RSS

Arhive pe etichete: cruce

Cuvant la Inaltarea Domnului al Sf. Nicolae Cabasila

Cuvânt la Înălţarea Domnului

si Mântuitorului nostru Iisus Hristos [1]

de preaînţeleptul şi preaeruditul domn Nicolae Cabasila[2]

[Un cuvant foarte frumos si interesant, insa care din pricina dificultatii lui trebuie citit macar de doua ori pentru a putea fi inteles pe deplin – dan.cemen]

Înălţarea Domnului răstoarnă raporturile între cer şi pământ

1. Pe timpurile dinainte, harurile erau din cer şi din veac orice bine ajungea pe pământ de la locurile de sus în lumea de jos, dar astăzi ordinea e răsturnată: dă celor de sus feri­cirea plecând de la cele de jos, iar noi, oamenii, trimiţând dep e pământ îngerilor un Stăpân, împodobim corul acela cu cea mai frumoasă podoabă dintre toate. Cele prezente sunt pentru noi un prilej de plăcere minunată în locul aces­tora [al îngerilor], în locul cărora cinstim într-o măsură cu mult mai mare pe Cel care i-a cinstit şi prin această mutare facem cerul cu atât mai frumos decât el însuşi decât făcea acela mai bun pământul prin cei ce veneau de la el, pe cât de mare e distanţa între nişte sclavi şi un stăpân. Fiindcă acela [cerul] făcea cinstit pământul trimiţând îngeri, dar acum pământul i-a trimis în loc de orice cunună şi podoabă pe Cel căruia îi sunt sclavi heruvimii.

Chiar dacă [Scriptura] spune că Mântuitorul a coborât din cer [In 3, 13 – 14, 31], dar întrucât El era încă fără trup şi nu asumase încă pe om, nu putea nici să coboare, nici să urce, nici nu era loc pe care să-l lase şi la care să ajungă, fiindcă nu era unde să fie de faţă, „căci cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul” [Ir 23, 24]; iar când a fost ca El să coboare şi să vină jos să şadă împreună cu cei umiliţi, nu a venit pe pământ mai mult din cer decât din pământul însuşi. Dar după ce a îmbrăcat pe om şi i-a fost cu putinţă să se mişte şi să treacă schimbând un loc cu altul, atunci ple­când de la pământ S-a pornit cu adevărat şi a alergat spre celelalte făpturi de acolo şi a primit începutul întregii îna­intări şi al faptelor şi cuvintelor de aici. Şi el [pământul] este o patrie şi un oras al lui Dumnezeu; şi dacă ceva din cele ce sunt trebuie să fie presupus drept patrie şi loc al lui Dumnezeu, atunci pământul e învingător.

Ce este mai nou/straniu decât acestea? Împăratul e de la cei legaţi, Domnul Care dezleagă vina e din locul celor osândiţi, şi de la cei ce şed în întuneric [Mt 4, 16] s-a revărsat la toată creaţia Lumina cea adevărată [In 1,9], Cerul Îl primeşte ploaie timpurie şi târzie [Ir 5, 24], iar îngerii şi heruvimii văd reflectată de pământ raza căreia i se închină, slava nespusă şi strălucirea care-i uimeşte. Şi se face aici o mirare şi a îngerilor şi a oamenilor: unii uimindu-se de Dumnezeul care urcă, iar alţii de omul ridicat; văzându-L în formă de Dumnezeu, unii socotesc nouă/stranie urcarea Lui, iar alţii, ştiindu-L om ca şi ei, se miră că ajunge în cer cel de o simţire cu ei. Si dacă firile Celui dublu sunt împărţite prin imne, din ambele se armonizează un singur cor în jurul Unicului Mire, îngerii cântându-I iubirea de oameni, iar oamenii puterea.

Înălţarea treptată – cinstire a timpului

2. Iar El urcă cu răgaz şi pas cu pas, şi nu ajunge dintr-o dată la locurile de sus — căci n-a fost luat pe sus, ci „a fost purtat la cer” [cf. Lc 24, 51] —, deşi nimic nu împie­dica să i se dea tronul „deodată, într-o clipeală de ochi”, zice Pavel [7 Co 15, 52], acolo unde va răpi de pe pământ în ziua de pe urmă şi trupurile sfinţilor [7 Tes 4, 17]. Nemistuind nici o mică parte a timpului, ci reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestui spectacol şi nu fuge repede de ochiul celor ce privesc de pe pământ, pen­tru ca pe ucenici să-i veselească, pământul să-l cinstească şi să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat şi S-a dus suportând unele ca acestea ca un ambasador, avocat şi mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc; şi [să Se arate] totodată nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a şi fost purtat în pântec un timp, şi dez­leagă puterea morţii, iar a treia zi zideşte templul dărâmat al trupului Său [cf. In 2, 19-22], aşa cum şi la începutul timpului cu o lungime şi un număr de zile a dat subzistenţă întregului univers.

…sfinţire a aerului

Încă şi pentru ca, aşa cum prin zăbovirea Sa în ele a lu­minat pământul şi iadul, tot aşa şi aerul, primindu-L pentru puţin timp, a fost sfinţit şi el şi nici un loc n-a fost lăsat ca propriu lor tâlharilor din el, adică stăpânitorilor întunericu­lui. Şi după ce toate au primit Soarele, păşeşte pe un nor, ca şi aerul să primească trupul foarte uşor, pentru că El este „Cel ce pune norii suirea Lui, Cel ce umblă peste ari­pile vânturilor” [Ps 103, 3].

Norul – simbolul Duhului Sfânt

Norul însă L-a învăluit şi pe Cel care-şi schimbase for­ma [Mt 17, 5] şi tot el îl va aduce atunci când Se va coborî pe pământ în ziua de pe urmă [FA 1, 11] şi tot un nor îi va aduna de pretutindeni pe aleşii Lui [7 Tes 4, 17], Peste tot El are nevoie de nor. Mai întâi, deoarece şi creaţia cea nouă [2 Co 5, 17; Ga 6, 15], al cărei singur Meşter a venit El, şi pentru care a făcut toate şi a arătat toate, o alcătuieşte un Duh şi o apă, iar norul este alcătuit din acestea. Apoi, pentru că acesta [norul] era în mod simplu simbol al Mângâietorului de o cinstire cu El şi prezent mereu tot timpul, Care e numit şi apă [In 7, 37-39], e chemat şi duh [In 15, 26], prin Care s-a alcătuit şi acel trup egal cu Dumne­zeu al Mântuitorului [Mt 1, 20], prin Care a lucrat El Însuşi lucrurile mai presus de fire, Care venind peste El atunci când S-a botezat a dat mărturie de dumnezeirea Lui [Mt 3, 16], Care a fost de faţă atunci când El S-a schimbat la faţă arătându-Se prin nor şi completând Treimea, legându-Se pe Sine Însuşi ca al Treilea de [Tatăl] Cel ce dădea mărturie şi de [Fiul] Cel ce primea mărturia [Mt 17, 5]. Căci şi acum, când Fiul urcă, iar Tatăl Se arată prin pornirea spre El a Slugii Sale [cf. Is 52, 13] — căci unde altundeva Se grăbea Fiul restabilit? — a fost nevoie să Se arate prin nor şi Mângâietorul ducându-L pe Cel de o cin­stire la cer, aşa cum mai înainte „a fost dus de Duhul în pustie” [Mt. 4, 1].

Străbaterea în sens invers a ierarhiei şi porţilor cereşti

3. Iar Celui ce urcă I se deschid nişte porţi. Şi ce altceva trebuie crezute aceste porţi decât hotarele demnităţilor şi ordinelor [îngereşti] pe care le-a depăşit trupul îndumnezeit. Căci întrucât Mântuitorul avea nevoie de un loc din pricina trupului Său, dar nicăieri între cele făcute nu era un loc cuvenit, ci chiar şi un loc al îngerilor şi al arhangheli­lor, ba încă şi al celor de mai departe, chiar al heruvimilor înşişi, era mai prejos decât I se cuvenea, ca unul care era egal cu Dumnezeu, de aceea orice ordin al celor necorpo­rale s-a dat înapoi dinaintea Celui ce urca şi fiecare din locurile cele mai înalte i-L ceda pe al său propriu, cei mai de sus după ce-i mai jos, şi aşa tot mai sus, până când, după cuvântul lui Pavel, “a ajuns mai presus de toată stă­pânirea, domnia şi puterea” [Ef 1, 21]. De aceea, cei mai mari află/învaţă despre Cel mai înalt de la cei mai mici şi corifeii de la cei subordonaţi, ca minunea să urce de la cele umile la cele înalţe, pentru că, spune Pavel „prin Biserică”, care e mai prejos decât toate ordinele, „s-a făcut cunoscută stăpâniilor şi începătoriilor înţelepciunea mult variată a Lui Dumnezeu” [Ef 3, 10]. Pentru acestea îngerii secunzi Îl vestesc pe Cel necunoscut de ei, iar porţile le ridică co­mandanţii ordinelor, care deţin în fiecare ordin hotarul ultim de cinstire si locul de vârf. Căci dacă cedează locul cei mai mici, încă nu este arătat Cel ce este cinstit de tot ordinul, ca Unul care era mai înalt decât ele, dar dacă fac asta comandanţii, la care este toată slava corului, atunci era evident că Cel închinat de tot crugul este mai presus de ele. Porţile sunt însă veşnice ca unele înfipte din veac şi nimănui dintre toţi ele nu-i oferă trecere în ziua aceasta, dar „acum, zice [Psalmistul], ridicaţi-vă!” [Ps 23, 7. 9], pen­tru că trece „Cel căruia I se va pleca tot genunchiul celor cereşti” [Flp 2, 10]. Căci nimănui nu i s-a întâmplat să vină pe această cale, nimeni nu s-a urcat în cer de pe pământ [Rm 10, 6], ci primul şi singurul care a croit această cale e Mântuitorul; „pentru că nimeni, zice, nu s-a urcat în cer decât Cel ce S-a pogorât din cer” [In 3, 13].

