DREPTUL DE A FI SUPRAVEGHEAŢI –
TRĂIM ÎN SOCIETATEA BIG BROTHER?
[Am preluat toate cele 7 articole dedicate acestei teme de catre cei de la Dilema Veche (Anul VI, nr. 269 – 09 aprilie 2009), felicitandu-i pentru faptul ca s-au preocupat in mod special de acest lucru intr-un numar al revistei lor. Nadajduiesc ca si ceilalti intelectuali ai patriei sa faca acelasi lucru. – dan.camen.]
Pe cîţi GB încape viaţa unui om?
Primul lucru pe care îl fac în fiecare dimineaţă este să-mi verific cele trei adrese de email – una personală şi două de serviciu. Trimit pe zi, în medie, 15 email-uri şi primesc alte 30, pe care le citesc, fără să le pun la socoteală pe cele care iau, by default, drumul coşului de gunoi – imposibilele spam-uri sau junk-uri. Cum petrec mult timp online, nu de puţine ori m-am întrebat ce se întîmplă cu datele mele personale şi unde, mă rog, pot ajunge ele în cursul unei zile. Mai nou, datele de identificare ale email-urilor şi ale altor tipuri de conversaţii online (cele pe messenger, de exemplu) ajung la furnizorii de servicii electronice, care va să zică, în grija provider-ilor de Internet.
Aceştia ştiu în orice moment data şi ora la care am trimis un mesaj electronic şi destinatarul căruia îi este adresat. Chiar şi numele, adresa de domiciliu, browser-ul pe care l-am utilizat şi adresa IP au aceeaşi destinaţie.
De plăcere sau forţată de împrejurări, dau cel puţin 20 de telefoane pe zi. Cei patru furnizori de telefonie mobilă şi fixă cu care am de-a face vor şti în orice moment cîte telefoane am efectuat în reţeaua lor, numerele de telefon pe care le-am apelat, ziua, data şi ora acestor convorbiri. Nu se vor lega însă şi de conţinut – legea spune că furnizorii de servicii electronice şi de telefonie mobilă şi fixă nu au voie să reţină şi să stocheze conţinutul email-urilor, al sms-urilor, al conversaţiilor telefonice etc., ci doar datele de identificare ale acestor metode de comunicare. Mă întreb dacă nu cumva, „la cerere”, locul în care mă aflu sau direcţia spre care mă îndrept nu ar putea fi detectate chiar şi atunci cînd cele două telefoane mobile din dotare stau liniştite în poşetă…
Cum sînt de modă veche şi prefer banii cash, folosesc rar card-ul, cînd vreau să scot bani sau cînd, neavînd un bancomat în preajmă, sînt nevoită să fac plăţi POS. De fiecare dată însă ştiu sigur că cineva, undeva ar putea să facă un raport complet care să includă semnalmentele mele, locul, data, ora tranzacţiei şi suma utilizată. Unde şi cum ne folosim banii nu mai reprezintă de mult un secret.
Aproape în fiecare zi merg cu metroul şi cu mijloacele de transport în comun. De fiecare dată trebuie să validez un card de călătorie pe care figurează numele meu şi primele şapte cifre din CNP. Mă întreb ce se întîmplă în momentul în care pe micul ecran al aparatului apar cuvintele „card validat, valabil pînă la data de…” – cine va şti în ce zi, la ce oră şi unde am fost? În staţii, în autobuze, în tramvaie, pe culoarele de acces la metrou şi pe peroane sînt camere de luat vederi. Vigilente, atente la semnalmente, ştiu oricînd unde am urcat, unde am coborît şi cum m-am comportat în timpul călătoriei. Nimic nou; Marea Britanie bate recordul în materie, fiind ţara cu cele mai multe camere de luat vederi amplasate în locuri publice – peste patru milioane estimate în 2002, deşi se crede că numărul este mult mai mare. În metroul londonez, de exemplu, funcţionează în jur de 8500 de camere, în staţii – 1600, iar în autobuze – aproximativ 60.000.
Am mers într-o zi la o bancă pentru a plăti o taxă de alimentare a unui card. De la intrare şi pînă în biroul către care m-a direcţionat agentul de pază am numărat nu mai puţin de zece camere de luat vederi şi tot atîţia senzori de detectare a mişcării. Nu am scăpat de ele nici mai tîrziu, în decursul aceleiaşi zile, cînd am mai trecut, în ordine, pe la o clinică, un magazin de electrocasnice, un supermaket şi… culmea, o piaţă agro-alimentară.
Sub diverse forme, sînt „imortalizată”, pe zi, de cel puţin 40 de ori. Faceţi o socoteală; sînt curioasă – dvs. ce vă iese? E clar că supravegherea va fi din ce în ce mai mare. Se va ajunge ca în orice context public, dar şi privat, să fim supravegheaţi, înregistraţi şi stocaţi sub formă de arhivă digitală. Pentru a împiedica acţiunile antisociale, terorismul, infracţiunile contra siguranţei naţionale şi crima organizată. Teoretic, pentru că proba contrarie, care să combată discuţiile cu privire la măsurile represive de control, la drepturile la intimitate şi viaţă privată, încă nu s-a materializat. Pentru că tot e la modă şi se poartă, propun un „top” al celor mai arhivate persoane. Viaţa căruia dintre noi are mai mulţi şi mai mulţi GB? Şi de ce? Teoretic, dar şi practic!
(R. T.)
sursa>
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=269&cmd=articol&id=10384
~~~+~~~
Piedica emoţională
Există cîteva trucuri verificate în tranziţia socio-politică autohtonă care ajută decisiv la demersuri de ridiculizare sau de îngropare a unor teme cu adevărat importante. Toate au de-a face, într-un fel sau altul, cu emoţia. Luate împreună, ele alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi o periculoasă şi manipulantă „piedică emoţională”. Voi face referire în acest text doar la trei dintre ele, în contextul discuţiilor – majoritatea, din punctul meu de vedere, false dezbateri publice – despre cum s-ar putea concretiza în viitorul imediat şi mediu ideea de „supraveghere” şi, implicit, aceea de control.
