„Înviere şi apostazie” – Pastorala la Sfintele Paşti (2012) a PS Sebastian

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

.

ÎNVIERE ŞI APOSTAZIE

Scrisoare pastorală la Sfintele Paşti – 2012

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

_______________________________

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2012/04/09/inviere-si-apostazie-%E2%80%93-scrisoare-pastorala-la-invierea-domnului/

 

Bucuria Invierii Domnului, in Sfanta Liturghie – Pastorala la Învierea Domnului (2012) a IPS Laurentiu Streza

[Ultima parte a pastoralei este si cea mai acida, facand referire la generalizarea desfraului in mass media si criza familiei. Totodata, legatura noastra cu Hristos a devenit de „circumstanta” din cauza crestinismului nostru formal, practicat la scara larga.- dan.camen.]

BUCURIA ÎNVIERII DOMNULUI, ÎN SFÂNTA LITURGHIE

PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI 

†LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP
AL SIBIULUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul
să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută
şi cea nevăzută; că S-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică.”
(Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cuvintele sfinte ale cântărilor liturgice, care ne încălzesc sufletele, ne îndeamnă ca, în această „noapte de mântuire”, să ne bucurăm de noianul cel negrăit şi de neînţeles pentru mintea omenească al iubirii lui Dumnezeu, ce se revarsă iarăşi peste noi şi ne face părtaşi tainicului ospăţ al darurilor deosebitei Sale purtări de grijă pentru noi. Astăzi e bucurie în cer şi pe pământ, astăzi toate s-au umplut de lumină, astăzi şedem cu Hristos la Cina Împărăţiei veşnice, unde El se face dulcea noastră hrană, scumpa noastră băutură.

În săptămâna ce a trecut am trăit împreună cu Hristos Sfintele Pătimiri pe care El le-a îndurat din dragoste pentru noi, am văzut vânzarea Sa, am simţit durerea batjocoririi şi a răstignirii Sale, am fost copleşiţi de durere şi de vinovăţie, ştiind că pentru iertarea păcatelor noastre a fost nevoie de o jertfă atât de sângeroasă şi de o moarte atât de nedreaptă. Toate aceste evenimente petrecute acum peste 2000 de ani le putem retrăi şi noi, pentru că ele sunt mereu vii în Persoana Mântuitorului Hristos, iar noi vorbim cu acest Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, şi menţinem legătura cu El prin rugăciuni, imne şi cântări. La rândul Său, Hristos comunică şi împărtăşeşte fiinţei noastre toate stările prin care umanitatea Sa curată a trecut şi ne face astfel contemporani cu El, în drumul Său împlinit pe pământ pentru noi sau, mai bine spus, El Se face contemporan cu noi, în acest drum străbătut de El.

Această împreună călătorie a lui Hristos cu noi, prin întreg cultul Bisericii, este realitatea tainică a acestei „nopţi de mântuire”, care ne-a umplut sufletul de bucurie. Această negrăită bucurie o primim de la El, de la Cel răstignit şi înviat, devenind părtaşi şi noi la Învierea Sa, la biruinţa asupra morţii, asupra diavolului şi asupra păcatului. Astăzi, prin El, simţim şi noi aceeaşi fericire pe care Apostolii şi ucenicii au gustat-o când li S-a arătat Mântuitorul. Simţim şi noi, în interiorul nostru că Hristos a înviat, că El este viu şi că noi nu vom muri niciodată, pentru că moartea nu mai are stăpânire peste noi.

Iată de ce Sfânta Biserică, în această „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, ne ajută să retrăim toate aceste evenimente tainice prin intermediul slujbei Învierii şi a Sfintei Liturghii. La chemarea îngerească: „Veniţi de luaţi lumină!”, am venit cu toţii şi ne-am aprins făcliile, din faţa sfântului altar, care preînchipuie simbolic mormântul învierii lui Hristos, Mântuitorul lumii. Am alergat apoi, împreună cu femeile mironosiţe, cu făclii aprinse în mâini, înconjurând biserica, ca să ducem în lumea întunericului vestea Învierii Domnului, cântând: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învrednicşte cu inimă curată să Te slăvim”. Am purtat cu noi: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi icoana Învierii, ca mărturii ale realităţii celei mai mari minuni săvârşite pe pământ.

În afara bisericii, în faţa uşilor de la intrare, am auzit proclamarea Evangheliei Învierii, „ca un fel de trâmbiţare a veştii minunate a Învierii Domnului în toată lumea”. Cel care „citeşte Evanghelia închipuie acum pe femeile mironosiţe, care, după ce văzuseră mormântul gol, au alergat, pline de bucurie, să spună ucenicilor că Domnul a înviat”^[1].

A urmat apoi preamărirea Sfintei Treimi, prin binecuvântarea Învierii: „Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi…”. Asemenea martorilor Învierii Domnului şi noi am fost pătrunşi de fiorul bucuriei nespuse, când am intonat pentru prima dată minunatul imn pascal: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Apoi, cădindu-se împrejurul icoanei Sfintei Învieri, se repetă acest imn, împreună cu versetele psalmistului: „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui, şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El! Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii se veselesc. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!” (Ps 67, 1-3).

Biruinţa asupra morţii şi asupra puterii diavolului şi zdrobirea porţilor iadului, de către Hristos, sunt reprezentate simbolic prin dialogul din faţa uşilor de intrare în biserică, împrumutat din rânduiala sfinţirii noului locaş de închinare. Arhiereul sau preotul, simbolizând pe Hristos Care a zdrobit ferecăturile de aramă ale iadului, bate în uşă, purtând un dialog cu o persoană din biserică, prin cuvintele psalmistului:„Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? // Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. // Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10).

Apoi, cu mare bucurie se intră în biserică şi se cântă troparul pascal, continuându-se Utrenia Învierii. „Reintrarea clerului şi a credincioşilor, din întunericul de afară, în biserica luminată, simbolizează lumina Învierii, care a strălucit la mormânt”^[2].

Slujba Utreniei este plină de fericirea pascală, exprimându-se prin cântările liturgice această împreună trăire cu Hristos a bucuriei Învierii, care ne pregăteşte pentru marea întâlnire a noastră cu Fiul lui Dumnezeu, de la Cina euharistică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă pe toţi la acest ospăţ al Fiului de împărat, care este pregătit în cer pentru noi şi la care suntem invitaţi să participăm, acum şi aici, prin Sfânta Împărtăşanie: „Masa este bogată, spune Sfântul Ioan, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că, din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”^[3].

