentul că am găsit ceea ce căutasem de-a lungul întregii mele vieţi. Dar am revenit în schitul meu din Elveţia.
– NS: Dacă v-aţi decide să vă schimbaţi locul, ce se va întâmpla cu fiii duhovniceşti ai dumneavoastră? Cine va avea grijă de ei?
– GB: Nu am vreo turmă în adevăratul sens al cuvântului. Primesc o mulţime de vizitatori în schitul meu, vin să se mărturisească sau să vorbească cu mine. Nu-mi asum în ceea ce-i priveşte nici o răspundere pastorală. Rareori plec din schit.
– NS: Cu toate acestea, decizia va fi percepută ca ceva foarte grav de către cei care veneau la dumneavoastră?
– GB: Da, fără îndoială. Dar niciodată n-am făcut vreun secret din convingerile mele. Cel puţin jumătate din aceşti oameni vor spune: “La asta ne aşteptam de mult timp”. Doi episcopi ortodocşi, pe care îi cunoşteam de ceva vreme, m-au întâlnit recent în Rusia şi mi-au spus: “Ai fost întotdeauna unul dintre noi. Acum ne împărtăşim din acelaşi potir”. Exact la asta am aspirat. În toate cărţile mele, am tradus şi comentat texte care datau toate din primul mileniu, adică dinainte de separarea Bisericii. Papa Benedict al XVI-lea cunoaşte bine Ortodoxia şi se referă deseori la ea. Din păcate, de multe ori predică în deşert. Într-unul din discursurile sale din anii şaptezeci viitorul papă spunea că, dacă bisericile s-ar uni, Roma n-ar mai avea dreptul de a pretinde mai mult decât a avut în primul mileniu. Ar fi suficient pentru a menţine unitatea. Un ortodox, eu de exemplu, ar trebui să răspundă: “Foarte bine, să revenim atunci la statutul din primul mileniu.” Dar eu nu cred că acest lucru e posibil acum. Biserica Catolică există în întreaga lume, dar ea nu este deloc aceeaşi în America, Africa şi Europa. Au tendinţe diferite, uneori contradictorii şi nu comunică între ele. Dacă unele ar accepta această revenire la primul mileniu, altele ar refuza.
– NS: Spuneţi că ortodocşii sunt mult mai rezervaţi în relaţiile cu catolicii decât invers.
– GB: În 1961, când m-am dus în Grecia, profesorii mei de la Universitatea din Bonn m-au avertizat să nu intru în contact cu ortodocşii: “Ei sunt schismatici, să nu ai vreun contact cu ei.” De asemenea, am încercat tot posibilul să nu mă compromit. Dar ştiţi că nici un ortodox nu va chema vreun catolic să se împărtăşească cu el. Un stareţ ortodox a venit la mine la sfârşitul unei liturghii, pe când eu stăteam în spatele bisericii, şi mi-a pus în mână o bucată de anafură.
Iar astăzi vedem catolici îndepărtaţi de parohiile ortodoxe. Conciliul Vatican II este cel care a schimbat totul. Biserica Catolică şi-a declarat atunci o politică de deschidere spre întreaga lume, nu numai în ceea ce priveşte Ortodoxia. Catolicii se arată foarte prietenoşi cu noi. În Lugano, oraşul meu, comunitatea ortodoxă sărbătoreşte Paştele în catedrala catolică, pentru că biserica ei nu i-ar putea cuprinde pe toţi credincioşii. În aproape fiecare cămin catolic din Elveţia sau Franţa putem vedea icoane. Toţi ascultă cântări ortodoxe.
Ceea ce e important este urmarea Conciliului Vatican II: o perioadă de secularizare a societăţii. Am putea vorbi de o “protestantizare” a catolicismului. Este tocmai acest spirit protestant care-i sperie pe ortodocşi. Este aici această tendinţă, în sânul Bisericii Romei, care stă la originea schimbării de atitudine faţă de ortodocşi. Am fost martor la această schimbare de atitudine. Dar eu nu sunt aşa de bătrân. Relaţiile dintre cele două Biserici s-au schimbat adesea în timp. Au fost perioade de “coexistenţă paşnică”, urmate de perioade de activism prozelitist din partea catolicilor. Ortodocşii răspund cu o poziţie defensivă. Este un fel de mişcare a pendulului.
Numai de la Cel Preaînalt ne va veni răspunsul.
(Traducere rom. – Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: Revista “Sad Neskoutchny”)
___________________
(1) Ieromonahul Gabriel Bunge s-a născut în 1940 în Köln. În 1963 el a devenit călugăr benedictin, preot în 1973. Doctor în Filosofie şi în Teologie. Patrolog, specialist în Avva Evagrie Ponticul. Din 1980 a trăit ca pustnic în Elveţia, în schitul Sfânta Cruce. În august 2010 a intrat în Biserica Ortodoxă Rusă.
___________________
sursa>
foto>
Theologhia 