RSS

Arhive pe etichete: dialog

Assisi 2011 in imagini

Delegatia Patriarhiei Romane a fost formata din IPS Iosif, mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale si PS Siluan, episcopul Episcopiei Ortodoxe Romane a Italiei. La eveniment a participat si Patriarhul Ortodox Ecumenic Bartolomeu I de Constantinopol.

Adunarea Episcopilor Ortodocsi din Franta (AEOF) a publicat pe site-ul oficial un comunicat in care se spune ca episcopii „saluta spiritul Assisi, care a marcat acea intalnire istorica [din 1986 -n.m.], spirit care trebuie perpetuat si in lumea de astazi. Ei reamintesc, totodata, importanta cruciala, de-o maniera generala, a tuturor formelor de dialog si a dialogului inter-religios in particular, ca factor de cunoastere reciproca si de recunoastere, de pace, de progres si de respect mutual”.

La Assisi, „Papa a reafirmat că religia trăită în mod corect „este o forţă de pace”; a vorbit despre manipularea terorismului „motivat religios; a amintit că „în istorie şi în numele credinţei creştine s-a făcut recurs la violenţă. „Recunoaştem aceasta, plini de ruşine. Dar este absolut clar că aceasta a fost o utilizare abuzivă a credinţei creştine, în contrast evident cu adevărata ei natură”; a vorbit despre violenţa celor care pretind dispariţia religiei: ’Nu-ul’ spus lui Dumnezeu a produs cruzime şi o violenţă fără măsură, care a fost posibil doar pentru că omul nu mai recunoştea nici o normă şi nici un judecător care să fie deasupra sa, dar se pretindea ca normă doar pe sine însuşi. Ororile lagărelor de concentrare arată în toată claritatea consecinţele absenţei lui Dumnezeu”. „Absenţa lui Dumnezeu duce la decăderea omului şi a umanismului”.

dan.camen.

Foto: Daylife.com

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Primatul şi Sinodalitatea – temele Comitetului de lucru al Comisiei mixte de dialog teologic catolico-ortodox, reunit la Rethymno (Creta)

[Este vorba, deci, de intrunirea Comitetului de lucru *(„Consiliul editorial”/ redactional) al Comisiei mixte de dialog teologic, si nu de intrunirea colectivului plenar, care se va reuni oficial tocmai in anul 2012. – dan.camen.]

14-17 iunie, Rethimno (Creta): Comitetul de coordonare a Dialogului dintre

ortodocşi şi romano-catolici

Pelerin Ortodox / 14 iunie 2011

Comitetul de coordonare [Consiliul editorial – n.m.] al Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică se va întruni în perioada 14 – 17 iunie a.c. în Sfânta Mitropolie de Rethimno şi Avlopotamos, în Rethimno-ul Cretei, găzduit din partea Patriarhiei Ecumenice de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Rethimno şi Avlopotamos, k. Evghenios.

La acest Comitet Mixt vor participa 14 membri de fiecare Biserică sub co-preşedinţia Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Pergam, k. Ioannis, Patriarhia Ecumenică, şi a Excelenţei Sale, Cardinalul romano-catolic, k. Kurt Koch, preşedintele Consiliului pontifical pentru promovarea unităţii creştine.

Din partea Bisericilor Ortodoxe participă Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi: de Sasima, k. Ghenadios, Secretarul ortodox şi membru (Patriarhia Ecumenică); de Volokolamsk, k. Ilarion (Patriarhia Moscovei); de Constantia şi Ammohostos, k. Vasilios (Biserica Ciprului); de Messinia, k. Hrisostomos (Biserica Eladei); Preasfinţitul Episcop de Branitsevo, k. Ignatie (Patriarhia Serbiei) şi Preacucernicul Arhidiacon k. Ioan Ică Jr. (Patriarhia României).

Din partea bisericii romano-catolice participă Excelenţa Sa Arhiepiscopul Roland Minnerath, distinşii domni profesori, Piero Coda, Paul McPartlan, Frans Bouwen, d-na Theresia Hainthaler şi Andrea Palmieri, Secretar.

Marţi, 14 iunie 2011, va avea loc deschiderea oficială a lucrărilor după care ÎPS Evghenios, Mitropolit de Rethimno şi Avlopotamos îi va saluta pe participanţi.

Tema lucrărilor Comitetului de coordonare, aşa cum a fost hotărâtă de plenul Comisiei în luna septembrie a anului trecut la Viena, Austria, este „Primatul şi sinodalitatea din punct de vedere teologic şi ecleziologic”.

Comitetul va redacta textele comune pe care le va prezenta Comitetului de coordonare al Dialogului programat pentru noiembrie la Roma, Italia.

Membrii Comitetului îi vor vizita pe Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Cretei, în Irakleion, pe d-na Maria Lioni, pe primarul Gheorghios Marinakis, siturile arheologice din Knossos, precum şi sfintele mănăstiri ale Sfintei Mitropolii de Rethimno şi Avlopotamos.

Traducere: http://acvila30.wordpress.com/

sursa originala>

http://www.romfea.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=8389:2011-06-14-06-13-18&catid=25:2009-12-18-08-37-46)

sursa>

http://acvila30.wordpress.com/2011/06/14/14-17-iunie-rethimno-creta-comitetul-de-coordonare-a-dialogului-dintre-ortodocsi-si-romano-catolici/

~~~+~~~

MITROPOLITUL IOANNIS DE PERGAM:

„FĂRĂ DIALOG NU PUTEM REZOLVA PROBLEMELE”

Vineri, 17 iunie 2011

Sunt în curs de desfăşurare lucrările Comitetul redacţional al Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, derulate departe de luminile publicităţii, la Rethimno – în hotelul Creta Pallas, lucrări care se vor încheia mâine.

Despre dialog a fost susţinută azi după-amiaza o conferinţă de presă de către ÎPS Mitropolit de Pergam Ioannis, de către ÎPS Mitropolit de Sasima, k. Ghenadios, şi de către cardinalul romano-catolic Kurt Koch, preşedintele Conciliului pontifical pentru promovarea unităţii creştine.

În cuvântul introductiv, ÎPS Mitropolit de Pergam Ioannis a spus în detaliu despre lucrările Comitetului:

„Vă adresăm salutărilor noastre şi vă informăm că suntem aici, ca să lucrăm la redactarea unui text pe care-l vom prezenta plenului Comisiei pentru Dialogul Teologic dintre romano-catolici şi ortodocşi. Tema se referă la „Primatul şi sinodalitatea din punct de vedere teologic şi ecleziologic”. Ştiţi că aceasta este una din cele mai serioase probleme care au despărţit Biserica Ortodoxă de cea romano-catolică”.

De asemenea, a subliniat: „Comitetul nostru încearcă să redacteze un text în care să fie arătate punctele asupra cărora suntem de acord şi cele asupra cărora nu suntem de acord, iar mai târziu vor fi prelucrate de plenul Comisiei – pentru a vedea exact unde anume ne aflăm în privinţa acestei teme. Acest dialog a început – după cum vă este cunoscut – în 1980 şi la el au participat toate Bisericile Ortodoxe”.

Este un dialog pe care-l considerăm necesar astăzi, deoarece creştinii trebuie în orice caz să discute unii cu alţii pentru a vedea dacă pot să se apropie unii de alţii – deoarece fără dialog nu vor putea fi rezolvate niciodată problemele”, a adăugat k. Ioannis.

În continuare a subliniat: „Între aceste două Biserici s-au acumulat multe probleme, timp de o mie de ani (din secolul al XI – lea când s-a produs marea schismă). Aceste probleme trebuie cândva să fie rezolvate teologic. Comisia are această misiune”.

Despre Mitropolitul Evghenios de Rethimno şi Avlopotamos

Mitropolitul de Pergam s-a referit în acelaşi timp cu cuvinte deosebit de măgulitoare la adresa ÎPS Mitropolit de Rethimno, k. Evghenios, subliniind în legătură cu acesta:

„Aş dori cu acest prilej să exprim bucuria noastră, deoarece Comisia noastră se întruneşte în Creta şi, mai ales în Rethimno, ca oaspeţi ai ÎPS Mitropolit de Rethimno şi Avlopotamos, k. Evghenios, care ne-a oferit o aşa generoasă găzduire, încât doresc să-mi exprim gratitudinea faţă de el”.

„Este un ierarh pe care Patriarhia Ecumenică îl cinsteşte în mod deosebit şi care este un lider spiritual aşa cum merită Biserica Cretei, care are o istorie importantă în decursul secolelor”, a adăugat în încheiere Mitropolitul de Pergam.

În final, semnalăm că Mitropolitul de Pergam, k. Ioannis, în timpul cinei de bun-rămas de astă-seară, s-a referit la ospitalitatea avraamică a Mitropolitului de Rethimno, spunând că este „chiar mai presus decât cea avraamică…”.

De asemenea, a semnalat că numele de Evghenios nu este întâmplător şi că nobleţea este întrupată în persoana sa, şi nu a omis să menţioneze că îşi poartă numele pe merit.

traducere: http://acvila30.wordpress.com

sursa originala>

http://www.romfea.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=8411:-q-q&catid=13

sursa>

http://acvila30.wordpress.com/2011/06/17/mitropolitul-ioannis-de-pergam-%E2%80%9Efara-dialog-nu-putem-rezolva-problemele%E2%80%9D/

~~~+~~~

Seful D.E.C.R. va vizita Grecia

Mospat.ru / 11 iunie 2011

Cu binecuvantarea Sanctitatii Sale, Patriarhul Kirill al Moscovei si al intregii Rusii, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, seful Departamentului pentru Relatii Externe Bisericesti al Patriarhiei Moscovei *(D.E.C.R.), va vizita Grecia intre 13 si 18 iunie 2011.

In programul vizitei sale este inclusa si o intalnire cu Preafericirea Sa, Arhiepiscopul Ieronim al Atenei si al intregii Elade, precum si participarea la sedinta grupului de lucru al Comisiei mixte de dialog teologic intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica, in vederea elaborarii/schitarii [proiectului de] document asupra Rolului episcopului Romei in comuniunea Bisericilor din primul mileniu crestin, sedinta care se va tine la Rethymno, Creta.

trad.dan.camen.

sursa>

http://www.mospat.ru/en/2011/06/11/news42937/ 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Patriarhia Română menţine comuniunea şi promovează dialogul cu Patriarhia Ierusalimului

Basilica.ro / 20 mai 2011

În şedinţa de lucru care a avut loc la Reşedinţa patriarhală în zilele de 19 şi 20 mai 2011, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a analizat hotărârile Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului postate pe site-ul oficial în ziua de 9 mai 2011 şi consideră că aceste hotărâri contravin spiritului comuniunii frăţeşti între Bisericile Ortodoxe surori.

Cu toate acestea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu întrerupe comuniunea cu Patriarhia Ierusalimului.

Ca atare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a desemnat o delegaţie formată din Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Onorific Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Onorific Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Părinte Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor şi Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop vicar patriarhal, cu mandatul de a purta un dialog oficial cu Patriarhia Ierusalimului pentru soluţionarea acestei probleme.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bpatriarhia_romana_mentine_comuniunea_si_promoveaza_dialogul_cu_patriarhia_ierusalimuluib_8145.html

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Scrisoarea de Pasti 2011 a Papei Benedict către Patriarhul Daniel – prilej de invitare la intalnirea ecumenista comemorativa de la Assisi

[Interesanta justificatia papei pentru invitarea celor „credinciosi si necredinciosi” la acest „pelerinaj” ecumenist-comemorativ de la Assisi: el „exprimă în mod simbolic parcursul tuturor celor care caută cu stăruinţă adevărul…”. Asta inseamna ca, dupa cuvintele lui – in mod indirect, nimeni pana acum nu a gasit adevarul si ca toti traim in inselare, sau ca nici macar una dintre religii nu este dreapta si desavarsita in Adevar, cum e Ortodoxia, care inseamna de fapt „dreapta slavire”. A ajuns cumva Papa sa se intrebe retoric ca si oarecand Pilat (In. 18, 38): „Ce este adevarul?”… – dan.camen.]

Basilica.ro / 19 mai 2011

Scrisoarea Papei către Patriarhul României

Scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea, adresată Preafericitului Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia sărbătorii Învierii Domnului în acest an:

[…] Preafericirea Voastră, cu bucurie şi recunoştinţă, putem afirma că, deşi ştim că suntem încă divizaţi, credinţa în Învierea Domului nostru Iisus Hristos, singurul Mântuitor al lumii, continuă să ne unească. Numai înrădăcinaţi în credinţa noastră putem, fără teamă, să ne deschidem dialogului între creştini, alături de credincioşii celorlalte tradiţii religioase şi toţi oamenii cu bunăvoinţă, pentru a parcurge împreună calea dreptăţii şi a păcii.