Iubiţi fraţi creştini,

Prin participarea noastră la Sfânta Liturghie simţim cu toţii că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”^[4], că dragostea lui Dumnezeu ne copleşeşte şi ne mângâie. Nimeni nu mai e acum sărac sau bogat, nimeni nu mai este întristat sau suferind, căci toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, în Împărăţia veşnicei Sale iubiri. Cu această simţire îndrăznim să ne apropiem de preacuratele Taine, prin care Fiul lui Dumnezeu ni Se dăruieşte nouă cu Trupul Său preacurat, în care sunt cuprinse toate simţirile sufletului Lui, iar aceste simţiri curate se imprimă în toţi cei care se împărtăşesc cu vrednicie, căci „în Trupul Lui dat mie, spune părintele Dumitru Stăniloae, se simte mila Lui…, care este însăşi dragostea Lui care mi se împărtăşeşte prin Trupul Lui mereu frânt spiritual pentru mine. Trupul viu al cuiva este un mijloc de comunicare al simţirilor lui sufleteşti. Cu atât mai mult Trupul Cuvântului dumnezeiesc, în care mereu Îşi trăieşte, cu o simţire ce întrece orice simţire omenească, frângerea din milă pentru noi”^[5].

Simţirile bucuriei curate ale sufletului Său îndumnezeit, pentru învierea şi răscumpărarea noastră din tirania păcatului, a diavolului şi a morţii ni le dăruieşte nouă la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşire cu scumpul Lui Trup şi Sânge. Ele devin în noi „izvor de bunătăţi, viaţă, nepătimire”, „foc şi lumină care arde spinii păcatului şi care umple de mireasma dumnezeirii”^[6], şi aduc în noi pregustarea din fericirea vieţii viitoare, „scufundarea existenţei noastre în viaţa infinită a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, sorbirea unei vieţi nemuritoare şi plenare”^[7].

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Euharistie, ca mod plenar de împărtăşire cu Hristos, este un dar care angajează, care presupune şi aşteaptă un răspuns din partea noastră, căci în viaţa liturgică a Bisericii se petrece un schimb necontenit de daruri între Dumnezeu şi om, schimb care este vizibil în Sfânta Liturghie prin aducerea ca ofrandă de către credincioşi a prescurilor, la altar. Pâinea care devine ofrandă este cea care întreţine viaţa noastră şi acest gest al aducerii ei la sfântul altar indică, simbolic, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu. Miridele scoase la proscomidie, prin pomenirea numelui fiecăruia, reprezintă predarea noastră tainică lui Dumnezeu, după asemănarea lui Hristos, jertfirea egoismului nostru, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu, pentru ca El să ne-o dăruiască înapoi plină de Duhul Sfânt şi de puterea Învierii Lui.

Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care participăm la fiecare Sfântă Liturghie, jertfă care a adus în existenţa noastră puterea Învierii, ca un şuvoi de viaţă nouă care ne preschimbă şi ne pregăteşte pentru tainele lumii viitoare, este un dar care însă ne şi responsabilizează. Jertfa aceasta a lui Hristos aşteaptă jertfa noastră, ca o rodire a ei în noi, prin puterea Învierii Lui şi prin viaţa noastră de asceză şi de practicare a virtuţilor, ca moarte a egoismului nostru personal şi ca predare cu totul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Hristos, Dumnezeul nostru, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări.

Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim. Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Sărbători fericite! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

---

^[1] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 117.

^[2] Ibidem, p. 118.

^[3] Joannes Chrysostomus Scr, Sermo catecheticus in pascha, PG 59, 723A, edit. J.-P. Migne, Paris, 1857-1866.

^[4] Penticostar, Bucureşti, 1999, p. 15.

^[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5-12, 344.

^[6] „Canonul de pregătire pentru împărtăşanie”, în Ceaslov, Bucureşti, 1979, p. 631.

^[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică… vol. III, p. 87.

________________________________

sursa>
http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1948 

 

Parintele Ilie Moldovan a trecut la Domnul

Joi, 9 februarie 2012, a trecut la Domnul, ilustrul teolog si parinte al neamului romanesc, Preotul Prof. Dr. Ilie Moldovan, conducător de doctorat la Secţia Teologie Morală de la Universitatea din Sibiu și Doctor Honoris Causa al Universităților din Alba Iulia și Baia Mare.

Este unul dintre parintii care a vorbit cu putere despre neam ca „realitate a vietii vesnice” si despre pacatul avortului, definindu-l ca „rana de moarte a iubirii„. Totodata, de-a lungul vietii, cu timp si fara timp, acesta s-a implicat si in proiectele Provita, sustinand mereu conferinte in tara pe teme legate de combaterea avortului.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

Vesnica lui pomenire!

Iata cum il descrie Pr. Ic. Dr. Mircea Cristian Pricop, ultimul sau doctorand, intr-un editorial din „Dreapta credinta” *(nr. 1 / 2011), intitulat> „Regenerarea neamului romanesc se poate face decat euharistic„: 

„[…] Intenţionat lent în exprimare, simplu în gesturi, dar de o inconfundabilă prospeţime a ideilor, acest om „din vecinătatea” lui Blaga, dar mai ales „din familia” unui Stăniloae, cu care a fost prieten, sau a unui Arsenie Boca, al cărui fiu duhovnicesc a fost, Părintele Profesor dă duh din duhul său ucenicilor din întreaga ţară, ascunzând în spatele zâmbetului o cercetare atentă a interlocutorului, o privire neîncovoiată, copiată poate de la vulturii de deasupra Făgăraşilor. Nu credeam ca un astfel de om să existe decât în imaginaţie, ba încă într-una uşor exaltată. Blândeţea generică a acestui nobil creştin mă transpune în lumea pe care eu nu am de unde să o ştiu, dar care există real în el. Când vorbeşte doctoranzilor despre credință, neam, patrie, se încălzeşte ceva în auditori, acel ceva care depăşeşte orice filetism, orice patriotism ieftin, sau exaltare denaturată.

Din cuvantul Pr. Ilie Moldovan:

[…] Trăirea creştină autentică, gravitează în jurul Miracolului Euharistic. Îndumnezeirea omului prin Euharistie (Împărtăşanie) este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului. Am fost întrebat: Ce este mai corect, să ne împărtăşim des sau rar? Eu am răspuns: Nici des, nici rar, ci continuu! Bineînţeles, dacă omul este pregătit prin Spovedanie şi canon de primirea continuă a Sfintei Euharistii. Noi suntem chemaţi să ne împărtăşim, adică să ne îndumnezeim MEREU, dar CU PREGĂTIRE. Voi, ca preoţi şi viitori preoţi, la asta trebuie să-i aduceţi, cu timpul, pe credincioşi: La Euharistia continuă. Numai aşa vă veţi împlini datoria. Altfel nu se poate, domnilor! V-am spus-o, ca să nu vă înşelaţi singuri. ŞTIŢI UNDE E DUMNEZEU? (Părintele zâmbea. La această întrebare, ne uitam miraţi, neştiind dacă să încercăm vreo definiţie din şcoală sau să tăcem. Am ales varianta a doua.) DUMNEZEU E ÎN CER….ȘI CERUL E ÎN NOI„.

Intreg editorialul AICI.

