La ce-a folosit inscrierea pentru recensamantul Cesarului August din vremea carmuirii Siriei de catre Quirinius?

Cuvânt la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu

şi pururea Fecioarei Maria şi la Iosif, al celui întru Sfinţi

Părintelui nostru Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei [1]

[Este o intrebare pe care mi-am pus-o mereu cand citeam acele versete din Sfanta Scriptura. Am gasit insa raspunsul in acest cuvant al Sf. Atanasie cel Mare la inscrierea pentru recensamant a Fecioarei Maria si a lui Iosif în cetatea lui David. – dan.camen.]

Aşa cum lucrătorii ce caută aur în pământ sapă acolo unde află vreo vână care arată firişoare de aur, folosind-o ca pe o povăţuitoare a câştigului lor, şi nu schimbă locul mai-nainte de a ajunge cuibul aurului ce le zace înainte, întru acelaşi chip şi noi – dătători de lu­cruri ai lucrării celei bisericeşti, avându-l în mâini pe Evanghelistul Luca spre înţelegerea stăpâneştii vistierii a naşterii din Fecioară – nu vom înceta din cercare mai-nainte de a aduna curat bogăţia ce ne zace înainte. Pentru aceasta, să-l urmăm pe evanghelistul după rânduială, ca să nu lăsăm nimic din cele pricinuitoare de câştiguri. Căci, deşi mici sânt graiurile întru începuturi, însă mari sunt învăţă­turile de taine ale bucuriei. Şi nimeni să nu se îngreţoşeze de cu­vânt, socotindu-le mici pe cele acum citite. Căci, faţă de puterea Stăpânului ce S-a născut, mici şi foarte mici sânt cele citite acum: scutece, şi iesle şi loc foarte neîndemânatic. Deci acestea sunt mici, iar cele ce zac înainte sunt tainice: pântece netâlcuit, sân necuprins, sâni izvorâtori de sfinţenie, lapte curgând în chip străin, alăptare străină de legea cea firească, Maică a Domnului înscrisă fiind, Iosif logodnicul îmbrăţişând împărtăşirea numelui, nu a lucrului.

Căci l-ai auzit cu puţin mai-nainte pe Evanghelistul Luca zicând: “în zilele acelea a ieşit poruncă de la Avgust Chesarul ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere dintâi s-a făcut pe când Qvirinius ocârmuia Siria. Şi mergeau toţi să se înscrie, fiecare întru a sa cetate. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Vitleem, pentru că era din casa şi din familia lui David, ca să se înscrie cu Mariami, cea logodită lui femeie, fiind ea grea” (Luca 2, 1-5). Văzut-ai cum graiurile sunt mici, iar învăţăturile mari de taine?! Întâia înscriere se legiuia, şi Domnul, Cel ce pe toată lumea o are scrisă, Se purta în pântece. Şi a slobozit ca Maica Sa să fie înscrisă în lungile condici romane. Fiindcă şi către ucenicii Săi a zis: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că numele voastre s-au scris în cer” (Luca 10, 20)[2]. Cine nu va grăi, cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus[3] slobod, şi jos[4] scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între birnici![5] Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-Se în peşteră proastă! Sus – sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Cine nu se va minuna? Sus lucruri mari, şi jos scutece mici: Cel ce dezleagă[6] Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit; Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur întru un loc, Se scria împrejur. O prea-slăvite lucruri! Elisaveta a născut în casă luminată, iar Fecioara a născut în peşteră mică. Ioan pe pat, iar Domnul în iesle!

Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El cu scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui Avgust. Toate sânt pentru ceva, şi către ceva şi cu închipuire. Din fecioară Se naşte ca să-l îndrepteze pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, [adică] să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa[7], căci laptele nu este nimic altceva decât sânge albit. S-a culcat în iesle ca să îndrepteze necuvântarea[8] omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă jivinele. A căror două jivine? A norodului păgânesc şi a celui iudaic, pentru care este scris: “între două jivine vei fi cunoscut”. A primit înscrierea Chesarului Avgust ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti. Şi cum că cele zise sânt adevărate, ascultă prin scurte cuvinte:

Mai-nainte de înomenirea Domnului, multă tiranie stăpânea nea­mul oamenilor, fără de socoteală se ocârmuia locul pământului, bat­jocură se făcea vredniciei de împărat. Căci mulţi oameni se ridica­seră împăraţi: dacă cineva avea sub el o sută de bărbaţi, îndată lua asupră-şi vrednicia împărătească. Una ca aceasta era întrecerea nea­murilor, care iubeau stăpânirea de loc, şi nu treceau din loc în loc decât dacă s-ar fi într-armat unii asupra altora în vreun chip oare­care. Această tulburare zăbovind multă vreme, numai ce Domnul a primit a veni pe pământ şi a Se sălăşlui în palat fecioresc, şi îndată a încetat multa stăpânire şi a răsădit monarhia, făcând a se aşeza peste toţi stăpânirea Romanilor. [Şi aceasta s-a făcut] după urmarea petre­cerii celei cereşti. Căci – aşa cum în cer stăpâneşte o împărăţie peste mulţi, deşi dracii au lepădat jugul deasupră-le, ca nişte barbari – într-acest chip şi pe pământ, deşi multe neamuri erau nesupuse, totuşi stăpânea o împărăţie, aceea a Romanilor, fiindcă se stăpânea de sus. Deci pentru această nerânduială a poruncit împăratul ce Se purta în pântece să se rânduiască întâia înscriere în vremea lui Avgust. Pentru aceea a îngăduit ca şi El însuşi să fie înscris stăpânirii Romani­lor, spre întărirea legilor poruncite. Căci atunci stăpâneşte legea împăratului, când împăratul, cel ce legiuieşte, va împlini legea cel dintâi. Fiindcă cel ce pune lege şi nu o împlineşte este mai degrabă surpător decât dătător al legii. Deci întâia înscriere, aceea din vremea lui Avgust, s-a făcut pentru buna rânduială mai sus zisă, ca slujba Legii să se mute şi seminţia Iudeilor să se surpe şi să se oprească. Ca Iudeilor celor fără de rânduială să nu le mai fie cu pu­tinţă să-i ucidă pe cei nevinovaţi folosind legiuirea lor, ci, supunându-se jugului nevoii, să urmeze legile Romanilor.