Cu aceste sentimente, prin intermediul veneratului meu frate, Cardinalul Kurt Koch, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, voi adresa în curând Preafericirii Voastre invitaţia de a lua parte la Ziua de Reflecţie, Dialog şi Rugăciune pentru Pace şi Dreptate, organizată la 27 octombrie la Assise, ziua celei de-a 25-a aniversări a întâlnirii istorice care a avut loc la Assise pe 27 octombrie 1986, la cererea Papei Ioan-Paul al II-lea. Ne vom întâlni cu toţii la Assise, creştini şi reprezentanţi ai altor tradiţii religioase din lume, credincioşi şi necredincioşi, pentru a efectua împreună un pelerinaj care, fără a renunţa la propria noastră identitate sau a ceda unor forme de sincretism, exprimă în mod simbolic parcursul tuturor celor care caută cu stăruinţă adevărul şi se străduiesc în mod concret să facă faptele cele întru dreptate şi pace. Acest drum împărtăşit va reprezenta un semn de mare speranţă pentru toţi oamenii şi în mod deosebit pentru cei care, chiar în aceste zile, cunosc suferinţa războiului şi a violenţei. […]

Vatican, 18 aprilie 2011, Benedict al XVI-lea

Cititi si>

Papa Benedict va reitera in luna octombrie intalnirea de la Assisi cu liderii religiosi

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/scrisoarea_papei_catre_patriarhul_romaniei_6805.html

foto>

http://www.calefactory.org/pix/novusordo/jp2-ecumenicalprayermeetingassisi11986b.jpg

 
8 comentarii

Scris de pe mai 19, 2011 în articole, citadela, diverse, Ecumenisme, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, da vina pe principiile nationaliste din bisericile locale pentru esecul dialogului inter-ortodox

Pravmir.ru / 10 mai 2011

Nicosia: Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, care a spus că biserica sa doreşte să ia locul Bisericii Ruse în Dipticele ortodox, a declarat, într-un interviu acordat canalului grec ΣΚΑΪ, că dialogul inter-ortodox este “împiedicat de individualismul Bisericilor locale, care, la rându-i, împiedică convocarea Sinodului Pan-ortodox”.

Potrivit Arhiepiscopului Hrisostom, motivul pentru care Biserica Ortodoxă nu este unită este acela că unele dintre bisericile locale aderă la principii naţionaliste în detrimentul Ortodoxiei comune: „Avem un defect fatal: am devenit biserici naţionale. Mai întâi greci şi apoi ortodocşi. Mai întâi arabi şi apoi ortodocşi. Mai întâi ruşi şi apoi ortodocşi. Nu putem fi aşa. Trebuie mai întâi să fim creştin-ortodocşi, trebuie să fim uniţi în Ortodoxie, mai degrabă decât să ne demarcăm de-a lungul liniilor naţionale(iste)”.[…]

trad.dan.camen.

Cititi si>

Primatul Bisericii Ortodoxe din Cipru contesta locul atribuit bisericii sale in Dipticele ortodox

Arhiepiscopul Ciprului afirmă ca majoritatea bisericilor locale sunt “fiice” ale Fanarului


sursa>

http://www.pravmir.ru/arxiepiskop-kiprskij-xrizostom-vozlagaet-na-russkuyu-cerkov-otvetstvennost-za-sryv-mezhpravoslavnogo-dialoga/ 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

PS Florentin Crihălmeanu la catafalcul IPS Bartolomeu Anania: dorim să cerem iertare şi să oferim iertare

MESAJ DE CONDOLEANŢE

LA “NAŞTEREA SPRE VEŞNICIE” A EMINENŢEI SALE

IPS MITROPOLIT BARTOLOMEU ANANIA

Bru.ro/ 1 februarie 2011

Vezi video AICI

Împărtăşim cu sentimente de sinceră compasiune durerea comunităţii ortodoxe din urbea noastră, la momentul trecerii din această viaţă a Eminenţei Sale, IPS Mitropolit Bartolomeu Anania.

Pleacă dintre noi o complexă personalitate a Bisericii creştine româneşti, un om de profunzime spirituală, care mânuia cu măiestrie arta cuvântului, atât în tălmăcirea Sfintei Scripturi, cât şi în recunoscuta-i creaţie literară, poetică şi dramaturgică; un om care a cunoscut şi trăirea duhovnicească a mănăstirilor şi întunericul închisorilor comuniste; un arhiereu care a desfăşurat o amplă activitate pentru edificarea şi organizarea Bisericii încredinţate spre păstorire, în timpul dificil al reînvierii societăţii româneşti de după anii ’90.

Uneori s-au înregistrat situaţii tensionate sau conflictuale între unele comunităţi ortodoxe şi greco-catolice, câteva dintre acestea fiind soluţionate pe calea dialogului. În acelaşi timp, însă, nu au lipsit între noi semne de apropiere spre depăşirea acestor limite omeneşti.

La ceasul despărţirii, aşa cum se cuvine unor buni creştini, dorim să cerem iertare şi să oferim iertare, pentru ca, astfel, sufletul înaltului arhiereu să se poată înălţa spre locul dreptei Judecăţi şi apoi spre locaşul pregătit lui de Hristos, Marele Arhiereu, aşa cum El Însuşi a spus apostolilor Săi în cuvântul de despărţire, la Cina cea de Taină: “Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu şi în Mine credeţi. În Casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (…) iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (In 14, 1-3) .

Ne alăturăm suferinţei arhiereilor, clerului şi enoriaşilor ortodocşi clujeni în momentele de încercare, acum, la despărţirea de propriul Arhipăstor, oferind rugăciunea şi mesajul nostru de încurajare în credinţă şi speranţă.

Să-i fie odihna în lumina veşniciei înveşmântată,

Iar memoria arhierească, în suflete, cu reverenţă, păstrată!

Odihnească în Pacea Domnului binecuvântată!

† Florentin Crihălmeanu

Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla

sursa>

http://www.bru.ro/cluj-gherla/mesajul-de-condoleante-al-ps-florentin-la-moartea-ips-mitropolit-anania/

foto>

http://www.ziuadecj.ro/Images/Articole/00058042/00032036_large.jpg

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 1, 2011 în articole

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Tânguirea episcopului catolic de Iaşi pentru neparticiparea ortodocşilor la octava anuală de rugăciune, „drumul regal spre ecumenism”

Scrisoare pastorală

Urgenţa dialogului şi a rugăciunii pentru unitatea creştinilor

Săptămâna de rugăciune din luna ianuarie a fost considerată de peste un secol octava căutării unităţii şi timpul forte de rugăciune pentru realizarea dorinţei şi voinţei lui Cristos, întemeietorul Bisericii sale, „ca toţi să fie una” (In 17,20). A fost voinţa sa ca pe pământ să existe o singură Biserica şi o adevărată comuniune în dragoste, exprimată prin Euharistie, pâinea dătătoare de viaţă şi pâinea unităţii.

Odată cu începutul unui nou mileniu, mulţi l-au caracterizat ca timpul refacerii unităţii de la început, când Orientul şi Occidentul erau una în mărturisirea aceleiaşi credinţe.

S-au desfăşurat pe tot timpul ultimului secol o mulţime de paşi şi iniţiative care să promoveze şi să susţină procesul de cunoaştere reciprocă şi de apropiere.

S-au stabilit comisii mixte de dialog pentru analiza punctelor comune, dar şi a deosebirilor. Au fost elaborate documente de mare importanţă pentru drumul refacerii unităţii, care, alături de normele stabilite la Conciliul Vatican II şi la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, să fie ghid şi ajutor pentru munca ecumenică. S-au abolit cele două dureroase excomunicări din anul 1054, printr-un act curajos al papei Paul al VI-lea şi al patriarhului Atenagoras I la 7 decembrie 1965, gest simbolic care a făcut ca adunarea conciliară să se încheie cu un document semnificativ, care avea menirea purificării memoriei istorice, a iertării reciproce şi a angajării solidare în căutarea comuniunii (UR 52).

Au avut loc trei adunări ecumenice europene organizate de Consiliul Conferinţelor Episcopilor din Europa (CCEE) şi de Conferinţa Bisericilor din Europa (KEK), cu un vădit interes, cu zel şi cu adevărate speranţe. Prima a avut loc la Basel (Elveţia), a doua la Graz (Austria), iar cea de a treia la Sibiu, în centrul ţării noastre, cu prezenţa celor mai mari personalităţi ale Bisericilor şi comunităţilor bisericeşti din întreaga Europă: patriarhi, cardinali, episcopi, experţi şi specialişti în domeniul ecumenismului şi al vieţii spirituale.

Ecoul adunării de la Sibiu persistă şi astăzi în memoria noastră, îndeosebi apelul papei Benedict al XVI-lea şi al patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului, aşa încât dialogul adevărului şi întâlnirea sub semnul fraternităţii, alimentate de ecumenismul spiritual, trebuie să constituie fundamentul şi sufletul tuturor căutărilor spre unitate.

Nu poate fi ecumenism adevărat dacă nu se bazează pe convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. Conciliul Vatican II subliniază: „Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice” (UR 8).

Rugăciunea, aşadar, pentru unitate reprezintă drumul regal spre ecumenism. Ea le permite creştinilor din Europa şi din întreaga lume să privească cu ochi noi la Cristos şi la unitatea Bisericii, după cum avea să declare actualul Sfânt Părinte în apelul său către Adunarea Ecumenică de la Sibiu.

Diferitele iniţiative, întreprinse împreună, ne dădeau speranţa unui drum consolidat şi hotărât spre refacerea unităţii. Rugăciunile făcute împreună rămân razele ce anunţă un nou răsărit pe drumul credinţei în întreaga Europă.

Ce păcat că în ultimii doi ani, chiar după Adunarea Ecumenică de la Sibiu, nori negri s-au ridicat în faţa speranţelor consolidate prin rugăciunile comune, atât de frumoase din ultimul timp, mai ales cele din timpul vizitei papei Ioan Paul al II-lea şi apoi cele ale patriarhului Teoctist la Roma. Minunate erau şi întâlnirile şi rugăciunile care aveau loc în luna ianuarie în diferitele catedrale, biserici parohiale şi centre bisericeşti din ţară şi din lume. Cu tristeţe trebuie să spunem că au apus, au încetat. Mare păcat! Mare păcat, care ne-a întors înapoi în vechea epocă a răcelii şi a înstrăinării. Cum vom putea răspunde în faţa lui Cristos care şi-a pus speranţa în ucenicii săi pentru care nu încetează să se roage ca toţi să fie una? Ne este oare permis să-i refuzăm rugăciunea?

Cardinalul Walter Kasper, care a avut o intervenţie magistrală asupra ecumenismului la Sibiu, vorbind despre comoara pe care o avem cu toţii în Isus Cristos, spunea şi ne avertiza că, deşi avem acest fundament comun, pe însuşi Isus Cristos, trăim mai departe străini unii de alţii şi în Biserici diferite. Facem acest lucru contrar dorinţei şi poruncii lui Isus Cristos. Din această cauză nu trebuie să considerăm diferenţele dintre noi ca fiind definitive şi nici să ne obişnuim cu ele sau să le amplificăm. Ele sunt contrare voinţei lui Dumnezeu şi astfel sunt expresie a păcatului; sunt eşecul misiunii noastre istorice, anume că lumina noastră ar trebui să-l mărturisească pe Isus tuturor oamenilor şi să pledeze pentru unitatea şi pacea între oameni.

Trebuie să ieşim din această dramă a păcatului. Trebuie să redescoperim valorile mari şi sfinte, comune. Trebuie să refacem vasul nostru de lut distrus din cauza orgoliilor şi să-l sudăm cu bucuria convertirii, a rugăciunii comune şi a apropierii, spre o cunoaştere reciprocă, spre o stimă pe care ne-o oferă Dumnezeu, acel Dumnezeu care ne-a creat pe toţi după chipul şi imaginea sa şi ne-a răscumpărat prin Fiul său venit între noi.

În climatul acestei Săptămâni de rugăciune pentru unitate, cu atâtea momente frumoase şi cu atâtea nostalgii sfinte, îndrept un îndemn spre toţi preoţii, spre toate persoanele consacrate, spre bunii noştri creştini să nu înceteze să se convertească, să-şi purifice privirea, spre a-i vedea pe ceilalţi şi a se ruga împreună, aşa cum a făcut însuşi Cristos, spunând: „Nu numai pentru ei mă rog, ci şi pentru toţi cei care vor crede în mine prin cuvântul lor. Ca toţi să fie una!” (In 17,20).

Îndrept şi spre fraţii de bunăvoinţă ortodocşi sau din comunităţile bisericeşti îndemnul la o continuă apropiere, la o sinceră şi profundă rugăciune, pentru a obţine darul Duhului Sfânt, darul unităţii. Numai el poate să realizeze adevărata unitate şi adevărata comuniune. Nu este altă cale de refacere a unităţii decât iubirea şi rugăciunea. Tuturor o chemare sfântă: Ut omnes unum sint!

Un nou an binecuvântat şi plin de roade spirituale.