Cititi si:

Mesajul ÎPS Dr. Laurentiu Streza la trecerea la cele vesnice a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

 

Parintele Adrian Fageteanu a adormit intru Domnul

99 de ani si 9 luni in pantece…

A adormit in Domnul, spre seara, la Bucuresti, tocmai in ziua pomenirii Sf. Antim Ivireanul – ctitorul si ocrotitorul manastirii bucurestene in care si-a petrecut o buna bucata de vreme, facand parte, alaturi de alte personalitati de marca ale ortodoxiei romanesti, din Miscarea „Rugul Aprins”. Dupa calendarul neindreptat insa, el s-a ridicat cu sufletul la cer in ziua pomenirii Inaltarii Sfintei Cruci de catre patriarhul Macarie. Viata i-a fost inca de la bun inceput o mare si binecuvantata cruce… „Scumpa este inaintea Domnului moartea cuviosilor lui!” (Ps. 115, 6).

Cunoscut de cei mai multi drept un duhovnic aspru, plin de zel sfant si neingaduitor cu pacatul, Parintele Adrian Fageteanu (de la Locurele si Lainici) a adormit in Domnul pe 27 septembrie a.c., in jurul orelor 19.30, la un spital bucurestean in care se afla pentru tratarea unei mai vechi afectiuni pulmonare. S-a impartasit cu Sfintele Taine si, nu dupa multe zile, facand stop cardio-respirator, s-a mutat la Domnul in pace.

Din informatiile culese, inmormantarea parintelui va avea loc sambata, 1 noiembrie, orele 12,00, la Sfanta Manastire Lainici. Pentru bucuresteni, trupul sau va fi depus in jurul pranzului miercuri, 28 septembrie, la Sf. M-rea Antim, unde cei care l-au iubit si pretuit isi vor putea lua ramas bun de la el pana joi, 29 septembrie, orele 12,00.

.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

foto>

http://naneste.deviantart.com/art/Adrian-Fageteanu-186837690

http://treptespredumnezeu-portrete.blogspot.com/2011/07/pr-adrian-fageteanu.html

 

Schimbarea la Faţă> Opt sunt cei şase

Opt sunt cei şase

“După cea de-a şasea zi, a luat Iisus pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a dus cu aceştia pe un munte înalt în singurătate, în pustie, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele”. (Mt. 17, 1-2)

“Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage şi pe când Se ruga El, s-a făcut chipul feţei Lui altul şi îmbrăcămintea Lui albă, strălucind”. (Lc. 9, 27-29)

~~~+~~~

Sf. Grigorie Palama

“[…] Cum concordă cele două Evanghelii după Luca şi Matei, când unul zice clar că s-au scurs opt zile între făgăduinţă şi descoperire, iar celălalt spune că a fost această arătare în munte după cea de-a şasea zi? Luaţi aminte şi înţelegeţi: erau de opt zile petrecând pe munte, dar de arătat S-a arătat în cea de-a şasea zi. Aceştia trei: Petru, Iacov şi Ioan, care s-au urcat pe munte împreună cu Iisus, au văzut acolo împreună cu El pe Moise şi cu Ilie, astfel încât erau cu totul, împreună cu aceştia, şase. Dar împreună cu Domnul, pururea nevăzut, erau dimpreună şi Tatăl şi Duhul Sfânt, Unul mărturisind prin însuşi glasul Lui că El este Fiul Lui cel iubit, iar Celălalt, prin norul cel luminos a strălucit împreună [cu glasul], arătându-Se pe Sine şi pe Tatăl de aceeaşi fiinţă cu Fiul şi de o unime cu privire la lumină, căci este bogăţia Acestora firea şi o singură izbucnire a strălucirii. Astfel opt sunt cei şase. Aşadar, aşa precum nu este niciun dezacord între şase şi opt, la fel nici cei doi evanghelişti nu se contrazic, unul zicând că după şase zile, iar Luca punând că au trecut după aceste cuvinte ca la opt zile. Iar nouă ni se pare cum că sunt ca nişte tipuri, prin aceste două ziceri aduse împreună de pe munte, ascuns rostite şi, totodată, lămurit.

Însă cineva ar putea urma astfel văzând cât de frumos se aseamănă între ele cele două dumnezeieşti propovăduiri, chiar şi după literă. Căci Luca a zis “opt zile”, fără a se deosebi întru nimic de cel ce a zis “după şase zile”, punând la socoteală şi ziua în care a grăit cuvintele acelea şi ziua în care Domnul S-a Schimbat la Faţă. Pe acestea şi Matei le-a dat spre cugetare celor care în mod obişnuit văd pentru aceasta şi adăugirea “după”, care arată posterioritatea, acesta a grăit-o, iar celălalt a lăsat-o: căci nu a zis “după opt zile”, precum a zis acela “după şase zile”, ci “au trecut ca la opt zile”. Astfel, nu se află vreo contradicţie în cugetul desfăşurării faptelor la cei doi evanghelişti […]”. [1]

---

[1] Fragment extras din Cuvântul Sf. Grigorie Palama la Praznicul Împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos în Sfântul Grigorie Palama – Omilii, vol. II, trad. din lb. greacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp.181-183. Versetele scripturistice redate mai sus sunt preluate, de asemenea, din cuvantul citat.

______________________________

foto>

http://www.artbible.net/3JC/-Mat-17,01_The_La_Transfiguration/13%20EV%20DE%20KERAN%20ARMENIE%20TRANSFIGURATIO.jpg

http://www.artbible.net/3JC/-Mat-17,01_The_La_Transfiguration/13%20ICONE%20ARMENIENNE%20TRANFIGURATION.jpg

 

Părintele Arsenie Papacioc a trecut la Domnul

[Odihneste, Doamne, cu dreptii, Dreptul acesta, ce-a fost indreptar celor multi in fapta si cuvant, pentru ca intru Tine, Cuvantul inomenit, sa primeasca Lumina Invierii Tale intru care, dintru inceput, a nadajduit! – dan.camen.]

Basilica.ro / 19 iulie 2011

Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria – Techirghiol, Stavropighie Patriarhală, a trecut astăzi, 19 iulie, la Domnul, informează Radio TRINITAS.

El s-a stins din viaţă în jurul orelor 10:00, în sânul obştii monahale căreia i-a fost îndrumător timp de 35 de ani. Părintele suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care a şi fost internat de mai multe ori în decursul acestui an la Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa.

Mai multe detalii despre momentele mutării sale la Domnul a oferit pentru Radio TRINITAS, administratorul Centrului social-pastoral „Sfânta Maria” Techirghiol, părintele arhimandrit Cleopa Nistor: „Dimineaţă părintele era foarte slăbit, însă era lucid şi comunica. În jurul orelor 10:00, a fost afectat de o insuficienţă respiratorie şi cardiacă şi răsuflând de trei ori, s-a stins din viaţă. Am chemat salvarea, însă când au ajuns au constat decesul. Părintele a trecut la Domnul liniştit, cu seninătatea caracteristică. O să îl îmbrăcăm în hainele monahale şi cele preoţeşti, iar înmormântarea am vrea să o fixăm pentru ziua de joi şi să fie înmormântat în curtea mănăstirii”.

Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei Româneşti,s-a născut la 13 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al Părintelui Arsenie a fost Anghel. În 1932 a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. Este primit ca „frate” la Mănăstirea Cozia în 1947 şi îndeplineşte pe rând mai multe ascultări la Schitul Cioclovina din judeţul Gorj (1948-1949) şi la Mănăstirea Sihăstria (1949). A fost tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti (1950), a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Slatina (26 septembrie 1950). Este arestat la 14 iunie 1958 şi condamnat la 20 de ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Astfel, trece prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava şi a fost eliberat în 1964. După ieşirea din închisoare este numit preot în Ardeal; a fost un timp stareţ la Mănăstirea Cozia, iar din 1976 devine duhovnic al Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bparintele_arsenie_papacioc_a_trecut_la_domnulb_4967.html

foto> Dan Mihalcea *(BadorGood.com)

http://badorgood.com/membri/dan%20mihalcea/fotografii/2

 

Intrarea Domnului in Ierusalim – Predica Sf. Ignatie Briancianinov

“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: 

iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu -”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit [felicitat -n.m.] de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov 

sursa>

http://www.voscreasna.com/72/despre-intrarea-domnului-in-ierusalim-sfantul-ignatie-briancianinov/

foto>

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2009/09/244-204.jpg

 

Sf. Siluan Athonitul: Tanguirea lui Adam

TÂNGUIREA LUI ADAM [1]

de Sf. Siluan Athonitul

Adam, părintele întregii lumi, în Rai a cunoscut des­fătarea iubirii lui Dumnezeu, şi de aceea, când a fost gonit din Rai pentru păcat, şi s’a lipsit de dragostea lui Dumnezeu, amar a suferit, şi cu mare suspin se tânguia în toată pustia. Sufletul său era chinuit de gândul: «Pre iubitul Dumnezeu am întristat». Nu atâta îi părea rău după rai şi după frumuseţea lui, cât pentru că se lipsea de iubirea lui Dum­nezeu care, în chip nesăţios, în fiece clipă trage sufletul către Dumnezeu.

Aşa şi tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iar apoi a pierdut harul, cearcă chinul lui Adam. Sufletul doare şi amarnic se căieşte când mâhneşte pe Domnul cel iubit.

Tânjea Adam pe pământ, şi amarnic se tânguia, şi pământul nu îi era drag. El se stingea după Dumnezeu şi zicea:

«Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrămi caut pre El. Cum să nu-L caut? Când eram cu El sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul la mine nu ajungea; dar acum un duh rău a pus stăpânire asupra mea şi îmi clatină şi chinuie sufletul, şi de aceea tânjeşte sufletul meu dupre Domnul până la moarte, şi râvneşte duhul meu către Dumnezeu, şi nimica pre pământ mă veseleşte, şi de nimica voieşte sufletul meu a se mângâia, ci voieşte din nou a vedea pre El şi a se plini întru Dânsul. Nu pot a-L uita nici o clipă, şi se stinge sufletul meu dupre Dânsul, şi de multă durere cu suspin plâng: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pre căzută zidirea Ta».

Aşa se tânguia Adam, şi lacrămile îi curgeau de pe faţă pe piept şi pe pământ, şi întreagă pustia îi auzea suspinurile; fiarele şi pasările tăceau întristate; iar Adam se tânguia, căci pentru păcatul său toţi pierduseră pacea şi iubirea.

Mare era durerea lui Adam, dacă se izgonise din rai, dară când a văzut pe fiul său Avel ucis de fratele Cain, încă mai mare i s’a făcut durerea, şi se muncea cu sufletul, şi se tânguia, şi gândea: «Din mine vor izvorî şi se vor înmulţi noroade, şi toate vor suferi şi vor vieţui în vrăjmăşie, şi se vor ucide unul pre altul». Şi această durere a lui era adâncă precum marea, şi a o înţelege poate numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte El.

Şi eu am pierdut harul, şi împreună cu Adam strig:

«Milostiv fii mie, Doamne, dăruieşte-mi duhul smereniei şi al iubirii».

O, iubire a Domnului! Cine te-a cunoscut, neostoit te caută zi şi noapte, şi strigă:

«Tânjesc dupre Tine, Doamne, şi cu lacrămi Te caut; cum nu Te voi căuta? Tu mi-ai dat a Te cunoaşte în Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu trage sufletul meu cu la­crămi a Te căuta».

~~~+~~~

Plânge Adam:

«Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sânt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul pasărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m’ar lua Domnul din nou în Rai, încă şi acolo mă voi mâh­ni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întris­tat».

~~~+~~~

Pe Adam, după izgonirea sa din Rai, sufletul îl durea şi multe lacrămi vărsa el de mâhnire. Tot aşa şi tot sufletul ce a cunoscut pe Domnul tânjeşte după Dânsul şi zice:

«Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi caută pre Tine».

«Unde este Domnul meu? Pentru ce nu II văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi»

~~~+~~~

Dumnezeu este iubire fară saţiu, şi a o înfăţişă este cu neputinţă.

Umbla Adam pe pământ, şi pentru multe durerile inimii sale plângea, iar cu mintea cugeta la Dumnezeu; iar când neputinţa trupul său, şi nu mai putea vărsa lacrămi, duhul său şi atuncea ardea pentru Dumnezeu, căci nu putea uita Raiul şi frumuseţea lui; dar încă mai mult sufletul lui Adam iubea pre Domnul, şi însăşi puterea iubirii îl trăgea către Dânsul.

O, Adame, eu scriu, dar tu vezi că slabă este mintea mea şi nu poate pricepe cum tânjeai tu dupre Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

O, Adame, tu vezi că eu, fiul tău, pătimesc pre pământ. Puţin este în mine focul, şi abia de nu se stinge dragostea mea.

O, Adame, cântă nouă cântul Domnului, ca să se veselească sufletul meu de Domnul şi să se scoale a lăuda şi a slăvi pre El, precum slăvesc pre Dânsul în ceruri Heruvimii şi Serafimii, şi precum toate cinurile cereştilor îngeri cântă Lui întreit-sfânta cântare.