Deci de nevoie era înscrierea mai sus zisă din vremea lui Av­gust, căci aceasta a smerit neamul Iudeilor şi a prea-înălţat neamul Creştinilor, nemaiîndrăznind de acum Iudeii, cu frica stăpânirii Ro­manilor, să se folosească de nebunia lor dinainte. De aceea – după înscrierea aceasta, când L-au prins pe Domnul şi se sârguiau să-L dea la moarte – n-au îndrăznit să lucreze după socoteala şi voia lor, după cum făcuseră cu Proorocii, pe care fără de socoteală i-au des­picat.[9] Ci L-au adus la Pilat, stăpânitorul Roman, ca să-I facă cercare şi ispitire şi să-L osândească pentru cele zise, meşteşugind împreună-învoire cu dânşii. Pentru aceea şi Pilat, ca un stăpânitor Ro­man, dacă i-a văzut pe Iudei turbându-se ca nişte câini asupra ucide­rii Domnului, i-a întrebat, zicând: Precum ştiţi arătat, nimic vrednic de moarte nu aflu în omul acesta. O, Iudei! – pentru ce vă sârguiţi a întina stăpânirea Romanilor, prinzându-L pe cel drept prin desfrânare şi voind a-L face vinovat pe cel nevinovat? Nimic vrednic de moarte nu aflu în omul acesta. Deci negreşit Varava să fie ucis, iar Hristos să Se slobozească. Fiindcă acela este ucigaş şi pricinuitor de tulburare, iar Acesta făcător de bine şi dătător de viaţă. […] Dar ce? Iudeii nici aşa nu s-au învoit, ci l-au vestit pe el ca vrăjmaş al Chesarului, zicându-i în faţă lui Pilat, celui ce-L părtinea pe Hristos: Nu eşti prietenul Chesarului, fiindcă pe Cel ce Se zice pe Sine îm­părat voieşti să-L slobozi viu. Dar nici aşa n-a îngăduit Pilat Iude­ilor să lucreze orice ar fi voit după a lor socoteală. Căci, dacă le-ar fi dat voie Iudeilor, aceia L-ar fi omorât pe Domnul cu pietre, ori L-ar fi fierăstruit cu fierăstrău de lemn.[10] Şi, făcându-se acest lucru, noi ne păgubeam de cruce, fiindcă lemnul crucii era osândire a ju­decăţii Romanilor. Pentru aceea îi şi întreba Pilat pe Iudei: “Ce voiţi să-I fac lui Iisus, pe Care îl numiţi Hristos?” Iar ei, bizuindu-se pe certarea Romanilor, au strigat: “Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El!” (Ioan 19, 15). Şi îndată Pilat s-a plecat, căci era stăpânit de sus[11].

Deci pentru această bună rânduială s-a legiuit întâia înscriere, aceea din vremea Chesarului Avgust. Fiindcă, de nu s-ar fi legiuit mai-nainte înscrierea aceasta, trupul Domnului nu s-ar fi dat îngro­pării celei desăvârşite, căci Iudeii, pentru nebunia lor cea covârşitoa­re, aveau să-l dea ori focului, ori să-l cufunde în mare. Căci, dacă pe prietenul Lui, pe Ieremia, l-au aruncat în groapa tinii, ce ar fi vrut a face cu trupul Domnului, dacă n-ar fi avut legea Romanilor pălmuindu-i? Pentru aceea, neslobozind Iudeii nimănui să ia trupul Domnului de la Pilat, Iosif cel din Arimateea, prieten fiind al lui Pilat, s-a apropiat şi l-a cerut de la Pilat, aducându-i oarecare dar.

Deci – zic – de nevoie a fost înscrierea din vremea Chesarului Avgust. Căci, deşi logodnicul Fecioarei se mâhnea – precum ai au­zit puţin mai înainte[12] – însă lumea toată primea început de bună rân­duială. […]

____NOTE___________________

[1] Fragment extras din cartea Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Teofilact al Bulgariei, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie al Nissei, Sf. Atanasie cel Mare, Sfinţii Părinţi despre Naşterea şi Întruparea Cuvântului, ediţie îngrijită de Florin Stuparu, Ed. Sophia – Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 93-98

[2] În acea “carte a vieţii”, pomenită (de pildă) la Daniil 12, 1; la Filipeni 4, 3 şi în multe locuri din Apocalipsa Sfântului Ioan. Iar “cartea vieţii – după Teofilact – este cunoştinţa şi hotărârea lui Dumnezeu, Care încă de aici a hotărât şi a întărit a le de viaţa veşnică [“celor ce s-au luptat întru Evanghelie”, Filipeni 4, 3]; precum, dimpotrivă, cel ce nu crede este osândit încă de aici, cum a zis Domnul: “Cel ce nu crede, acum s-a judecat” (Ioan 3, 18)” (în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).