Iaşi, 1 ianuarie 2011

Petru Gherghel,

episcop de Iaşi


sursa>

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20110137

foto>

http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Gherghel

 
Un comentariu

Scris de pe ianuarie 18, 2011 în articole, citadela, diverse, Ecumenisme, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Ierusalim: vizita cardinalului Kurt Koch la Custodia Ţării Sfinte

Radio Vaticana/ 22 decembrie 2010

În vizită la Custodia franciscană a Ţării Sfinte, la Ierusalim, cardinalul elveţian Kurt Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, abordând tema dialogului cu ebraismul, a exprimat dorinţa ca acesta să poată fi ancorat în cea mai mare parte în teologie decât în diplomaţie. Cardinalul, se citeşte pe site-ul Custodiei Ţării Sfinte (custodia.org) l-a întâlnit pe Custode, părintele Pierbattista Pizzaballa, duminica trecută, împreună cu comunitatea conventului „Sfântul Mântuitor”, casa mamă a Custodiei. Explicând apoi care sunt atribuţiile la care este chemat departamentul său, cardinalul Koch a vorbit despre dificultăţile unui dialog ecumenic pe mai multe fronturi şi a adăugat că cel cu ortodoxia este un dialog condus cu 15 Biserici ortodoxe diferite, că fiecare din ele are apărători înflăcăraţi ai dialogului, dar şi opozanţi înverşunaţi, încât progresele înregistrate cu unii pot întârzia rezultatele. În legătură cu raporturile cu ortodocşii, cardinalul a precizat că dacă „pe de o parte” cu ei „avem aceleaşi baze ale credinţei dar nu aceeaşi cultură, pe de alta, noi împărtăşim cu „Bisericile reformate aceeaşi cultură, dar nu aceeaşi abordare a sacramentelor”. În fine, cardinalul Koch a amintit punctele foc ale pontificatului lui Benedict al XVI-lea: ecumenismul şi în special apropierea de ortodoxie, precum şi relaţiile cu celelalte religii, şi înainte de toate cu cea ebraică.


sursa>

http://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=449010

foto>

http://www.custodia.org/The-chairman-of-the-Pontifical.html

 
Scrie un comentariu

Scris de pe ianuarie 2, 2011 în articole, citadela, diverse, Ecumenisme

 

Etichete: , , , , , ,

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu: vom continua dialogul cu Papa, Islamul şi Iudaismul

AsiaNews.it/ 21 decembrie 2010

Patriarhul Ecumenic apără dialogul cu catolicii, evreii şi musulmanii, în ciuda criticilor venite din partea anumitor grupuri de tradiţionalişti ortodocsi.

Istanbul – În ajunul sărbătorilor de iarnă, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a adresat un cuvant unui auditoriu foarte calificat din lumea ortodoxa, aparand optiunea Patriarhiei Ecumenice pentru promovarea dialogului inter-religios: „Vom insista cu acest dialog, în ciuda criticilor pe care le primim” – a spus el. „Există, din păcate, un anumit fundamentalism religios, un fenomen tragic, care poate fi găsit între ortodocşi şi catolici, între musulmani şi evrei. Aceştia sunt oameni care cred că numai ei au dreptul de a exista pe pământ, aproape ca si cand numai ei ar avea dreptul sa conduca planeta, conform Vechiului Testament. Ei spun că nu este loc si pentru altcineva, şi sunt, prin urmare, impotriva oricarui dialog”.

Patriarhul a continuat: „Suntem obiectul criticilor şi atacurilor pentru că menţinem relaţii cu Papa (pentru ca suntem puternici sustinatori ai dialogului ecumenic între ortodocşi şi catolici), cu Islamul şi cu lumea evreiasca. Dar vom continua să avansam in călătoria noastră, în conformitate cu calea lasata de predecesorii noştri, conştienţi fiind de acţiunile noastre si indiferenti la criticile care ne sunt adresate. Aceste franjuri, evidentiate prin atitudinile extreme, sunt prezente peste tot. Prin urmare, este firesc sa suferim de pe urma criticilor lor, potrivit dictonilor ideologici care ii guverneaza, toţi aceia dintre noi care încercăm să ne extindem orizonturile noastre şi sa avem o vedere teologica a lucrurilor. Pentru ca dorim coexistenţa paşnică a tuturor, bazata pe principiile de caritate şi prietenie”.

Apoi a adăugat: „Acesta este crezul Patriarhiei Ecumenice şi vreau să amintesc că în anul 1920 regentul scaunului patriarhal, împreună cu Sinodul, a adresat catolicilor şi protestanţilor, de-a lungul liniilor nou-createi “societati a natiunilor”, o enciclică numită „Comunitatea bisericilor”. Aceasta enciclica este considerata astăzi de către Consiliul Mondial al Bisericilor drept „Carta” mişcării ecumenice a timpurilor noastre. Acest lucru este bine cunoscut celor din interior şi este bine ca să fie raspandit la cât mai mulţi oameni posibil”.

Apoi Bartolomeu a subliniat: „În ceea ce priveşte dialogul inter-religios, acesta este credinţa şi crezul nostru. Pentru ca avem nevoie sa ne cunoastem reciproc mai bine, să lucram împreună respectând în acelaşi timp convingerile religioase ale celorlalti, identitatea lor culturala, fara opresiune. Aceasta este singura modalitate de a trăi în pace. Din acest motiv, Patriarhia, în dorinta de a avea un dialog cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine, a stabilit în ultimii 25 de ani un dialog cu Islamul şi Iudaismul. Am avut pana acum mai multe întâlniri de succes. Cu musulmanii şi evreii, fraţii noştri, noi nu discutăm probleme pur teologice, deoarece ar fi dificil. Ci vorbim mai degraba despre problemele sociale, care afecteaza pe toţi oamenii peste tot în lume, întreaga omenire”.

Ecologia a fost una dintre temele favorite ale Patriarhiei Ecumenice inca din anul 1989. Patriarhul a spus: „Tot ceea ce noi încercăm să facem, facem pentru că credem că tine de datoria noastră, pentru că Biserica ar trebui să fie o prezenţă activă în lumea contemporană şi să fie sensibila la problemele oamenilor, sa-i constientizeze şi să-i încurajeze să iubească şi să protejeze natura ca pe propria lor casa”.

„Mediul şi natura sunt creatia lui Dumnezeu, şi nu aparţin numai noua, celor care trăim astăzi în 2010, ci apartin tuturor generaţiilor viitoare”

Episcopul Dositei, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, a comentat cuvantul Patriarhului Bartolomeu pentru AsiaNews: „O anumită confuzie predomină în unele sectoare ale lumii creştin-ortodoxe între cei doi termeni, tradiţie şi tradiţionalism. Tradiţie – la care se referă adesea aceste minorităţi, este permanenta cautare de a interpreta si intelege adevarul, în timp ce tradiţionalismul, care in esenta aparţine acestor minorităţi, este o sterilitate intelectuala care adesea este identificata cu naţionalismul în lumea ortodoxă”.

trad.dan.camen.

sursa>

http://www.asianews.it/news-en/Bartholomew-I:-we-will-continue-to-dialogue-with-the-Pope-and-Islam-20309.html

foto>

http://cdn.wn.com/pd/03/ea/357b552597143b62cee9dc1f0806_grande.jpg

 
Un comentariu

Scris de pe decembrie 30, 2010 în articole, diverse, Ecumenisme, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Vatican: Dupa 50 de ani de ecumenism este nevoie de o “noua energie”

ENI news/ 18 noiembrie 2010

Roma (Vatican) – Ecumenismul, care urmăreşte unitatea bisericeasca la nivel mondial, are nevoie de o noua energie, au declarat inalte fete bisericesti la festivitatea care a marcat aniversarea a 50 de ani de la infiintarea la Vatican a unui grup pentru promovarea unitatii creştine. […]

In cadrul reuniunii, Papa Benedict al XVI-lea a spus ca „Biserica Catolică continuă cu inflacarare dialogul cu Bisericile Ortodoxe şi cu Bisericile Vechi Orientale, cu care are legăturile “cele mai apropiate de intimitate”, cautand sa dezvolte serios şi riguros patrimoniul teologic, liturgic şi spiritual comun, şi să confrunte elementele care încă despart”.

„Cu ortodocsii am atins un punct crucial de confruntare şi de reflecţie: Rolului episcopului Romei în comuniunea Bisericii. Problema eclesiologica este, de asemenea, în centrul dialogului cu Bisericile Vechi Orientale: în ciuda multor secole de neînţelegere şi de depărtare am observat cu bucurie că ne-am păstrat o preţioasă moştenire comuna” – a conchis Papa. […]

Mitropolitul ortodox de Pergamo, Ioannis Zizioulas, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a marturisit adunarii ca s-a angajat cauzei Ecumenismului în vederea aprofundarii noţiunii de „Biserica ca si comuniune la nivel local şi universal”.

Cu toate acestea, el a adăugat faptul că in căutarea unitatii creştine nu se pot „uita diferenţele existente asupra viziunii legate de primatul papal”. Aceasta a fost o referire la diferenţele care există între catolici şi ortodocşi pe seama înţelegerii rolului episcopului Romei, asa cum este Papa cunoscut. Biserica Catolică il vede pe Sf. Ap. Petru drept primul episcop al Romei. […]

trad.dan.camen

Referinta>

PLENARY OF PONTIFICAL COUNCIL FOR CHRISTIAN UNITY

sursa>

http://www.eni.ch/featured/article.php?id=4569

foto>

http://www.asianews.it/files/img/ZIZIOULAS_foto_%28600_x_416%29.jpg

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 2, 2010 în articole, Dialoguri, Ecumenisme, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , ,

Marele Sinod Ortodox s-ar putea ţine în 2012

Ziarul Lumina/ 5 octombrie 2010

Proiectul unei întâlniri a tuturor familiilor Ortodoxiei nu a fost niciodată atât de aproape de a se realiza. Marele Sinod Ortodox care ar putea avea loc în 2012 este tema pe care o propune articolul lui François-Xavier Maigre, publicat în cotidianul francez ‘La Croix’ din 29 septembrie, citat de „Ziarul Lumina”.

Declaraţia a trecut aproape neobservată. Ea înseamnă totuşi elanul simptomatic al unităţii care traversează în momentul actual lumea ortodoxă. Aflat în vizită, luna trecută, în insula Imbros – una dintre rarele insule turceşti din Marea Egee -, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, a anunţat recent că pregătirea pentru Marele Sinod Panortodox ‘se apropie de final’.

La începutul anului 2011 vom avea cu siguranţă, în centrul nostru patriarhal de la Geneva, penultima întâlnire a comitetului de pregătire a sinodului‘, a precizat primatul ortodox, încrezător în mod vizibil în susţinerea acestei întâlniri istorice, care ar trebui să permită Bisericii Ortodoxe, care numără aproximativ 200 de milioane de credincioşi, să-şi redefinească prezenţa în lume.

De altfel, acest faimos sinod, pe care unii l-ar desemna în mod ironic drept ‘personajul fictiv‘ al Ortodoxiei, pentru a râde de ritmul lent al acestuia, nu a părut a fi niciodată atât de aproape. Se vehiculează chiar şi anul 2012. Cu toate acestea, este mai bine să se păstreze prudenţa, pentru că istoria a dovedit de multe ori că mecanica sinodală rămâne fragilă şi incertă.

Dialogul a fost afectat în anii 1990

‘Pentru orientali, nu a mai existat un sinod ecumenic de la Niceea, din 787’, aminteşte P. Bernard Le Léannec, asumţionist, fin cunoscător al Ortodoxiei, care a fost paroh timp de 15 ani la Parohia Saint-Louis-des-Français din Moscova. Proiectul unui sinod panortodox, adică o ‘întâlnire oficială a tuturor familiilor ieşite din Marea Schismă de la 1054 [cam asa ne consideră catolicii, schismatici, pentru ca „iesit” inseamna rupt – n.m.], a fost lansat la începutul anilor 1960 de patriarhul ecumenic Atenagoras [nu e de mirare de la cine a venit ideea aceasta – n.m.].

Bisericile Ortodoxe s-au angajat atunci să lucreze împreună şi să se pună de acord asupra unei serii de subiecte care puteau reprezenta o sursă de tensiune între ele – statutul canonic al diasporei, întâietatea Patriarhiei de la Constantinopol, criteriile de independenţă şi de autonomie ale Bisericilor, ierarhia între patriarhate. Acest dialog a început să-şi piardă vigoarea, fără însă a fi întrerupt, în cursul anilor 1990, ca o consecinţă a dezvoltării URSS, a dificultăţii Bisericilor din Est să întoarcă pagina sovietică şi a reorganizării acestora pe scena internaţională.

În 1996, o dispută violentă între Moscova şi Constantinopol cu privire la Biserica din Estonia a compromis şi mai grav pregătirile pentru sinod, până într-acolo încât cele două Biserici au rupt pentru o anumită perioadă de timp comuniunea [oare?! – n.m.] care le uneşte...

Moscova şi Constantinopol sunt pregătite să-şi depăşească rivalităţile

‘Aceste tensiuni sunt astăzi practic rezolvate’ asigură Carol Saba, purtător de cuvânt al Adunării episcopilor ortodocşi din Franţa, care observă de ceva vreme ‘un climat de înţelegere foarte favorabil între Biserici’, datorat în mare parte dinamismului panortodox instaurat de summitul întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe de la Istanbul, din 2008.