Reactivarea mitului trecutului recent teribil şi readucerea în prim-plan a înspăimîntătoarei fantome a Securităţii
Deşi mitul e, ca regulă, „dincolo de adevăr şi de fals”, trecutul relativ recent – cel care desemnează perioada comunistă a României – e cu adevărat îngrozitor. La fel, „braţul înarmat şi murdar al regimului comunist” – aşa cum a fost denumită Securitatea inclusiv în studiile politice – a fost o instituţie terifiantă, indubitabil terifiantă. În legătură cu aceste două afirmaţii, există un „consens destul de larg” la nivelul opiniei publice româneşti, aşa încît, atunci cînd apare o problemă sensibilă cum e aceea a controlului (de pildă, prin intermediul filtrelor drastice de la aeroport sau, mai nou, prin paşapoartele biometrice), aşezarea în prim-planul agendei publice a acestor neîncheiate şi neexorcizate poveşti de istorie recentă a României temperează semnificativ sau anulează un început de dezbatere serioasă. E interesant de observat că, în momentele de acalmie publică, cei care se folosesc cu precădere de asemenea „bombe nucleare emoţionale” relativizează mult perspectiva sumbră pe care o propun în mod repetat şi chiar impun în termeni absoluţi şi nenegociali în momente excepţionale. Cunoaşteţi, spre exemplu, formulele: „au fost şi securişti buni!”, „nu am murit”, „ne-am descurcat noi cumva”, „au fost şi securişti patrioţi”, „turnătoria avea adesea raţiuni înalte” etc. etc.
Cultivarea, în mass-media, a opiniilor oamenilor „cu experienţă” în detrimentul celor „cu expertiză”
A avea experienţă nu e în sine un defect; poate fi însă aşa, dacă prin „om cu experienţă” înţelegem suma acelor calităţi pe care le posedă cineva care a lucrat în interiorul sau în imediata apropiere a laboratoarelor sociale de fabricare a omului nou socialist-comunist şi care perpetuează şi acum reflexele dobîndite acolo. Nu e obligatoriu – mă grăbesc să adaug, pentru a nu fi citit într-un sens tare şi pentru a nu fi înţeles greşit – ca lucrurile să stea automat aşa. Totuşi, există covîrşitor de multe indicii că oameni cu mintea formată şi deformată în aparatul de partid/propagandă/ Securitate au dovedit suficient de multă fidelitate faţă de matricea intelectuală cu care au fost amprentaţi încît să nu fim suspicioşi faţă de ei. Ei bine, o parte dintre oamenii aceştia sînt rulaţi de mass-media sau conduc mass-media (fie şi prin intermediari); producţia de discursuri care afirmă teama şi care produc teamă reprezintă un exerciţiu de rutină pentru ei. Doar ignoranţa şi prostia nu mai sînt – decît în mod excepţional – explicaţii pentru seria de dezbateri emoţionale, nu de puţine ori isterice pe care le putem privi la televizor sau – nu chiar aşa de rar – chiar citi în presă. Oamenii cu experienţă (doar cu „experienţă”) de la noi se disting uşor de oamenii „cu expertiză” – primii produc sau denunţă temeri, panici colective; ceilalţi obişnuiesc să discute calm inclusiv despre chestiuni urgente şi presante, nu se feresc – dimpotrivă – să facă uz de înlănţuiri logice coerente. Primii folosesc şi atacă emoţia; ceilalţi, de regulă, „atacă” intelectul, raţiunea, logica şi, în fond, bunul-simţ.
Senzaţionalismul
Sfîrşitul tranziţiei nu e suficient să fie doar „interesant”; el trebuie să fie de-a dreptul senzaţional. Să arunce în capul celor care îl trăiesc, ca o cascadă, tone de news alert-uri şi de breaking news-uri, să răscolească viscere, să frisoneze, să inducă fibrilaţii, să captiveze, să năucească, să impresioneze, să stoarcă (lacrimi, dacă se poate!) etc. etc. A, şi să nu uit: să îngrozească! Ideea unei scanări a ochiului în aeroporturi îngrozeşte! La fel aceea a unei discrete (deşi, inexistente, sic!) camuflări a „cifrei diavolului” într-un paşaport biometric! Nu e chiar confortabilă o supraveghere cu camera video! Un chestionar la bancă a cărui completare echivalează cu transcrierea unei jumătăţi de roman scurt poate fi o sursă semnificativă de stres! Toate acestea, repetate şi îngroşate, pot să îngrozească.
Şi totuşi… Citez: „Paşaportul electronic românesc nu conţine acest cod de bare. Există un cip şi o antenă. Pe fila informatizată sînt tipărite datele titularului, fotografia, mai multe tipuri de fotografie, avem un MLI, unde se regăseşte fotografia în miniatură. Cipul nu este vizibil, iar în acesta se găsesc imaginea facială, amprentele titularului şi datele de identitate. Nu există absolut nici un cod de bare”. Pe codul de bare, au spus diverşi lideri religioşi din sau afiliaţi BOR, s-ar regăsi teribila „cifră a diavolului”. Argumentaţia, clară şi distinctă, îi aparţine dlui Viorel Popa, inspector la Centrul naţional unic de personalizare a paşapoartelor biometrice. În dezbaterea – covîrşitor inutilă, întreţinută, repet, şi de o falangă semnificativă din BOR – cu privire la chestiunea prezenţei „cifrei diavolului” în paşapoartele biometrice, o asemenea perspectivă a fost într-o minoritate dezarmantă. A fost, în schimb, în locul argumentelor, agitată fantoma Securităţii (o Securitate, de această dată, de „substanţă” vestică, pro-americană, pro-NATO, bla-bla-bla). Am avut, săptămîni întregi, cohorte de „oameni cu experienţă” care şi-au expus ostentativ opinii despre o chestiune pe care era evident că nu o cunoşteau dincolo de limitele înguste ale prejudecăţilor lor. Am avut, de asemenea, o voluptate a mass-media de a cultiva, de regulă necritic, o problemă falsă în fond.
Dau doar un singur exemplu – cel mai recent! -, dar situaţiile similare sînt mai multe. În fond, aşa cum se poate vedea în tot acest text, dau tîrcoale, dilematic, unei teme – aceea a controlului (e o temă care include şi sub-tema „controlul controlului”)! – care nu poate fi tranşată cu uşurinţă. „Piedica emoţională”, care e de obicei accesată cînd e vorba de această chestiune, e într-adevăr redutabilă. Conştientizînd-o, e cu atît mai urgentă invitaţia la a discuta raţional. Sau măcar, atunci cînd eşti depăşit de datele „hard” şi „soft” ale unei probleme profunde precum e aceasta, la a te instala într-o tăcere strategică şi, în cele din urmă, poate fertilă. Repet şi accentuez: poate fertilă!