[3] În cer.

[4] Pe pământ.

[5] Înscrierea (recensământul) are (printre altele) rostul de a-i număra pe plătito­rii de biruri.

[6] Precum zice Teofilact: “Prin Iisus Hristos, a fost dezlegat păcatul lui Adam. […] [Şi] nu s-ar fi făcut izbăvire şi dar Iudeilor şi «neamurilor», dacă nu s-ar fi dezlegat mai înainte vechiul păcat al lui Adam, care era semănat întru toţi oame­nii. Şi acesta nu se putea dezlega prin altcineva, fără numai prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul lui Dumnezeu nu putea dezlega acest păcat altfel, fără numai purtând trup şi făcându-Se om, pătimind şi murind pentru toţi oamenii, şi astfel, prin moartea Sa, slobozindu-i pe toţi de păcat şi de moarte. Şi, precum printr-un singur om, Adam, au intrat în lume păcatul şi moartea, tot aşa şi printr-un alt singur om, Iisus Hristos, s-au dat darul şi viaţa, […] Aceasta e o mare dovadă a iubirii lui Hristos către oameni, căci El a făcut în tot chipul şi toate le-a suferit numai ca să dezlege păcatele noastre” (în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).

[7] “Ci unul din ostaşi a împuns cu suliţa coasta Lui, şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34).

[8] Lipsa de raţiune, pricinuită de iubirea patimilor, care ne aseamănă într-un fel cu dobitoacele, măcar că acelea nu au patimi.

[9] Toţi Proorocii au fost batjocoriţi, loviţi şi la urmă ucişi (cei mai mulţi) de către Iudeii care nu răbdau proorociile lor. De pildă, Miheea a fost lovit: “Şi s-a apropiat Sedechia, fiul lui Hanaan, şi l-a lovit pe Miheea peste falcă, zicându-i: «Care Duh al Domnului este cel ce a grăit întru tine?»” (3 Împăraţi 24, 24). Încă şi pe Eleazar, care avea 90 de ani, cel dintâi cărturar şi cinstitor de Dumnezeu, l-au bătut cu bice, de care a şi murit, zicând: “Cunoscut este Domnului, Celui ce are sfânta cunoştinţă, că, putând a mă slobozi de moarte, cumplite dureri sufăr fi­ind bătut pe trupul meu; cu sufletul însă pătimesc cu dulceaţă acestea, pentru frica Lui” (2 Macavei 6, 30). Alţii au suferit legături şi închisori mai înainte de a fi ucişi. Aşa, Proorocul Ieremia, despre care e scris: “Şi a fost cuvântul Domnului a doua oară către Ieremia, şi el era încă legat în ograda temniţei” (Ieremia 33, 1). Tot despre Miheea, înainte de a fi ucis cu sabia, Scriptura zice aşa: “Şi a zis împăratul lui Israil (Ahav adică): «Luaţi-l pe Miheea şi întoarceţi-l pe el către Hemir, împăratul ce­tăţii!» Şi lui Ioas, fiul împăratului, i-a zis: «Puneţi-l pe acesta în temniţă şi să mănânce el pâine de necaz şi apă de necaz, până ce mă voi întoarce cu pace»” (3 Îm­păraţi 24, 26). Iar despre Proorocul Anania, Sfânta Scriptură zice: “Şi în vremea aceea a venit Anania Proorocul către Asa împăratul lui Iuda, şi i-a zis: «Fiindcă te-ai nădăjduit în împăratul Siriei, şi nu ai nădăjduit în Domnul Dumnezeul tău, pentru aceasta s-a isprăvit puterea Siriei din mâna ta.» Şi s-a mâniat Asa pe proorocul, şi l-a pus pe el în temniţă, căci s-a mâniat asupra lui” (2 Cronici 16:7). Şi în cartea lui Ieremia se scrie că împăratul Ioachim l-a omorât pe Urie Prooro­cul, căci proorocea împotriva Ierusalimului. “De asemenea, a mai proorocit în nu­mele Domnului un oarecare Urie, fiul lui Şemaia, din Chiriat-Iearim, şi a proorocit împotriva cetăţii acesteia şi împotriva ţării acesteia tocmai cu aceleaşi cuvinte ca şi Ieremia. Şi, când au auzit cuvintele lui regele Ioiachim, şi toţi curtenii lui şi toate căpeteniile, a căutat regele să-l omoare. Şi, auzind de aceasta, Urie s-a temut, şi a fugit şi a trecut în Egipt. Dar regele Ioiachim a trimis şi în Egipt oameni şi anume: pe Elnatan, fiul lui Acbor, şi pe alţii împreună cu aceştia. Şi l-au adus pe Urie din Egipt şi l-au înfăţişat la regele Ioiachim, şi acesta l-a ucis cu sabia şi a aruncat trupul lui acolo unde erau mormintele oamenilor de rând” (Ieremia 26, 20-23). Iar alţii au fost ucişi în chip şi mai cumplit. “Adică – după cum arată Teofilact – s-au tăiat cu fierăstrăul, asemenea lui Isaia de către împăratul Manase. Şi nu cu fierăstrău de fier, ci de lemn – precum zice – pentru ca schingiuirea şi muncirea să se facă mai aspră şi mai îndelungată. Această tâlcuire o face şi Teo­dorit” (în tâlcuirea epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel).