Astăzi, conjunctura ortodoxă este favorabilă unei mai bune cooperări’, analizează Carol Saba. ‘Bisericile au înţeles că strategia confruntării era dăunătoare tuturor. În acest context al globalizării, de criză morală şi financiară, Ortodoxia are o voce şi o mărturie pe care trebuie să o facă ascultată. Este un moment binecuvântat, pe care nu trebuie să-l ratăm.’

Rămâne de văzut dacă acest sinod nu riscă să fie un sinod ‘de închidere’ faţă de lumea actuală, sub influenţa curentelor antimoderniste care traversează aceste Biserici, aşa cum se tem anumiţi analişti [deci „analiştii” sunt de fapt moderniştii, care nu se tem de influentele secularizării, ci „se tem” mai degraba de traditionalisti – n.m.]… este dificil a prevedea problema. Un lucru este sigur: acest sinod nu va fi nici pastoral, nici dogmatic [adica va aborda probleme administrative, organizatorice si statutare – n.m.]. Una dintre principalele sale mize priveşte mai ales organizarea Bisericii, şi anume organizarea diasporelor – în Europa şi Statele Unite – care conduc la juxtapoziţii eclesiale administrative de necrezut. La Paris, de exemplu, există şase episcopi ortodocşi aparţinând de şase jurisdicţii diferite.

Nouă sesiune a Comisiei mixte internaţionale pentru dialog teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă

Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă s-a reunit în sesiune plenară, de pe 19 până pe 26 septembrie, la Viena, informează revista ‘La Croix’, în ediţia din 29 septembrie.

Coprezidată de Mgr Kurt Koch, noul preşedinte al Consiliului pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, şi Mitropolitul Ioan de Pergam (reprezentant al Patriarhiei Ecumenice), această nouă sesiune a continuat studiul lansat de comisie la Ravena (Italia), în noiembrie 2007 şi reluat în timpul următoarei sesiuni de la Paphos (Cipru), din octombrie 2009, privind tema autorităţii în Biserică, punând în discuţie una dintre întrebările care suscită cele mai multe divergenţe de apreciere între catolici şi ortodocşi, anume ‘rolul episcopului Romei în unitatea Bisericii de-a lungul primului mileniu’.

La începutul lucrărilor, membrii comisiei au fost primiţi de cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena, şi de Mitropolitul Mihail, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în Austria şi Ungaria, iar fiecare dintre cei doi a ţinut un discurs de primire, dorind tuturor succes în lucrarea de apropiere dintre catolici şi ortodocşi.

Textul de la Ravena, la baza lucrărilor comisiei

Prima zi de lucru a fost consacrată în principal definirii metodologiei de lucru asupra problematicii întâietăţii episcopului Romei în primul mileniu. Participanţii au reflectat apoi la statutul pe care să-l confere documentului. Potrivit unor versiuni neautorizate ale acestui text, care au circulat pe internet, în ciuda embargoului pe care îl hotărâse comisia în timpul ultimei sesiuni, sunt abordate aici patru aspecte: Biserica de la Roma în calitate de ‘primul sediu printre Bisericile locale din Orient şi Occident’; episcopul Romei în calitate de ‘succesor al Sfântului Petru’; rolul episcopului Romei în perioadele de criză ale comuniunii eclesiale în timpul primului mileniu; influenţa factorilor nonteologici.

Conform propunerilor formulate de membrii ortodocşi ai Comisiei de la Viena, s-a convenit în final să nu se dea un statut oficial acestui document, ci să se folosească, după introducerea remarcelor complementare, ca bază de lucru pentru pregătirea unui nou document care să propună piste de rezolvare a divergenţelor teologice existente între catolici şi ortodocşi, cu precădere în ceea ce priveşte articularea între întâietate şi sinodalitate în viaţa Bisericii.

Totuşi, Mitropolitul Hilarion de Volokolamsk de la Moscova, responsabil al Departamentului de relaţii externe al Patriarhiei de la Moscova, care a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe la sesiunea de la Viena, a indicat că documentul elaborat la Paphos şi revăzut la Viena nu poate servi drept ‘instrument de lucru’ în măsura în care acesta nu tratează problemele decât dintr-o ‘perspectivă pur istorică’ şi conţine ‘lacune şi omisiuni’. Printre acestea, Mitropolitul a subliniat că ‘abordând rolul episcopului Romei, „documentul” nu îi menţionează aproape deloc pe episcopii celorlalte Biserici locale existente în mileniul întâi’, la fel şi faptul că ‘nu precizează suficient de clar şi distinct că jurisdicţia episcopului Romei în primul mileniu nu se întindea şi în Orient’.


sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/marele_sinod_ortodox_s_ar_putea_tine_in_2012_9055.html

foto>

http://blogs.reuters.com/faithworld/2010/05/25/in-moscow-orthodox-christian-churches-draw-closer/

http://eng.medvedev.kremlin.ru/photoalbum?page=3

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă încearcă să depăşească schisma veche de un mileniu

Interfax – Moscova, 22 septembrie

O Comisie mixtă internaţională cu privire la dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, care a început marţi la Viena, va aborda Primatul papei în primul mileniu.

“Este cel mai complicat subiect din dialogul dintre catolici şi ortodocşi, deoarece atitudinea faţă de slujirea episcopului Romei este cheia pentru Biserica Catolică modernă” – a declarat pentru Interfax egumenul Filip (Ryabykh), unul din reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Ruse la această întâlnire.

Prezumpţia că Papa are jurisdicţie ecumenică merge împotriva eclesiologiei ortodoxe, care ne învaţă că, în timp ce Biserica Ortodoxă păstrează unitatea de credinţă şi guvernarea Bisericii, aceasta rămâne formată din mai multe biserici locale, a declarat părintele Filip, care este şi directorul adjunct al Departamentului pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei.

Sesiunea de la Viena continuă discuţia care a început în Cipru în 2009.

Un proiect de text a fost elaborat pentru întâlnirea Comisiei de anul trecut, şi aceasta începuse să-l ia în considerare, însă nu l-a putut finaliza, deoarece ortodocşii au adus mai multe obiecţii cu privire la acest text. Ne aşteptăm ca discuţia de la Viena cu privire la acest text să fie destul de intensă – a spus egumenul.

“Obiectivul delegaţiei noastre este acela de a ne asigura că acest document reflectă poziţia ortodoxă şi că exclude orice ambiguităţi, compromisuri şi interpretări eronate ale înţelesurilor patristice asupra slujirii episcopului Romei” – a spus egumenul Filip.

Deşi este dificil să se ajungă la un consens pe această problemă, “această temă ar trebui discutată”, deoarece “aceasta este cea care îi desparte pe catolici şi pe ortodocşi mai presus de toate”.

“Trebuie spus că partea catolică nu a fost dispusă să discute această problemă cu Biserica Ortodoxă pentru o lungă perioadă de timp, bineştiindu-se cât de radicale sunt diferenţele în interpretare. Faptul că la sfârşitul anilor Papa Ioan Paul al II-lea şi apoi Papa Benedict al XVI-lea şi-au dat acordul ca această problemă să fie dezbătută de Comisie este un pas destul de binevoitor din partea catolicilor faţă de ortodocşi” – a mai spus el.

trad.dan.camen.

sursa>

http://www.interfax-religion.com/?act=news&div=7723

foto>

http://saintpetersbasilica.org/Exterior/StPeterStatue/StPeter-cp.jpg

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 22, 2010 în articole, citadela, diverse, Ecumenisme, Vesti

 

Etichete: , , , , , ,

Christos Yannaras: „Biserica Ortodoxă este aristocraţia Europei”

[Un interviu foarte interesant care are menirea sa faca lumina in multe dintre aspectele concrete ale realitatii cu care ne confruntam. Merita consemnata si conceptia lui Christos Yannaras privind ecumenismul, sau cum ar trebui sa fie acesta infaptuit. Desi  este formulat destul de utopic si poate fi usor perceput ca o forma relativa de sincretism religios, acest „nou” ecumenism este definit de profesorul grec ca un ecumenism al „venirii impreuna”, unde moda dialogului este depasita de marturia comuna a invierii Domnului Hristos si de marturisirea pacatelor istorice ale fiecarei „biserici” crestine in parte – dan.camen.]

Cotidianul/ 17 august 2010

De la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană are, în componenţa sa, patru ţări ortodoxe (Bulgaria, Cipru, Grecia, România), trimiţând la coşul de gunoi al istoriei celebra teorie a conflictului dintre civilizaţii, lansată de conservatorul american Samuel P. Huntington. Graniţa de răsărit a Europei nu se mai opreşte, aşa cum le-a plăcut unora să fabuleze decenii întregi, la Braşov şi Miercurea Ciuc, ci tocmai la Prut, iar într-un viitor nu prea îndepărtat, chiar mai departe.

Ignorând premoniţiile sumbre ale unor politicieni de dreapta germani, austrieci şi unguri, ascunşi sub mantaua deja zdrenţuită a lui Huntington, responsabilii UE au avut curajul să semneze tratatele de aderare la valorile occidentale a încă aproape 30 de milioane de ortodocşi români şi bulgari, ce se adaugă celor 9 milioane de ortodocşi greci şi ciprioţi.

În acest context, nu putem să nu observăm că Biserica Ortodoxă este pur şi simplu invitată să aibă un cuvânt greu de spus în contextul tot mai secularizat al Vestului european, unde spiritualitatea creştină a devenit doar un „compartiment religios” al societăţii laice, lipsite de viaţă liturgică (mai mult, noua Constituţie a UE ignoră în mod scandalos orice referire la baza creştină a Uniunii). Totodată, Biserica Ortodoxă însăşi este obligată să se înnoiască, evitând transformarea ei într-un ghetou (pericol semnalat de mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului) şi lăsând deoparte frica dialogului. Valorile teologice care definesc impactul ortodoxiei asupra Occidentului au fost deja analizate de teologii europeni. Unul dintre aceştia, marele gânditor şi teolog grec Christos Yannaras, ne-a vorbit recent exact despre aceste valori în cuprinderea lor europeană, precum şi despre răspunsul ortodox la „provocările lumii şi istoriei”.

Yannaras s-a născut la Atena, în 1935, şi a studiat teologia şi filosofia în Franţa şi Germania. Este profesor de Filosofie la Pantion University din Atena. Dintre operele care l-au consacrat pe plan mondial amintim: „Libertatea moralei”, „Filosofie fără ruptură”, „Credinţa vie a bisericii”, „Foamea şi Setea” etc.

„Bisericile ortodoxe sunt chemate să dea un sens vieţii, existenţei şi coexistenţei noastre în Europa”

– Integrarea a patru ţări ortodoxe în UE pune Biserica Ortodoxă în faţa mondializării. Cât este de compatibilă concepţia ortodoxă a „organismului indivizibil al Tradiţiei”, de care, dacă te atingi, ruinezi întregul, cu principiile materialismului occidental?

– Poate n-ar trebui să vorbim despre poziţia ortodoxiei în raport cu mondializarea, deoarece asta ar presupune să vedem ortodoxia ca pe o ideologie sau ca pe o instituţie de genul Vaticanului, de exemplu, care dirijează conştiinţele fidelilor săi. Bisericile ortodoxe salvează, de fapt ar trebui să salveze, identitatea eclezială în primul rând. Asta înseamnă că bisericile nu ar trebui să acorde prioritate problemelor morale, sociale şi politice, ci în primul rând problemelor vieţii şi morţii. Asta înseamnă că bisericile ortodoxe sunt chemate să dea un sens vieţii, existenţei şi coexistenţei noastre în Europa. În prezent, Apusul trăieşte cu sensul pe care modernitatea îl dă vieţii şi existenţei – materialismul. Filosoful marxist Lucacs a spus că materialismul istoric, înainte de a defini identitatea marxismului, este auto-conştiinţa capitalismului. Foarte adevărat. Ce e capitalismul care a ajuns acum şi în România? Societatea de consum. Prioritatea absolută pentru afirmarea materialismului, viaţa decăzută în scheme şi idei morale ipocrite.

– În acest caz, ce rol va juca ortodoxia în societăţile apusene, unde viaţa a fost „uscată”, după cum spuneaţi undeva, de „idei îmbălsămate”?

– Din perspectiva descrisă mai sus se poate spune că, dacă patru ţări ale UE sunt ortodoxe, nu înseamnă nimic pentru UE. De ce România şi Bulgaria, după Grecia şi Cipru, au dorit să intre în UE? Din raţiuni exclusiv economice. Nimic altceva nu interesează populaţia. Ca urmare, după părerea mea, bisericile ortodoxe – care, în cele patru cazuri, sunt conştiinţă eclezială vie – trebuie să declare că rolul lor nu este acela de a da o justificare ideologică afirmării materialismului. Dimpotrivă, ele trebuie să continue să ofere o speranţă, o lumină, să vorbească oamenilor despre enigma vieţii şi a morţii. Biserica ortodoxă propune Europei unitatea în diversitate, şi nu impune o cultură „orientală” sau „bizantină”, o uniformitate rigidă. Aşa cum spunea teologul parizian de origine rusă, Serghei Bulgakov, „ortodoxia nu doreşte supunerea niciunei persoane şi niciunui grup, ea doreşte ca fiecare să înţeleagă”.

