Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea – îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

---

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

 _________________________

foto>

http://de.academic.ru/pictures/dewiki/71/Goreme_OpenAir_Museum_Dunkle_Kirche_2_11_2004.jpg

http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/romanides_ioannis_pr-teologia_patristica-6669.jpg

 

Sf. Chiril al Alexandriei: Despre curăţirea leprei

Despre curăţirea leprei[1]

Sf. Chiril al Alexandriei

[…] S-a scris în Levitic: «Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: Aceasta e legiuirea pentru lepros. În ziua în care se va curăţi va fi dus la preot. Şi va ieşi preotul afară din tabără şi va vedea preotul că s-a vindecat rana leprei de pe lepros. Şi va jertfi preotul. Se vor lua de la cel curăţit două păsări vii şi curate şi un lemn de cedru şi fir roşu răsucit şi isop. Şi va jertfi preotul şi vor junghia una din păsări într-un vas de lut, în apă curgătoare. Apoi va lua pasărea vie şi lemnul de cedru şi roşul răsucit şi isopul şi le va înmuia cu pasărea cea vie în sângele păsării înjunghiate în apă curgătoare. Şi va stropi de şapte ori pe cel curăţit de lepră şi curat va fi. Şi va slobozi pasărea cea vie în câmp. Şi va spăla cel curăţit hainele lui. Şi se va rade tot părul lui şi se va scălda în apă şi se va curăţi. Şi după acestea va intra în tabără şi va petrece în afara casei lui şapte zile. Iar în ziua a şaptea va rade tot părul capu­lui lui şi barba şi sprâncenele şi tot părul lui şi va spăla hainele lui şi va scălda trupul lui în apă şi curat va fi» (Lev. 14, 1 – 9).

[…] Priveşte taina în cele scrise în lege, ca în umbre. Se aducea leprosul la preotul legii ce stătea în afara uşii cortului. Şi acolo văzându-se boala retrasă şi arătându-se că se va sfârşi, se în­deplinesc cele ale curăţirii, după cum rânduise dătătorul legii. Căci «se luau două păsări curate, un lemn de cedru şi un fir roşu împletit», în chip de sfoară şi un isop, care avea şi el chip de iarbă. Apoi se tăia una din păsări în apă, iar cealaltă se afunda împreună cu cele puse în apă şi în sângele celei omorâte. Pe urmă, aceasta nesuferind nimic, era slobozită. Apoi preotul stropind de şapte ori cu apă pe cel ce fusese bolnav de lepră, îl declara liber de cele la care îl su­punea legea. I se rădea apoi părul şi intra în sfârşit neîmpiedicat în tabără şi în casa lui, după ce rămânea şapte zile afară.

Lepra spirituală

Acestea însemnau că noi cei de odinioară am purtat moartea păcatului şi am fost întinaţi de sălbăticia multelor feluri de patimi şi ne-am îmbolnăvit ca de o lepră spirituală, rătăcind şi slujind zidirii, am fost aduşi la Hristos, Preotul Cel Mare şi Sfânt şi fără de răutate, după cuvântul fericitului Pavel (Evr. 7, 26). Am fost aduşi de Dumnezeu şi Tatăl, căci a spus Hristos vorbind Iudeilor: «Nu murmuraţi, ni­menea nu poate să vină la Mine de nu-l va atrage pe el Tatăl, Care M-a trimis pe Mine» (Ioan 6, 65). Dumnezeu şi Tatăl aduce pe cei bolnavi prin puterea Lui la Fiul (trad. latină: prin Fiul). Căci Fiul a venit ca să vindece pe cei zdrobiţi cu inima şi să deschidă ochii orbilor, ca părăsind moliciunea şi slăbiciunea în împlinirea celor plăcute lui Dumnezeu, să avem inima atotlucrătoare şi iubind faptele bunătăţii, să dobândim o vieţuire slăvită şi minunată. Şi recunoscând astfel pe Stăpânul adevărat şi prin fire, să zicem după cuvântul Psalmistului: «Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale şi izbăveşte de stricăciune viaţa ta şi pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări» (Ps. 102, 1-2).

Chipul celor două păsări

Observă cum e adus cel ce pătimeşte de lepră la preotul ce se află în afara porţii şi departe de tabără. Căci aflându-ne noi ca aruncaţi şi vieţuind în afara cetăţii sfinte şi sfinţite, adică a Bisericii lui Dum­nezeu, a venit la noi Hristos având asemănarea cu noi. Şi cercetându-ne, ne-a curăţit prin Sfântul Botez şi prin trupul Lui. Căci S-a jertfit pentru noi şi ni S-a arătat leac mântuitor, întrucât a primit şi El să pătimească pentru noi moartea pe lemn. Aceasta ni s-a arătat ca în umbră în Sfintele Scripturi. Căci «se iau două păsări ca păsări curate». Era şi aceasta un chip al lui Hristos Cel de sus, din cer. Căci pasărea zboară, în văzduh. Iar Emanuil a pogorât la noi de sus, din ceruri. Căci aşa şi spune: «Nimenea nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Iui Dumnezeu» (Ioan 3, 13). Dar scrie şi înţeleptul Ioan : «Cel ce vine de sus, este deasupra tuturor» (Ioan 3, 13).

Iar păsările sunt curate. De fapt Domnul este cu adevărat curat şi neîntinat, necunoscând păcatul. Şi nu spunem că înţelegem doi Hristoşi, deşi se vorbeşte de două păsări. Cuvântul cuprinde înţelesul clar şi necesar. Căci Unul Născut fiind Dumnezeu după fire, a purtat trupul din Sfânta Fecioară şi «s-a compus» ca din două, înţeleg din firea cea mai de sus şi din umanitate, în mod negrăit şi mai presus de minte [2]. Dar e un Domn Iisus Hristos. Deci cuvântul înfăţişează convergenţa celor două într-unul. Legea dă de înţeles prin cele două păsări în mod felurit taina lui Hristos.

Chipul lemnului de cedru şi al isopului

A mai spus că trebuie să ia şi un lemn de cedru. Acesta e încă un chip al Sfântului Său Trup, care nu avea să sufere stricăciunea (coruperea). Căci acest lemn nu putrezeşte. Iar isopul e chipul Sfântului Duh care are lucrare fierbinte, prin care ne facem «fierbinţi cu duhul», ştergând necurăţia din măruntaie (Rom. 12, 11). Căci isopul este o iarbă caldă prin fire şi în stare să şteargă necurăţia umflată şi rece îngrămădită în măruntaie. Aceasta înseamnă că Hristos ne eliberează, precum am spus, prin lucrarea Duhului de patimile ascunse înlăuntrul minţii.

Cu înţeles se ia pe lângă această iarbă şi apa curgătoare. Căci am fost botezaţi «în Duhul Sfânt şi în foc» (Matei 3, 11; Luca 3, 16), după cum s-a scris. Pentru că e caldă, precum am spus, iarba aceasta şi închipuieşte lucrarea Duhului.

Chipul firului roşu împletit

Iar roşul împletit dă de înţeles iarăşi prin sine modul întrupării Unuia Născutului. Căci Cuvântul fiind Dumnezeu, S-a împletit oare­cum cu carnea şi sângele. Iar roşul închipuieşte sângele şi carnea. Căci se văd şi sunt de aceeaşi culoare. Se taie deci pasărea în apă curgă­toare, în care cea rămasă, împreună cu celelalte, se afundă şi apoi e slobozită fără să păţească nimic, precum am spus mai înainte. Aceasta înseamnă că Hristos s-a jertfit pentru noi, dar era Acelaşi şi în moarte şi mai presus de moarte. «Căci a fost omorât cu trupul, după cum s-a scris, dar a fost făcut viu cu duhul, cu care s-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor din închisoare, care odinioară nu ascul­taseră» (I Petru 2, 18-19). Întrucât se înţelege că S-a făcut om, a răb­dat moartea; iar întrucât este cu adevărat viaţa şi din viaţă, S-a arătat mai presus de moarte. Şi pasărea vie s-a afundat în moartea celei omorâte. Legea dă de înţeles prin ghicitură că Cuvântul fiind după fire viaţă şi din viaţă, Îşi însuşeşte moartea propriului trup. Căci nu era străin de el trupul asumat, ci al Lui propriu[3].

Chipul stropirii de şapte ori

Apoi leprosul fiind stropit de şapte ori cu apă era eliberat de condamnările la care era supus din cauza leprei de care a suferit. Aceasta dădea de înţeles că şi pe noi Hristos ne va face, cum am spus, curaţi, sfinţindu-ne prin Sfântul Botez. Aceasta socotesc că o arată stropirea înşeptită. Aceasta a înţeles-o fericitul Pavel spunând: «Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul» (Rom. 5, 20). Aşadar, prin stropirea înşeptită se dă de înţeles bogăţia harului şi puterea lui desăvârşită de-a curăţi.

Chipul raderii părului

Iar leprosul curăţit prin stropire, era ras de păr. Căci curăţiţi prin Sfântul Botez, lepădăm şi cele ce odrăslesc din trup, adică plăcerile sădite în noi, înţelese prin chipul perilor, împreună cu celelalte pă­cate, iar aceasta o lucrează în noi Hristos. Căci El este cuvântul viu şi lucrător şi foarte ascuţit în tăierea păcatelor şi în eliberarea minţii de necurăţia patimilor (Evr. 4, 12).

Chipul intrării în tabără dar nu şi în casă

Iar odată ras, leprosul intră în tabără, dar încă nu şi în casa lui. Căci curăţiţi, cum am spus, intrăm în legătură cu sfinţii, convieţuim cu ei în neamul cuvios şi sfinţit. Intrăm astfel şi în casa lui Dumnezeu, dar încă nu în locaşurile de sus. Căci acest dar le e rezervat sfinţilor pentru veacul viitor. De aceea cel curăţit intrând în tabără, va pe­trece şapte zile în ea şi apoi va intra şi în casa lui. Căci după veacul de faţă având curăţia cea prin Hristos, ne vom odihni şi în locaşurile de sus[4]. Căci fiecare dintre cei sfinţiţi va primi moştenirea rânduită lui ca pe propria casă. Căci nu se dau îndată cununile celor ce au crezut. Ci chemarea lor e unită cu nădejdea bunătăţilor şi cu arvuna Duhului. Dar la timpul său le va străluci harul şi sfârşitul (împlinirea) nădejdii în Hristos, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

____NOTE_________________

[1] Fragmente extrase din cartea Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri I, Partea a doua – Glafire la cărţile lui Moise, în P.S.B. 39, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, pp. 383-389

[2] Termenul de persoană «compusă» folosit de călugărul dobrogean Maxenţiu la 519 şi apoi de Leonţiu de Bizanţ şi de Sf. Maxim Mărturisitorul îşi are temeiul şi explicaţia în această declaraţie a Sf. Chiril.

[3] Tema va fi reluată de Leonţiu de Bizanţ, care va spune nestorienilor că trupul lui Hristos nu e al sufletului Lui, sau al omului, ca la oameni, ci al Cuvântului. Taina cea mare este cum simţea real moartea ca a Sa şi nu ştia numai teoretic de ea. Într-un fel ipostasul dumnezeiesc al Cuvântului simţea durerile trupului Său şi frica de moarte, cum simte sufletul nostru durerile trupului său şi frica de moar­tea cu trupul, fără ca loviturile şi moartea să-L atingă pe El Însuşi. E ca un ecou spi­ritual produs în suflet de orice act material care atinge trupul.

[4] Cele şapte zile reprezintă viaţa în timp, sau viaţa pământească. În «casa» proprie. În odina de veci, în ultima intimitate a noastră, unde ne vom întâlni cu interioritatea cea mai intimă, mai liniştitoare, mai iubitoare, mai învăluitoare a lui Dumnezeu, după ce vom trece din viaţa aceasta, petrecută în curăţie.

____________________

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/42/Christ_cleans_leper_man.jpg