O, Adame, părintele nostru, cântă nouă cântul Domnului, ca să auză întreg pământul, şi ca toţi fiii tăi să-şi înalţe mintea către Dumnezeu, şi să se îndulcească de glasurile cereştii cântări, şi să-şi uite amarul pre pământ.

~~~+~~~

Duhul Sfânt este iubire şi desfătare sufletului, minţii şi tru­pului. Şi cel ce a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, râv­neşte cu nesaţiu zi şi noapte către Dumnezeul cel viu, căci iu­birea lui Dumnezeu foarte este dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci din nou cu lacrămi caută pe Duhul Sfânt.

Dară cel ce nu a cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt, acela nu poate cu lacrămi a-L căuta, şi sufletul lui totdeauna este lup­tat de patimi; mintea-i cugetă cele pământeşti, şi nu poate ajun­ge la vedenie şi a cunoaşte pe Iisus Hristos. El se cunoaşte în Duhul Sfânt.

Adam a cunoscut pe Dumnezeu şi Raiul, şi după cădere cu lacrămi căuta pre El.

– O, Adame, părintele nostru, spune nouă, fiilor tăi, despre Domnul. Sufletul tău a cunoscut pre Dumnezeu pre pământ, cunoscut-a şi Raiul, şi desfătarea lui, şi veselia, iar acum vieţuieşti în ceruri şi vezi slava Domnului. Spune nouă cum se pro­slăveşte Domnul nostru pentru ale Sale patimi, şi cum sânt cân­tecele cântate în ceruri, şi cât de dulci sânt acele cânturi, căci ele se cântă în Duhul Sfânt.

Spune nouă despre slava Domnului, şi cât este El de mi­lostiv, şi cât iubeşte El a Sa zidire.

Spune nouă şi despre Preasfânta de-Dumnezeu-Născătoare, cum este Ea mărită în ceruri, şi cu ce cântări se fericeşte.

Spune nouă cum se bucură acolo Sfinţii, şi cum strălucesc ei cu harul; cum iubesc ei pre Domnul, şi cu ce smerenie înainte-stau ei lui Dumnezeu.

O, Adame, mângâie şi îmbucură întristate sufletele noastre. Povesteşte nouă, ce vezi tu în ceruri?…

Ce dară taci?… Iată întreg pământul zace în scârbe…

Au doară tu, din dragoste de Dumnezeu, nu poţi nici să-ţi mai aminteşti de noi?

Au doară vezi pre Născătoarea-de-Dumnezeu în slavă şi nu te poţi smulge de la acea vedenie, şi nu voieşti a spune nouă, celor mâhniţi, cuvânt duios, spre a uita amarul pre pământ?

O, Adame, părintele nostru, tu vezi durerea fiilor tăi pre pământ. Ce dară taci?

Grăieşte Adam:

– Feţii mei, nu căutaţi către mine. Eu nu mă pot smulge de la iubirea lui Dumnezeu spre a grăi cu voi. Sufletu-mi este rănit de iubirea Domnului şi se veseleşte de frumuseţea Lui, şi cum mi-aş putea aduce aminte de pământ? Cei ce viază înaintea Feţei Stăpânului nu pot cugeta cele pământeşti.

– O, Adame, părintele nostru, părăsitu-ne-ai pre sirimanii tăi. Şi doară în amar petrecem pre pământ. Spune nouă, ce să facem spre a plăcea lui Dumnezeu? Caută asupra fiilor tăi împrăştiaţi în tot pământul, împrăştiaţi cu mintea lor. Mulţi uită pre Dum­nezeu, în întunerec vieţuiesc şi merg în prăpastia iadului.

– Nu mă turburaţi. Eu văd pre Maica Domnului în slavă, şi cum pot eu a mă smulge şi a grăi cu voi? Eu văd pre Sfinţii Proroci şi Apostoli, iar ei toţi sânt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Eu umblu prin grădinile Raiului şi pretutindenea văz slava Domnului, căci Domnul este întru mine, şi m’au făcut asemenea Lui. Aşa proslăveşte Domnul pre om, cât îl face asemenea Lui.

– O, Adame, doară noi sântem fiii tăi. Spune nouă, carii ne mâhnim pre pământ, cum să moştenim Raiul, ca şi noi, aseme­nea ţie, să vedem slava Domnului. Sufletul nostru tânjeşte dupre Domnul, tu însă în ceruri viezi şi te bucuri de slava Domnului; rugămu-te, mângâie pre noi.

– Ce înălţaţi către mine glasul, feţii mei? Domnul vă iubeşte şi au dat vouă poruncile. Păziţi-le, iubiţi-vă unul pre altul, şi veţi afla odihnă în Dumnezeu. Căiţi-vă în tot ceasul pentru că­derile voastre, spre a putea întâmpina pre Domnul. Domnul au zis: «Pre cei ce Mă iubesc, Eu iubesc, şi pre cei ce Mă pro­slăvesc, îi proslăvesc».

– O, Adame, roagă-te pentru noi, fiii tăi. De multe scârbe se întristează sufletele noastre.

~~~+~~~

– O, Adame, părintele nostru, tu vieţuieşti în ceruri, şi vezi pre Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Tu vezi pre Heruvimi şi pre Serafimi, şi pre toţi Sfinţii, şi auzi cântările cereşti, de dulceaţa cărora sufletul tău a uitat pământul. Noi însă ne mâhnim pre pământ şi mult tânjim dupre Dumne­zeu. Puţin este întru noi focul, ca înflăcărat să iubim pre Dom­nul. Însuflă-ne, ce sântem datori a face spre a afla Raiul?

Răspunde Adam:

– Nu căutaţi către mine, feţii mei, căci eu, de desfătăciunea iubirii lui Dumnezeu, nu pot să-mi amintesc pământul.

– O, Adame, tânjesc sufletele noastre, şi durerile ne-au îngre­uiat. Spune nouă cuvânt de mângâiere. Cântă nouă din cântările carile tu auzi în ceruri, ca să le auză tot pământul, şi oamenii să-şi uite amarul… O, Adame, întristaţi sântem foarte.

– Nu căutaţi către mine. Vremea durerilor mele a trecut. De frumuseţea Raiului şi de îndulcirea Duhului Sfânt nu îmi mai pot aduce aminte de pământ. Dară zic vouă: Iubeşte pre voi Dom­nul, şi voi în iubire să vieţuiţi, fiţi ascultători stăpâniilor, smeriţi-vă inimile, şi Duhul Sfânt va viia întru voi. El vine lin în suflet, şi împarte pace, şi fără cuvinte poartă mărturie pentru mântuire. Cântaţi lui Dumnezeu în dragoste şi în smerenia duhului, căci Domnul se bucură de aceasta.

– O, Adame, părintele nostru, ce dară vom face? Noi cântăm, dară nu este în noi iubire, nici smerenie.

Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pre om şi toate dăruieşte. Şi eu mult m’am căit, şi mult m’am întristat, căci pre Dumnezeu am scârbit, căci pentru păcatul meu s’a pierdut pacea şi iubirea pre pământ. Lacrămile curgeau pre faţa mea şi-mi udau pieptul şi pământul, şi pustia auzea suspinurile mele. Voi nu puteţi cuprinde durerile mele, nici cum mă tânguiam eu dupre Dumnezeu şi Rai. În rai fusesem bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă veselea şi suferinţe nu cunoş­team nici una. Dar când m’am izgonit din Rai, frigul şi foamea mă munceau; fiarele şi pasările, ce îmi erau blânde în Rai şi mă iubeau, se sălbăticiră, începură a se teme şi a fugi de mine. Gânduri urâte mă sfâşiau; soarele şi vântul mă ardeau; ploaia mă uda; boalele şi toate durerile pământului mă chinuiau, dară eu toate am răbdat şi cu tărie am nădăjduit în Dumnezeu.

Iară voi purtaţi-vă ostenelile pocăinţei: iubiţi durerile, uscăţi­vă trupurile, smeriţi-vă şi iubiţi pre vrăjmaşi, spre a sălăşlui în voi Duhul Sfânt, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla Cereasca Împărăţie.

Dară către mine nu căutaţi: acum, de dragostea lui Dumne­zeu, uitat-am pământul şi tot ce este într’însul, uitat-am până şi Raiul meu cel pierdut, căci văd slava Domnului, şi slava Sfin­ţilor, carii, de lumina feţei lui Dumnezeu, ei înşişi strălucesc, asemenea Lui.

– O, Adame, cântă nouă cerescul cânt, ca să auză tot pămân­tul şi să se îndulcească de pacea iubirii de Dumnezeu. Dorim a auzi acele cântări: dulci sânt ele, căci se cântă în Duhul Sfânt.

~~~+~~~

Adam a pierdut pământescul Rai, şi plângând îl căuta: «Raiul meu, Raiule, preafrumosul meu Rai». Domnul însă, prin dragos­tea Sa, i-au dat pe Cruce un alt Rai, mai bun decât cel dinainte, în ceruri, unde este Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da noi Domnului pentru dragostea Sa către noi?

---

[1] Cuvânt al Sf. Siluan Athonitul extras din cartea Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba iulia, 2009, pp. 477 – 483

foto>

http://4.bp.blogspot.com/_ha-mK0OjlT8/SOXJ3JdoUYI/AAAAAAAAATA/Z4CconqFy2k/s1600-h/masaccio_expulsion_dtl.jpg

http://cdn.wn.com/pd/8a/8f/043d714d9377f55c89500c267fa2_grande.jpg

 

Părintele Petroniu Tănase de la Schitul Prodromu a trecut la Domnul

Vremea marilor despartiri…

Basilica.ro/ 22 februarie 2011

Obştea schitului românesc Prodromul de la Muntele Athos a pierdut astăzi, 22 februarie, una dintre figurile sale emblematice. Părintele protosinghel Petroniu Tănase, fostul stareţ al aşezământului monahal, a trecut la cele veşnice, în jurul orei 16:00, ora României, informează Radio TRINITAS. Slujba de înmormântare va avea loc mâine, 23 februarie, conform rânduielilor monahale din Sfântul Munte.

Părintele Petroniu Tănase s-a născut în anul 1914, în comuna Fărcaşa din judeţul Neamţ. Călugărit si format duhovniceşte în obştea Mănăstirii Neamţ, era licenţiat în Teologie, dar a urmat şi studii de Matematică şi Filosofie. Dorul de o viaţă spirituală aleasă i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos, unde a ajuns în anul 1978. Apreciat şi iubit deopotrivă în Grecia si România, Părintele Petroniu a fost duhovnic, bibliotecar şi stareţ al aşezământului românesc de la Sfântul Munte.

Părintele Petroniu Tănase se retrăsese, recent, de la conducerea schitului. În locul său a fost ales, pe 6 februarie, părintele ieromonah Atanasie Floroiu.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/parintele_protosinghel_petroniu_tanase_a_trecut_la_domnul_7439.html

foto>

http://ancheteonline.ro/wp-content/uploads/2010/11/prodromu1.jpg

 

IPS Parinte Mitropolit Bartolomeu Anania a trecut la Domnul

IPS Bartolomeu la capataiul PF Teoctist

 

Mediafax/ 31 ianuarie 2011

Mitropolitul Clujului, IPS Bartolomeu, care se afla internat într-o rezervă specială a Secţiei de Terapie Intensivă din cadrul Clinicii de Chirurgie nr. I din Cluj-Napoca, a decedat luni. Decesul a fost anunţat oficial de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului.

„Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor„, se spune într-un comunicat remis agenţiei MEDIAFAX, de către Centrul Eparhial.

Decesul a survenit la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca, precizează sursa citată.

„Înconjurat de medici, prieteni, ucenici şi colaboratori apropiaţi, trupul Înaltpreasfinţitului Bartolomeu a cedat multiplelor afecţiuni care i-au marcat ultima perioadă de viaţă. Trupul celui care a fost timp de 18 ani Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde toţi cei care doresc îi vor putea aduce un ultim omagiu„, se mai arată în comunicat.

Ziua înmormântării, în cripta ierarhilor din altarul Catedralei Mitropolitane, va fi anunţată ulterior.

„În toate aceste zile de doliu, ierarhii, clerul şi credincioşii Bisericii noastre vor înălţa rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi dumnezeiasca fericire a sufletului nobil al Părintelui nostru Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu şi pentru veşnica sa odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de aleşii săi.

„Dumnezeu să îl odihnească în pace şi pe toţi cei îndureraţi să îi aline cu mângâierea Duhului Sfânt!”, arată comunicatul.

sursa>

http://www.mediafax.ro/social/ips-bartolomeu-a-murit-7937171

foto>

http://www.rostonline.org/blog/claudiu/uploaded_images/IPS-Bartolomeu-la-capatiiul-PF-Teoctist-713538.jpg

 

Lacrimile Iordanului în repejuni întoarse

Lacrimile Iordanului în repejuni întoarse

Mărginit de mâna omenească a Botezătorului precum era Iona cuprins în chitul mării, Hristos Se botează în repejunile Iordanului! Acel chit era mormântul pe care şi botezul lui Ioan avea să-l prefigureze întru Hristos, când va primi pentru neamul omenesc, trei ani mai târziu, jertfire de Sine şi moarte pe Cruce şi pogorâre la Iad şi înviere. “Cu Mine împreună de se va pogorâ cineva, şi împreună se va îngropa prin Botez, cu Mine se va desfăta, întru slavă şi întru înviere; Hristos acum vesteşte, pre carele cu credinţă să-L întâmpinăm”[1]. În acest mormânt al omenirii Hristos Se botează ca să-l umple de înviere.

E acea smerenie mormântală, ca o închipuire de-a pururi a morţii, dar şi tainică, pe care Domnul a arătat-o în Botez. E goliciunea dezbrăcării de slavă şi îmbrăcarea în azuriul iertării şi al milostivirii. În acest nobil albastru înveşmântează Domnul iarăşi firea noastră, adăugându-i purpurei împărăteşti a trupului întocmit din sângele şi trupul Fecioarei, diadema şi pecetea împărătească a Duhului: “În haină roşie împărătească, din sângele fecioresc Doamne îmbrăcându-Te cu Trupul, la curgerile apei vii gol, ca să îmbraci a mea goliciune”[2]. Gol vine la Botez Mântuitorul, arătând prin aceasta goliciunea de slavă a chipului fără de asemănare. Cu apa iertării acoperă Domnul goliciunea noastră. Îmbrăcându-Se, El ne îmbracă: “Iată luminarea noastră, scăparea şi mântuirea, de voie vine mai înainte la Iordan gol arătat, Cel ce Se îmbracă cu apele ca şi cu un veşmânt, îmbrăcând goliciunea tuturor, ceea ce se golise prin sfatul împotrivnicului şarpe”[3].

A luat chip de rob, deşertându-Se, ca robul să primească izvoarele vii ale vieţii de la Izvorul Vieţii; El “S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filip. 2, 7). Chipul cel asemenea Tatălui din om nu putea rămâne chip de rob. Străine de auzire sunt cuvintele acestea ca cel ce era dintâi fiu (omul) să rămână pe vecie, din cauza păcătuirii, rob. Cu mâini dumnezeieşti a fost întocmit chipul acestuia la facere, ca prin mâna zidirii să fie apoi botezat Cel ce va repune întru asemănare deplină chipul fiului cu Tatăl: “Cel ce Te-ai împărtăşit cu trupul meu, ca să-mi dai mie Dumnezeirea Ta, că chipul Părintelui Tău neschimbat fiind, încapi sub mâinile zidirii Tale Mântuitorule, fără de păcat om arătându-Te, cu Cel asemenea, curăţind Cuvinte pre cel asemenea”[4].

Sluga Domnului, Ioan, sfeşnic se face, ca să lumineze lumii pe soarele dreptăţii. Apa n-a putut stinge Focul dumnezeierii în Iordan şi nici adâncurile ei nu L-au putut înghiţi, ci L-a vădit lumii ţinându-L pe deasupra ei, arătându-L şi adeverindu-L ca Fiu al Tatălui prea iubit, odată cu Treimea: “Ceea ce ţine apa cea neţinută şi mai presus în văzduh, înţelepciunea lui Dumnezeu, care opreşte adâncurile şi mările înfrânează, vine la Iordan, şi Botez ia din mâinile slugii”[5]. Cu picătura aceasta de apă, precum o lacrimă ce cade, a închipuit Domnul botezul pocăinţei şi al harului ce va să vină, căci roua Duhului rourează, precum pe cei trei tineri în cuptorul cu văpaie din Vavilon, curăţind inimile în taină şi dând pace: “Cela ce eşti plin de ape de taină, ca un Izvor al păcii, Însuţi Doamne la râu ai venit, de la o picătură mică cerând să Te botezi, Cel ce Unul eşti fără de păcat”[6].

Păcatul scălda oarecând, pe timpul lui Noe, faţa lumii şi omenirea se îneca în el, iar Domnul revărsând peste tot ape, în repejuni l-a înecat şi a preschimbat faţa pământului. La Botez însă Hristos a căutat “să împlinească toată dreptatea” (Mt. 3, 15), fiind fără de păcat, astfel Iordanul şi-a întors apele şi în repejuni Iisus a fost botezat: “Înnecat-ai oarecând păcatul pe vremea lui Noe, deschizând jgheaburile cereşti cu cuvântul. Şi cum va suferi Iordanul văzându-Te? Că iată curgerea îşi întoarce, cunoscându-Te pre Tine toată făptura şi eu strig Ţie: Bine eşti cuvântat Cel ce Te-ai arătat, Dumnezeul nostru slavă Ţie!”[7]. Trupul Său n-a fost nălucă, ci fire umană enipostaziată, asumată şi pe deplin curată: “Ca un om după fire, iară nu după nălucire, ai venit în mijlocul tuturor, cerând Botez, Însuţi fiind din fire nevinovat, că ai venit să îngropi vinovăţiile oamenilor, în ape botezându-Te”[8].

Cerul Îi este Lui scaun, iar pământul aşternut picioarelor Sale. Mai mult decât aceasta, întru smerenia Sa, El S-a îngropat în apă, coborând grumajii în taină ca să ridice firea noastră: “Ca să se plinească bunăvoinţa Tatălui, am venit pre pământ, îmbrăcându-Mă în sărăcie. Cerul Îmi este Mie scaun şi pământul aşternut, şi ţie grumajii îmi plec, că la aceasta am venit, botează-mă pre Mine, şi întru Mine se vor curăţi greşalele oamenilor”[9]. Închipuind Iordanul, aşa şi firea noastră să se îmbrace în Hristos, întorcându-se de la păcate: “Când Te-a văzut pre Tine apa Iordanului Doamne, s-a întors, şi firea noastră cea spurcată de multe patimi, la Ceruri s-a întors, închinându-se Ţie”[10]. Din adâncul pământului Iordanul primeşte pe Domnul pentru Botez şi, întorcându-se, parcă vrea să se suie la Ceruri.

Lacrimile Iordanului în repejuni întoarse: Epifania Domnului vădeşte starea umană asumată şi transfigurată.

dan.camen.

____________________

---

[1] Slujba Pavecerniţei, Canonul – peasna a 7-a, în Slujba Înainteprăznuirii Botezului Domnului – Mineiul lunei lui Ianuarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p.73

[2] Slujba Utreniei, Canonul – cântarea 1, glas VI, p. 75

[3] Slujba Vecerniei, stihire la Stihoavnă, glas VIII, pp. 70-71

[4] Slujba Pavecerniţei, Canonul – peasna a 4-a, p. 72

[5] Slujba Pavecerniţei, Canonul – peasna a 5-a, pp. 72-73

[6] Slujba Utreniei, Canonul – cântarea a 6-a, glas VI, p. 81

[7] Stihiră la Laude, glas VI, p. 89

[8] Slujba Pavecerniţei, Canonul – peasna a 9-a, p. 74

[9] Slava de la Laude, glas VI, p. 89

[10] Slujba Utreniei, Canonul – cântarea a 4-a, glas VI, p. 78

____________________

foto>

http://www.touregypt.net/featurestories/cart19.jpg

 

Iosia serbeaza Pastile. Moartea sa

Iosia serbeaza Pastile. Moartea sa

2 Paralipomena 35

1. În vremea aceea a sărbătorit Iosia Paştile Domnului în Ierusalim şi a junghiat mielul Paştilor în ziua a paisprezecea a lunii întâi.

2. A aşezat pe preoţi la locul lor şi i-a obligat să slujească în templul Domnului;

3. Iar leviţilor, care învăţau pe toţi Israeliţii şi care erau sfinţiţi pentru Domnul, le-a zis: „Puneţi chivotul cel sfânt în templul pe care l-a zidit Solomon, fiul lui David, regele lui Israel; nu mai aveţi nevoie să-l mai purtaţi pe umeri, ci slujiţi acum Domnului Dumnezeului vostru şi poporului Său Israel

4. Şi vă rânduiţi după neamurile voastre părinteşti şi după cetele voastre, cum a scris David, regele lui Israel şi cum a scris Solomon, fiul lui;

5. Aşezaţi-vă în locaşul sfânt după cetele voastre între fiii poporului, fraţii voştri, şi după cetele în care sunt împărţiţi leviţii, după neamurile lor.

6. Junghiaţi mielul Paştilor şi vă sfinţiţi şi-l pregătiţi pentru fraţii voştri, ca să facă ei după cuvântul Domnului care s-a dat prin Moise”.

7. După aceea a dat Iosia ca dar fiilor poporului, tuturor care se aflau acolo, tot pentru jertfa Paştilor, din vite mărunte un număr de treizeci de mii de miei şi de ţapi tineri şi trei mii de boi. Acestea erau din averea regelui.

8. Căpeteniile lui au făcut de bună voie un dar poporului, preoţilor şi leviţilor: Hilchia, Zaharia şi Iehiel, căpeteniile templului lui Dumnezeu, au dat preoţilor pentru jertfa Paştilor, două mii şase sute de oi, miei şi ţapi, şi trei sute de boi;

9. Conania, Şemaia şi Natanael fraţii lui, şi Haşabia, Ieiel şi Iozabad, căpeteniile leviţilor, au dăruit leviţilor pentru jertfa Paştilor cinci mii de oi şi cinci sute de boi.

10. Aşa s-a înjghebat slujba: preoţii s-au aşezat la locul lor şi leviţii după cetele lor şi după porunca regelui;

11. Şi au junghiat mielul Paştilor şi au stropit preoţii cu sânge, luându-l din mâinile leviţilor; iar leviţii jupuiau pielea de pe animalele de jertfă.

12. Apoi au rânduit cele gătite pentru arderile de tot, ca să le împartă poporului, cum era acesta împărţit în cete după familii, ca ei să le aducă Domnului, cum este scris în cartea lui Moise. Tot aşa au făcut ei şi cu boii.

13. Şi au fript mielul Paştilor pe foc, după rânduială; şi jertfele cele sfinte le-au fiert în căldări, în oale şi în tigăi şi le-au împărţit fără multă trudă la tot poporul,

14. Iar pentru ei şi pentru preoţi au gătit după aceasta, căci preoţii, fiii lui Aaron, au fost ocupaţi cu aducerea de jertfe şi de grăsimi până noaptea; şi de aceea leviţii au gătit şi pentru ei şi pentru preoţi, fiii lui Aaron.

15. Şi cântăreţii, fiii lui Asaf, au stat la locurile lor, după rânduiala lui David, a lui Asaf, a lui Heman şi a lui Iedutun, văzătorii regelui, asemenea şi portarii au stat la fiecare poartă; şi ei nici nu aveau nevoie să lipsească de la slujba lor, fiindcă leviţii, fraţii lor, găteau pentru ei.

16. Aşa s-a gătit în acea zi toată slujba care a fost pentru Domnul, ca să se sărbătorească Paştile şi să se aducă arderile de tot pe jertfelnicul Domnului, după porunca regelui Iosia.

17. Fiii lui Israel, care se aflau acolo, au prăznuit în vremea aceea Paştile şi sărbătoarea azimelor, timp de şapte zile.

18. Paşti ca acestea însă nu mai fuseseră sărbătorite în Israel din zilele lui Samuel proorocul; nici unul dintre regii lui Israel n-a sărbătorit Paştile aşa cum a sărbătorit Iosia cu preoţii şi leviţii, cu tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo, şi cu locuitorii Ierusalimului.

19. Paştile acestea au fost sărbătorite în anul al optsprezecelea al domniei lui Iosia.

20. După toate acestea, care le-a făcut Iosia în templul lui Dumnezeu, şi cum regele Iosia a ars cu foc pe cei ce grăiesc din pântece, pe magi, capiştile, idolii şi Aşerele ce erau în Ierusalim şi în Iuda, ca să se păzească cuvintele Domnului, scrise în cartea pe care o găsise Hilchia preotul în templul Domnului, n-a fost ca el nici unul dintre regii dinainte de el, ca să se fi întors la Domnul cu toată inima lui şi cu tot sufletul lui şi cu toată tăria lui, după toată legea lui Moise, şi nici după el nu s-a ridicat ca el. Totuşi Domnul nu şi-a potolit de tot iuţimea cea mare a mâniei Lui, iuţime cu care Domnul Se mâniase pe Iuda, pentru toate fărădelegile pe care le săvârşise Manase. Şi a zis Domnul: „Şi pe Iuda îl voi lepăda de la faţa Mea, cum am lepădat casa lui Israel; şi voi lepăda cetatea Ierusalimului, pe care am ales-o, şi templul despre care am zis: Numele Meu va fi acolo”. Şi a venit Neco, regele Egiptului, cu război asupra Carchemişului, pe Eufrat; şi Iosia i-a ieşit înainte.

21. În vremea aceea a trimis Neco soli la el, ca să-i spună: „Ce treabă am eu cu tine, rege al lui Israel? Nu împotriva ta vin eu acum, ci merg acolo unde am război. Şi Dumnezeu mi-a poruncit să grăbesc; să nu te împotriveşti lui Dumnezeu, Care este cu mine, ca să nu te piardă”.

22. Dar Iosia nu s-a dat îndărăt dinaintea lui, ci s-a pregătit să se lupte cu el; şi n-a ascultat de cuvintele lui Neco, care erau din gura lui Dumnezeu, ci a ieşit la luptă în valea Meghido.

23. Atunci arcaşii au tras asupra regelui Iosia; şi a zis regele slugilor sale: „Duceti-mă de aici, pentru că sunt greu rănit”.

24. Şi l-au luat slugile lui din car şi l-au aşezat în alt car care-l avea el şi l-au dus la Ierusalim. Şi a murit şi a fost înmormântat cu părinţii săi. Şi tot Iuda şi Ierusalimul l-au jelit pe Iosia.

25. Asemenea şi Ieremia l-a jelit pe Iosia într-o cântare de jale. De Iosia au vorbit şi toţi cântăreţii şi toate cântăreţele în cântările lor de jelire, care s-au păstrat până azi şi se întrebuinţează în Israel. Ele se găsesc scrise în cartea cântărilor de jelire.

26. Celelalte lucrări ale lui Iosia şi faptele cele bune ale lui, pe care le-a săvârşit după cele scrise în legea Domnului,

27. Cum şi faptele lui, cele dintâi şi cele de pe urmă, se găsesc scrise în cartea regilor lui Israel şi ai lui Iuda.

foto>
http://picasaweb.google.com/lialorena2004/PozeBlog?authkey=Gv1sRgCPi-qu3XsaymtQE#5268256655020958626