„Învierea nu este un cuvânt politic, este posibilitatea de a învinge moartea”

– Un autor anglican spunea: „Credinţa este mai degrabă ca o pânză de păianjen decât ca un munte de dogme discrete: tăiaţi-i un fir şi întreaga structură îşi va pierde sensul.” Cineva, în occident, se pare că a tăiat acest fir, deoarece credinţa a intrat într-un mare declin. Au venit ortodocşii cu „pânza” lor intactă?

– Societăţile occidentale au probleme tragice la nivelul înţelegerii unui sens al existenţei şi al vieţii. E o confuzie teribilă, iar asupra bisericilor se exercită o „religiozitate” abominabilă, totul devine „religie”, spectacol religios; totul este subordonat nevoii naturale a omului de a avea o metafizică, ceva în care să spere. În ce poate spera omul? Într-o forţă divină, mai presus de om. Ca urmare, vine biserica apuseană şi-l învaţă pe om cum să se roage, când să se boteze, care sunt dogmele pe care nu trebuie să le încalce (între acestea, celibatul obligatoriu al preoţilor!). În Apus întâlneşti la fiecare pas mortificarea religioasă a vieţii. Oamenii par a fi uitat cum să regăsească lumea şi viaţa prin propriile simţuri. Ca şi când religia i-ar fi lipsit secole de-a rândul de viaţa adevărată. Pe când, la ortodocşi, aceste lucruri sunt instinctive, biserica este o realitate bazată pe Evanghelia care ne arată calea Invierii. Ce este Învierea? Nu este un cuvânt politic, este posibilitatea de a învinge moartea. Ca urmare, putem noi, ortodocşii, să purtăm în Europa acest mesaj evanghelic al Învierii? Nu sunt prea sigur. M-am întâlnit recent cu un mitropolit român (ai noştri, grecii, sunt încă şi mai dezamăgitori!), care le vorbise europenilor, în cadrul unui congres, astfel: „Ascultaţi, şi noi, românii, suntem occidentali, bine că ne-aţi luat în Uniunea Europeană, suntem occidentali, occidentali!” Nu este un semn de demnitate. Aşa ceva nu se face când eşti ortodox. Occidentalii trebuie să ştie că Biserica ortodoxă este aristocraţia Europei. Oare putem noi găsi această conştiinţă, a propriei valori, care reprezintă tradiţia culturii noastre şi cu care cultura Apusului este cu adevărat incomparabilă? Dacă o putem găsi, atunci vom avea cu adevărat un rol în Uniunea Europeană. După mine, avem nevoie de un nou ecumenism, un ecumenism care să nu aibă drept scop „dialogul” dintre diversele tradiţii şi confesiuni, ci să se manifeste ca o nouă „venire împreună” a bisericilor creştine. Visez la un ecumenism care să înceapă cu mărturisirea păcatelor fiecărei biserici creştine. Suntem plini de greşeli istorice, plini de slăbiciuni care distorsionează natura noastră umană. Dar Sfântul Pavel spune că din aceste slăbiciuni poate lua naştere o viaţă care va triumfa asupra morţii.

„Întreaga viaţă a Bisericii este o luptă ascetică destinată să ne înveţe cum să mergem pe apă”

– În Europa Unită avem toţi libertate deplină, posibilitatea nelimitată de a alege. Cum reacţionează Biserica Ortodoxă faţă de această realitate?

– De ani de zile sădim în pământul nostru o mulţime de plante degenerate şi bolnave aduse din Apus. Modul în care acest Apus înţelege libertatea nu mă interesează, câtă vreme este înţeleasă ca dreptul individului de a alege dintre diferite idei, dintre diferite convingeri, partide politice, ziare etc. „Icoana” libertăţii moderne este supermarketul. Într-un supermarket fiecare persoană poate să aleagă pentru ea însăşi, în singurătatea deplină a consumatorului. Libertatea care mă interesează pe mine, ca ortodox, este aceea care ne eliberează de constrângerile lumii create şi muritoare. Apostolul Petru, la îndemnul lui Iisus, merge pe apă. În acel moment, el îşi primeşte existenţa nu de la propria sa natură, ci de la relaţia sa cu Dumnezeu. Aceasta este libertatea care ne scoate din moarte şi pe care Biserica Ortodoxă ne cheamă s-o propovăduim în noul context secularist european. Doar atunci suntem capabili să ducem o existenţă eclezială, conformă cu învăţătura Evangheliei, când suntem în stare să mergem pe apă. De fapt, întreaga viaţă a Bisericii este o luptă ascetică destinată să ne înveţe cum să mergem pe apă.

– Învăţătura creştină potrivit căreia, pentru a-ţi cunoaşte şi ajuta aproapele, trebuie să-ţi spui adio ţie însuţi, este în contradicţie cu individualismul modern. Ce propune ortodoxia în acest context?

– În experienţa bisericii noastre găsim două căi de a duce această luptă ascetică: serviciul în slujba oamenilor, activităţile sociale şi ascetismul monastic, călugăria autentică. Călugărul creştin este separat de alţii, pentru a fi unit cu toţi, după cum spune învăţatul Evagrius Ponticus. Din păcate, în societăţile în care trăim, în special în cele din Uniunea Europeană, modul nostru de viaţă este paradoxal: pe de o parte, declarăm că suntem membri ai Bisericii, iar pe de alta, existenţa noastră zilnică presupune absolutizarea individului, acordarea unei priorităţi absolute consumului individual.

„Noi, creştinii ortodocşi, suntem setoşi de viaţă, mâncăm şi bem laolaltă, având fiecare partea lui de pâine şi vin”

– S-a spus că „invazia” ortodoxă a Occidentului este susţinută de „artileria grea” numită Muntele Athos. Cum comentaţi?

Muntele Athos nu poate avea acest rol, pentru că nu este avangarda unei ideologii. Muntele Athos este încarnarea unei mărturii ecleziale care trebuie descoperită, în special în Apus. În ultimele decenii, Apusul vine acolo, la Munte, cu sentimentul complex că descoperă marea poezie, marea pictură, marea muzică, marea credinţă – calităţi care sunt mai presus de orice ideologie.

– A pierdut credinţa şi spiritualitatea greacă ceva din specificul său, după aderarea la UE?

– Nu. Noi am pierdut totul înainte de intrarea în Uniune. Acum e prea târziu să mai pierdem ceva, fiindcă nu mai este nimic de pierdut. Iar acest lucru ar trebui să stea şi în atenţia românilor. Îmi amintesc că în ţara mea, Biserica a fost întotdeauna o afirmare a lumii şi a realităţii sale vizibile. Actul de comuniune cu Dumnezeu (manifestat, spre exemplu, la strângerea recoltei, la săparea unei fântâni, la zidirea caselor, la semănat, în munca de fiecare zi) nu avea loc prin idei şi prin metafizică, ci printr-o relaţie corectă cu lumea reală. Cu toţii ar trebui să ştim că biserica, în Răsărit, nu este o decoraţiune sentimentală, ca în Creştinătatea apuseană eretică. Biserica nu este o ideologie; este un fapt eclezial: credincioşii împreună cu preotul constituie euharistia (comuniunea) – nimic altceva decât un alt mod de viaţă, o altă modalitate de a trăi începuturile, o altă realitate. Noi, creştinii ortodocşi, suntem setoşi de viaţă, răspundem provocării lumii şi istoriei printr-un act de afirmare, mâncăm şi bem laolaltă, având fiecare partea sa de pâine şi vin.

– Tratatul de la Lisabona nu menţionează baza creştină a UE. Credeţi că ar trebui s-o facă?

Da şi nu. Spun „nu” pentru că există riscul ca această menţiune să devină o declaraţie ideologică care ne-ar putea satisface sentimental, dar în realitate nu reprezintă nimic. Pe de altă parte, spun „da” pentru că istoria însăşi a Europei are urmele prezenţei bisericii. Trebuie spus că întreaga cultură europeană este formată prin tradiţia eclezială, cu toate că modernitatea a refuzat să recunoască acest lucru. Iată, suntem la Paris; pretutindeni puteţi vedea biserici. De ce să ignorăm această realitate, de dragul cui refuzăm mărturiile istoriei? Aşadar, zic da şi nu deopotrivă. Poate veţi uita ceea ce spun acum. Dar vă invit să ţineţi totuşi minte o frază: Civilizaţia apuseană a organizat politic biserica, a instituit-o social, a făcut ca însăşi credinţa să fie decăzută din rosturile ei prin necesitatea dovezilor logice ale existenţei lui Dumnezeu. A înlocuit existenţa cu psihologia, mai exact cu iluziile psihologice create de om – cum ar fi auto-satisfacţia morală convenţională, convenţia socială, politeţea rece etc. De aceea, trebuie să depăşim idolii acestei lumi (consumismul, globalizarea, laicizarea) şi să lăsăm să intre în viaţa noastră credinţa vie, în toată plenitudinea şi profunzimea ei. Trebuie să îmbrăţişăm Învierea şi să-i ajutăm şi pe alţii s-o îmbrăţişeze. Numai în acest fel vom fi capabili într-o bună zi, în comuniune lărgită europeană, să cântăm împreună că prin moarte Cineva poate călca pre moarte.

Ion Longin Popescu

sursa>

http://cotidianul.ro/122336-_Biserica_Ortodoxa_este_aristocratia_Europei

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

„Cerul dintre noi” -dialog intre Parintele Staniloae si poetul ortodox Ioan Alexandru

„Cerul dintre noi”

Dialog intre Parintele Staniloae si poetul ortodox Ioan Alexandru

productie video realizata de Silviu Despa.

Dialog intre Pr. Dumitru Staniloae si Ioan Alexandru in vara lui 1990.

sursa 

 

 

Etichete: , , , ,

Documentul de la Ravenna. Comunicatul Patriarhiei Romane

Patriarhia Romana sigla

CÂND EPISCOPUL ROMEI  ERA ORTODOX,
ATUNCI ERA PRIMUL ÎNTRE PATRIARHI

COMUNICAT

Întrucât presa a prezentat în mod denaturat şi tendenţios documentul comun privitor la primat în Biserică, precizăm următoarele:

Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, care şi-a început activitatea în anul 1980, are scopul de a analiza aspecte ale învăţăturii de credinţă aflate în divergenţă între cele două Biserici, în vederea „restaurării comuniunii depline dintre cele două Biserici, bazată pe unitatea de credinţă, potrivit experienţei şi tradiţiei comune a Bisericii primare”. În măsura în care această Comisie ar găsi soluţiile necesare concilierii, ea nu are mandatul de a se pronunţa asupra posibilei uniri a celor două Biserici, decizia revenind, în ceea ce priveşte partea Ortodoxă, Sinodului Panortodox.

 Membrii Comisiei de dialog, întruniţi la Belgrad (septembrie 2006) şi Ravenna (octombrie 2007) au dezbătut rolul episcopului şi al sinoadelor în viaţa Bisericii, la nivel local, regional şi universal, documentul comun adoptat precizând următoarele: „Ambele părţi (n.n. cea ortodoxă şi cea romano catolică) sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite (până în 1054), această ordine canonică (taxis) (n.n. Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) era recunoscută de toţi. (n.n. Cele două părţi) mai sunt de acord că Roma, care potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei este Biserica care „prezidează în iubire” (Ep. Către Romani, prolog), ocupa primul loc în această ordine canonică (taxis) şi, prin urmare, episcopul Romei era primul (protos) între patriarhi. (n.n. Cele două Biserici) nu sunt de acord însă în ceea ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din prezent cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune care era deja înţeleasă în moduri diferite în primul mileniu” (paragraf 41 din Documentul întrunirii de la Ravenna).

 Delegaţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai Bisericii Romano Catolice nu au luat în discuţie şi nu au căzut de acord asupra faptului că episcopul Romei ar fi, în acest moment, primul între patriarhii lumii. Acest lucru ar fi imposibil, de vreme ce actualul episcop al Romei a şi eliminat, la începutul anului 2006, dintre titlurile sale pe cel de patriarh al Occidentului.
Primatul papal va fi luat în discuţie de această comisie în următoarele două etape: 2007-2009 „Primatul în primul mileniu creştin”; 2009-2011 „Primatul în cel de-al doilea mileniu creştin”.