Hristos, Împărat al slavei prin pătimirea Sa

4. Dar de ce trebuie să fíe ridicate porţile? „Pentru că e Împărat al slavei, tare şi puternic în război” [Ps 23, 8], fiindcă a urcat plin de răni. Dovadă era slăbiciunea trupu­lui şi lipsa de slavă pe care o răbdase, căci era evident că purtase cruce. Şi era minunat pentru că într-o putere şi slavă atât de nespusă aducea urmele lipsei de slavă şi ale slăbicunii, cărora îngerii vestitori le opuneau: crucii slava de acolo, iar slăbiciunii triumful prin aceasta, faptul că triumfătorul nu dobândise numai o slavă strălucită, dar era şi Împăratul slavei înseşi [Ps 23, 7-l0]. Nefolosindu-Se de nimic din cele ce obişnuiesc să aducă slava, Acesta venise la ea prin cele contrare, şi de aceea a putut fi fără slavă, după care, spunea David, a umplut de slava Sa tot pământul [Ps 56, 5]. Fiindcă acel lucru ar fi fost propriu celui ce urmează legilor slavei, dar acesta celui ce pe cât se pare conduce slava însăşi. Căci nici focul nu poate fi stăpânit de materiă aruncată în foc ca sa-i aţâţe flacăra, nici vizitiul şi cel care conduce caii nu urmează cailor în direcţia în care se pornesc ei, ci, dacă cineva care are un frâu ştie să-i lege cu el şi să-i facă să meargă în sens opus, nici nu este Domn al slavei cel ce ar putea să-şi adune o slavă de la cei ce par a fi cei mai buni. Ci Mântuitorul, aşa cum mai înainte S-a arătat pe Sine Însuşi stăpân al focului arătând o flacără în apă şi aprinzând foc cu pregătirea care-l poate stinge, tot aşa S-a făcut arătat în mod evident că este împărat al slavei, arătându-Se tuturor strălucit şi prealăudt prin lipsă de slavă şi de cinstire. De aceea, spune, acestea nu trebuie să se mire dacă, purtând un trup care are vânătăi, El depăşeşte hotarele fiinţelor necorporale, nici nu trebuie să creadă invocând aceste semne de slăbiciune că Cel Înalt este din pricina acestor lucruri de umilinţă în dezacord cu Sine Însuşi; din contră, luând de aici în chip deosebit dovada clară a forţei Lui suprafireşti, să admită că El este Stăpân al întregii creaţii.

5. Dar îngerii sunt învăţaţi acestea nu numai unii de către ceilalţi, ci şi de Mântuitorul Însuşi. Celor ce-L întreabă: „De ce sunt roşii hainele Tale?” [Is 63, 2], Acesta le spune: Am îmbrăcat trup!, iar celor ce-L întreabă: De ce eşti lovit?, le spune: „«Am călcat Un teasc» [Plg 1, 15]. De bunăvoie M-am lăsat lovit. Căci nu Mi-am vărsat sângele fără să vreau, nici n-am venit pe cruce din slăbiciune, ci Eu În­sumi «am călcat teascul»”. Lucru pe care-l spune şi apos­tolilor înainte de pătimire: „Nimeni nu ia de la Mine sufle­tul Meu, ci Eu îl pun de la Mine Însumi. Putere am să-l pun şi putere am să-l iau iarăşi” [In 10, 18], arătând puterea Lui nebiruită. „Prin urmare, ridicaţi porţile!” [Ps 23, 7], Şi aceasta nu o dată, arătând astfel că nu-şi aduceau aminte acest lucru ştiindu-l, ci îl învăţau neştiindu-l. Deoarece atunci n-ar fi avut nevoie de cuvintele celor secunzi în rang, ei întrebând, iar Acela răspunzând. Fiindcă stăpânii porţilor Îl ştiau bine pe „Stăpânul puterilor”, dar nu-L ştiau pe “Împăratul slavei” cine este. Căci întâiul era dinainte de veacuri numele dumnezeirii şi, de aceea, era cunoscut tutu­ror corurilor îngerilor, dar acesta din urmă le-a rămas as­cuns, şi de el au auzit abia ulterior, el fiind luat plecând de la cruce şi de la cele de ocară; după cum ignorau poate că Stăpânul lor se numea şi Iisus, Nazarinean şi răstignit, lucruri pe care le ştiau numai acei îngeri care slujiseră Celui purtat în pântec şi născut, Celui mort şi înviat. De aceea unii se opresc la acea primă glăsuire şi întreabă nedumeriţi: “Cine este Acesta, Împăratul slavei?” [Ps 23, 10], iar aceştia îi învaţă repetându-le denumirea mai cunoscută: „Domnul puterilor” [ibid.]. Iar ei încetează atunci, recunoscându-L pe cel căutat din cele ce ştiau.

Dezvăluirea raţiunii ultime a Economiei mântuitoare – iubirea

Şi când Acesta înaintează, atunci Însuşi Tatăl îi aduce la aceste raţiuni. Căci profetul Zaharia îi introduce pe Acela [Tatăl] întrebând şi pe Acesta [Hristos] răspunzând, însem­nând prin aceasta că înseşi puterile care sunt nemijlocit în preajma lui Dumnezeu află acum raţiunea Economiei, pe care mai înainte n-o ştiau. Căci atunci când Tatăl îşi des­coperă taina Sa prin Unul-Născut, au părut să fie iniţiate în aceasta şi primele făpturi care stau în jurul tronului însuşi. Dar aici Fiul sugerează şi cauza junghierii şi învăţând de ce anume a venit pătimind pe cruce, spune că ceea ce l-a convins a fost iubirea de oameni. Căci întrebându-L Tatăl de unde are loviturile de pe mâini — pentru că Acesta zice: „Ce sunt aceste lovituri în mijlocul mâinilor Tale?” [Za 13, 6] — El pune înainte casa celui iubit şi spune că faptul că a venit şi a locuit cu cei iubiţi i-a adus aceste lovituri: „Cele cu care am fost lovit în casa celui iubit” [ibid.], pentru că S-a îndurat de cei care zăceau, îndurându-Se a venit la ei, şi venind i-a restaurat, iar mâinile cu care i-a rechemat au fosţ lovite. Şi astfel Stăpânul casei [Tatăl], care are cerul şi pământul, a oferit tuturor robilor Lui dinarul, adică raţiunea trupului şi morţii lui, începând de la cei de pe urmă si până la cei dintâi [cf. Mt 20, 1].