[10] Ca pe marele Isaia, cum ziceam mai înainte

[11] Sfântul Atanasie urmăreşte să arate că păgânii Romani au fost rânduiţi de Dumnezeu să ocârmuiască Iudeea pentru a se putea împlini iconomia naşterii, pătimirii şi învierii Domnului, pe care altfel Iudeii ar fi căutat să o împiedice. De aceea îl arată pe Pilat ca pe un împlinitor al voinţei dumnezeieşti, mai puţin vi­novat de uciderea Mântuitorului decât Iudeii. Şi, într-adevăr, “două sânt învinui­rile [asupra Iudeilor] – după Teofilact. Una, că Pilat – cu toate că era om Elin [păgân, n. m.], şi deci nu văzuse vreun semn [făcut de Iisus] şi nu-i cunoştea pe Prooroci – voia totuşi să-L sloboadă, iar [ei] – Iudei fiind, şi întru semne petrecând şi întru proorociile cele pentru Hristos îndeletnicindu-se – nu [au] primit aceasta […]. Şi, a doua, că [au cerut să le dăruiască un bărbat ucigaş]”. Nu e mai puţin adevărat însă că şi Romanul e vinovat de acea ucidere, şi aceasta nu trebuie uitată. După cum zice acelaşi Teofilact: “E arătat că Pilat, dăruindu-L pe Iisus Iudeilor, a făcut aceasta cu suflet ucigaş. Fiindcă şi judecata lui Dumnezeu a trecut-o cu vederea, şi legea Romanilor a călcat-o dând la moarte sânge nevinovat, ca să placă ucigaşilor, deşi putea fi judecat pentru călcarea de lege de împăratul Romanilor, care îl trimisese să stăpânească hotarele Ierusalimu­lui” (în tâlcuirea la Faptele Apostolilor).

[12] Cum citim la Matei: “Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădeas­că, a voit s-o lase în ascuns” (Matei 1, 19)

_________________________

foto>

http://timothyministries.org/images/CensusofQuirinius_large.jpg

 

Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?

Întrebarea aceasta a adresat-o Mântuitorul cărturarilor şi fariseilor imediat după ce L-au întrebat în mod iscoditor “care poruncă este cea mai mare în Lege” (Mt. 22, 34-46). Ei I-au răspuns scurt şi simplu că Hristos este Fiul “lui David”. Atunci Mântuitorul le-a citat primul verset din Psalmul 109: “Zis-a Domnul Domnului Meu: <Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale>”, subliniindu-le faptul că David a scris aceste cuvinte “în duh” şi cum, deci, l-a putut numi acesta pe Hristos “Domn” din moment ce-I era strămoş după trup? Scriptura menţionează faptul că fariseii şi cărturarii nu I-au mai putut răspunde şi că “n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe ceva”. Dar nici Mântuitorul nu le-a mai oferit răspunsul, fiindcă deşi aceia îl căutau, Îl aveau deja în faţa ochilor lor…

La tâlcuirea[1] Psalmului la care Hristos face referire în pericopa evanghelică, Teodoret spune că “fariseii mărturiseau pe Domnul a fi Fiu al lui David, iar că era şi Domn al lui David (după Dumnezeire adică) aceasta n-o ştiau [drept pentru care credeau că El va fi un fel de erou naţional sau un eliberator pământesc care să-i scoată din robia romană]”.

Prin zicerea Domn şi Domn se arată însăşi cinstirea cea întocmai (asemenea şi obştească) pe care o are Tatăl cu Fiul, fiindcă, zice Teodoret, “obştimea numelui arată însuşirea fiinţei: că Domnul [şi Fiul] nu zice Domnului şi Tatăl Fiului Său <Domnul zidirilor>, nici <Domnul făpturii>”, deoarece nu este creatură Fiul, sau mai prejos decât Tatăl, ci “numele denotă deofiinţimea şi egalitatea în Dumnezeire a Treimii”. Acelaşi lucru îl arată şi Eftimie Zigabenul, tâlcuind şederea Fiului (pe scaun împărătesc) de-a dreapta Tatălui astfel: “Dumnezeu şi Tatăl este fără de trup şi nescris-împrejur [necircumscris], şi nu are dreaptă sau stângă, că acestea sunt proprii trupului”, iar acest lucru adevereşte negreşit “apropierea şi potrivirea cinstei [vredniciei]”. De asemenea, Sf. Vasile cel Mare ne îndeamnă “să nu facem pe Fiul mai mare decât Tatăl, din pricina şederii de-a dreapta Lui”, ci să ne îndreptăm privirea la împreuna-cinstire şi asemănarea prin împărtăşirea şederii, pentru că, aşa cum arată şi Sever “la fiinţa netrupească nu e cu putinţă a înţelege dreapta ori stânga”. Iar “Scaunul, după Eusebie, însemnează vrednicia Lui cea împărătească, iar şederea însemnează adeverirea, întărirea şi neclătinarea stăruirii în Împărăţie”. Teodoret, uimit de aceste cuvinte ale Psalmistului, exclamă biruit: “Mare lucru cu adevărat este a se pune să şadă firea omenească de-a dreapta, şi nu numai mai presus de alte firi, ci mai presus de toată zidirea”. Deci, conchide el, Fiul “ca om aude <şezi de-a dreapta Mea>, căci ca şi Dumnezeu are veşnic stăpânirea”.

Mai încolo, prin vrăjmaşi Teodoret şi Atanasie cel Mare înţeleg pe Iudei, Elini, pe eretici şi pe demoni. Iar zicerea până “nu e pusă întotdeauna pentru timpul viitor, ci de multe ori însemnează <până la oarecari vremi>, iar partea cea rămasă a timpului nu se tăgăduieşte, ci şi pe aceea împreună o cuprinde”. Teodoret, de asemenea, completează cele spuse, zicând că aceasta “nu e însemnătoare de timp, ci e o însuşire [idiom[2]] al dumnezeieştii Scripturi […] fiindcă nu se poate alătura fiinţarea [existenţa] lui Dumnezeu cu bătrâneţea oamenilor, că, şi îmbătrânind ei şi sfârşindu-se, Făcătorul tuturor rămâne”.

Eftimie Zigabenul spune că prin aşternut al picioarelor Psalmistul vrea să zică supuşi, adică “până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supuşi sub picioarele Tale”, fiindcă toţi se vor supune Fiului când va veni să judece lumea, “unii de voie, alţii de silă”.

Marele Hrisostom spune să nu ne tulburăm când auzim la Proorocul David că Tatăl pune pe vrăjmaşi sub picioarele Fiului Său, “de ca şi cum neputând Fiul s-au zis acestea”, fiindcă şi Pavel spune că Fiul îi pune sub picioarele Sale – „Că se cuvine, zice, a împărăţi El până ce va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” – 1 Cor., 15, 25, arătând prin aceasta mai degrabă că obştească este lucrarea şi puterea Amândorura.

Iată, deci, cum le-a răspuns Hristos cărturarilor, printr-un singur citat închizându-le pentru totdeauna gura, fiindcă aceasta a fost ultima lor ispitire de dinainte de Patima Sa, şi cum le-a adeverit prin Sine cele proorocite în Scriptură despre Mesia.

dan.camen.

____________________

---

[1] Vezi pentru întreaga tâlcuire Cuviosul Eftimie Zigabenul şi Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. al II-lea, transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de Ştefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă – Egumeniţa, pp. 459 – 468

[2] Idiom – termen general care denumeşte o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic.

____________________

foto>

http://www.1st-art-gallery.com/Duccio-Di-Buoninsegna/Christ-Accused-By-The-Pharisees-%28detail%29-1308-11.html

 

Diaconul Pietrei Celei din capul unghiului – Cuvânt de laudă la Sfântul Arhidiacon Ştefan, cel dintâi mucenic

Diaconul Pietrei Celei din capul unghiului

– Cuvânt de laudă la Sfântul Arhidiacon Ştefan, cel dintâi mucenic –

În al său cuvânt[1] adresat Sfântului Arhid. Ştefan, Asterie, episcopul Amasiei, scoate la lumină cele mai importante amănunte legate de sărbătoarea celui dintâi mucenic al Ortodoxiei. Este o cuvântare care se împarte în trei şi care menţionează în prima parte importanţa sărbătorii acesteia pentru creştinătate, arătând măreţia martirajului Arhidiaconului Ştefan, în cea de-a doua face referire la Saul şi  încheie cuvântarea cu cea de-a treia parte, de natură dogmatică, în care se leagă de rătăcirea şi eresul lui Sabelie în privinţa amestecului ipostaselor Sfintei Treimi.

Am extras, aşadar, cele mai importante fragmente ale acestei cuvântări, tocmai pentru a nu lungi prea mult postarea şi pentru a lăsa loc şi pentru câteva însemnări personale pe marginea ei.

Noul Abel

Aşezarea acestei sărbători, a Întâiului Mucenic Ştefan, lângă slăvitul praznic al Naşterii Domnului, nu este deloc întâmplătoare, fiindcă “sărbătoare vine după sărbătoare, şi prăznuire ia locul prăznuirii! Suntem chemaţi de la rugăciune la rugăciune şi sărbătoarea în cinstea robului ia locul prăznuirii Naşterii Domnului”[2]. Dar nu numai acest lucru este de ajuns pentru ca Biserica să aşeze cinstirea lui Ştefan lângă cea a Domnului, ci e dovedită şi de jertfa prin sânge a întâiului mucenic ca răspuns al oamenilor la jertfa sângeroasă a Mântuitorului, “ca să plătească prin sânge harul dat (nouă) în locul sângelui”[3]. Sângele martiric al lui Ştefan vine, aşadar, ca răspuns uman la harul primit prin Întruparea, Patimile şi Învierea Mântuitorului, şi în locul sângelui vechi vărsat de frate contra frate, “care s-a vărsat de la facerea lumii, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar şi templu”.[4] El, Ştefan, este primul creştin care, „în lupta cu păcatul, s-a împotrivit încă până la sânge”[5].

“După cum Cain, acel ucigaş de frate, a săvârşit uciderea fratelui său, tot astfel şi Ştefan cel preafericit a fost primul care a sfinţit, prin pătimirile sale evlavioase, pământul cu propriul său sânge, bărbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintâi prin faptele sale de vitejie”[6].

Asemenea lui David

Ştefan este “primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a învins, imitând pe David, chiar dacă l-a imitat în sens invers: David l-a biruit pe Goliat cu pietre (1 Reg. 17, 32-52), tot cu pietre şi Ştefan pe diavol; cel dintâi, prin pietrele cu care era lovit”.[7] În acest chip Ştefan a urmat drepţilor din Vechiul Testament, preschimbând lupta în sens invers, duhovnicesc, adică împotriva diavolului şi a uneltirilor acestuia. Dacă Moise s-a urcat pe munte pentru a primi tablele legii, Ştefan în schimb şi-a făcut munte din pietrele cu care era lovit, văzând slava lui Dumnezeu şi, mai presus de toţi proorocii, pe Hristos şezând de-a dreapta Tatălui. A văzut, pe cât îi era cu putinţă posibil omeneşte, Treimea. Culmea, el, văzătorul de Dumnezeu, era acuzat pe nedrept de evrei, care “au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu”[8], căci zicea “că Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta (sinagoga) şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise”[9]. Iar el strălucea mai mult decât Moise, care şi-a acoperit faţa cu văl. Şi era acesta precum un heruvim[10], căci “au văzut faţa lui ca o faţă de înger”[11]. El spunea în fapt aceleaşi cuvinte pe care şi Mântuitorul le spusese mai înainte evreilor, primind astfel aceeaşi învinuire ca şi Hristos, aceeaşi moarte, aceeaşi începătură a sângelui vărsat.

Pârga mucenicilor

“Stătea singur înconjurat din toate părţile de un popor de ucigaşi. În acel ceas nu era alături de el nici prieten, nici cunoscut, nici rudă”[12]. Singurul care i-a stat alături în acele momente, îmbărbătându-l, a fost Dumnezeu revelat în Treime. Eli, Eli lama sabahtani? ar fi fost cuvintele cu care ar fi strigat şi Ştefan în acele momente dacă Dumnezeu nu i s-ar fi descoperit. Acea vedere i-a dat puterea să se roage zicând pentru cei ce îl loveau cu pietre “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”[13]. Însă “nu i-a trimis în ajutor un înger, ca apostolilor în temniţă (FA 5, 19-20; 12, 6-10), nici o putere slujitoare sau un semn, ci S-a arătat El Însuşi. Ştefan a fost pârga mucenicilor; iar cea dintâi faptă de mucenicie trebuia să fie desăvârşită, pentru ca mucenicii cei ce vor fi zidiţi în urmă să ia un reazim tare de râvnă şi să nu fie imitatorii fricii […] Pentru aceasta Dumnezeu S-a arătat din cer lui Ştefan”[14].

Diaconia. Imitarea patimilor lui Hristos

Ştefan a fost numit primul între cei şapte diaconi aleşi să slujească poporul. Această începătură a diaconiei, a slujirii, se aseamănă cu cea a Domnului, Primul care a slujit omului după căderea din Rai, spălând noroiul cel dintâi al păcatelor de pe tălpile alunecărilor noastre. Precum Mântuitorul, şi Ştefan a fost scos afară din cetate, prin poarta care acum îi poartă numele, fiind omorât, deşi era nevinovat: “Trăgându-l afară din oraş pe omul purtător de Hristos, care purta răbdarea ca şi Hristos crucea, vindecă răul săvârşit tot prin rău, se apără de ucidere prin ucidere şi adaugă crucii pietrele. Au aşezat pe un loc şes pe de trei ori fericitul Ştefan, trupul acela înalt, trofeul mare al mucenicilor”[15]. Cu armele lor, cu pietrele, Ştefan şi-a construit mormântul plin de lumină, făcându-i temelie tare, ziduri groase şi boltă cu cruce. El a biruit moartea cu moarte şi pietrele cu Piatra Cea din capul unghiului. Ca un trofeu ce stă la înălţime din pricina măririi, aşa şi Ştefan strălucea ca aurul dintre pietre. El era diaconul Pietrei Celei din capul unghiului. Asterie îi arată clar pe ucigaşi: “Mâna evreiască a săvârşit omorul”![16]

Punctul culminant al martirajului nu a fost doar felul cum a fost omorât Ştefan ci, cu mult mai cutremurător, felul cum s-a adunat el pentru ultima rugăciune, căci “n-a căzut necuviincios, ca cei mai mulţi oameni. N-a căzut lungit cu faţa la pământ, nici n-a fost doborât pe o coastă, nici n-a căzut trupului lui pe spate; ci a căzut, punându-şi genunchii în chipul plin de cuviinţă al unui om care se roagă”[17].

Identitatea de suferinţă

Făcând referire la cel care păzea hainele ucigaşilor, la Saul din seminţia lui Veniamin (“Veniamin, lup răpitor”[18]), Asterie îşi aduce aminte de ostenelile purtate de acesta după convertirea sa, făcându-se apostol pentru Evanghelie, zicând: “Voi râde cu multă plăcere când te voi auzi vorbind despre suferinţele tale (Pavel) pentru Evanghelie, enumerând printre alte primejdii şi pe aceasta: “Odată am fost lovit cu pietre” (II Cor. 11, 25). Trebuia ca să fii justificat de pietrele aruncate în Ştefan prin pietrele primite de tine, şi să curmi crima păcatului prin identitatea de suferinţă”[19].

Contra lui Sabelie

Vederea lui Ştefan în timpul pătimirii sale a fost peste veacuri mărturia Bisericii împotriva eresurilor, a celor care uneau sau confundau persoanele şi ipostasele Sfintei Treimi, căci “Dacă Dumnezeu ar fi săvârşit vedenia numai pentru folosul lui Ştefan, era de ajuns numai vocea din cer, cum s-a întâmplat mai înainte în timpul botezului Domnului (Mt. 3, 17) […] Acum, însă, S-a arătat lui Ştefan în vedenie pentru alte pricini, şi, mai cu seamă, având în vedere rătăcirea lui Sabelie […] care avea să introducă în lume amestecul ipostaselor Sfintei Treimi”[20].

Această vedere îi descoperă lui Ştefan pe Dumnezeu în Treime de persoane, nu doar Tatăl şi pe Fiul de-a dreapta Sa, ci şi pe Sfântul Duh împreună cu Ei, deoarece atunci când “cauţi prezenţa Duhului, uită-te puţin mai sus de pietre şi de uciderea lui Ştefan şi vei găsi că Duhul vorbeşte înainte de a avea loc vedenia; El este împreună cu Ştefan şi pregăteşte mai departe pe atlet”[21], iar dacă “însă despre Sfântul Duh s-a scris mai înainte şi în urmă a vorbit Tatăl şi Fiul, schimbarea ordinii persoanelor nu pângăreşte deloc credinţa. Scriptura obişnuieşte să facă lucrul acesta”[22].

dan.camen.

___________________________

---

[1] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, trad. din limba greacă veche şi note de preotul profesor Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, pp. 159 -170

[2] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 159

[3] Ibidem

[4] Lc. 11, 50-51 şi Mt. 23, 35

[5] Evr. 12, 4

[6] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 160

[7] Ibidem, p. 161

[8] F.A. 6, 11

[9] F.A. 6, 14

[10] Iez. 10, 14

[11] F.A. 6, 15

[12] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 164

[13] F.A. 7, 60

[14] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 165

[15] Ibidem, p. 166

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Fc 49, 27

[19] Asterie al Amasiei, Omilii şi predici…, p. 168

[20] Ibidem, pp. 168-169

[21] Ibidem, p. 169

[22] Ibidem, p. 170

___________________________

foto>

http://62.103.157.202/data/images/pictures_web/035244i.jpg

http://62.103.157.202/data/images/pictures_web/032416c.jpg

http://static.royalacademy.org.uk/images/width400/key-224-3205.jpg

http://www.eie.gr/byzantineattica/pics/BXM_1005.jpg

http://www.menil.org/images/byz2_icon_85-057.03sm_000.jpg

http://www.coe.int/t/DG4/Expos/expoprizren/images/Cd2-021.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bb/Saint_stephen_bulgaria_icon.gif

http://www.wikiwak.com/image/Saint+Stephen+11cent.jpg

 

Iosia serbeaza Pastile. Moartea sa

Iosia serbeaza Pastile. Moartea sa

2 Paralipomena 35

1. În vremea aceea a sărbătorit Iosia Paştile Domnului în Ierusalim şi a junghiat mielul Paştilor în ziua a paisprezecea a lunii întâi.

2. A aşezat pe preoţi la locul lor şi i-a obligat să slujească în templul Domnului;

3. Iar leviţilor, care învăţau pe toţi Israeliţii şi care erau sfinţiţi pentru Domnul, le-a zis: „Puneţi chivotul cel sfânt în templul pe care l-a zidit Solomon, fiul lui David, regele lui Israel; nu mai aveţi nevoie să-l mai purtaţi pe umeri, ci slujiţi acum Domnului Dumnezeului vostru şi poporului Său Israel

4. Şi vă rânduiţi după neamurile voastre părinteşti şi după cetele voastre, cum a scris David, regele lui Israel şi cum a scris Solomon, fiul lui;

5. Aşezaţi-vă în locaşul sfânt după cetele voastre între fiii poporului, fraţii voştri, şi după cetele în care sunt împărţiţi leviţii, după neamurile lor.

6. Junghiaţi mielul Paştilor şi vă sfinţiţi şi-l pregătiţi pentru fraţii voştri, ca să facă ei după cuvântul Domnului care s-a dat prin Moise”.

7. După aceea a dat Iosia ca dar fiilor poporului, tuturor care se aflau acolo, tot pentru jertfa Paştilor, din vite mărunte un număr de treizeci de mii de miei şi de ţapi tineri şi trei mii de boi. Acestea erau din averea regelui.

8. Căpeteniile lui au făcut de bună voie un dar poporului, preoţilor şi leviţilor: Hilchia, Zaharia şi Iehiel, căpeteniile templului lui Dumnezeu, au dat preoţilor pentru jertfa Paştilor, două mii şase sute de oi, miei şi ţapi, şi trei sute de boi;

9. Conania, Şemaia şi Natanael fraţii lui, şi Haşabia, Ieiel şi Iozabad, căpeteniile leviţilor, au dăruit leviţilor pentru jertfa Paştilor cinci mii de oi şi cinci sute de boi.

10. Aşa s-a înjghebat slujba: preoţii s-au aşezat la locul lor şi leviţii după cetele lor şi după porunca regelui;

11. Şi au junghiat mielul Paştilor şi au stropit preoţii cu sânge, luându-l din mâinile leviţilor; iar leviţii jupuiau pielea de pe animalele de jertfă.

12. Apoi au rânduit cele gătite pentru arderile de tot, ca să le împartă poporului, cum era acesta împărţit în cete după familii, ca ei să le aducă Domnului, cum este scris în cartea lui Moise. Tot aşa au făcut ei şi cu boii.

13. Şi au fript mielul Paştilor pe foc, după rânduială; şi jertfele cele sfinte le-au fiert în căldări, în oale şi în tigăi şi le-au împărţit fără multă trudă la tot poporul,

14. Iar pentru ei şi pentru preoţi au gătit după aceasta, căci preoţii, fiii lui Aaron, au fost ocupaţi cu aducerea de jertfe şi de grăsimi până noaptea; şi de aceea leviţii au gătit şi pentru ei şi pentru preoţi, fiii lui Aaron.

15. Şi cântăreţii, fiii lui Asaf, au stat la locurile lor, după rânduiala lui David, a lui Asaf, a lui Heman şi a lui Iedutun, văzătorii regelui, asemenea şi portarii au stat la fiecare poartă; şi ei nici nu aveau nevoie să lipsească de la slujba lor, fiindcă leviţii, fraţii lor, găteau pentru ei.

16. Aşa s-a gătit în acea zi toată slujba care a fost pentru Domnul, ca să se sărbătorească Paştile şi să se aducă arderile de tot pe jertfelnicul Domnului, după porunca regelui Iosia.

17. Fiii lui Israel, care se aflau acolo, au prăznuit în vremea aceea Paştile şi sărbătoarea azimelor, timp de şapte zile.

18. Paşti ca acestea însă nu mai fuseseră sărbătorite în Israel din zilele lui Samuel proorocul; nici unul dintre regii lui Israel n-a sărbătorit Paştile aşa cum a sărbătorit Iosia cu preoţii şi leviţii, cu tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo, şi cu locuitorii Ierusalimului.

19. Paştile acestea au fost sărbătorite în anul al optsprezecelea al domniei lui Iosia.

20. După toate acestea, care le-a făcut Iosia în templul lui Dumnezeu, şi cum regele Iosia a ars cu foc pe cei ce grăiesc din pântece, pe magi, capiştile, idolii şi Aşerele ce erau în Ierusalim şi în Iuda, ca să se păzească cuvintele Domnului, scrise în cartea pe care o găsise Hilchia preotul în templul Domnului, n-a fost ca el nici unul dintre regii dinainte de el, ca să se fi întors la Domnul cu toată inima lui şi cu tot sufletul lui şi cu toată tăria lui, după toată legea lui Moise, şi nici după el nu s-a ridicat ca el. Totuşi Domnul nu şi-a potolit de tot iuţimea cea mare a mâniei Lui, iuţime cu care Domnul Se mâniase pe Iuda, pentru toate fărădelegile pe care le săvârşise Manase. Şi a zis Domnul: „Şi pe Iuda îl voi lepăda de la faţa Mea, cum am lepădat casa lui Israel; şi voi lepăda cetatea Ierusalimului, pe care am ales-o, şi templul despre care am zis: Numele Meu va fi acolo”. Şi a venit Neco, regele Egiptului, cu război asupra Carchemişului, pe Eufrat; şi Iosia i-a ieşit înainte.

21. În vremea aceea a trimis Neco soli la el, ca să-i spună: „Ce treabă am eu cu tine, rege al lui Israel? Nu împotriva ta vin eu acum, ci merg acolo unde am război. Şi Dumnezeu mi-a poruncit să grăbesc; să nu te împotriveşti lui Dumnezeu, Care este cu mine, ca să nu te piardă”.

22. Dar Iosia nu s-a dat îndărăt dinaintea lui, ci s-a pregătit să se lupte cu el; şi n-a ascultat de cuvintele lui Neco, care erau din gura lui Dumnezeu, ci a ieşit la luptă în valea Meghido.

23. Atunci arcaşii au tras asupra regelui Iosia; şi a zis regele slugilor sale: „Duceti-mă de aici, pentru că sunt greu rănit”.

24. Şi l-au luat slugile lui din car şi l-au aşezat în alt car care-l avea el şi l-au dus la Ierusalim. Şi a murit şi a fost înmormântat cu părinţii săi. Şi tot Iuda şi Ierusalimul l-au jelit pe Iosia.

25. Asemenea şi Ieremia l-a jelit pe Iosia într-o cântare de jale. De Iosia au vorbit şi toţi cântăreţii şi toate cântăreţele în cântările lor de jelire, care s-au păstrat până azi şi se întrebuinţează în Israel. Ele se găsesc scrise în cartea cântărilor de jelire.

26. Celelalte lucrări ale lui Iosia şi faptele cele bune ale lui, pe care le-a săvârşit după cele scrise în legea Domnului,

27. Cum şi faptele lui, cele dintâi şi cele de pe urmă, se găsesc scrise în cartea regilor lui Israel şi ai lui Iuda.

foto>
http://picasaweb.google.com/lialorena2004/PozeBlog?authkey=Gv1sRgCPi-qu3XsaymtQE#5268256655020958626