† Petroniu Sălăjanul
Arhiereu Vicar al Episcopiei Oradiei,
Delegat al Bisericii Ortodoxe Române la dialogul teologic internaţional
între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică

 

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA

[Document sub embargo; poate fi publicat doar după 15 noiembrie]

Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii:

comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate

(Ravenna, 13 octombrie 2007)

Introducere

1. „Ca toţi să fie una. Precum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Cu în Tine, aşa şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21). Dăm slavă Dumnezeului Unu în Treime, Care ne‑a adunat pe noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, pentru a putea da în ascultare un răspuns comun acestei rugăciuni a lui Iisus. Suntem conştienţi că dialogul nostru reîncepe într‑o lume profund schimbată în ultimul timp. Procesele de secularizare şi globalizare, ca şi provocarea pusă de noile întâlniri între creştini şi credincioşii altor religii cer ucenicilor lui Hristos să dea o mărturie de credinţa, speranţa şi iubirea lor. Fie ca Duhul Domnului înviat să dea putere inimilor şi minţilor noastre pentru a da roadele unităţii în relaţiile dintre Bisericile noastre, ca să putem sluji împreună unitatea şi pacea întregii umanităţi. Fie ca Acelaşi Duh să ne conducă la exprimarea deplină a misterului comuniunii ecleziale, ca să‑l putem recunoaşte cu mulţumire ca pe un minunat dar făcut de Dumnezeu lumii, ca pe un mister a cărui frumuseţe iradiază îndeosebi în sfinţenia sfinţilor, la care suntem cu toţii chemaţi.

2. Urmând planul adoptat la prima sesiune de la Rodos (1980), Comisia mixtă şi‑a început lucrările abordând misterul Sfintei Treimi şi al Euharistiei. Ceea ce a făcut cu putinţă o mai adâncă înţelegere a comuniunii ecleziale, atât la nivelul comunităţii locale adunate în jurul episcopului ei, cât şi la nivelul relaţiilor dintre episcopi şi dintre Bisericile locale prezidate de fiecare dintre aceştia în comuniune cu Biserica una a lui Dumnezeu răspândită în întreaga lume (Documentul München, 1982). Pentru a clarifica natura comuniunii, Comisia mixtă a subliniat apoi relaţia existentă între credinţă, Taine — mai ales cele trei Taine ale iniţierii creştine — şi unitatea Bisericii (Documentul Bari, 1987). După care, studiind Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, Comisia a indicat limpede rolul succesiunii apostolice drept garanţia comuniunii (koinonia) întregii Biserici şi a continuităţii ei cu Apostolii în tot timpul şi în tot locul (Documentul Valaamo, 1988). Din 1990 şi până în 2000 tema principală discutată de Comisie a fost cea a „uniatismului” (Documentul Balamand, 1993; Baltimore, 2000), o temă căreia îi vom mai acorda atenţie şi în viitorul apropiat. Acum reluăm tema abordată în finalul Documentului Valaamo şi vom reflecta asupra comuniunii ecleziale, a sinodalităţii şi autorităţii.

3. Pe baza afirmaţiilor comune ale credinţei noastre trebuie să tragem acum consecinţele ecleziologice şi canonice care decurg din natura sacramentală a Bisericii. Întrucât Euharistia, privită în lumina misterului Treimii, constituie criteriul vieţii ecleziale ca atare, cum anume reflectă în mod văzut structurile ei instituţionale misterul acestei comuniuni (koinonia)? Întrucât Biserica una şi sfântă e realizată atât în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia, cât şi în comuniunea (koinonia) tuturor Bisericilor, cum anume manifestă viaţa Bisericilor această structură sacramentală?

4. Unitatea şi multiplicitatea, relaţia constitutivă pentru Biserică dintre Biserica una şi multele Biserici locale pune şi chestiunea relaţiei dintre autoritatea inerentă în orice instituţie eclezială şi  sinodalitatea (conciliaritatea) care decurge din misterul de comuniune al Bisericii. Întrucât termenii „autoritate” şi „sinodalitatea (conciliaritatea)” acoperă o zonă extrem de largă, vom începe prin a defini modul în care îi înţelegem.*

I. Fundamentele sinodalităţii (conciliarităţii) şi autorităţii

1. Sinodalitatea (conciliaritatea)

5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate derivă din cel de conciliu — concilium în latină, synodos în greacă — care desemnează în primul rând o adunare de episcopi în exerciţiul unei responsabilităţi anume. El poate fi însă luat şi într‑un sens mai cuprinzător cu referire la toţi membrii Bisericii (potrivit termenului slav sobornost). Prin urmare, vom vorbi întâi de toate de sinodalitatea (conciliaritatea) în sensul că în virtutea Botezului fiecare membru al Trupului lui Hristos îşi are locul şi responsabilitatea proprie în comuniunea (communio în latină, koinonia în greacă) euharistică. Sinodalitatea (conciliaritatea) reflectă misterul treimic şi îşi are temeiul ultim în acesta. Aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt 45), cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt „enumerate” fără însă ca desemnarea unei Persoane drept a „doua” sau a „treia” să implice vreo micşorare sau subordonare. În chip asemănător, şi între Bisericile locale există o ordine (taxis), care nu implică însă vreo inegalitate în natura lor eclezială.

6. Euharistia manifestă comuniunea (koinonia) trinitară actualizată între credincioşi drept unitatea organică a mai multor membre [ale unui corp], fiecare din ele având o harismă, o slujire sau o funcţie proprie necesare în varietatea şi diversitatea lor zidirii tuturor în Trupul eclezial unul al lui Hristos (cf. 1 Co 12, 4–30). Toţi sunt chemaţi, angajaţi şi socotiţi responsabili — fiecare într‑un mod diferit, dar nu mai puţin real — în realizarea comună a lucrărilor care fac prezente prin Duhul Sfânt slujirea lui Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). În acest mod se realizează în umanitate misterul comuniunii (koinonia) mântuitoare cu Sfânta Treime.

7. Întreaga comunitate şi fiecare persoană din ea e purtătoare a „conştiinţei Bisericii” (ekklesiastike syneidesis, cum o numeşte teologia greacă; sensus fidelium în terminologia latină). În virtutea Botezului şi Mirungerii sau Confirmării, fiecare membru al Bisericii exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. În acest sens, toţi credincioşii (nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinţa mărturisită la Botezul lor. Este învăţătura noastră comună că, primind „ungerea de la Cel Sfânt” (1 In 2, 20. 27), poporul lui Dumnezeu în comuniune cu păstorii lui nu poate greşi în chestiuni ce ţin de credinţă (cf. In 16, 13).

8. O sarcină specifică în vestirea credinţei Bisericii şi în clarificarea normelor de conduită creştină o au prin instituire dumnezeiască episcopii. „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt răspunzători de comuniunea în credinţa apostolică şi de fidelitatea faţă de exigenţele unei vieţi în acord cu Evanghelia” (Documentul Valamo, nr. 40).

9. Forma principală în care se exercită comuniune între episcopi sunt sinoadele (cf. Documentul Valamo, nr. 52). Aceasta deoarece „legătura cu comuniunea apostolică îi leagă împreună pe toţi episcopii legând episcopatul (episkope) Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Şi ei la rândul lor formează un colegiu înrădăcinat de Duhul în unicitatea dată «o dată pentru totdeauna» a grupului apostolic, martor unic al credinţei. Aceasta înseamnă nu numai că ei trebuie să fie uniţi între ei în credinţă, misiune, împăcare, ci şi că au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire faţă de Biserică” (Documentul München, III, 4).

10. Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii ţine de natura ei profundă. Cu alte cuvinte, ea este întemeiată în voinţa lui Hristos pentru poporul Său (cf. Mt 18, 15–20), chiar dacă realizările ei efective sunt în chip necesar determinate de istorie şi de contextul social, politic şi cultural. Astfel definită, dimensiunea sinodală a Bisericii poate fi găsită la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale — local, regional şi universal: la nivelul local al diecezei încredinţate episcopului; la nivelul regional al unui grup de Biserici locale cu episcopii lor care îl „recunosc pe primul (protos) dintre ei” (canonul 34 apostolic); şi la nivel universal, unde primii (protoi) din diversele regiuni împreună cu toţi episcopii conlucrează în cele ce privesc totalitatea Bisericii. Şi la acest nivel cei (protoi) trebuie să‑l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei.

11. Biserica există în multe şi diverse locuri care manifestă catolicitatea ei. Catolicitatea aparţine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserică locală e o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu una şi indivizibilă. Catolicitatea înseamnă aşadar a fi în comuniune cu Biserica una din toate timpurile şi din toate locurile. Iată de ce ruptura comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei.

2. Autoritatea

12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia aşa cum este ea descrisă în Noul Testament. Autoritatea Bisericii vine de la Domnul şi Capul ei, Iisus Hristos. Primind autoritatea Sa de la Dumnezeu Tatăl, Hristos a împărtăşit‑o după Învierea Sa prin Duhul Sfânt Apostolilor (cf. In 20, 22). Prin Apostoli ea a fost transmisă episcopilor, urmaşii lor, şi prin ei întregii Biserici. Iisus Hristos Domnul nostru Şi‑a exercitat autoritatea în diverse moduri prin care se manifestă în lume Împărăţia lui Dumnezeu până la împlinirea ei eshatologică (cf. 1 Co 15, 24–28): învăţând (cf. Mt 5, 2; Lc 5, 3), făcând minuni (cf. Mc 1, 30–34; Mt 14, 35–36), scoţând duhurile necurate (cf. Mc 1, 27; Lc 4, 35–36), iertând păcatele (cf. Mc 2, 10; Lc 5, 24) şi conducându‑i pe ucenicii Săi pe căile mântuirii (cf. Mt 16, 24). Potrivit poruncii primite de la Hristos (cf. Mt 28, 18–20), exerciţiul autorităţii proprii Apostolilor şi, după ei, episcopilor, include vestirea şi învăţătura evangheliei lui Dumnezeu, sfinţirea prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie, şi călăuzirea păstorească a celor ce cred (cf. Lc 10, 16).

13. Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, singurul Cap al Bisericii (cf. Ef 1, 22; 5, 23). Prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte de autoritatea Lui şi Biserica, Trupul Său (cf. In 20, 22–23). Autoritatea în Biserică are drept scop adunarea întregii umanităţi în Iisus Hristos (cf. Ef 1, 10; In 11, 52). Legată de harul primit în hirotonie, autoritatea nu e posesiunea privată a celor ce o primesc, nici nu e primită prin delegaţie de la comunitate; e mai degrabă un dar al Duhului Sfânt menit slujirii (diakonia) comunităţii şi niciodată nu e exercitat în afara ei. Exerciţiul ei include participarea întregii comunităţi, episcopul fiind în Biserică şi Biserica în episcop (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 66, 8).

14. Exerciţiul autorităţii în Biserică în numele lui Hristos şi în puterea Duhului Sfânt trebuie să fie în toate formele şi la toate nivelurile lui o slujire (diakonia) a iubirii, aşa cum a fost cea a lui Hristos (cf. Mc 10, 45; In 13, 1–16). Întrucât exprimă o autoritate dumnezeiască, autoritatea de care vorbim nu poate exista în Biserică decât în iubirea dintre cel care o exercită şi cei supuşi ei. Este, prin urmare, o autoritate fără dominaţie, fără constrângere fizică sau morală. Întrucât e o participare la exousia Domnului Celui răstignit şi înviat, Căruia I s‑a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28, 18), ea poate şi trebuie să cheme la ascultare. În acelaşi timp, din pricina Întrupării şi Crucii, ea se deosebeşte radical de cea a stăpânitorilor neamurilor şi a mai‑marilor acestei lumi (cf. Lc 22, 25–27). Chiar dacă autoritatea e încredinţată unor oameni care din pricina slăbiciunilor şi păcatului sunt ispitiţi să abuzeze de ea, totuşi prin însăşi natura ei identificarea evanghelică între autoritate şi slujire constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creştini a conduce înseamnă a sluji. Exerciţiul şi eficacitatea spirituală a autorităţii ecleziale sunt, prin urmare, asigurate de un consimţământ liber şi o conlucrare voluntară. În plan personal, aceasta se traduce în ascultare faţă de autoritatea Bisericii pentru a urma lui Hristos Care a rămas ascultător în iubire faţă de Tatăl până la moartea, şi încă moarte pe cruce (cf. Flp 2, 8).

15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi viu în comunitatea ucenicilor. Scriptura e Cuvântul revelat al lui Dumnezeu aşa cum l‑a identificat Biserica prin Duhul Sfânt prezent şi activ în ea în Tradiţia vie primită de la Apostoli. În inima acestei Tradiţii stă Euharistia (cf. 1 Co 10, 16–17; 11, 23–26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că ea este Cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică şi de Biserică, transmite Evanghelia mântuirii. Prin Scriptură, Hristos Se adresează comunităţii adunate şi inimii fiecărui credincios. Prin Duhul Sfânt prezent în ea Biserica interpretează autentic Scriptura potrivit nevoilor timpurilor şi locurilor. Practica permanentă a Sinoadelor de a întroniza Evangheliile în mijlocul adunării lor în acelaşi timp atestă prezenţa lui Hristos în Cuvântul Său — punctul necesar de referinţă pentru toate discuţiile şi deciziile lor —, cât şi afirmă autoritatea Bisericii de a interpreta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.