Cristian PĂTRĂŞCONIU
sursa>
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=269&cmd=articol&id=10389
~~~+~~~
Eu mă apuc de şah
Am o problemă: cum, Doamne iartă-mă, să fac să mă opun invaziei statului în viaţa mea, fără ca: 1) să creadă cineva („lumea”?) că am ceva de ascuns, 2) că sînt pe felie cu teroriştii, 3) că sînt în gaşcă cu anarhiştii, 4) că pot fi racolată să mărşăluiesc, în sus, pe dealul Mitropoliei, împotriva ocultei iudeo-masonice sau a Antihristului. Căci, cu o oarecare stinghereală, am constatat – cu excepţia notabilă a teroriştilor, care păstrează o rezervă suspectă – că acestea ar fi vocile din dezbaterea publică (şi chiar din acţiunea militantă) în chestiunea „Big Brother” – statul atot-cu-ochiul-trăgător. Problema a fost formulată în termeni oarecum mai tehnici (la propriu şi la figurat) cu ocazia intrării în vigoare (nu a dezbaterii, nu a adoptării – ceea ce spune cîte ceva despre apetenţa noastră pentru dezbaterea reală şi cu posibile efecte; şi-mi mai spuneţi mie povestea aia cu drobul de sare!) a legii privind stocarea datelor de trafic, în ianuarie 2009. Mare zarvă s-a făcut atunci – deşi momentul era tardiv şi lovitura nu fusese tocmai fulgerătoare, din moment ce era vorba despre o directivă europeană pe care germanii avuseseră timp să o şi conteste la Curtea lor Constituţională. A apărut apoi discuţia despre paşapoartele biometrice, apoi cea cu camerele de supraveghere a traficului şi uite-aşa, pas cu pas, am început să nu ne dăm seama că locuim un univers supravegheat, în care nu sîntem nici singuri, nici de capul nostru. Ba, mai mult, contribuim voluntar la instalarea şi buna funcţionare a acestuia.
Excesul păzitorilor noştri
Românii (ca mai toate naţiile balcano-mediteraneene) au avut dintotdeauna o relaţie ambivalentă cu „viaţa privată”. Da, rufele se spală în familie, dar ţolul se aeriseşte pe gard, să-l vadă şi vecinii. Necazurile şi obida se spun vetrei şi focului, dar petrecerile se ţin în uliţă şi tocul de bătaie conjugal se administrează şi în bătătură, spre comunală luare aminte. Acolo unde producătorul şi „legalul” (horribile dictu!) canalelor de televiziune occidentale umblă, cu formulare de accept explicit pentru difuzarea imaginilor, după orice ins care trece prin cadru la o filmare, românul dă buzna în spatele reporterului care înregistrează un stand-up, ca să facă lumii cu mîna. Dar dincolo de raza a ceea ce fiecare dintre noi este liber să numească sfera sa „privată”, facilităţile vieţii moderne ne împing să cedăm, chiar fără a ne gîndi prea mult, hălci din intimitatea noastră. Acceptăm cu bucurie cardurile „cu puncte” pentru cumpărături, fără a ne gîndi (mult, puţin, deloc) la faptul că, astfel, obişnuinţele noastre de cumpărare pot fi urmărite, transformîndu-ne în ţinte perfecte (cooperante şi fericite să o facă) pentru săgeţile marketingului. Completăm cu nonşalanţă formularele online de comenzi la domiciliu. Şi frisonez doar puţin şi scurt cînd dispecerele de la compania de taxiuri pe care o folosesc de regulă, cînd îmi aud adresa, întreabă prieteneşte „doamna Ioana?”, semn că baza de date (pentru înscrierea în care nu mi s-a cerut şi nu mi-am dat nici un acord explicit) m-a recunoscut şi dă din coadă – şi da, mi se trimite un taxi poate mai repede, poate şi atunci cînd după primele trei apeluri pe staţie, dispecerele s-ar lăsa altminteri păgubaşe. Şi dacă vom cădea de acord, chiar şi doar de dragul argumentaţiei, că „pe nou” consimţim cu uşurinţă la diluarea vieţii noastre private, tot mă voi opune cît voi putea încercării statului de a mă proteja dincolo de propria voinţă. Şi, uneori, împotriva ei.
Punctul de inflexiune în paradigma vieţii private este reprezentat de atacurile de la 11 septembrie. Aţi observat că nici nu mai contează anul? Uităm astfel că vorbim de 2001, că s-au scurs aproape opt ani şi că multe dintre temerile, poate legitime atunci, nu s-au materializat, că, odată cu emoţia momentului, ar fi trebuit să se diminueze şi presiunea găsirii răspunsurilor administrative şi legislative vehemente, că ar fi trebuit să ne venim cît de cît în fire (aceea ţîfnoasă, liberă şi cîrcotaşă) după şoc. Lupta împotriva terorismului a devenit, de atunci, un argument forte, aproape imbatabil şi funcţionează cam peste tot în lumea occidentală cu eficienţa mioriticului „ne-a cerut-o Europa!”. Adică, se execută. O astfel de atitudine produce încă efecte la nivel de decizii statale şi suprastatale, care au cîteva caracteristici definitorii.
Una dintre ele este excesul. Păzitorii noştri, în mare grija lor, întocmesc construcţii legale care uneori rîd în faţă realităţii şi simţului practic. Deja pomenita lege privind stocarea datelor de trafic este doar un astfel de exemplu. Reglementarea ne neagă tuturor prezumţia de nevinovăţie, obligîndu-i pe operatorii de servicii electronice de comunicare să stocheze datele tuturor comunicărilor noastre, că doar-doar ne-om da în fapt ca terorişti, în decurs de şase luni. Dacă încercăm să facem un exerciţiu de imaginaţie – ce înseamnă „toţi”, ce înseamnă „toate” comunicaţiile – ajungem la cifre ameţitoare, care ne duc spre ideea că, de fapt, din această decizie trage folos doar industria producătoare de medii de stocare. Căci un terorist cu ceva imaginaţie nu-şi va folosi adresa de acasă pentru a ţine legătura cu tovarăşii lui, ci, mult mai probabil, un calculator „anonim”, de Internet café, care cu greu poate fi pus în legătură cu persoana sa. Iar dacă vrem să ne jucăm, putem să imaginăm mici motoraşe de auto-spam (să nu deranjăm pe alţii), care să ne trimită nouă înşine email-uri, vreo 3000 pe zi – să zicem – să aibă oamenii ce stoca. Sau să ne schimbăm telefoanele şi SIM-urile între noi, să vedem cum se descurcă cei care trebuie să pună laolaltă un portret-robot electronic al fiecăruia, compus din „tipul echipamentului”, numărul de telefon şi persoană.
O victorie a teroriştilor
Un alt lucru care a devenit vădit în anii din urmă este cît de subţire este ataşamentul civilizaţiilor noastre faţă de valoarea libertăţilor personale. Libertatea a fost bătută la scor de ancestrala nevoie de protecţie şi am cedat cu uşurinţă dreptul de a face ce vrem în speranţa unei apărări iluzorii în faţa unui rău desenat în tuşe foarte groase. O majoritate de cetăţeni francezi, italieni, britanici, americani şi-au exprimat (prin sondaje), cu relaxare (vinovată, aş spune), susţinerea pentru măsuri care vizau violarea corespondeţei, de exemplu („ei, să-mi citească email-ul, să fie sănătoşi, oricum nu am nimic de ascuns”). Şi se îndoieşte cineva de sprijinul popular pentru o măsură formulată de genul „Sînteţi pentru menţinerea în arest, pe termen nelimitat, a unui terorist, pînă la definitivarea anchetei?”. Reformulată cu bună-credinţă, întrebarea ar fi trebuit să sune: „Sînteţi de acord să fiţi menţinut în stare de arest, pe termen nelimitat, pînă la finalizarea anchetei?”. Dar noi sîntem băieţii buni. Întotdeauna am fost şi evident că pe noi nu ne va acuza nimeni, niciodată de nimic – nicidecum de terorism. Ar mai fi de remarcat doar că cetăţenii statelor ex-comuniste s-au opus cu mai multă vigoare unor astfel de abordări, semn că 50 de ani de „big-brotherism” ca politică (şi practică) de stat fac mai mult bine reflexelor democratice decît decadenta libertate considerată garantată odată pentru totdeauna.
Scepticismul şi opoziţia esticilor spune, de fapt, şi o altă poveste: cea a neîncrederii în bunăvoinţa statului. Ei ştiu că statele lor i-au trădat, în calitate de cetăţeni liberi, şi se aşteaptă să o mai facă. Nu vor să le dea în păstrare datele lor, pentru că nu ştiu niciodată ce vor face cu ele – şi amintirea colectivă a statului care li se strecura sub pătură, în casă şi în gînd este pentru estici un factor motivant. Încă. Fragilitatea democraţiilor est-europene funcţionează, de data aceasta, paradoxal, în sprijinul reflexului libertăţilor.
Şi dacă este să vorbim despre paradoxuri, lupta împotriva terorismului şi limitarea voluntară (sau acceptată) a libertăţilor cetăţeneşti este, la limită, o victorie a teroriştilor. Dacă dorinţa lor a fost să afecteze fundamentele democraţiei de tip occidental şi să ne facă să ne simţim nesiguri în căminele şi ţările noastre – iată, au reuşit. Cu concursul nostru şi pe banii noştri. Şi utilizînd mecanismele democratice împotriva lor însele.
Eu, una o să mă apuc serios de şah. O să-mi comand un manual de pe Internet (plătesc cu cardul), o să-mi cumpăr o tablă şi piese – cu livrare la domiciliu (asta dacă nu voi găsi în supermarketuri, de unde le voi putea cumpăra pe puncte de fidelitate), voi chema un taxi pentru „doamna Ioana”, voi traversa cîteva intersecţii unde camerele de luat vederi îmi vor reţine, fidel şi cu drag, amintirea trecerii. Cu două telefoane şi cîteva email-uri, ale căror momente şi destinaţii fi-vor păstrate şi ele pentru posteritatea următoarelor şase luni, voi găsi cu siguranţă un partener. Şi ne vom aşeza la soare, în Cişmigiu, în văzul lumii şi vom juca. Căci – spune un autor drag inimii mele – şahul este chintesenţa „meditaţiei de urgenţă”, tehnica supremă a celor care sînt nevoiţi să-şi găsească solitudinea în medii aglomerate, populate şi cu mulţi, mulţi ochi şi urechi. Cine joacă cu mine?
Ioana AVĂDANI
sursa>
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=269&cmd=articol&id=10415
~~~+~~~
Mahalaua şi vocea din off
Imaginea unui individ ficţional, născut odată cu partidul, prinsese contur în mintea noastră foarte de timpuriu, căci educaţi fiind pe două voci, eram avertizaţi că trebuie să ne controlăm vorba, să înţelegem că adevărul se păstrează în familie. „Omul din umbră” al partidului stătea de veghe… Comunismul românesc nu poate fi redus la absurd şi grotesc. Sub aceste formulări, se ascund destine individuale mutilate sau distruse, precum şi adjuvanţii umili ai marilor moguli, care au pus umărul la „implementarea” directivelor de partid şi de stat în viaţa noastră cea de toate zilele.
Administrator de suflete
Pe măsură ce şi-a pierdut semnificaţia iniţială (de cartier periferic al unui oraş, depozitar de multiple straturi şi aluviuni culturale, o lume plină de pitoresc, care a dispărut în mod natural, prin reconfigurarea spaţiului geografic, dar şi intenţionat şi susţinut distrusă de regimul comunist, fiind un spaţiu eterogen greu de controlat), termenul „mahala” şi-a reconfigurat aria semantică, denumind spaţiul ideal pentru colportarea de informaţii tendenţioase, de clevetire şi delaţiune. Mahalaua s-a restructurat pe verticală şi s-a mutat „la bloc”, generînd acel tip de populaţie nevertebrată, mimetică, nivelată la acelaşi numitor comun, prin numărul fix de metri pătraţi alocaţi, prin repartiţie, pe cap de locuitor, prin design-ul unic al spaţiului aferent, prin „trăirea laolaltă”, într-o existenţă vecină cu promiscuitatea. Iar dacă încercai o evadare din ritmul turmei, erai cel puţin suspect.
Anunţul de la avizier, în prima zi de Crăciun, te avertiza concret că ai devenit, peste noapte, un posibil infractor: „Fam. X se comportă ca animalele sălbatice din pădure. Se vor lua măsuri”. Acuza: „În ap. x s-au cîntat colinde”. Semnat: Administraţia. Ştiai că intraseşi în colimator. Ştiai că vei fi ocolit cu privirea, că e preferabil să te strecori tăcut şi neştiut printre vecini, care te măsurau mustrător, că – dacă se întîmpla rareori ca vreun „străin” să-ţi păşească pragul – era bine să-l instruieşti în prealabil să nu vorbească pe scară, iar în casă – cu voce joasă, căci orice vizită de acest tip trebuia declarată întîi la administraţie şi apoi la Miliţie, unde semnai o declaraţie cu date despre eventualul tău musafir, cuprinzînd istoricul acestei relaţii (de cînd datează, în ce împrejurări v-aţi cunoscut, întreţineţi sau nu corespondenţă – întrebare superfluă de altfel, căci scrisorile oricum erau filate, dezlipite sau rupte -, cîte zile va sta la dvs.). Toate aceste date erau dealtfel consemnate în Cartea de imobil.
Recrutat de obicei din medii umile, dintre muncitorii fără un profil tehnic definit (nu se ştia care era ocupaţia lui de bază, cu toate că lucrase „la fabrică” înainte de a fi administrator, bineînţeles „ales” pe viaţă), acest ctitor al lumii noi era responsabil cu liniştea de scară a supuşilor săi. Pe cînd Alimentara devenise natură moartă cu lumînări aprinse, curba de sacrificiu se îmbogăţea semnificativ şi cu bilanţul tragic al numeroaselor cazuri de toxiinfecţie alimentară. Dacă experimentai neşansa să-i găseşti pe cei dragi răstigniţi, ca o reacţie în lanţ, pe linia de sosire, aveai în replică şansa ca, luni de zile după aceea, un individ la costum şi cravată să bîntuie pe la uşi învecinate spre a se interesa dacă nu cumva tu însuţi erai autorul teribilei înscenări. Călăul şi victima îşi schimbau măştile pe palier. Din cască răzbăteau vii aplauze la scenă deschisă…
Secretarul miciurinist
În anii ’70… o vacanţă pe cont propriu în oricare dintre ţările lagărului socialist necesita în prealabil cîteva semnături pe cererea întocmită în vederea obţinerii paşaportului. După aprobarea de la serviciu, cererea pleca la „Sector” (etapă obligatorie şi dacă nu erai membru de partid, sau poate tocmai de aceea).
Urma rechizitoriul secretarului de partid de la centru (cel mandatat în acele vremuri era poreclit „Cîinele roşu”): „În ce scop plecaţi? Cîte zile urmează să staţi? Cam ce traseu v-aţi stabilit?”. Cu acest tip de interogatoriu eram obişnuită, căci nu mă aflam la prima „abatere”. Dar la precizarea: „Indiferent cu cine staţi de vorbă, vă sfătuim să nu daţi relaţii despre rezultatele agriculturii sovietice”(!?), simţeam că nebunia atingea cote paroxistice aiuritoare. Muşcasem din roada miciurinistă… Dar nu, nu eram cîtuşi de puţin liberi de a ne petrece vacanţa de capul nostru… Libertatea ne era chibzuit controlată. În statul orwellian, fericirea individului era dozată cu minuţie. Formulări de acest tip deveniseră clişeu în epoca tot mai poleită. Trecuserăm de la prezenţa fizică, agresivă, a „Fratelui de la Răsărit”, în plină stradă, cu „davai ceas”, brutalitate, sudălmi, arestări… la modalităţi perfide, diversificate, de menţinere a fricii odată inoculate… Perfuzorul era alimentat continuu. Se schimba doar substanţa de contrast.
Dealtfel, cei nu foarte sănătoşi la dosar (pentru care fuseseră cu abnegaţie trataţi la vremea respectivă) erau constant căutaţi (pînă în zorii lui ’90) de acelaşi personaj, care se interesa de soarta lor. Descinderile aveau loc, de regulă, la marile zile onomastice ale familiei, care trebuia astfel avertizată că boala celui apropiat era una cronică, el nu putea fi recuperat printr-un proces de catharsis. Purificarea administrată în Templu nu-l putuse îmblînzi pe Tătuc. Pacientul era stigmatizat pe viaţă.
În aceiaşi ani, la Muzeul Literaturii Române, într-o şedinţă de partid „lărgită” (asta însemnînd că participa toată suflarea, nu numai membrii de partid; rezonanţa termenului îşi păstrează neştirbită eleganţa), am fost informaţi că se deschisese Institutul Francez din Bucureşti şi că avem acces, după ce în prealabil lăsăm o cerere scrisă la sediul biroului de partid, dar ni se sugera că, totuşi, era preferabil să nu-l frecventăm prea asiduu. Se mimează jocul de-a Occidentul. Iar Occidentul acceptă tacit regulile. Pe scenă se înlocuiesc panourile. Limba de lemn e dată la rindea. Actorii îşi schimbă în grabă costumele. Dar pe chip păstrează ştanţat ochiul drapat în membrană. La lumina zilei e cu atît mai vizibil.
Ruxandra MIHĂILĂ
sursa>
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=269&cmd=articol&id=10385
~~~+~~~
De veghe în lanul de infractori
În uniforma sa de un albastru întunecat, cu bluza abia încheiată deasupra unui ditamai pîntecul, încins pe orizontală cu o centură de care atîrnă un baston de cauciuc şi pe verticală cu nişte hamuri dotate, după cum urmează, cu una bucată walkie-talkie şi una bucată spray paralizant, domnu’ de la securitatea METROREX îşi morfolea tacticos sandvişul luat de la automat, cînd, din senin şi fără nici un fel de avertizare, s-a pomenit aşa, netam nesam, cu ditamai întrebarea pe capul lui: faptul că s-au montat camere de supraveghere la metrou vă ajută la pază?
Acum, el ce putea să răspundă? Dacă aproba „pozitiv”, oamenii şi-ar fi pus problema: da’, atunci pe voi de ce să vă mai plătim? Şi, pînă să le explice el că de pomană vezi p’ormă pe monitor cine te-a jefuit, că important e să ai pe cineva care s-ar putea să şi alerge după mitocanul care a smuls geanta sau a săvîrşit infracţiunea, pînă să le explice el toate astea, poate veni un deştept care să spună că de azi nu ne mai trebuie bodyguarzi, că avem supraveghere video. Apoi, dacă zice că nu – adică frecţie la piciorul de lemn cu camerele astea – şefii lui se vor supăra pe el, îl vor bănui de subminarea autorităţii şi poate, mai ştii, iar e în pericol să-şi piardă slujba. Oricum ar fi dat-o în cazul de faţă, tot prost ar fi ieşit. Aşa că, înghiţind şi ultima frunză de salată verde, găseşte soluţia de compromis şi răspunde, superior: nu vorbesc cu presa dacă n-aveţi aprobare!
Îi spun că nu e vorba de nici un fel de anchetă, că vreau doar să ştiu despre utilitatea camerelor. Dacă îi ajută, dacă au fost cazuri în care supravegherea video a dus la vreo identificare de infractor. El nu ştie din astea, ştie doar că pe tura lui nu sînt incidente. Că au mai fost la colegi, a mai auzit, dar de obicei la metrou, jos, nu se prea întîmplă nimic.
Nu se întîmplă nimic pe peron – intervine atunci un călător pe care-l dibuiesc a fi, din vehemenţa discursului, un fel de Stan Păţitu’. Pe scări, spune, dacă te jefuieşte cineva, ai pus-o! Pentru că acolo n-au montat camere, acolo nu-s nici bodyguarzi, nici oameni. Aşa că acolo operează de obicei criminalii. Şi mai ales pe timp de noapte. Nu aici, jos, unde sînt şi oameni, dar şi bodyguarzi.
Camerele? Foarte bine că le-au pus, da’ trebuia mai multe. Pe peron mai prinzi niscaiva curaj şi, mai ales după o anumită oră, măcar ai impresia, dacă nu şi certitudinea, că nu eşti chiar al nimănui. Cît despre intimitate, despre violarea intimităţii cu aceste camere, să fim serioşi! În România mai trebuie să treacă o bună bucată de timp pînă să ajungem să ne plîngem, pe bune, că sîntem hăituiţi de prea multă siguranţă!
Cu toate acestea, încă de la începutul anului, de cînd a intrat în vigoare controversata lege 298 (cea care legalizează înregistrarea datelor tehnice ale convorbirilor, ale mesajelor şi cele generate de utilizarea Internetului), atît societatea civilă, cît şi diverşi politicieni au protestat vehement, denumind aceste măsuri „încălcări ale drepturilor omului”. S-a susţinut că România va deveni o ţară „a lui Big Brother”, iar cetăţenii săi vor fi transformaţi în „roboţi controlaţi şi controlabili, de către autorităţile statului”. Pe acelaşi fir au fost brodate zeci de alte discuţii privind dreptul la intimitate şi despre cum acest drept e sistematic încălcat de metode importate din Vest, în urzeala broderiei intrînd şi discuţiile legate de paşapoartele biometrice şi de supravegherea video a domeniului public. Revolta e dusă însă mai mult la un nivel ideologic, pentru că, deşi societatea civilă a făcut valuri-valuri pe aceste teme, invocîndu-se principiile de care libertatea individului are musai nevoie pentru a exista, coborînd în stradă şi întrebînd trecătorii unei după-amieze total întîmplătoare dacă se simt „hăituiţi” în intimitate de supravegherea video a domeniului public sau de înregistrarea telefoanelor, „încălcarea libertăţii individului” este printre puţinele sintagme folosite.
Bunăoară, trecătorul numărul 1, un pensionar dintr-o piaţă bucureşteană, zice că pe uliţa lui, în prelungirea Giuleşti-Sîrbi, nu e nici canalizare ca lumea, darămite camere de luat vederi. Acolo – spune – dacă s-ar monta aşa ceva sofisticat, mai mult ca sigur că ar dispărea peste noapte şi ar fi vîndut dimineaţa următoare în piaţă, laolaltă cu parfumuri şi alte chestii „din plasă”. Trecătorul numărul 2, după ce îşi închide conversaţia la mobil şi după ce ascultă amabil întrebarea cu legea 298, rîde şi întreabă retoric: păi, pe cine să intereseze telefoanele date soacrei ca să confirme sau nu nevoia de pîine în casă? Trecătoarea cu numărul 3 e niţel ruşinată şi mărturiseşte că ea nu ştie despre ce este vorba, dar că nu vede nimic rău în asta, iar trecătorul cu numărul 4 susţine că la noi – în Capitală, adică – chiar dacă s-ar monta camere din metru în metru, tot nu te-ai simţi în siguranţă.
Cobori aşadar la metrou, luînd întrebarea încă nelămurită cu tine, treci pe sub un cîrd de camere video, pe lîngă un grup de agenţi de pază, aştepţi metroul, iar ochii îţi cad pe un anunţ veştejit, care pare că strigă ostentativ: „Supraveghere video”. Te gîndeşti la un copil care se joacă cu fardurile mamei şi aşa, din instinct, strîngi mai abi tir de geantă.
Stela GIURGEANU
sursa>
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=269&cmd=articol&id=10387
~~~+~~~
Urmele noastre online
Cîteodată, doar Google ştie ce e în mintea ta. Stai singur la birou sau acasă şi te gîndeşti cum ar fi să divorţezi. Nici cel mai bun prieten nu ştie despre asta. Search words: „divort + acte”. Alteori, nervos, scrii un comentariu anonim pe un blog, despre compania unde lucrezi. Uiţi că pe baza IP-ului poţi fi identificat, mai ales dacă ai mai comentat acolo folosind numele tău real.
De asemenea, îţi faci un cont anonim pe o reţea de socializare unde speri, teoretic, să cunoşti alţi oameni decît cei cu care ai de-a face zi de zi. În scurt timp, vezi că prietenii din viaţa reală ţi-au dat add. De ce? De unde ştiu, cum te-au găsit? Reţeaua le-a scanat address book-ul, a identificat adresa de email cu care te-ai înscris acolo şi v-a pus în legătură. Că doar de aia sînt de socializare. Şi pentru că atunci cînd ţi-ai făcut contul cu o adresă cunoscută de alţii te-ai gîndit că nu au cum să afle.
Pe web, nu există „într-un singur exemplar”. Conţinutul se copiază, se distribuie pe diverse canale, se multiplică. Dacă a ajuns online, acolo rămîne oricît de mult ar încerca cineva să şteargă. Social media înseamnă comunicare, distribuţie şi descentralizare a informaţiei, chiar şi a celei personale. Google, de exemplu, păstrează informaţia despre ceea ce facem online între 18 şi 24 de luni, iar un studiu „Privacy International” din 2007 îl pune pe primul loc în topul site-urilor mari cu probleme de gestionare şi păstrare a datelor despre useri. Totuşi… am putea trăi fără el? Dacă trimiţi informaţie pe Internet, nu mai ai vreun control asupra ei. O fotografie pe un blog poate fi copiată, ceva intim trimis pe email unui prieten poate ajunge pe YouTube. Ne facem probleme şi scandăm în mijlocul străzii că paşapoartele biometrice au un cip unde e stocată fotografia noastră şi cîteva date, dar ignorăm că profilul nostru de Facebook e mult mai complex decît atît sau că acum cinci ani am scris ceva undeva pe web de care am uitat. Cîtă lume citeşte terms and conditions atunci cînd îşi face cont undeva?
Ce îi interesează ce fac eu pe net? Exemplul cel mai banal e cînd vor să-ţi vîndă ceva. Se scanează activitatea ta online, se observă preferinţele şi se trimit reclame targetate. Scrii un email despre pisici? Ia de aici reclamă la mîncare premium pentru ele. Pînă la urmă, tot o violare a intimităţii este, deşi procesarea se face în general automat, nu uman, pe baza unor cuvinte-cheie. Bazele de date cu adrese de email sînt o mină de aur pentru companii. De unde vine spam-ul care ne îngroapă inbox-ul? De aici, un website unde ne-am făcut cont a vîndut adresele de email ale userilor producătorului X de cafea, să ne „ţină la curent cu ultimele noutăţi”. Cîteodată este vina companiilor că nu sînt suficient de atente cu securitatea datelor sau că le folosesc cu alte scopuri decît cele iniţiale, alteori e şi naivitatea noastră cînd lăsăm email-ul sau alte informaţii te miri pe unde.
Nu o singură dată au fost scandaluri cu baze de date care au ajuns la liber pe Internet. Cel mai mare dintre ele a fost cînd au scăpat online cele cu search-urile din AOL (AmericaOnLine), cu scopul de a ajuta în cercetare. Totuşi, deşi AOL înlocuise nickname-urile cu numere, era uşor să vezi ce a căutat un singur user într-o perioadă şi, în unele cazuri, să-l poţi identifica. AOL a scos după cîteva ore baza de date, dar deja era prea tîrziu. Fusese deja copiată pe multe alte site-uri.
Nu e nevoie de nume pentru a stabili identitatea unei persoane. E vorba doar de informaţii puse cap la cap pe baza cuvintelor introduse într-un motor de căutare. Pînă la urmă, de la cea mai mică dilemă legată de masa de prînz, pînă la cea mai mare legată de o boală, o persoană sau o decizie importantă, pe toate le ştie la început Google pentru că primul lucru pe care am început să-l facem este să căutăm. „Întreabă un prieten” se transformă în „caută pe Google” sau „întreabă pe un forum”.
Probabil că Google ştie mai multe despre mine decît ştiu eu. Ce am căutat acum un an într-o dimineaţă, ce scrie în gmail-ul meu, pe ce site-uri am navigat luna trecută cînd eram logată, ce bloguri citesc.
Toate sînt unelte de care ne folosim pentru a ne face viaţa mai uşoară, pentru distracţie şi pierdut timpul pe net, pentru informare sau pentru socializare. Ne mai pasă de intimitatea noastră atunci cînd ne-am obişnuit să share and receive, una dintre „poruncile” web-ului actual? Probabil că nu atît de mult. Dacă ar fi cu adevărat importantă fiecare informaţie despre noi, care e făcută publică, am mai share-ui atîta online, ne-am mai customiza cu atîta atenţie profilele, am mai completa datele din buletin şi de pe card pentru shopping-ul online şi am mai pune detalii ale vieţii noastre intime pe blog, în email sau pe Facebook? Practic ne expunem singuri şi ne place asta.
În epoca informaţiei rapide, a democratizării şi a circulaţiei, ne asumăm faptul că intimitatea noastră online e limitată. Pe Internet laşi urme mai mult sau mai puţin vizibile. Fie că introduci adresa de email pentru a-ţi face cont pe un site, fie prin IP, fie prin cookie-urile lăsate pe calculatorul tău de paginile web, fie prin Internet provider-i, îţi laşi amprenta virtuală în mediul online. Este greu, dacă nu imposibil, să fii total invizibil. Ne lăsăm momente din viaţa noastră virtuală prinse în noduri din plasa imensă a reţelei, uneori voluntar, alteori involuntar, alteori doar inconştient.
Cristina FOARFĂ
sursa>
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=269&cmd=articol&id=10388
~~~+~~~
Ignoră şi nu da mai departe
Acum trei săptămîni, din joacă, dar mai ales pentru a verifica anumite bănuieli şi poveşti pe care le-am tot auzit cu privire la circulaţia datelor personale pe Internet, mi-am făcut un cont de email. Trebuie să spun de la bun început că am folosit informaţii false sau, mă rog, „aduse din condei” pe ici, pe colo. Mai greu a fost la capitolul cod poştal – am făcut cel puţin şase încercări pînă cînd am scăpat de mesajul „acest cod poştal nu este localizat în ţara selectată”. Mi se fac cel puţin trei sugestii de adrese de email, eu nu accept nici una. Încerc, la rîndu-mi, alte trei, fac şi ei nazuri cum că „this ID is not available”, dar pînă la urmă cădem de acord. Îmi aleg o parolă (între 6 şi 32 de caractere, fără spaţii şi fără să-mi folosesc numele din formular), o reconfirm, selectez o întrebare şi-mi dau singură un răspuns, care mi-ar fi de ajutor în cazul în care aş uita parola, şi ajung la „terms of service” şi „privacy policy”. Dau un click şi în faţa ochilor încep să mi se succeadă sute de detalii. Dacă nu aţi verificat pînă acum – ceea ce nu ar fi tocmai bine – sau dacă nu credeţi, încercaţi un „copy&paste” într-un document word şi vedeţi cam cîte pagini A4 vă ies la socoteală! Cu puţină răbdare, am citit multe informaţii de ajutor, nenumărate paragrafe care încep cu „Ne rezervăm dreptul să…, fără o notificare în prealabil” sau „Nu ne facem responsabili pentru…”, dar şi sfaturi practice care te pot feri de fraudele pe Internet, care îţi asigură securitatea computerului şi a datelor personale.
Dr. Stevens de la Loterie
Mă fac că uit un timp de noua mea adresă de mail, dar mă roade curiozitatea şi intru la un moment dat să văd dacă am primit „ceva”. „Nici un mesaj necitit în inbox.” Într-o zi însă, un mesaj mă anunţă că am cîştigat suma de 750 de mii de lire sterline la Loteria irlandeză. Ca să intru în posesia banilor, trebuia să iau legătura cu un anume Mr. Gibbs, şi cam atît. Evident că l-am lăsat baltă pe stimabilul domn, dar am dat un search pe Internet ca să mă luminez – am fost redirecţionată către o pagină în care se menţiona fabuloasa sumă (de data asta însă trebuia să iau legătura cu Dr. Andrew Stevens) şi în care, culmea, fuseseră postate chiar şi comentarii de genul „Mulţumesc pentru bani, dar unde sînt?” sau „Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi da nişte bani. Vă rog însă să-i trimiteţi victimelor atacurilor din Palestina. Ele au mai multă nevoie decît mine…”. Am ştiut din prima că este vorba de un spam care a ajuns la mine pentru că „cineva” mi-a furat adresa de email. Dacă, de exemplu, vă înregistraţi pe un site pentru a primi – să zicem – un newsletter, fiţi siguri că în acest proces – altfel simplu şi de scurtă durată – oricine vă poate prinde din zbor email-ul. Acest lucru este posibil şi în cazul mesajelor trimise în lanţ (cele care conţin bancuri, de exemplu), dar cum eu nu am avut chef de glume în masă cu nimeni, mă întreb cum or fi aflat, totuşi, dnii Gibbs şi Stevens de mine şi cum de i-a apucat generozitatea, fără ca măcar să ne cunoaştem.
Email-urile în lanţ sînt simple instrumente folosite de către cei care administrează pagini ale companiilor care vînd orice, ale cazinourilor online, ale agenţiilor de cîştiguri rapide, cu alte cuvinte, ale unor firme care negociază şi vînd liste de adrese de email sau se folosesc de spam pentru a exista. Temele preferate sînt „Virus nou: nu deschide”, „Vei avea mare noroc, cu cît trimiţi mai repede şi la mai multe persoane acest email” sau „Retrimite-l celui/celei care ţi l-a trimis ţie, ca să-i arăţi cît de mult îl/o iubeşti”. Foarte multe dintre aceste email-uri nesolicitate ne sugerează să răspundem cu remove, dacă vrem să fim eliminaţi de pe listă şi să nu mai primim acest gen de mesaje – o altă metodă dibace prin care se poate verifica foarte uşor ce email-uri sînt valabile. Răspunzînd automat, nu facem altceva decît să confirmăm că adresa noastră este reală, şi nu numai că vom primi în continuare spam-uri, dar sînt şanse foarte mari ca şi alţi spammer-i să intre în posesia acestei adrese, printr-o tranzacţie simplă de vînzare-cumpărare.
Ajutaţi-l pe Craig Shelford
Un alt subiect care apare frecvent în mesajele trimise în lanţ sînt copiii care suferă de boli incurabile şi care au nevoie de bani pentru tratament. Acest gen de email-uri pot fi uşor verificate intrînd pe site-ul fundaţiei care vă solicită ajutorul – majoritatea acestor instituţii nici măcar nu există, informaţiile sînt false, iar forward-înd mesajul (aşa cum se specifică aproape fără excepţie) nu facem decît să ne expunem atît datele personale, cît şi pe cele ale prietenilor. „Make-A-Wish”, o fundaţie din SUA care se preocupă, încă din anii ’80, de întrajutorarea copiilor cu boli grave, primeşte zilnic sute de notificări cu privire la mesaje în lanţ prin care oamenilor le sînt solicitate sume de bani în numele acestei instituţii. „Make-A-Wish” specifică foarte clar că nu participă la astfel de acţiuni şi le recomandă internauţilor să fie foarte atenţi la acest gen de email-uri, punîndu-le la dispoziţie inclusiv o listă de nume false, dar des frecventate în aşa-numitele „chain letters”. Dacă primiţi, aşadar, un mesaj prin care sînteţi rugaţi să-l ajutaţi pe Craig Shelford (dar şi Shelton, Shepperd sau Shergold!), ignoraţi-l – oricît nu v-ar lăsa inima – şi, foarte important, nu-l forward-aţi „la cît mai mulţi prieteni”.
Fishing, hunting sau Viagra?
Printre mesajele pe care le-am mai primit se regăseau şi oferte la diferite produse, unul mai „ciudat” decît altul. Cum nu le-am solicitat, în continuare mă întreb cum or fi aflat ei de mine!? Într-un articol publicat în The Sunday Telegraph („How Big Brother watches your every move”, Richard Gray, 17 august 2008), autorul aduce în discuţie îngrijorarea organizaţiilor care apără drepturile la viaţa privată, în legătură cu faptul că cei mai importanţi provider-i de Internet din Marea Britanie – BT, Virgin Media şi Talk-Talk – pun la dispoziţia unei companii de publicitate online datele de identificare ale utilizatorilor, pentru ca aceasta să poată analiza ce gen de produse caută internauţii pe web. Cu alte cuvinte, dacă fac imprudenţa să caut detalii despre – să zicem – lansete telescopice, spam-urile „on fishing and hunting” vor curge gîrlă! Explicaţie plauzibilă, dar cum informaţiile pe care le caut pe Google nu sînt dintre cele care fac obiectul publicităţii online, de ce nu mai scap, măi, frate, de ofertele la Viagra şi de mesajele care se încăpăţînează să mă convingă să accept un „penis enlargement in no time”!
Ruxandra TUDOR
sursa>
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=269&cmd=articol&id=10416
Theologhia 