Înălţarea, desăvârşirea preoţiei veşnice a lui Hristos

 6. A venit din cer pe pământ, ca să facă cunoscut celor de pe pământ pe Tatăl Cel de acolo, a coborât de pe pă­mânt în iad, ca să vestească celor din iad economia de pe pământ, din iad a urcat iarăşi la cei de pe pământ, ca să afle cauza coborârii, de pe pământ urcă în cer, ca să fie adusă vestea cea bună şi îngerilor: pe de-o parte, mântuirea oamenilor — căci se bucură împreună cu noi cei replămădiţi, întrucât sunt iubitori de oameni —, pe de altă parte, progresul lor spre cele mai bune, precum şi celelalte, învăţându-L ei pe Dumnezeu mai bine decât înainte şi, înainte de toate, pentru ca trupul cel mai presus decât toată creaţia să ajungă mai presus decât toată creaţia şi să-şi ocupe locul cuvenit. Căci poate de aceea n-avea unde să-şi plece capul [Mt 8,20] atunci când locuia pe pământ. Şi urcă un om în formă de Dumnezeu [cf. Flp 2, 7] şi un Dumnezeu în trup de om, luptător din pricina războiului împotriva morţii, şi biruitor din pricina triumfului, victimă sfântă pentru junghiere, pentru că a primit junghierea vrând aceasta, preot care nu lasă nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu, nici nu respinge nimic din cele ce fac pe om, ci salvează în toate fiecare fire şi nu înşeală cu nici un cuvânt nici una din aceste două denumiri, ci numai relele omeneşti, fiindcă aşa cum a fost liber de păcat de la început, aşa a fost şi de toată stricăciunea, pentru că nici una din ele nu ţinea de fire. Căci pe cel dintâi l-am introdus noi, iar cealaltă i-a urmat, fie ca pedeapsă pentru cei ce greşiseră, fie ca leac pentru cei care se îmbolnăviseră. Dintre ele pe unul, adică păcatul Mântuitorul nu l-a cunoscut de la început, iar pe cealaltă, adică stricăciunea, a primit-o, orânduind ca un econom cele ale oamenilor, pentru ca să Se facă în stare să Se jertfească pentru ei, şi în locul jertfei să primească pentru neamul omenesc nestricăciunea. Prin urmare, jertfindu-Se şi bucurându-Se de un trup stricăcios şi aducând acestea care se cuveneau, a dezbrăcat îndată stricăciunea şi n-a fost lipsit de cele care-l făceau victimă. Prin vânătăile Sale vesteşte junghierea, iar fierul care lucrează jertfa e încredinţat pen­tru cei ce văd trupul acela. Şi astfel, jertfindu-Se pentru o zi, este o Victimă perpetuă. Şi aşa cum „o dată pentru tot­deauna S-a adus ofrandă pe Sine însuşi”, cum zice Pavel [Evr 7, 27], de acolo că păstrează totdeauna pe Preot, căci zice: „Tu eşti Preot în veac” [Evr 5, 6; Ps 110, 4], tot aşa fiind adus o dată pentru totdeauna, este Victimă veşnică. Fiindcă n-ar fi putut fi nici Preot veşnic, dacă nu ar fi fost şi Victimă, lipsindu-i atunci ceea ce ar fi făcut preoţia Lui. Aşa L-a dat întregii creaturi pământul pe Stăpânul comun. Şi oamenii îl trimit pe ambasadorul lor, îngerii îl primesc pe Dumnezeul lor, Care li Se înalţă mai curat, iar Tatăl primeşte pe Cel de un tron cu El dându-i o cunună de slavă din trofeele Slugii [Domnului; cf. Is 52, 13].

Aclamarea lui Hristos Cel Înălţat

7. Hai acum să ne adresăm Învingătorului şi noi, cei pentru care s-a făcut războiul! O, Cel ce ai biruit lumea [In 16, 33] şi ai legat pe cel puternic [Mt 12, 20], Care ai luat prăzile [Lc 11, 22] şi i-ai dezlegat pe cei legaţi! O, Cel ce faci toate numai cu voinţa, iar mutându-Te încoace ai intrat în război şi luptă pentru oameni! O, Cel ce cu un semn i-ai zidit pe cei ce nu erau, iar pe cei căzuţi i-ai îndreptat prin sârguinţă şi osteneli! O, Cel care ca să-i faci vii şi să-i în­cununezi pe cei lipsiţi de cinste şi morţi, alergi spre lupta morţii! O, Cel care prin faptul că ai fost defăimat ai dezle­gat vina omului, prin aceea că ai fost răstignit l-ai slăvit, prin aceea că ai murit l-ai făcut viu! O, Dumnezeu care ai murit pentru oameni, Stăpân care ai murit pentru robi şi lipsit de păcat care ai murit pentru foarte răi! O, Cel care prin aceea că ai fost vândut ne-ai dobândit libertatea, prin aceea că ai fost lovit ne-ai câştigat nestricăciunea, iar prin aceea că ai suferit dureri ne-ai agonisit veselia cea curată! O, Cel care ai cumpărat cu sufletul pe duşmani, iar cu sângele pe cei impioşi! O, Cel care ai iubit un om care te ura! O, Cel ce eşti pentru noi, Acelaşi, şi Mântuitor şi preţ de răscumpărare! O, Cel ce eşti şi cale si conducător şi sălaş! Cel ce te-ai făcut pentru robii tăi toate cele care duc la cer! O, imigrare nouă şi străină, care muţi capitala! O, Cel care împreună cu Tine muţi şi strămuţi toată creaţia! O, Cel care n-ai lăsat nimic între cer şi pământ, între Dum­nezeu şi oameni! O, Cel care prin aceea că Te-ai dus pe pământ ai plecat cerul, iar prin aceea că ai plecat la cer ai înălţat pământul! Tu eşti şi Dumnezeul nostru şi apoi moş­tenitor, şi celor al căror stăpân erai din veac, Le-ai slujit ca un rob cumpărat. Şi, iarăşi, pe cei al căror Stăpân în tot felul Te-ai făcut, i-ai făcut fraţi şi Te-ai folosit de ei ca de nişte membre, şi ai primit toată înrudirea, comunitatea şi relaţia ca noi, ca armonizându-ne cu Tine însuţi în tot felul şi urmându-Te prin toate să faci bogăţia ta a noastră! Şi robul păcatului să se audă Fiu al lui Dumnezeu, iar cel legat să se arate încununat. O, de câte şi ce fel de lucruri l-ai făcut datornic pe om! O, datorii care nu pot fi dezlegate de nimeni nicicând! Căci ce ai putea găsi la noi, şi care să nu-l fi pus Tu? Dacă Ţi-am înălţat un glas care aduce vreo recunoştinţă pentru cele pe care ni le-ai dat, nu e un schimb pentru cele date, ci din adaos la datoriile noastre, pentru că faptul de a gândi şi de a putea rosti acestea vine tot de la Tine. Tu însă Ţi-ai pus Ţie Însuţi această lege nouă: de fiecare dată când oferi ceva, Te mărturiseşti dator cu alte haruri celor ce îl primesc. De aceea, să nu treci cu vederea harul Tău mult lăudat, dacă a fost lăudat cu ceva şi de noi, ci să-L arăţi pe Binefăcătorul uitându-Se nu la sărăcia vo­inţei noastre, ci la bogăţia mâinii Tale. Şi în prezent să mă dezlegi, fiind Domn, de toată vina şi să-mi oferi curata simţire a blândeţii Tale şi să faci să mă ruşinez de această nespusă iubire de oameni. Iar după ce mă vei muta de aici, să mă muţi bucurându-mă şi cu nădejdi bune că voi fi scris în corul prietenilor Tăi, şi acolo să stai împreună cu cei ce ştiu cele ale Tale şi pe care I-ai cunoscut Tu Însuţi, ca şi aici cu glasul celor ce prăznuiesc şi al strigătului adăugat de noi să Te cântăm pe Tine Mântuitorul în veac împreună cu părintele Tău Cel fară început şi cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă făcătorul Duh. Amin.


[1] Cuvânt extras din cartea Nicolae Cabasila – Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010,  pp. 161 – 171

[2] Traducere după ediţia B. Pseutonkas: Nikolaou Kabasila hepta logoi nyn proton ekdidomenoi, Thessaloniki, 1976, p. 113 – 123; ed. II: Nikolaou Kabasila Logoi. Eisagoge – keimena – scholia, ekd. B. Pseutonkas, Thessaloniki, 2006, p. 124 – 134.

______________________________

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_6WRcJM7SGZY/S-nWYwcCYDI/AAAAAAAACJU/BM45kXhSpTQ/s1600/9thSinaiAscension.jpg

http://www.antiochian.org/sites/antiochian.org/files/images/Ascension.preview.jpg

Reclame
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Pastorala de Paşti (2011) a ÎPS Părinte Ioan, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei

† IOAN,

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare!

„Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel care crede în Mine,

chiar dacă va muri, va fi viu.” (Ioan 11,25)

Iubiţi fii duhovniceşti,

După ce am călătorit pe calea cea îngustă a postului cu mult dor duhovnicesc, am ajuns acum în pace, marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Acesta este cel mai sfânt dor pe care-l poate avea un muritor pe pământ – de a se întâlni cu Hristos Cel Înviat, Cel ce a biruit moartea – vrăjmaşul existenţei umane.

Ne este dor în această viaţă de părinţi, de copii; lucru bun este, dar se pune şi cuvenita întrebare: îi mai este oare azi dor de Hristos Cel Înviat omului modern?! Iubite frate creştine, ai tu un dor sfânt? Şi care ar fi acela?

Iată ce ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca despre ce Şi-ar fi dorit Hristos înainte de Patima Sa: „Şi a zis către Apostoli: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea”. (Luca 22, 15). În cugetul lor, Apostolii n-ar fi dorit ca acesta să fie ultimul Paşti cu Hristos Fiul lui Dumnezeu. Este oare o contradicţie între dorul nostru şi cel al lui Hristos? Nu, ci doar cel ce primeşte lumina Învierii lui Hristos, acela ştie ce să-şi dorească în această viaţă pământească.

Iată, Hristos doreşte să mănânce Paştile cu Apostolii Săi. El doreşte şi acum să-ţi împărtăşească, de acest Paşti, şi ţie lumina Învierii Sale. Şi azi ne cheamă Hristos din faţa Sfintelor Altare: „Veniţi de luaţi lumina!”- în dar.

Ceea ce a grăit îngerul Maicii Domnului la Buna Vestire – începutul mântuirii noastre – s-a desăvârşit astăzi prin Învierea Domnului.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o lucrare dumnezeiască treimică, cu puterea Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Ea a fost însoţită şi de o îngerească slujire„Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de la uşă şi şedea deasupra ei.” (Matei 28, 2). Luând Paharul pătimirii, Hristos Domnul Şi-a împreunat voinţa Sa cu cea a Tatălui Ceresc: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta.” (Matei 26, 42).

Hristos Domnul a pătimit ca om, iar ca Dumnezeu a înviat în slavă, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan: „…am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1, 14). Prin Învierea Domnului, firea omenescă s-a preaslăvit, stricăciunea s-a îmbrăcat în nestricăciune şi moartea s-a îmbrăcat în nemurire. Cei ce am primit Botezul în numele Sfintei Treimi, ne murim azi moartea, îndreptându-ne cu dor spre Hristos Cel Înviat.

Semnificaţia zilei de Paşti a fost dintotdeauna, în credinţa strămoşilor noştri, ca trecere din moarte la viaţă a Domnului nostru Iisus Hristos. La acest praznic, Hristos ne adună în Biserica Sa, atât pe cei de azi, cât şi pe cei care au trecut dincolo; este un praznic al comuniunii cu toţi cei ce au crezut şi cred în Înviere. Este o pregustare a marii întâlniri de la sfârşitul veacurilor, este bucuria călătorului spre Cer, spre Învierea cea de obşte.

E bucurie acum în casa ta, în sufletul tău, că a înviat Hristos?! Nu fi trist, căci Hristos este azi gata să te mângâie şi pe tine cu mâinile Sale, care încă mai păstrează urmele cuielor bătute de noi pe Cruce.

Rănile lui Hristos nu se răzbună, ele mângâie. Hristos, pe Cruce, n-a lăsat testament Apostolilor să-I răzbune rănile, ci să-i ierte pe cei ce I le-au făcut. El Şi-a scris Testamentul iubirii Sale cu sângele Său – Sângele iubirii.


Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Prin Învierea Sa, Hristos Domnul Se doreşte a fi El Însuşi învierea şi viaţa noastră. El este viaţa noastră şi a unei lumi întregi pentru care S-a jertfit pe Crucea de pe Golgota.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este adevăr de netăgăduit al dreptei noastre credinţe, pentru că ea este dovedită de mărturiile îngerilor, ale Maicii Domnului, ale femeilor mironosiţe, ale Sfinţilor Apostoli, ale celor peste cei cincisute de fraţi şi ale altora pe care i-a întărit cu multe semne timp de patruzeci de zileÎnvierea lui Hristos a umplut toate de lumină, împlinindu-se ceea ce El Însuşi a spus: „…Eu sunt Lumina lumii; cel care Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).

Primind lumină, El ne spune şi nouă astăzi aşa cum le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii…” (Matei 5, 14). Minunată cinste le dă Hristos celor ce cred în Învierea Lui.

Învierea Domnului dezleagă taina vieţii şi a morţii. Cei care sunt ai lui Hristos nu mai mor, ci trăiesc în veac; pentru ei, moartea este doar un prilej de a ajunge la adevărata viaţă. Lumina lui Hristos luminează tuturor. Ea străluceşte pe pământ astăzi pentru noi, cei care suntem o mare familie creştină.

Jertfa de pe Cruce nu a rămas zadarnică, iar făgăduinţa făcută de Hristos Sfinţilor Săi Apostoli, că va învia a treia zi, s-a împlinit. Azi şi crucea s-a îmbrăcat în lumină; ea nu mai este semnul morţii, ci al biruinţei. Pe Cruce s-a dat cea mai cruntă bătălie din Univers, căci pe ea S-a luptat Hristos cu moartea şi a învins-o. Acolo, Hristos a murit moartea. De la Învierea Domnului, noi nu mai trăim murind, ci trăim înviind. Iubiţilor, Hristos ne-a arătat astăzi că suntem sortiţi vieţii şi nu morţii.

Hristos a venit în lume ca să ne mântuiască, mântuirea fiind un dar, datorie şi conlucrare cu Dumnezeu. Chipul omului mântuit ni l-a arătat Hristos prin Întruparea Sa, adică fără prihană – îndumnezeit. Aceasta este starea normală a omului – cea de mântuit- stare plină de harul lui Dumnezeu.

Omul trăieşte ca fiinţă socială în comunitate. Aceasta implică şi o coresponsabilitate în actul mântuirii; nu te poţi mântui singur, căci suntem fii ai Celui Preaînalt; când se pierde unul dintre noi, nu se pierde un individ, ci se pierde o parte din mine şi din tine, căci suntem toţi mădulare ale lui Hristos. ( cf. Efeseni 5, 30).

Hristos suferă pentru oricine părăseşte staulul oilor Sale: „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una din ele, (…) nu se duce după cea pierdută până ce o găseşte? Şi găsind-o o pune pe umerii săi, bucurându-se.” (Luca 15,4-5).

Iubiţi fraţi creştini,

Învierea, după Sfântul Apostol Pavel, nu este o simplă readucere în viaţă a trupului vechi şi nici o creare a unui trup nou din nimic, ci „o radicală prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârşită asupra trupului vechi” (Pr. D. Stăniloae).

Prin Înviere, Hristos ne-a dat însuşi darul ce l-am pierdut – viaţa. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dar al lui Dumnezeu sunt şi pruncii pe care ni i-a dat Dumnezeu; ei, încă de la zămislire, primesc har de la Dumnezeu. De aceea, datori suntem, ca părinţi, să-i încreştinăm din fragedă pruncie, ca să primească toate darurile Duhului Sfânt. Cei ce se însoţesc prin Sfânta Taină a Căsătoriei – soţii – unii altora sunt dar al lui Dumnezeu; copiii sunt darul lui Dumnezeu pentru părinţi, părinţii sunt darul lui Dumnezeu pentru copii.

Pentru copii şi pentru părinţi S-a jertfit Hristos dându-le tuturor darul vieţii şi cu dor aşteptându-i la poarta Raiului pe toţi cei cărora le-a dat acest dar.

Omul a fost de multe ori zdrobit de istorie; Hristos, însă, niciodată, căci El a învins cel mai mare duşman al omului – moarteaCei care L-au răstignit pe Hristos au crezut că L-au trimis la moarte, însă ei L-au aruncat în eternitate. Moartea este singura clipă care nu intră în eternitate.

Nu vă lăsaţi, fraţilor, amăgiţi de cei pentru care Hristos este un produs care se vinde! Biserica nu-L vinde pe Hristos! El a fost vândut o singură dată – de Iuda.

Mormântul nu este ultima speranţă, el marchează începutul unei noi vieţi. Trăim aici şapte zile într-o clipă şi apoi vom trăi dincolo cu Hristos a opta zi într-o eternitate. A opta zi nu mai curge, ea are numai un blând răsărit.

Dacă azi ai primit lumină de la Hristos prin Învierea Sa, ai grijă să nu rămâi un felinar stins în univers. Dumnezeul nostru este de viaţă dătător. El nu i-a pregătit omului un muzeu de antropologie în univers; locul omului este în Raiul bucuriei Sale. Nu cenuşa este esenţa omului, ci viaţa ca dar al lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, acum, la acest praznic dumnezeiesc al bucuriei, vă îndemn să rămâneţi fii ai luminii întru bucuria Domnului nostru Iisus Hristos Cel ce a înviat din morţi, dăruindu-ne şi nouă viaţă întru lumina Învierii Sale.

Hristos a înviat!

Rămân al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Domnul un smerit rugător.

† Ioan

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei

Dată în reşedinţa noastră Episcopală din Municipiul Miercurea Ciuc

24 aprilie 2011

„Să ne apropiem purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel ce a ieşit din mormânt ca un mire; şi să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paştile lui Dumnezeu cele mântuitoare”. (din cântările Sfintei Învieri)

________________________

sursa>

http://www.cotidianul.ro/143410-Har-mila-si-pace-de-la-Dumnezeu-Tatal

foto>

http://media.hotnews.ro/media_server1/image-2010-03-15-7033410-41-ioan-selejan.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Islamul, oficial in Republica Moldova. Mitropolitul Vladimir: „Intr-o tara crestina consider ca este o injosire pentru crestinii ortdocsi”

Islamul a devenit religie oficială în Moldova

Politik.md / 18 aprilie 2011

În incinta Palatului Republicii, la data de 17 aprilie a avut loc o festivitate cu ocazia recunoaşterii islamului în R. Moldova drept o religie oficială, anunţă Islam news.

Potrivit sursei, musulmanii moldoveni au posibilitatea să-şi îndeplinească ritualurile religioase în mod deschis, asta după ce la 14 martie ministerul Justiţiei a înregistrat oficial prima organizaţie musulmană – Liga Islamă din R. Moldova.

Membrii acestei ligi vor putea coordona procesul de dezvoltare a religiei islame în R. Moldova, vor avea posibilitatea să consolideze viziunile musulmanilor şi să reprezinte interesele acestora în ţară şi peste hotare.

Anterior, în Moldova musulmanii nu puteau în mod deschis să-şi facă rugăciunile, să se adune la propovăduirile săptămânale, să-şi oficieze sărbătorile religioase şi să construiască moschee.

Islam news mai anunţă că reprezentanţii musulmanilor din R. Moldova s-au adresat instanţelor europene cu rugămintea de a îmbunătăţi situaţia islamiştilor din ţară şi ca rezultat, înalţii demnitari europeni au reuşit să convingă Guvernul R. Moldova să-i dea acestei confesiuni statutul de „religie oficială”.

sursa>

http://politik.md/?view=articlefull&viewarticle=5983

~~~+~~~

Reprezentanţii Bisericii: Nu suntem împotriva înregistrării cultelor,

dar să nu fie puse pe picior de egalitate cu creştinismul

Publik.md / 20 aprilie 2011

Înregistrarea oficială în Moldova a islamului a stârnit mari dispute între reprezentanţii Bisericii, pe de o parte şi reprezentanţii religiei islamice, pe de altă parte.

Religia islamică crează mari probleme în Europa. Nu suntem împotriva înregistrării cultelor, dar să nu fie puse pe picior de agalitatea cu creştinismul. Mitropolitul Vladimir are dreptate, înregistrarea islamului este o injosire„, a declarat preotul Petru Pruteanu.

Ministrul Justiţiei aprobă înregistrarea acestui cult.”Este un drept fundamental al musulmanilor pe care trebuie să îl respectăm. Prin înregistrarea oficială a islamului, musulmanii nu sunt încurajaţi la unele sau altele activităţi. Este bine că a fost înregistrat islamul. Sunt convins că creştinismul este o religie a toleranţei”, a conchis ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase.

De cealaltă parte, reprezentantul religiei islamice, Sergiu Sochircă, preşedintele Ligii Islamice din Moldova, susţine că: „Atitudinea Mitropoliei duce mai mult la intoleranţă. Noi ne-am aşteptat la un cuvânt de felicitare din partea Mitropoliei. Vrem să asigurăm condiţii bune pentru reprezentanţii islamului”.

Amintim că înregistrarea le oferă credincioşilor dreptul să facă rugăciuni colective şi să construiască moschei.

sursa>

http://www.publika.md/reprezentantii-bisericii–nu-suntem-impotriva-inregistrarii-cultelor–dar-sa-nu-fie-puse-pe-picior-de-egalitate-cu-crestinismul_299311.html

~~~+~~~

Mitropolitul Vladimir al Chişinăului şi al Întregii Moldove:

Episcopia de Hancu / 20 aprilie 2011

In reportajul acordat mai multor canale de telelviziune in legatura cu inregistrarea religiei islamice din martie 2011 Întâistătătorul Bisericii noastre, Înalt Prea Sfinţitul Vladmir al Chişinăului şi al Întregii Moldove a ţinut să prevină autorităţile ţării spunând că în numele lui Allah, musulmanii ar putea provoca neplaceri in societatea noastră.

In tarile in care majoritatea populaţiei apartine cultului musulman, este normală înregistrarea acestei religii. iar intr-o tara crestina consider ca este o injosire pentru crestinii nostri ortdocsi…, musulmanii cred in Dumnezeul lor: Allah

Mitropolitul Vladimir a spus că odată cu înregistrarea acestui cult în societate ar putea apărea provocări:

„Ar fi periculos…, pentru ca zilele trecute, din partile ambasadelor care apartin de acest cult relgios, mi-au transmis că nu e bine că au înregistrat acest cult, pentru că, cateodata li se întampla poate nu din partea crestinilor, poate nu din partea celor ce dred în Dumnezeu, ci anume din partea musulmanilor ne putem aştepta la neplăceri în societatea noastră„.

sursa>

http://www.eph.md/news/invatatura_de_credinta/5426.html

~~~+~~~


Episcopul Marchel de Bălţi: „Legiferarea islamului în Moldova este

o jignire a memoriei voievodului Ştefan cel Mare şi Sfînt”

Moldova Ortodoxa / 21 aprilie 2011

Legiferarea islamului în Republica Moldova, în condiţiile în care nu există o comunitate musulmană autohtonă în ţara noastră, a picat tocmai în Postul Paştelui, motiv pentru care încă nu a primit o reacţie adecvată din partea Bisericii Ortodoxe din Moldova.

Subiectul însă a fost comentat în presa rusă. Menţionăm că legalizarea cultului islamic în Moldova a devenit posibilă graţie noii legi a cultelor care aproape că exclude factorul numeric dintre criteriile obligatorii pentru înfiinţarea unui cult sau organizaţii religioase. Contactat de „Moldova Ortodoxă”, episcopul Marchel de Bălţi, a comentat ultima noutate în materie de culte a Moldovei.

Episcopul MARCHEL de Bălţi şi Făleşti:

„Ne pomenim aproape în permanenţă în situaţia de a protesta”

În ultimii doi ani, cînd s-ar părea că în fruntea statului Republica Moldova au venit oameni cu adevărate misiuni democratice, părinţii şi buneii cărora au pătimit de pe urma prigoanei credinţei noastre strămoşeşeti, uite că ne pomenim aproape în permanenţă în situaţia de a protesta, a ne revolta în faţa unor acţiuni la nivel de Guvern şi Parlament care vin să umilească cel mai sacru sentiment al covîrşitoarei majorităţi a populaţiei acestei ţări – sentimentul credinţei ortodoxe.

Zilele trecute am luat act cu stupoare de hotărîrea Ministerului Justiţiei prin care mărturisitorii islamului intră în aceleaşi drepturi cu ortodocşii din Republica Moldova.

Fără a atenta la drepturile confesionale ale minorităţilor islamice, preoţimea eparhiei de Bălţi şi Făleşti, pe care am onoarea să o conduc, consideră că această decizie ministerială sfidează moralitatea creştinilor ce populează de milenii acest pământ, fiind o jignire a memoriei voievodului Ştefan cel Mare şi Sfînt care şi-a jertfit anii de domnie luptînd cu turcii, cu tătarii care ne spurcau lăcaşurile sfinte intrînd în ele cu caii şi iataganele însîngerate sau chiar dîndu-le foc.

Nu dorim nicidecum ca strănepoţii acestor barbari să sufere de pe urma faptelor sîngeroase ale străbuneilor lor. Vrem însă şi cerem ca protipendada din Alianţa pentru Intergrare Europeană 2 să nu jignească în continuare prin deciziile lor puţin cugetate, puţin chibzuite şi antipopulare memoria sfîntă a strămoşilor noştri ortodocşi care respectă cauza celor 99% de creştini, fie chiar de rituri diferite şi să nu neglijeze ostentativ opinia Bisericii Ortodoxe în aceste probleme. Şi, în sfârşit, de dragul respectării docile a cerinţelor impuse de Uniunea Europeană să nu facă abstracţie de sufletul creştinesc care i-a adus la putere.

Constatăm cu profundă amărăciune că este desconsiderată de către guvernanţii noştri cauza creştinească ce constitue esenţa existenţei noastre dintotdeauna. De aceea îndemnăm pe toţi oamenii de bună credinţă ce venerează faptele profund creştineşti ale Sfîntului Ştefan cel Mare să stea cu dîrzenie în rugăciune în numele păstrării credinţei, a obiceiurilor şi a tradiţiilor strămoşeşti. Or, ce putem avea mai scump pe acest pământ care atît de răbdător ne mai ţine.

În numele preoţimii Eparhiei din Bălţi,

PS MARCHEL

sursa>

http://ortodox.md/news/episcopul-marchel-de-bal-i-legiferarea-islamului-moldova-este-o-jignire-memoriei-voievodului-st

~~~+~~~

CHIŞINĂU: Conflict religios între ortodocși și musulmani.

Mitropolitul vede legea islamică ca pe o înjosire a enoriașilor lui.

Adevarul.ro / 21 aprilie 2011

„Ne temem să nu se întâmple ceva şi după aceea să dea vina pe musulmani”. Asta cred susținătorii lui Allah din Chișinău, după ce Sfințitul Vladmir, Mitropolitul Moldovei a declarat că adoptarea legii islamice de către Ministerul Justiției „ar putea crea neplăceri în societate„.

Întregistrarea oficială a islamului ce permite efectuare rugaciunilor colective şi construirea moscheilor a stârnit discuţii aprinse între reprezentanţii Mitropoliei Moldovei şi cei ai religiei musulmane. În timp ce Mitropolitul Vladimir îşi face griji că legea islamică ar putea duce la probleme sociale, musulmanii din Republica Moldova spun că trăiesc cu teama de a nu deveni ţapii ispăşitori ai unor posibile evenimente negative din ţară.

Orice religie cheamă la toleranţă. Noi vrem să colaborăm cu diferite religii din Moldova şi să fim toleraţi unii faţă de alţii. Suntem egali în drepturi. Musulmanii în Moldova nu sunt de când s-a înregistrat acest cult, ci de foarte multă vreme„, spune Corina Cărăuş, una dintre moldovencele convertite la islam.

„Dumnezu şi Allah este acelaşi lucru”

Totuşi, islamiştii sunt îngrijoraţi de poziţia Mitropoliei Moldovei potrivit căreia Sfinţitul Vladimir, Mitropolitul Moldovei condamnă înregistrarea oficială a islamului în Moldova. „Avem temerea să nu se întâmple ceva şi după aceea să dea vina pe musulmani. Moldova este o ţară liniştită. Acum scopul nostru este să unească toţi musulmanii şi să existe o sursă adevărată a islamului, să nu apară alte curente”, a explicat Corina.

Mitropoplitul Moldovei a făcut această declaraţie având foarte puţine cunoştinţe despre islam. Dumnezeu şi Allah este acelaşi lucru. Aceasta nu înseamnă că noi avem un alt Dumnezeu„, a mai adăugat femeia.

2.000 de musulmani în Moldova

Anterior, în urma înregistrării oficiale a islamului de către Ministerul Justiţiei, Sfinţitul Vladimir, Mitropolitul Moldovei, a condamnat acţiunea spunând că în numele lui Allah, musulmanii ar putea provoca neplaceri în societatea noastră.

Islamul a fost recunoscut oficial în luna martie curent, după ce ani la rând i-a fost refuzată înregistrarea în Moldova. Oficializarea cultului permite musulmanilor să facă rugăciuni colective şi să constuiască moschei. Potrivit ultimului recensământ, în Republica Moldova locuiesc 2.000 de musulmani.

Virginia Dumitra

sursa>

http://www.adevarul.ro/moldova/CHISINAU-Conflict-ortodocsi-Mitropolitul-enoriasilor_0_466753451.html

~~~+~~~

VIDEO: Dezbatere publică privind înregistrarea

Ligii Islamice în Republica Moldova

~~~+~~~

OFFTOPIC

Musulmanii vor semilună pe stema Rusiei

Moldova Ortodoxa / 15 aprilie 2011

Comunitatea musulmană a Rusiei solicită modificări a stemei de stat ruse, adăugînd acesteia însemne islamice. O declarație în acest sens a făcut muftiul suprem al Rusiei Talgat Tadjuddin, într-un interviu acordat ziarului „Московские новости”.

Stema Rusiei este un vultur cu două capete. Toate cele trei coroane ale vulturului – cîte una pe fiecare cap și a treia – la mijloc, – sunt încununate cu cîte o cruce. Însă în Rusia locuiesc 20 de milioane de musulmani, ceea ce constituie 18 % din populație. Suntem muslmani din Rusia. Nu din Arabia Saudită, nici din Iran, Buhara, Samarkand, nu suntem din Africa și nici de pe Lună. Strămoșii noștri au locuit aici de milenii… Pentru a păstra nestins acest patriotism în inimile copiilor și nepoților noștri, cerem cu adîncă plecăciune de a interveni cu unele modificări în imaginea stemei țării noastre comune. Nu cerem decît ca una dintre coroanele de pe capete să fie împodobită cu cruce, iar cealaltă – cu semilună. Iar coroana din mijloc să fie și cu cruce, și cu semilună”, a declarat muftiul.

Conform spuselor sale, propunerile de modificare a stemei deja au fost trimise premierului Putin, iar recent i-a comunicat personal despre această inițiativă președintelui Dmitri Medvedev. Tadjuddin afirmă că șeful statului l-ar fi ascultat ”cu multă atenție”.

Conform estimărilor muftiului, cota musulmanilor va crește în viitor în Rusia, inclusiv și datorită poligamiei. Întebat fiind dacă asemenea căsnicii sunt permise în Rusia, Tadjuddin a spus că ”Dumnezeu a permis deja acest lucru, fapt confirmat în Coran”. ”Decît 40 de amante, mai bine patru soții legitime. Fiecare rus are cîte vreo patruzeci, nu?”, a adăugat muftiul.

Tadjuddin a mai anunțat că planifică în viitorul apropiat edificarea cîtorva moschei în Moscova. Conform spuselor sale, patru dintre moschei vor avea cîte o mie de locuri, iar cea dea cincea – 7 mii. ”Biserica Ortodoxă este la curent și nu are nimic împotrivă”, a mai adăugat muftiul.

Mihai Costish

sursa>

http://ortodox.md/news/musulmanii-vor-semiluna-pe-stema-rusiei

 
4 comentarii

Scris de pe aprilie 21, 2011 în articole, citadela, diverse, Ecumenisme, religie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Prin Suferinţă la Înviere – Pastorala de Paşti (2011) a PS Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† GURIE,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi Hunedoarei,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini:

Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Mi-am intitulat cuvântul pastoral pe care vi-l adresez prin glasul preoţilor în această noapte (zi) a Învierii: Prin suferinţă la Înviere.

De la început afirmăm că răstignirea Domnului pe Cruce a transformat suferinţa dintr-o realitate absurdă şi tragică, dintr-o problemă care pune sub semnul întrebării însăşi viaţa, într-o realitate prin care s-a omorât moartea şi viaţă a devenit veşnică. În lumea noastră, în care perspectiva existenţei este adesea redusă la zările şi limitele vieţii pământeşti, suferinţa este percepută doar ca o povară, doar ca o realitate în care lipsa de sens îşi are de spus cuvântul suprem. Faptul că Hristos Domnul a ales suferinţa Crucii ca modalitate de biruinţă asupra durerii şi a morţii, aşează suferinţa în rândul valorilor mântuitoare. Până la Hristos, şi de atunci încoace înafara lui Hristos, suferinţa n-a depăşit aspectul de durere şi de viaţă intrată în degradare şi lipsă de sens. În lumina Crucii, suferinţa dobândeşte un rost fundamental: cale spre omorârea morţii şi izvor de viaţă veşnică. De aceea Vinerea Mare, ca zi în care durerea şi moartea par a birui, transformă suferinţa în premisă a omorârii morţii şi a iadului, în izvor de viaţă deplină. Căci Hristos, primind suferinţa şi moartea care sunt consecinţele ultime ale înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat le transformă în Cruce şi, prin aceasta, le umple de un alt conţinut decât cel de viaţă intrată în impas şi de simplă pedeapsă pentru neascultarea originară a lui Adam şi Eva. În Hristos suferinţei şi morţii li se transferă înţelesurile şi conţinuturile Crucii, adică de loc al împăcării omului cu Dumnezeu şi de modalitate prin care se pironeşte păcatul. Pe Cruce Hristos a pironit prin suferinţa Sa însăşi suferinţa noastră, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.

Iubiţi credincioşi,

Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu.Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; “Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?

Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!

La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor. Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, „nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre„. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.

Iubiţi fii întru Hristos,

Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum că Dumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă. Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.

Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător! În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii. În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii. Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;

Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;

Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”

Iubiţi credincioşi,

Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental: Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur: “nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”

Hristos a înviat!

† GURIE,

Episcop al Devei şi Hunedoarei

foto>

http://calindragan.files.wordpress.com/2010/01/89162.jpeg

https://picasaweb.google.com/EpiscopiaDeveisiHunedoarei/AlmasulSec#5560467951684061218

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Arabii i-au interzis lui Radoi sa mai sarute crucea pe stadion

Ziare.com / 10 aprilie 2011

Autoritatile din Arabia Saudita i-au interzis lui Mirel Radoi sa mai sarute crucea in timpul meciurilor de fotbal.

Arabii au considerat ca gestul lui Radoi de a saruta crucea in timpul meciurilor este „o provocare in fata maselor de musulmani” si l-au avertizat ca va suporta consecinte grave daca va mai repeta asemenea gesturi.

Jucatorii si membrii staff-urilor tehnici care nu sunt musulmani trebuie sa respecte regulile in interiorul stadioanelor si sa nu mai incalce regulile. Asemenea gesturi vor fi pedepsite pe masura„, se arata intr-un comunicat de presa al Comisiei pentru Bunastarea Tinerilor.

In cazul in care va continua sa pupe crucea in ultima vreme, Radoi ar putea fi biciuit, potrivit legislatiei din Arabia Saudita. In cel mai rau caz, s-ar ajunge la expulzarea sa.

C.M.

sursa>
http://www.ziare.com/mirel-radoi/al-hilal/arabii-i-au-interzis-lui-radoi-sa-pupe-crucea-1087428

~~~+~~~

INCREDIBIL! Un cleric arab cere EXPULZAREA lui Radoi

din Arabia Saudita pentru ca a PUPAT CRUCEA!!

Sport.ro / 21 martie 2011

Problemele lui Radoi in Arabia Saudita continua!

Presa din Arabia Saudita scrie astazi ca un important cleric arab cere ca romanul sa fie EXPULZAT din tara in urma scandalului in care si-a facut un adversar „gay”, dar si pentru ca ar fi facut un alt gest care ar putea provoca mai rau!

Mohamed Amasimiri cere ca Radoi sa nu mai aiba voie in Arabia Saudita:

Profesor la Universitatea Imam Muhammad bin Saud, Dr Riadh Ben Mohamed Amasimiri a cerut ca in procesul lui Radoi cu jucatorul Hussein Abdel Ghani, romanul sa primeasca pedeapsa de expulzare din Arabia Saudita„, scrie astazi Al Qabas.

Publicatia araba mai noteaza ca Radoi este acuzat de clericul arab de faptul ca „a pupat crucea in fata maselor de oameni”.

Informatia este confirmata astazi de mai multe publicatii arabe, precum Al Rafidayn si Al Anba.

sursa>
http://www.sport.ro/stranieri/incredibil-un-preot-arab-cere-expulzarea-lui-radoi-din-arabia-saudita-pentru-ca-a-pupat-crucea.html

~~~+~~~

UPDATE

Radoi a intrat in atentia Politiei Religioase din Arabia Saudita

Ziare.com/ 13 aprilie 2011

Mirel Radoi nu mai scapa de probleme in Arabia Saudita.

Fotbalistul roman a intrat mai nou in atentia Politiei Religioase din Arabia Saudita, pentru ca saruta crucea tatuata pe mana la fiecare meci al lui Al-Hilal.

Daca nu te potolesti, ne parasesti„, i-ar fi transmis Politia Religioasa din Arabia Saudita lui Radoi, conform site-ului Onlinesport.

sursa>

http://www.ziare.com/mirel-radoi/al-hilal/radoi-a-intrat-in-atentia-politiei-religioase-din-arabia-saudita-1088139

~~~+~~~


UPDATE 2

Ca sa scape de probleme, Radoi si-a acoperit cu un bandaj crucea tatuata

[Pai tu le „respecti” religia lor cand ei nu te lasa cu religia ta? – dan.camen]

Sport.ro / 19 aprilie 2011

Radoi a intrat in atentia Politiei Religioase din Arabia Saudita. Motivul? Are o cruce tatuata pe bratul drept pe care o saruta la fiecare meci al lui Al Hilal.

Radoi i-a enervat pe arabi: isi saruta crucea la meciurile lui Al Hilal. Autoritatile religioase il ameninta cu expulzarea.

Ca sa scape de probleme, Radoi si-a acoperit cu un bandaj crucea tatuata. Asa a jucat ultimul meci pentru Al Hilal.

Le respect religia si obiceiurile si voi fi foarte atent pe viitor”, a declarat Radoi.


sursa>

http://www.sport.ro/campionate-externe/radoi-sub-lupa-politiei-religioase-din-arabia-saudita-cum-i-a-enervat-pe-arabi.html

 
Un comentariu

Scris de pe aprilie 10, 2011 în articole, citadela, diverse, oameni, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Procesul crucifixului şi al icoanelor

DW-World.de / 21 martie 2011

Autor: Horaţiu Pepine, Redactor: Petre M. Iancu

La sfârşitul săptămânii trecute Marea Cameră a CEDO a dat o sentinţă care, prin implicaţiile ei, oferă protecţie juridică simbolurilor religioase care populează spaţiul public din ţările europene.

Sentinţa Marii Camere a CEDO pune capăt unui proces cu ample semnificaţii politice şi ideologice, care a durat 9 ani de zile. În vara anului 2002, Soile Lautzi, o italiancă de origine finlandeză, a dat în judecată şcoala la care erau înscrişi cei doi fii ai săi, Dataico şi Sami Albertin, invocând violarea principiului laicităţii.

În şcolile din Italia, în virtutea unui decret regal din 1926, toate clasele au obligatoriu câte un crucifix. Soile Lautzi a pretins însă că simbolul creştinismului expus pe peretele sălii de clasă exercită o presiune morală care o împiedică să le insufle copiilor săi propria viziune asupra lumii.

După trei ani de judecată, Justiţia italiană i-a respins cerererile, argumentând că un crucifix reprezintă nu doar un simbol religios, ci şi un „simbol istorico-cultural, având «o valoare identitară» pentru poporul italian şi, totodată, un simbol al sistemului de valori aflat la baza cartei constituţionale italiene”.

Soile Lautzi a depus însă plângere împotriva statului italian la CEDO şi a avut în primă instanţă câştig de cauză. În hotărârea din 3 noiembrie 2009 Curtea a admis că şcolile italiene violează articolul 2 din Protocolul nr 1 (dreptul la educaţie) şi articolul 9 (libertatea de conştiinţă şi religie) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În 28 ianurie 2010 Guvernul Italiei cerea trimiterea cauzei în faţa Marii Camere a CEDO şi i se alăturau guvernele a 10 ţări membre a Consiliului Europei: Armenia, Bulgaria, Cipru, Federaţia Rusă, Grecia, Lituania, Malta, Monaco, România şi San Marino.

Ateismul militant

În vara aceluiaşi an a avut loc o audiere la care au fost expuse principalele argumente. Avocatul acuzării a susţinut în esenţă că laicitatea admisă de Constituţia italiană pretinde o perfectă neutralitate a statului faţă de toate cultele religioase sau concepţiile filosofice asupra lumii. Or, câtă vreme statul afişează în şcolile sale un simbol creştin înseamnă că ia partea creştinismului, punând pe minoritari în dificultate.

Mai mult decât atât, statul italian ar institui o „tiranie a majorităţii”, care ar fi începutul unei veritabile „degenerescenţe a democraţiei”. În concluzie, acuzarea a pretins ca pereţii şcolilor şi tuturor instituţiilor publice să rămână goi ca expresie a unei perfecte neutralităţi şi imparţialităţi a administraţiei.

În replică, avocatul guvernului Berlusconi a atras atenţia că problema aflată în discuţie nu ar fi una propriu-zis juridică, ci mai degrabă politică şi ideologică, deoarece nu există nici un prejudiciu real, ci doar o polemică doctrinară alimentată de organizaţiile „ateismului militant”.

Chiar dacă avocatul reclamantei susţinuse că din punctul său de vedere „ateismul nu este o chestiune pertinentă”, reclamanta putând prea bine să fi fost evreică, protestantă sau chiar catolică, intervenţia guvernului italian a atins un aspect sensibil care a reuşit să solidarizeze în jurul său mai multe guverne.

Dacă 10 state membre ale Consiliului Europei au intervenit în acest proces este tocmai pentru că ateismul de stat din fostele regimuri comuniste a lăsat răni încă nevindecate.

Audierea din faţa Marii Camere a CEDO a reprezentat un moment semnificativ în istoria integrării europene deoarece este probabil pentru prima dată când experienţa istorică a Estului comunist (inclusiv Rusia) a reuşit să contribuie la o soluţie politico-juridică valabilă pentru întreaga Europă.

Laicitate şi toleranţă

Dar bătălia decisivă s-a dat în jurul conceptului de „laicitate”. Mandatat în mod colectiv de guvernele petiţionare, Joseph H. Weiler, reputat profesor de drept european la New York University Law School, a pledat în favoarea crucifixului.

A făcut-o nu pentru că ar fi un simbol desacralizat şi inofensiv, trecut în rândul tradiţiilor culturale, ci în numele unei toleranţe egal distribuite între oameni religioşi şi cei nereligioşi. În definitiv, a susţinut Joseph Weiler, în lumea contemporană se cască o prăpastie nu între diferitele confesiuni religioase, ci între credincioşi, pe de o parte, şi raţionalişti agnostici sau atei pe de altă parte.

Or, laicitatea, a continuat el, nu este cu adevărat imparţială, ea fiind parte activă în această dispută; laicitatea nu apără libertăţile religioase sau cultele minoritare, ci perspectiva non-religioasă.

În consecinţă, a susţinut profesorul Weiler, singura soluţie rezonabilă este toleranţa îngemănată cu respectul tradiţiilor politice instituite: dacă în Franţa, acolo unde laicitatea este o nobilă tradiţie care se trage de la Revoluţia franceză, echilibrul se obţine prin învăţarea respectului pentru cei religioşi, în Italia, acolo unde şcoala a rămas ataşată de simbolurile catolice, se cuvine învăţat respectul pentru raţionaliştii necredincioşi.

«Mesajul de toleranţă către celălalt nu trebuie să devină o formă de intoleranţă faţă de propria identitate», a spus profesorul Weiler, ca răspuns la cea mai gravă dilema în care se găseşte astăzi Europa occidentală.

La capătul deliberărilor, Marea Cameră a CEDO a constatat la sfârşitul săptămânii trecute că nu există nici un indiciu privind încălcarea dreptului la educaţie potrivit convingerilor proprii sau a libertăţii de conştiinţă şi a dat câştig de cauză statului italian.

Dar victoria este deopotrivă a ţărilor care au intervenit în proces şi a acelora care, fără să intervină, şi-au exprimat sprijinul pe teren diplomatic. E vorba de 20 de ţări europene care au pledat în favoarea menţinerii simbolurilor religioase în viaţa publică.

Cazul icoanelor româneşti

Sentinţa CEDO are pentru România consecinţe directe. În 2005, profesorul de filozofie, Emil Moise, după modelul italiencei Soile Lautsi, a dat în judecată şcoala de arte plastice la care învăţa fiica sa. El reclama faptul că icoanele de stil bizantin, expuse pe pereţii sălii de curs, ar „periclita dezvoltarea mentală, spirituală şi morală” a copiilor pricinuindu-le „suferinţe directe”.

Profesorul de filozofie, care este şi preşedinte al Asociaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă, a dezvoltat pe larg punctul său de vedere care revendica pe de o parte neutralitatea confesională a şcolii, iar pe de alta susţinea că religia ortodoxă este prin ea însăşi discriminatorie, deoarece ar cultiva „valorile de inferiorizare a femeilor”.

Emil Moise a pierdut procesul, dar a sesizat CNCD, care în luna noiembrie 2006 i-a dat câştig de cauză, emiţând o recomandare către Ministerul Educaţiei de a asigura o deplină neutralitate confesională sau, cu alte cuvinte, de a scoate icoanele de pe pereţii şcolilor.

Dar în ciuda faptului că acţiunea lui Emil Moise a fost formulată în termeni aproape identici cu cei ai italiencei Lautsi, situaţia românească e departe de a fi aceeaşi cu cea din Italia. În România nu există nici o lege sau hotărâre de guvern privind afişarea unor însemne religioase.

Icoanele au fost expuse în multe şcoli româneşti prin iniţiative spontane şi locale ca urmare a curentului de recuperare a tradiţiilor interzise de comunism.

Totuşi guvernul, deşi nu a reglementat în niciun fel prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice din România, a refuzat să urmeze recomandarea CNCD, care, în opinia sa, „ar putea contraveni obligaţiei de neutralitate a statului, echivalând cu suprimarea manifestării convingerilor religioase ale unora din cetăţenii săi”.

În cele din urmă, guvernul a cîştigat procesul împotriva CNCD la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi dacă nu ar fi existat în prealabil cazul Lautsi vs. Italia am fi asistat, cu siguranţă, la cazul Moise vs. România.

sursa>

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6477506,00.html

foto>

http://rapcea.ro/wp-content/uploads/2011/03/image-2011-03-18-8404679-41-sala-clasa-napoli.jpg

 
Un comentariu

Scris de pe martie 23, 2011 în articole, citadela, diverse, Icoane, religie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

DESPRE RUŞINAREA ŞI LEPĂDAREA DE HRISTOS

DESPRE  RUŞINAREA  ŞI  LEPĂDAREA  DE  HRISTOS[1]

~~~+~~~

“Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38)

Sf. Filaret, Mitropolitul Moscovei

[…]Se cade să băgăm de seamă că aceeaşi fărădelege pe care Iisus Hristos o numeşte ruşinare de numele şi învăţătura Lui, tot El o mai numeşte şi lepădare de El: cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri(Mt. 10, 33). A te ruşina de Hristos este începutul, iar a te lepăda de El este săvârşirea uneia şi aceleiaşi fărădelegi.

Precum cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 10), tot astfel cu inima se ruşinează omul de Hristos spre osândire, simte ca pe o greutate şi o povară învăţătura Lui, ce nu se potriveşte cu înţelegerea minţii trufaşe, cu poftele trupului, cu obiceiurile veacului acestuia; şi, ca urmare a unei astfel de aşezări lăuntrice, cu gura, cu faptele şi cu întreaga sa viaţă se leapădă de El spre pieire.

Nu încape îndoială că fiece creştin care gândeşte cele cuviincioase simte însemnătatea acestei fărădelegi, atunci când o cercetează în toată cuprinderea ei – şi unii, poate, socot că însăşi greutatea ei îi izbăveşte de primejdia de a cădea în ea[2]. Nu mă mir că cei binevoitori, dar necercaţi în trăirea creştină[3], gândesc astfel.

Aşa gândea şi Apostolul Petru atunci când, prezicând Iisus Hristos că toţi Apostolii aveau să se smintească întru El în noaptea ce avea să vină, a zis Domnului: chiar dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti (Mt. 26, 33); şi încă, prevestindu-i-se apropiata lepădare de Hristos: de mi s-ar întâmpla a şi muri împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” (v. 35). Se ştie, însă, ce s-a întâmplat în noaptea următoare: atunci ucenicii toţi, lăsându-L, au fugit” (v. 56).

Şi Petru, care se temea de cădere cel mai puţin dintre toţi, a căzut mai jalnic decât toţi.

De ce s-a întâmplat aşa? În primul rând, fiindcă Petru nu se temea că o să cadă atât de jos; şi încă nu ştia că vechiul ucigaş de oameni acoperă prăpăstiile cu trestii şi gunoi spre a-l atrage şi surpa în ele pe cel lipsit de prevedere[4]. Dacă vreunul din vrăjmaşii învederaţi şi puternici[5] ai lui Hristos ar fi căzut[6] asupra lui Petru, el ar fi văzut primejdia şi s-ar fi înarmat cu bărbăţie[7].

Dacă i s-ar fi spus de-a dreptul[8]: leapădă-te de Hristos!”, el s-ar fi îngrozit de această fărădelege[9] şi poate că s-ar fi hotărât, într-adevăr, în acea clipă să stea până la moarte întru mărturisirea lui  Iisus, Cel osândit la moarte.

În loc de aceasta, a venit la el o slujnică: de ce era să se teamă? [10] Ea nu vorbeşte – şi, pesemne, nu înţelege – nimic cu privire la credinţa în Hristos şi la mărturisirea Lui; cel ce a fost văzut împreună cu El îi stârneşte, pur şi simplu, curiozitatea: şi tu erai cu Iisus Galileeanul”.

Petru s-a gândit, poate, că nu merita osteneala să intre în vorbă despre Hristos cu oameni atât de depărtaţi de tainele Lui, şi că aceasta ar fi însemnat să arunce mărgăritarul înaintea porcilor. Pe cât se pare, el s-a străduit doar să curme vorba.Nu ştiu ce zici”, a grăit el – “nu te înţeleg”; şi nu şi-a dat seama cum ruşinarea de Fiul Omului, atât de ruşinoasă pentru un Apostol, s-a strecurat în inima Apostolului.

Învinuirea a venit din nou, cu mai multă putere decât prima dată – fiindcă altă slujnică l-a dat în vileag că era acolo. Trebuia întărită împotrivirea; şi Petru a grăit cu jurământ: nu-L cunosc pe Omul Acesta”.

În acest chip, încercarea de a ocoli împreună-vorbirea despre Iisus s-a prefăcut, pe nebăgate de seama, în lepădare de El.

Încă o învinuire şi o dare în vileag, şi Petru a început a se blestema şi a se jura: nu cunosc pe Omul Acesta”. A început, adică, să se lepede din răsputeri de El. Această adâncă şi neaşteptată cădere a lui Petru, pe care el a plâns-o cu atât amar, a fost îngăduită de Dumnezeiasca Pronie nu doar pentru a-l pune pe el la încercare, ci şi ca povăţuire pentru noi toţi, creştinii.

Petru s-a poticnit pentru ca noi să învăţăm a păşi cu grijă pe calea mântuirii. Cel ce crede că stă, să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. 10, 12)!

De credem că ne-am hotărât să ne jertfim viaţa pentru Hristos atunci când va fi nevoie, ei bine, ca nu cumva să ne amăgim, asemenea lui Petru, cu această plăcută încredinţare, se cade să luăm aminte cu deadinsul la noi înşine – şi anume la felul în care ne purtăm în acele prilejuri când pentru a-L mărturisi cu neclintire pe Hristos se cere jertfit ceva cu mult mai însemnat decât VIAŢA.[…]


_________________________


[1] Fragment extras din Cuvântul la Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, rostit în anul 1824, de către Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, publicat în cartea Cuvinte despre taina Crucii, trad. de Xenia şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia (Colecţia “Părinţi ruşi”), Bucureşti, 2002, pp. 126-129. Notele prezentului fragment îmi aparţin în totalitate.

[2] se referă la faptul că unii dintre creştini gândesc că lepădarea de Hristos are loc doar atunci când prigonitorul o cere în mod expres de la creştini. Ei cred că doar atunci şi numai atunci trebuie mărturisit Hristos. Însă aceştia nu au capacitatea de prevedere, de aceea se bazează pe această “greutate a fărdelegii” (lepădării) care îi anunţă dacă merită mărturisit Hristos într-o împrejurare oarecare sau nu, pe când Hristos cere de la noi să-L mărturisim nu doar cu gura într-un context oarecare, ci şi cu faptele şi cu întreaga noastră viaţă, adică tot timpul.

[3] în general oamenii superficiali în cele ale credinţei, sau cei ne-experimentaţi în lupta duhovnicească, adică novicii. Se referă, de asemenea, şi la cei ce cunosc credinţa ortodoxă doar din cărţi, citind îndeosebi din Vieţile Sfinţilor.

[4] anticipaţie

[5] de exemplu arhiereii, fariseii, saducheii, irodianii, soldaţii romani, sau chiar iudeii cu ciomege etc.

[6] s-ar fi năpustit

[7] cum a şi dovedit-o atunci când a tăiat cu sabia urechea dreaptă a lui Malhus, sluga arhiereului (In. 18, 10)

[8] în mod făţis, proclamativ

[9] s-ar fi îngrozit de “greutatea fărădelegii” cum am zis mai înainte (vezi a doua notă)

[10] exact contrariul la ceea ce el se aştepta de la o mărturisire pentru Hristos şi o lepădare de El

_________________________

foto>

1. Mozaic, sec VI – Lepădarea lui Petru, fragment, în Biserica lui Apollinare, Ravenna – Italia

http://www.artres.com/LowRes2/TR3/S/K/2/5/ART172806.jpg

2. Hristos şi ucenicii Săi înaintea pătimirii Sale – manuscris coptic, cca. 1249-50

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Coptic_manuscript.jpg

3. Lepădarea lui Petru – ilustraţie etiopiană, sec. 17

http://cr.middlebury.edu/public/russian/Bulgakov/public_html/peter.html

 

Etichete: , , , , , , , , ,