16. În Iconomia Sa dumnezeiască, Dumnezeu vrea ca Biserica să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esenţială ţin credinţa mărturisită şi Tainele săvârşite în succesiune apostolică. Autoritatea în comuniunea eclezială e legată de această structură esenţială: exerciţiul ei e reglementat de canoanele şi statutele Bisericii. Unele din aceste reglementări pot fi diferit aplicate potrivit nevoilor comuniunii ecleziale din diferitele timpuri şi locuri, cu condiţia ca structura esenţială a Bisericii să fie mereu respectată. Astfel, aşa cum comuniunea în Taine presupune comuniunea în aceeaşi credinţă (cf. Documentul Bari, nr. 29–33), tot aşa pentru a exista o comuniune eclezială deplină între Bisericile noastre trebuie o recunoaştere reciprocă a legislaţiilor canonice în diversitatea lor legitimă.

II. Tripla actualizare a sinodalităţii (concilarităţii) şi autorităţii

17. După ce am indicat fundamentee sinodalităţii şi autorităţii în Biserică şi am observat complexitatea conţinutului acestor termeni, trebuie să răspundem acum la următoarele întrebări: cum anume exprimă şi servesc elementele instituţionale ale Bisericilor misterul comuniunii (koinonia)? Cum anume exprimă structurile canonice ale Bisericilor viaţa lor sacramentală? În acest scop am distins între trei niveluri de instituţii ecleziale: cel al Bisericii locale adunate în jurul episcopului ei; cel al unei regiuni care cuprinde mai multe Biserici locale; şi cel al întregului pământ locuit (oikoumene), şi care îmbrăţişează toate Bisericile locale.

1. Nivelul local

18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde există o comunitate adunată în Euharistia prezidată nemijlocit sau prin preoţii săi de un episcop hirotonit legitim în succesiunea apostolică, care învaţă credinţa primită de la Apostoli şi stă în comuniune cu ceilalţi episcopi şi Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii şi acestei slujiri e acela de a aduna într‑o comuniune autentică de credinţă, rugăciune, misiune, iubire frăţească şi ajutor reciproc pe toţi cei care în Botez au primit Duhul lui Hristos. Această comuniune e cadrul în care se exercită întreaga autoritate eclezială. Criteriul exercitării ei este comuniunea.

19. Fiecare Biserică locală are misiunea de a fi prin harul lui Dumnezeu un loc în care e slujit şi cinstit Dumnezeu, în care e vestită Evanghelia, în care sunt săvârşite Tainele, în care credincioşii se străduiesc să uşureze suferinţele lumii şi în care fiecare credincios îşi poate afla mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5, 14–16), aluatul (cf. Mt 13, 33), poporul preoţesc al lui Dumnezeu (cf. 1 Ptr 2, 5. 9). Normele canonice care o conduc urmăresc asigurarea acestei misiuni.

20. În virtutea Botezului care l‑a făcut mădular al lui Hristos fiecare botezat e chemat potrivit darurilor Duhului Sfânt Unul să slujească în comunitate (cf. 1 Co 12, 4–27). Astfel, prin comuniunea în care toate mădularele sunt în slujba celorlalte, Biserica locală apare deja „sinodală” sau „conciliară” în structura ei. Această „sinodalitate” nu se arată doar în relaţiile de solidaritate, ajutor reciproc şi complementaritate pe care le au între ei diverşii slujitori hirotoniţi. Fireşte, prezbiteriul e consiliul episcopului (cf. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Trallieni 3), iar diaconul e mâna lui dreaptă (Didascalia Apostolilor 2, 28, 6), astfel încât, potrivit recomandării Sfântului Ignatie, totul să fie făcuT în simfonie (cf. Către Efeseni 6). Sinodalitatea îi implică pe toţi membrii comunităţii şi într‑o ascultare faţă de episcopul care e şi protos‑ul şi capul (kephale) Bisericii locale, ascultare cerută de comuniunea eclezială. În acord cu tradiţiile răsăriteană şi apuseană, participarea activă a laicilor, bărbaţi şi femei, a monahilor şi persoanelor cu voturi, se realizează în dieceză şi parohie prin multe forme de slujire şi misiune.

21. Harismele membrilor comunităţii îşi au originea în Duhul Sfânt Unul şi sunt menite spre binele tuturor. Acest fapt aruncă o lumină atât asupra exigenţelor, cât şi a limitelor autorităţii fiecăruia în Biserică. Nu trebuie să existe nici pasivitate, nici substituire de funcţii, nici neglijenţă ori dominaţie a nimănui de către altcineva. Toate harismele şi slujirile din Biserică converg în unitate sub slujirea episcopului aflat în slujba comuniunii Bisericii locale. Toţi sunt chemaţi să fie reînnoiţi de Duhul Sfânt în Sfintele Taine şi să răspundă în căinţă (metanoia) constantă, pentru ca astfel să fie asigurată comuniunea lor în adevăr şi iubire.

2. Nivelul regional

22. Întrucât Biserica îşi revelează catolicitatea în adunarea liturgică (synaxis) a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste într‑o comuniune cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială fundamentală, începând cu cele vecine, în virtutea răspunderii lor comune pentru misiune în regiunea lor (cf. Documentele München, III, 3 şi Valaamo, nr. 52 şi 53). Comuniunea între Biserici se exprimă în hirotonia episcopilor. Potrivit ordinii canonice, această hirotonie e conferită de trei sau mai mulţi episcopi sau cel puţin de doi (cf. canonul 4 Niceea), care acţionează în numele corpului episcopal şi al poporului lui Dumnezeu, ei înşişi primindu‑şi slujirea de la Duhul Sfânt prin punerea mâinilor în succesiune apostolică. Când acest lucru se săvârşeşte în conformitate cu canoanele, e asigurată comuniunea între Biserici în adevărata credinţă, Taine şi viaţa eclezială, precum şi comuniunea cu generaţiile anterioare.

23. O astfel de comuniune efectivă între mai multe Biserici locale, fiecare din ele fiind Biserica catolică dintr‑un loc anume, se exprima prin anumite practici: participarea episcopilor scaunelor vecine la hirotonia unui episcop pentru o Biserică locală; invitaţia adresată unui episcop dintr‑o altă Biserică de a concelebra la Liturghia (synaxis) Bisericii locale; invitaţia extinsă  credincioşilor acestor alte Biserici locale de a participa la masa euharistică; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotonii; şi oferirea de asistenţă materială.

24. Un canon primit atât în Răsărit, cât şi în Apus exprimă relaţia dintre Bisericile locale ale unei regiuni: „Episcopii fiecărui neam (ethnos) trebuie să‑l cunoască pe primul (protos) dintre ei şi să‑l socotească drept cap (kephale) şi să nu facă nimic fără avizul (gnome) lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără avizul (gnome) tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie (homonoia) şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (canonul 34 apostolic)

25. Această normă, care reapare în mai multe forme în tradiţia canonică, se aplică tuturor relaţiilor dintre episcopii unei regiuni, fie ei ai unei provincii, mitropolii sau patriarhii. Aplicarea ei practică poate fi găsită în sinoadele unei provincii, regiuni sau patriarhii. Faptul că întotdeauna componenţa unui sinod regional e în esenţă episcopală, chiar atunci când include şi alţi membri ai Bisericii, revelează natura autorităţii sinodale. Doar episcopii au vot deliberativ. Autoritatea unui sinod se bazează pe natura slujirii episcopale înseşi şi manifestă natura colegială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.

26. Un sinod implică participarea tuturor episcopilor unei regiuni. El este guvernat de principiul consensului şi armoniei (homonoia) însemnate de concelebrarea euharistică, precum este implicat de doxologia finală a mai sus‑citatului canon 34 apostolic. Cu toate acestea, în pastoraţia lui fiecare episcop e judecător şi responsabil înainte lui Dumnezeu pentru treburile diecezei lui (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 55, 21); el este însă păzitorul catolicităţii Bisericii sale locale şi trebuie să aibă grijă mereu să promoveze comuniunea cu celelalte Biserici.

27. De aici urmează că un sinod regional nu are vreo autoritate asupra altor regiuni bisericeşti. Dar schimbul de informaţii şi consultările între reprezentanţii mai multor sinoade sunt o manifestare a catolicităţii, precum şi a ajutorului reciproc şi iubirii ce trebuie să domnească între toate Bisericile locale spre mai marele folos comun al tuturor. Fiecare episcop e răspunzător pentru întreaga Biserică împreună cu toţi colegii săi în una şi aceeaşi misiune apostolică.

28. În acest fel mai multe provincii bisericeşti au ajuns să‑şi întărească legăturile de responsabilitate comună. Acesta a fost unul din factorii care dau naştere patriarhiilor din istoria Bisericilor noastre. Sinoadele patriarhale sunt guvernate de aceleaşi principii ecleziologice şi aceleaşi norme canonice valabile pentru sinoadele provinciale.

29. În secolele următoare atât în Răsărit, cât şi în Apus s‑au dezvoltat noi configuraţii de comuniune între Bisericile locale. În Răsăritul creştin au fost întemeiate noi patriarhii şi Biserici autocefale, iar în Biserica latină a apărut recent un anume mod de grupare a episcopilor: Conferinţele Episcopale. Acestea din urmă nu sunt din punct de vedere ecleziologic simple subdiviziuni administrative, ci exprimă spiritul de comuniune în Biserică, respectând totodată diversitatea culturilor umane.

30. Într‑adevăr, oricare ar fi contururile şi statutul ei canonic, sinodalitatea regională demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu e o comuniune de persoane sau Biserici locale tăiate de rădăcinile lor umane. Întrucât e o comuniune de mântuire şi întrucât această mântuire e „restaurarea creaţiei” (cf. Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor 1, 36, 1), ea îmbrăţişează persoana umană în tot ceea ce o leagă de realitatea umană creată de Dumnezeu. Biserica nu e doar o colecţie de indivizi; e făcută din comunităţi cu culturi, istorii şi structuri sociale diferite.

31. În gruparea de Biserici locale la nivel regional catolicitatea apare în adevărata ei lumină. Ea este expresia prezenţei mântuirii nu într‑un univers nediferenţiat, ci într‑o umanitate aşa cum a fost creată şi mântuită de Dumnezeu. În misterul mântuirii, natura umană e în acelaşi timp asumată în deplinătatea ei, cât şi vindecată de ceea ce a insuflat în ea păcatul prin autosuficienţă, orgoliu, neîncredere în alţii, agresivitate, gelozie, invidie, falsitate şi ură. Comuniunea (koinonia) eclezială e darul prin care întreaga umanitate e legată şi adunată la un loc în Duhul Domnului Cel înviat. Departe de a cădea în uniformitate, această unitate creată de Duhul cheamă şi astfel păstrează — şi, într‑un anume sens, sporeşte — chiar diversitatea şi particularitatea.

3. Nivelul universal

32. Fiecare Biserică locală e în comuniune nu numai cu Bisericile vecine, ci cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente acum în lume, cu cele care au fost de la început, cu cele care vor fi în viitor şi cu Biserica deja în slavă. Potrivit voinţei lui Hristos, Biserica e una şi indivizibilă, aceeaşi întotdeauna şi în orice loc. ambele noastre părţi mărturisesc în Simbolul niceo‑constantinopolitan că Biserica e una şi catolică. Catolicitatea ei îmbrăţişează nu numai diversitatea comunităţilor umane, ci şi unitatea lor fundamentală.

33. Este limpede, prin urmare, că în toate Bisericile locale trebuie mărturisită şi trăită una şi aceeaşi credinţă, că pretutindeni trebuie săvârşită aceeaşi unică Euharistie şi că în toate comunităţile trebuie să opereze aceeaşi slujire apostolică. O Biserică locală nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, deşi a trebuit întotdeauna „să dea la probleme noi răspunsuri potrivite bazate pe Scripturi şi în acord şi continuitate esenţială cu expresiile anterioare ale dogmelor” (Documentul Bari, nr. 29). De asemenea, o Biserică locală nu poate schimba printr‑o hotărâre unilaterală vreun punct fundamental privitor la forma slujirii bisericeşti, şi tot astfel nici o Biserică locală nu poate celebra Euharistia în separaţie voită de celelalte Biserici locale fără a afecta în mod serios comuniunea. În toate acestea e lezată legătura comuniunii înseşi — şi astfel însăşi fiinţa Bisericii.

34. Din pricina acestei comuniuni toate Bisericile reglementează prin canoane tot ce ţine de Euharistie şi Taine, slujire şi hirotonie, precum şi predania (paradosis) şi învăţătura (didaskalia) credinţei. Este limpede de ce în acest domeniu e nevoie de reguli şi norme disciplinare.

35. În cursul istoriei, atunci când se iveau probleme serioase care afectau comuniunea universală şi înţelegerea între Biserici — fie cu privire la interpretarea autentică a credinţei, fie la slujiri şi la relaţia lor cu întreaga Biserică, ori la disciplina comună pe care o cere fidelitatea faţă de Evanghelie — s‑a recurs la Sinoade Ecumenice. Ele erau ecumenice nu numai pentru că reuneau episcopi din toate regiunile şi îndeosebi pe cei ai celor cinci scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, potrivit vechii ordini (taxis), ci şi pentru că hotărârile lor doctrinare solemne şi formulele lor de credinţă comune, îndeosebi cele asupra unor puncte cruciale, sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi toţi credincioşii, pentru toate timpurile şi toate locurile. De aceea hotărârile Sinoadelor Ecumenice rămân normative.

36. Istoria Sinoadelor Ecumenice arată care anume trebuie privite drept caracteristicile lor speciale. Chestiunea trebuie studiată mai îndeaproape în dialogul nostru viitor ţinând seama de evoluţia structurilor ecleziale din ultimele secole în Răsărit şi în Apus.

37. Ecumenicitatea hotărârilor unui Sinod e recunoscută printr‑un proces de receptare fie lung, fie scurt, în care prin reflecţie, discernământ, discuţie şi rugăciune întregul popor al lui Dumnezeu recunoaşte în aceste hotărâri credinţa apostolică una a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeaşi, şi ai cărei învăţători (didaskaloi) şi păzitori sunt episcopii. Acest proces de receptare e interpretat în mod diferit în Răsări şi Apus potrivit tradiţiilor lor canonice specifice.

38. Conciliaritatea sau sinodalitatea  implică, prin urmare, mult mai mult decât pe episcopii adunaţi; implică şi Bisericile lor. Episcopii sunt purtătorii şi glasul credinţei Bisericilor lor. Hotărârile episcopilor trebuie receptate în viaţa Bisericilor, îndeosebi în viaţa lor liturgică. Receptat ca atare, fiecare Sinod Ecumenic, în sensul deplin şi propriu al cuvântului, e o manifestare a comuniunii întregii Biserici şi o slujire adusă acestei comuniuni.

39. Spre deosebire de sinoadele diecezane şi regionale, un sinod ecumenic nu e o „instituţie”, a cărei frecvenţă să poată fi reglementată de canoane, ci mai degrabă un „eveniment”, un kairos inspirat de Duhul Sfânt Care călăuzeşte Biserica astfel încât aceasta să dea naştere în ea instituţiilor de care are nevoie şi care răspund naturii ei. Armonia între Biserică şi sinoade e atât de profundă încât chiar şi după ruptura între Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă ţinerea unor sinoade ecumenice în sensul strict al termenului, ambele Biserici au continuat să ţină sinoade ori de câte ori se iveau crize serioase. Aceste sinoade au reunit episcopii unor Biserici locale în comuniune cu Scaunul Romei sau, înţeleasă într‑un mod diferit, cu Scaunul Constantinopolului. În Biserica Romano‑Catolică unele din aceste sinoade ţinute în Apus au fost privite drept ecumenice. Această situaţie, care a obligat ambele aripi ale creştinătăţii să convoace sinoade proprii fiecăreia, a favorizat disensiuni care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie deci căutate mijloacele care vor permite restabilirea unui consens ecumenic.

40. În practica obişnuită, comuniunea universală a Bisericilor era menţinută în primul mileniu prin relaţii frăţeşti între episcopi. Aceste relaţii între episcopi, între episcopi şi protoi‑i lor, precum şi între protoi‑i înşişi în ordinea canonică (taxis) atestată de Biserica veche, întreţineau şi consolidau comuniunea eclezială. Istoria înregistrează consultările, scrisorile şi apelurile la scaunele mari, îndeosebi la cel al Romei, care toate exprimă într‑un mod viu solidaritate pe care o creează comuniunea (koinonia). Prevederi canonice cum sunt: includerea în diptice a numelor episcopilor principalelor scaune şi comunicarea de mărturisiri de credinţă celorlalţi patriarhi cu prilejul alegerilor sunt expresii concrete ale comuniunii (koinonia).

41. Ambele părţi sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite această ordine canonică (taxis) era recunoscută de toţi. Mai sunt de acord că Roma, Biserica care „prezidează în iubire”, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei (Către Romani, prolog), ocupă primul loc în această taxis şi, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul între patriarhi. Nu sunt de acord însă în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu.

42. Sinodalitatea la nivel universal exercitată în sinoade ecumenice implica un rol activ al episcopului Romei ca protos al episcopilor scaunelor mari în consensul episcopilor adunaţi. Deşi episcopul Romei n‑a reunit Sinoadele Ecumenice din primele secole, nici n‑a prezidat vreodată personal asupra lor, a fost cu toate acestea implicat îndeaproape în procesul luării deciziilor de aceste sinoade.

43. Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii — local, regional şi universal — primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului.

În ce priveşte primatul la diversele niveluri, dorim să afirmăm următoarele:

1. La toate nivelurile primatul e o practică ferm întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii.

2. În timp ce faptul unui primat la nivel universal e acceptat atât de Răsărit, cât şi de Apus, există diferenţe de înţelegere cu privire la modul în care trebuie exercitat, precum şi cu privire la fundamentele lui scripturistice şi teologice.

44. În istoria Răsăritului şi Apusului, cel puţin până în secolul IX, o serie de prerogative au fost recunoscute protos‑ului sau capului (kephale), întotdeauna în contextul sinodalităţii şi potrivit condiţiilor timpului, la fiecare din nivelurile bisericeşti instituţionalizate: în plan local, episcopului ca protos al diecezei lui faţă de prezbiterii şi poporul său; în plan regional, protos‑ului fiecărei mitropolii faţă de episcopii provinciei şi protos‑ului fiecăreia din cele cinci patriarhii faţă de mitropoliţii jurisdicţiei fiecăruia; iar în plan universal, episcopului Romei ca protos între patriarhi. Această distincţie de planuri nu diminuează egalitatea sacramentală a fiecărui episcop sau catolicitatea fiecărei Biserici locale.

45. Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor rămâne să fie studiată mai în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului „primului scaun” în ecleziologia de comuniune (koinonia) şi în lumina a ceea ce s‑a spus în textul de faţă despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal a Conciliilor Vatican I şi II? Sunt întrebări cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi.

46. Noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă, suntem convinşi că declaraţiile de mai sus despre comuniunea eclezială, sinodalitate şi autoritate reprezintă un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru şi oferă o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Suntem conştienţi că rămân să fie clarificate multe chestiuni dificile, dar sperăm ca, susţinuţi de rugăciunea lui Iisus: „Ca toţi să fie una…, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21) şi în ascultare de Duhul Sfânt, să putem construi pe baza acordului deja atins. Reafirmând şi mărturisind „un Domn, o credinţă şi un botez” (Ef 4, 5), dăm slavă lui Dumnezeu Sfânta Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Care ne‑a adunat împreună.


* Participanţii ortodocşi au simţit că e important să accentueze faptul că utilizarea în acest document şi în alte documente similare produse de Comisia mixtă a termenilor „Biserica”, „Biserica universală”, „Biserica indivizibilă” şi „Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înţelegerea de sine a Bisericii Ortodoxe drept „Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică” de care vorbeşte Crezul niceo‑constantinopolitan.

Aceeaşi conştiinţă de sine se aplică şi din punctul de vedere romano‑catolic: Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică „subzistă în Biserica Catolică” (Lumen Gentium 8), ceea ce nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale adevăratei Biserici sunt prezente şi în afara comuniunii catolice.

SURSA> Patriarhia Romana

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 16, 2007 în articole, ecclesia, teologie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Papa la ortodocsi. Documentul de la Ravenna 8-14 oct 2007

 Mitropolit Kirill de Smolensk si Papa Benedict XVI

 Papa la ortodocsi 

am gasit un articol interesant, voi ce parere aveti despre el?

 

– Bisericile din Romania, Grecia, Cipru si Istanbul au semnat, impreuna cu Vaticanul, un document prin care sunt de acord sa discute primatul Sfantului Parinte

 

Bisericile catolica si ortodoxa au ajuns la un prim acord asupra definirii rolului Papei, intr-un document comun publicat joi, acesta fiind un mic pas pe drumul spre reconcilierea celor doua ramuri ale crestinismului, care se anunta „lung”, transmite Mediafax.

 

Initial stirea aparuta pe agentiile de presa din Romania afirma ca bisericile ortodoxe au recunoscut primatul Papei, unul dintre cele mai delicate subiecte de pe agenda dialogului ecumenic. In orice caz, chiar inceperea discutiilor privind primatul episcopului Romei – respectiv al Papei – fata de ceilalti inalti ierarhi constituie un prim pas tocmai inspre recunoasterea acestui primat. Documentul amintit a fost semnat in cursul intalnirii de la Ravena din 8-14 octombrie, insa in Romania timp de o luna de zile nu s-a discutat despre acest aspect in spatiul public.

 

Inceperea discutiilor

 

Pentru prima data de la schisma din 1054, ortodocsii si catolicii s-au angajat sa discute despre rolul arhiepiscopului Romei, adica al papei, a carui „suprematie” asupra celorlalti episcopi si patriarhi este oficial recunoscuta in document. Documentul a fost publicat simultan la Vatican, Istanbul, Atena si in Cipru si este fructul unei intalniri la nivel inalt care a avut loc la Ravena, in perioada 8 – 14 octombrie. Importanta documentului este insa redusa de faptul ca Patriarhia Moscovei, care reprezinta jumatate din ortodocsii lumii, nu l-a semnat.

 

Cardinalul Walter Kasper, presedintele Consiliului pentru Promovarea Unitatii Crestine, a declarat pentru Radio Vatican ca in documentul semnat cu reprezentantii bisericilor ortodoxe s-a cazut de acord „sa se discute despre nivelul universal al bisericii si bineinteles ca la nivel universal avem sinodalitate, dar si o autoritate – adica un primat care bineinteles ca in conformitate cu ierarhia vechii biserici este episcopul Romei”.

 

Romania, reprezentata de arhiereul Petronius

 

Parintele Constantin Stoica, purtatorul de cuvant al Bisericii Ortodoxe Romane a subliniat intr-o declaratie acordata ZIUA ca nu este vorba de recunoasterea primatului papal. „Nu are suport in realitate informatia respectiva. Este vorba de intalnirea de la Ravena a Comisiei pentru dialog a bisericilor ortodoxe si bisericii romano-catolice. Este un text care teologic are ca tema autoritate si conciliaritate. Nu este vorba acolo de recunoasterea Papei ca si primul intre patriarhi”, ne-a declarat parintele Stoica.

 

Biserica Ortodoxa Romana a fost reprezentata la aceasta intalnire de PS Petronius, arhiereu vicar la Oradea. „Exista acolo intr-adevar o mentiune, ca pentru progresul dialogului teologic trebuie puse in discutie aceste prerogative ale Papei, si anume infailibilitatea si primatul papal”, ne-a mai declarat parintele Stoica

Biserica Rusa respinge intelegerea

 

Biserica Ortodoxa Rusa a refuzat sa semneze documentul de la Ravenna, reprezentantii ei retragandu-se de la discutii. Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei si al intregii Rusii nu este foarte inclinat in a recunoaste primatul patriarhului de Constantinopol, Bartolomeu I, si, in acelasi timp, nu este de acord cu activitatea Vaticanului si a diocezelor catolice din fosta URSS.

 

Documentul de la Ravenna

 

Actul semnat la Ravenna cuprinde 46 de paragrafe, o adevarata foaie de parcurs, „road map”, care indica traseul, sau itinerariul temelor ce trebuie abordate si analizate foarte amanuntit in asa fel incat sa se poata declara depasite divizarile din trecut. Documentul descrie trei concepte fundamentale: comuniune ecleziala, conciliaritate, autoritate. Ambele parti recunosc faptul ca episcopul este conducatorul Bisericii locale si ca nimeni nu i se poate substitui. Ambele parti au pareri concordante cu privire la faptul ca „Biserica unica si sfanta” se realizeaza concomitent in fiecare Biserica locala, care slujeste euharistia, si in comuniunea tuturor bisericilor. Exista acord si cu privire la structurile Bisericii universale.

 

La nivel local, autoritatea este reprezentata de episcop. La nivel regional, un grup de mai multe Biserici recunosc in interiorul lor un rol „primordial” sau „primatul” uneia dintre acestea (de la „protos”, in greaca). Mai articulata este chestiunea nivelului global: expertii vor avea mult de muncit, fiindca documentul afirma ca pe plan universal „cei ce sunt primii in diferitele regiuni, impreuna cu toti episcopii, coopereaza in ceea ce priveste ansamblul Bisericii”. Iar in acest context se subliniaza ca „primii trebuie sa recunoasca cine este primul dintre ei”.

 

Articol realizat de George DAMIAN

 Sursa> ziarul Ziua 16.11.2007, foto X

de asemenea cititi si Catholica care prezinta acest document drept un „succes in dialogul catolico-ortodox”

 

 
4 comentarii

Scris de pe noiembrie 16, 2007 în Dialoguri, ecclesia, Ecumenisme, religie, teologie, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , ,