RSS

Arhive pe etichete: farisei

„Înviere şi apostazie” – Pastorala la Sfintele Paşti (2012) a PS Sebastian

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

.

ÎNVIERE ŞI APOSTAZIE

Scrisoare pastorală la Sfintele Paşti – 2012

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

_______________________________

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2012/04/09/inviere-si-apostazie-%E2%80%93-scrisoare-pastorala-la-invierea-domnului/

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?

farisei, Pharisees 1308-11 by Duccio Di Buoninsegna.

Întrebarea aceasta a adresat-o Mântuitorul cărturarilor şi fariseilor imediat după ce L-au întrebat în mod iscoditor “care poruncă este cea mai mare în Lege” (Mt. 22, 34-46). Ei I-au răspuns scurt şi simplu că Hristos este Fiul “lui David”. Atunci Mântuitorul le-a citat primul verset din Psalmul 109: “Zis-a Domnul Domnului Meu: <Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale>, subliniindu-le faptul că David a scris aceste cuvinte “în duh” şi cum, deci, l-a putut numi acesta pe Hristos “Domn” din moment ce-I era strămoş după trup? Scriptura menţionează faptul că fariseii şi cărturarii nu I-au mai putut răspunde şi că “n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe ceva”. Dar nici Mântuitorul nu le-a mai oferit răspunsul, fiindcă deşi aceia îl căutau, Îl aveau deja în faţa ochilor lor…

La tâlcuirea[1] Psalmului la care Hristos face referire în pericopa evanghelică, Teodoret spune că “fariseii mărturiseau pe Domnul a fi Fiu al lui David, iar că era şi Domn al lui David (după Dumnezeire adică) aceasta n-o ştiau [drept pentru care credeau că El va fi un fel de erou naţional sau un eliberator pământesc care să-i scoată din robia romană]”.

Prin zicerea Domn şi Domn se arată însăşi cinstirea cea întocmai (asemenea şi obştească) pe care o are Tatăl cu Fiul, fiindcă, zice Teodoret, “obştimea numelui arată însuşirea fiinţei: că Domnul [şi Fiul] nu zice Domnului şi Tatăl Fiului Său <Domnul zidirilor>, nici <Domnul făpturii>”, deoarece nu este creatură Fiul, sau mai prejos decât Tatăl, ci “numele denotă deofiinţimea şi egalitatea în Dumnezeire a Treimii”. Acelaşi lucru îl arată şi Eftimie Zigabenul, tâlcuind şederea Fiului (pe scaun împărătesc) de-a dreapta Tatălui astfel: “Dumnezeu şi Tatăl este fără de trup şi nescris-împrejur [necircumscris], şi nu are dreaptă sau stângă, că acestea sunt proprii trupului”, iar acest lucru adevereşte negreşit “apropierea şi potrivirea cinstei [vredniciei]”. De asemenea, Sf. Vasile cel Mare ne îndeamnă “să nu facem pe Fiul mai mare decât Tatăl, din pricina şederii de-a dreapta Lui”, ci să ne îndreptăm privirea la împreuna-cinstire şi asemănarea prin împărtăşirea şederii, pentru că, aşa cum arată şi Sever “la fiinţa netrupească nu e cu putinţă a înţelege dreapta ori stânga”. Iar Scaunul, după Eusebie, însemnează vrednicia Lui cea împărătească, iar şederea însemnează adeverirea, întărirea şi neclătinarea stăruirii în Împărăţie”. Teodoret, uimit de aceste cuvinte ale Psalmistului, exclamă biruit: “Mare lucru cu adevărat este a se pune să şadă firea omenească de-a dreapta, şi nu numai mai presus de alte firi, ci mai presus de toată zidirea”. Deci, conchide el, Fiul ca om aude <şezi de-a dreapta Mea>, căci ca şi Dumnezeu are veşnic stăpânirea”.

Mai încolo, prin vrăjmaşi Teodoret şi Atanasie cel Mare înţeleg pe Iudei, Elini, pe eretici şi pe demoni. Iar zicerea până “nu e pusă întotdeauna pentru timpul viitor, ci de multe ori însemnează <până la oarecari vremi>, iar partea cea rămasă a timpului nu se tăgăduieşte, ci şi pe aceea împreună o cuprinde”. Teodoret, de asemenea, completează cele spuse, zicând că aceasta “nu e însemnătoare de timp, ci e o însuşire [idiom[2]] al dumnezeieştii Scripturi […] fiindcă nu se poate alătura fiinţarea [existenţa] lui Dumnezeu cu bătrâneţea oamenilor, că, şi îmbătrânind ei şi sfârşindu-se, Făcătorul tuturor rămâne”.

Eftimie Zigabenul spune că prin aşternut al picioarelor Psalmistul vrea să zică supuşi, adică “până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supuşi sub picioarele Tale”, fiindcă toţi se vor supune Fiului când va veni să judece lumea, “unii de voie, alţii de silă”.

Marele Hrisostom spune să nu ne tulburăm când auzim la Proorocul David că Tatăl pune pe vrăjmaşi sub picioarele Fiului Său, “de ca şi cum neputând Fiul s-au zis acestea”, fiindcă şi Pavel spune că Fiul îi pune sub picioarele Sale – „Că se cuvine, zice, a împărăţi El până ce va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” – 1 Cor., 15, 25, arătând prin aceasta mai degrabă că obştească este lucrarea şi puterea Amândorura.

Iată, deci, cum le-a răspuns Hristos cărturarilor, printr-un singur citat închizându-le pentru totdeauna gura, fiindcă aceasta a fost ultima lor ispitire de dinainte de Patima Sa, şi cum le-a adeverit prin Sine cele proorocite în Scriptură despre Mesia.

dan.camen.

____________________


[1] Vezi pentru întreaga tâlcuire Cuviosul Eftimie Zigabenul şi Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. al II-lea, transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de Ştefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă – Egumeniţa, pp. 459 – 468

[2] Idiom – termen general care denumeşte o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic.

____________________

foto>

http://www.1st-art-gallery.com/Duccio-Di-Buoninsegna/Christ-Accused-By-The-Pharisees-%28detail%29-1308-11.html

 

Etichete: , , , , , , , ,

Care este cea mai mare poruncă din Lege?

DUMINICA A CINCISPREZECEA DUPĂ RUSALII [1]

Matei 22, 35-46

Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Dom­nul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cu­prind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David, Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răs­pundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cine îşi bate joc de Dumnezeu, de sine îşi bate joc, iar Dumnezeu şi mai mult Se slăveşte. Cine caută să umilească pe cel drept, până la sfârşit pe sine se umileşte, iar dreptul şi mai mult se înalţă. Cine aşează o piatră în calea dreptului se împiedică el însuşi de ea — iar dreptul mai sus urcă şi încă şi mai departe vede. Cine suflă în focul dreptului ca să-l stingă, mai mult îl înteţeşte, iar de stins se stinge al lui.

Pe marea învolburată a acestei vieţi Dumnezeu este stânca de scăpare a drepţilor, de care nelegiuiţii îşi zdrobesc corăbiile lor. Pe marea furtunoasă a vieţii omul cel drept e piatră de poticnire pen­tru păcătos. Păcătosul o dă la o parte din drumul său şi cade în groapa rămasă în urmă. Cine aruncă praf în vânt orbeşte; cine în­grămădeşte pietre într-un lac se îneacă.

Parcă anume l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept slab şi neajutorat în lumea aceasta, ca să dezvăluie şi mai mult tăria Lui şi să aşeze piatră de poticnire în calea puternicilor pământului. De aceea firul celui drept este mai tare decât lanţul celui fără de lege. Tiranul caută să rupă firul celui drept, dar se încurcă în el şi piere.

Satana a vrut să-l piardă pe dreptul Iov, şi l-a ridicat în slavă. Tocmai când părea mai slab, Iov era învingător. Satana a căutat să piardă şi pe Irod, iar Irod nu i s-a împotrivit. Tocmai când părea mai atotputernic, Irod a pierit. Tot lucrul lui Dumnezeu în lumea aceasta pare slab, când de fapt e mai tare ca stelele şi ca oceanul ce tună cu apele sale.

Luaţi aminte şi învăţaţi din cele ce Dumnezeu le-a aşezat faţă în faţă drept potrivnice spre a noastră învăţătură: Moise şi Faraon, David şi Goliat, Iov şi Satana, Ierusalimul si Babilonul, cei trei tineri şi regele Nabucodonosor, Daniel şi Darius, apostolii şi Roma. Dacă înţelegem ce ne dă Dumnezeu a înţelege din pildele acestea, vom striga şi noi de bucurie împreună cu minunatul David: Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 19, 8). Vom înţelege cu cugetul şi ne vom însuşi cu inima cuvântul Apostolului Pavel: Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1,27).

Mai bine decât orice pe lume se vede în Domnul nostru Iisus Hristos care este locul binelui pe pământ: pare slab, şi e de nebiru­it. Cel preacunoscut apare necunoscut; cel drept e osândit ca ne­drept; cel atotputernic e ucis ca un neputincios. Dar ce este până la urmă ? Biruinţă şi slavă. Biruinţă Lui şi slavă Lui, înfrângere şi ru­şine celor care nu L-au primit şi nu L-au mărturisit, celor care L-au chinuit. Iar sfârşitul sfârşitului încă nu a venit; când are să vină, abia atunci se vor cunoaşte întreaga mărire a biruinţei Sale şi întrea­ga strălucire a slavei Sale; şi numai atunci se vor cunoaşte şi groză­via căderii, şi ruşinea prigonitorilor şi chinuitorilor Săi.

Oridecâte ori vrăjmaşii binelui, vrăjmaşii lui Dumnezeu, fac la­ţuri ca să-l prindă pe Hristos, se prind singuri în ele; oridecâte ori Îi pregătesc Lui umilinţe, pe sine se ruşinează, şi oridecâte ori cau­tă să-i închidă Lui gura, amuţesc ei. Orice au făcut ca să-L batjoco­rească i s-a întors Lui spre slavă şi lor spre ruşine. Cum a fost ieri, aşa e şi astăzi. Oricine se împotriveşte astăzi lui Hristos se va pră­buşi şi se va nimici, iar puterea şi slava lui Hristos mai tare vor străluci. Aşa este astăzi, aşa va fi mâine şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor. Evanghelia de astăzi înfăţişează cât se poate de limpede ce se întâmplă cu cei ce ispitesc pe Dumnezeu.

Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? Aceasta a fost cea din urmă ispitire din şirul celor prin care iudeii au căutat pricină să-L osândeas­că pe Hristos la moarte. Ce încătuşaţi de rău sunt oamenii! Pe când Dumnezeu caută, fie şi la cel mai mare păcătos, măcar o sin­gură faptă bună ca să-l poată mântui, oamenii caută măcar un sin­gur păcat la cel mai desăvârşit dintre oameni, ca să-l ucidă!

Mai întâi, arhiereii şi bătrânii poporului L-au ispitit pe Hristos cu întrebarea: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceas­ta? (Matei 21, 23); Hristos le-a răspuns cu o întrebare despre Ioan Botezătorul — dacă botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oa­meni. Cu această întrebare Domnul i-a încuiat pe ispititorii Săi, pentru că ei cugetau: Dacă vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiind­că toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc (vv. 25, 26). Ispitirea aşadar a fost spre slava lui Hristos şi spre ruşinarea ispititorilor, pentru că s-a arătat ce frică le e păcătoşilor să spună adevărul. Li s-a dat totodată învăţătură despre Ioan, anume că acesta a fost trimis de Dumne­zeu şi, mai mult de-atât: că Hristos este cerescul Cârmuitor. Preoţii şi cărturarii, vrăjmaşi întreolaltă, s-au unit în ispitire împotriva lui Hristos.

După aceea, fariseii şi irodienii l-au ispitit pe Hristos cu o între­bare despre plata birului către Cezar: Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? (Matei 22, 17). Dom­nul S-a uitat la banul cu efigia Cezarului şi a spus: Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (v. 21). Şi ispitirea aceasta, aşadar, s-a făcut spre slava lui Hristos şi a ispititorilor ruşine. Cu cuvântul acesta Domnul a aşezat încă o piatră la zidirea învăţăturii Sale, lăsându-ne nouă o predanie de temelie, şi totodată i-a făcut de ruşine pe ispititori, dându-le pe faţa şiretlicurile. În ispitirea aceasta, duşmani vechi cum îşi erau unii altora fariseii şi irodienii, şi-au dat şi ei mâna: cei dintâi pentru că voiau să pară patrioţi şi prieteni ai poporului, ceilalţi pentru că ţi­neau de romani, cârmuitorii Palestinei.

Apoi s-au apropiat de Hristos saducheii, cu o ispitire aparte. Dacă şapte fraţi, murind unul după altul au avut, după Legea lui Moise, pe rând aceeaşi femeie drept soţie, a cui va fi aceasta la în­viere? La această neghiobie pe care saducheii o socoteau o între­bare iscusită, numai bună să-L prindă pe Hristos, Domnul a răs­puns: Vă rătăciţi neştiind Scripturile… Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22, 29-30). Deoarece saducheii erau o sectă care, din multa învăţătură lumească, ajunsese să nu mai creadă nici în Scripturi nici în viaţa de apoi, Domnul cel bun a folosit acest prilej ca să îndreptăţească credinţa în viaţa viitoare şi în înviere, spunând: Iar despre învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacov?” Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor (vv. 31-32). Astfel şi ispitirea de către aceştia a fost în paguba lor, vădindu-li-se prostia şi ignoranţa, şi s-a făcut în folosul Domnului care, răspunzându-le lor, ne dă nouă răspunsuri la întrebări la care nimeni altcineva nu ne-ar fi putut răspunde.

În cele din urmă, când saducheii, care se socoteau pe sine şi pe care şi lumea îi socotea drept grozav de înţelepţi, s-au văzut astfel înfrânţi, le-a venit un ajutor neaşteptat chiar de la cei mai mari duşmani ai lor, fariseii, cu care aliindu-se, au dat împreună un nou atac. Unul, în numele tuturor, L-a întrebat pe Hristos: Care poruncă este mai mare în Lege? Prin întrebări din acestea slugile întunericu­lui urmăreau să-L înfunde pe Hristos, găsindu-I pricină de a fi judecat. Ei călcaseră în picioare toate marile porunci ale lui Dumne­zeu şi nu le mai rămăseseră decât două coji goale: tăierea împrejur şi ţinerea sâmbetei. Erau şi acestea porunci ale lui Dumnezeu, dar nu cele mai mari şi, la vremea când le fuseseră date, nu erau sterpe şi lipsite de noimă cum ajunseseră acum să fie în mâna lor. Sadu­cheii credeau că Hristos are să dea, într-un fel sau altul, precădere unora din acestea trei: circumciderea, sâmbăta sau oarecare altă poruncă scoasă acum de la El. Dacă zice că cea mai mare poruncă este tăierea împrejur”, chibzuiau ei, „atunci putem să-L învinovă­ţim că nesocoteşte sâmbăta; dacă zice că sâmbăta este mai mare, Îl învinovăţim că nesocoteşte tăierea împrejur; iar dacă zice de vreo poruncă nouă, Îl învinovăţim că nesocoteşte Legea Veche„. Nu se aşteptau ei, uşurei la minte cum erau, ca Hristos să dea glas tocmai lucrului ce la ei era lipsă; sau ca prin vechi să proclame noul.

El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceste porunci se află amândouă în Vechiul Testament, deşi nu laolaltă, ci în două cărţi deosebite ale lui Moise (Deuteronom 6, 5; Levitic 19,18). Nu sunt între cele Zece Porunci, temelia întregii Legi date de Dumnezeu prin Moise, ci sunt pomenite ca în trecere; dar nu întâmplător sunt aşezate între poruncile mai mici, ci din dumnezeiască iconomie, pentru că oamenii nu erau atunci în stare să le primească. Trebuie, nu-i aşa, să faci întâi şcoala primară ca să treci într-una mai înaltă. Decalogul lui Moise este şcoala primară de lucrare şi de pregătire pentru şcoala cea înaltă a dragostei.

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Cea de a doua depinde de ea, îşi are obârşia în ea. Poate să fie dragoste la poruncă? Nu. Dar trebuie, din păcate, să fie porunci pentru dragoste, fiindcă inima întunecată a omului a uitat dragostea firească a omului faţă de Iubitorul de om. Nici mama nu-i aduce aminte copilului că trebuie s-o iubească, până ce copilul într-atât uită de cuvenita dragoste încât îşi mâhneşte şi îşi nesocoteşte mama, luând-o pe panta alunecoasă a iubirii de cele lumeşti. Atunci abia dragostea faţă de mamă ajunge să fie o poruncă — şi nu atât în folosul mamei, cât a lui însuşi. Îngerilor nu le dă Dunmezeu porunca de iubire, pentru că îngerii sunt aproape de Dumnezeu şi Îl iubesc în chip firesc. Este o mare ruşine pentru neamul omenesc că are nevoie de o asemenea poruncă, pentru că o poruncă despre dragoste este mai mult o mustrare decât o poruncă. Oricine îşi dă cât de cât seama ce face Dumnezeu pentru el şi ce-I datorează el lui Dumnezeu, trebuie cu adevărat să se simtă adânc ruşinat că omul cel tare de cerbice s-a făcut pricină unei ase­menea porunci. Cu mult mai firesc e pentru om să-L iubească pe Dumnezeu decât e pentru copil să-şi iubească mama, şi de aceea dragostea omului pentru Dumnezeu ar trebui să fie, fără nici o po­runcă, mai vădită decât cea pe care o are copilul pentru mamă. De ce-şi iubeşte copilul mama? Pentru că simte dragostea ei. Dar de ce nu simte omul dragostea lui Dumnezeu pentru el? Fiindcă ini­ma i s-a împietrit şi duhul i s-a întunecat de păcat. Hristos a venit în lume şi pentru a pregăti inimile oamenilor pentru dragostea cea înaltă a lui Dumnezeu, pentru a le deschide ochii duhovniceşti cei orbiţi.

[Tihon din Zadonsk spune: „Dumnezeu este Binele cel mai mare, de unde vine tot binele şi toată binecuvântarea. A vieţui cu Dumnezeu este bucurie în nefericire, bogăţie în sărăcie şi îndestulare în lipsă. Iubeşte-L aşadar mai mult decât orice, mai mult decât pe mama şi pe tata, mai mult decât pe soţie şi pe copil, şi mai mult decât pe tine însuţi” (Opere, Volumul I)].

Hristos, arătarea cea mare a neschimbătoarei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, a venit ca să aprindă iarăşi în inimile copiilor lui Dumnezeu focul cel stins al dragostei, să facă din nou să le fie firească iubirea, precum firească le fusese odinioară oamenilor, ca şi îngerilor. Dacă mama nu şi-ar iubi copilul, ar putea copilul să-şi iubească mama? Dacă Dumnezeu nu l-ar iubi pe om, ar putea omul să-L iubească pe Dumnezeu? Dar Dumnezeu îl iubeşte pe om, l-a iubit dintru început, l-a iubit încă mai dinainte de început: e firesc aşadar pentru om să-L iubească şi el pe Dumnezeu.

În dumnezeiasca-I rugăciune mai înainte de Patima Sa, Iisus S-a rugat Tatălui Ceresc: …să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine (Ioan 17, 23). Ce înalte, ce mân­gâietoare cuvinte! Dumnezeu ne iubeşte cu dragoste părintească pe noi păcătoşii şi necuraţii, ne iubeşte cu o dragoste ca cea pe care o are pentru Fiul Său Cel Unul-Născut. Celor ce sunt în stare să înţeleagă şi să simtă adâncimea şi nestinsa înflăcărare a acestei dum­nezeieşti iubiri nu le trebuie poruncă. Dimpotrivă, unii ca aceştia s-ar simţi ruşinaţi să li se poruncească a iubi pe Dumnezeu.

Apostolul Ioan, cel care şi-a odihnit creştetul la pieptul Domnu­lui şi Dumnezeului său, având deplina simţire a adâncimii şi dulceţii iubirii dumnezeieşti, scrie: în aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi (I Ioan 4, 10), şi: Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi (4, 19). Ve­deţi ce zice! Nu sunt cuvintele meşteşugite ale vreunui învăţat is­cusit, ci murmurul şi tremurul unei inimi care a sorbit dragostea de la Însuşi Izvorul ei şi care, cu încântarea bucuriei, arată cu vor­bele cele mai simple iubirea lui Dumnezeu de negrăit.

Auziţi acum ce zice despre dragoste un alt apostol, unul care mai întâi a prigonit şi a urât pe Domnul: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos ? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Şi adaugă: Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cete de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragos­tea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35; 38-9). De când e lumea nu cred că cineva şi-a înfăţişat vreodată, mai cu putere, iubirea. Aceasta nu e iubire de poruncă, ci iubire care izvorăşte în chip firesc din iubire. Poruncile sunt pentru cei care s-au făcut vrednici de pedeapsă prin lipsa lor de simţire, prin călcarea în picioare a iubirii şi prin nerecunoştinţa faţă de Dumne­zeu strigătoare la cer. Nici Hristos, nici apostolii, nici cetele celor care iubesc pe Dumnezeu în cer şi pe pământ, nu au dat mai desă­vârşit grai poruncii iubirii lui Dumnezeu, nici îndemn mai tare în­tru împlinirea acestei porunci, decât simpla mărturisire că El ne-a iubit cel dintâi. Cărţi întregi s-ar putea scrie — şi s-au scris — cu do­vezi ale iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi cu temeiuri de a-L iubi şi noi pe Dumnezeu. Toată zidirea văzută şi nevăzută e o dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi; firea toată cu aşezarea ei, soarele şi stelele, anotimpurile, viaţa omului sub ochiul veghetor al Proni­ei, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, înălţarea nevăzută dar tare a drepţilor, şi câte altele care nici nu pot fi numă­rate, sunt toate dovezi de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Dar de ce să le mai înşirăm aici pe toate, când destul este a spune că Dumnezeu ne iubeşte, că El ne-a iubit cel dintâi? Venirea Fiului lui Dumnezeu între oameni, lucrarea şi pătimirea Lui întrec în mă­reţie şi strălucire toate celelalte dovezi ale dragostei lui Dumnezeu. Buzele Sale ne-au spus că Dumnezeu Tatăl ne iubeşte pe noi aşa precum Îl iubeşte pe El. Învăţătura Lui dezvăluie lucrul acesta, cu­vintele Lui îl adeveresc, pătimirea Lui îl pecetluieşte. De aceea po­runcile privitoare la dragoste trebuie să ajungă în inimile noastre dragoste firească, la fel cu cea pe care o are copilul pentru mama lui; la fel, dar mult mai tare.

De ce ne porunceşte Domnul să iubim pe Dumnezeu: cu toată in­ima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău? Mai întâi, pentru ca porunca aceasta să se întipărească adânc în noi. Apoi, ca să arate că dragostea de Dumnezeu exclude orice altă dragoste, orice împărţire a dragostei, orice slujire la doi stăpâni.

Şi mai este încă un temei, unul tainic. Dumnezeu este Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Omul este şi el treime: inimă, suflet şi minte. Tatăl iubeşte pe om, Fiul iubeşte pe om, Duhul iubeşte pe om. Porunca este aşadar ca omul întreg să iubească pe Dumnezeu întreg. Când omul iubeşte cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, atunci omul în întregime iubeşte. Iubind omul pe Tatăl, iubind la fel pe Fiul şi la fel pe Duhul Sfânt, iubeşte pe Dumnezeu în întregime. Când o parte din om iubeşte o parte din Dumnezeu, iubirea e ciuntită, iubirea nu-i iubire, pentru că un om împărţit nu-i om, şi un Dumnezeu împărţit nu-i Dumnezeu. De-ar zice cineva că iubeşte numai pe Tatăl, iar pe Fiul nu şi pe Duhul nu, aceea nu este iubire de Dumnezeu. Dacă zice cineva că iubeşte pe Fiul, dar că nu cunoaşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, acela nu iubeş­te pe Dumnezeu, pentru că nu-L cunoaşte întreg. În acelaşi chip omul care ar zice că iubeşte pe Dumnezeu numai cu inima, sau nu­mai cu sufletul sau numai cu cugetul, nici acela nu-L iubeşte pe Dumnezeu, pentru că nu-şi cunoaşte nici măcar sinele său. Iubirea, adevărata iubire — iar nu ceea ce numeşte lumea iubire — e numai de la întreg la întreg.

Vedeţi cum, numai prin cuprinsul lor cel adânc, poruncile aces­tea doboară toate ereziile împotriva firii treimice în unitate a dumnezeirii? Şi cum, prin ele, toate măruntele psihologii de mâna a doua a unor savanţi din ziua de astăzi, care împart pe omul cel dinlăuntru şi-l fac de nimic, sunt spulberate?

Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu spune: egală cu aceasta, ci: la fel cu aceasta. Aceasta a doua poruncă are în vedere nu dragostea pentru Dumnezeu, ci pentru făpturi. Copilul care îşi iubeşte mama iubeşte tot ce face ea; iubeşte şi pe fraţii şi pe surorile sale. Iubirea pentru mamă îi întăreşte si iubirea pentru ceilalţi. Cine îşi iubeşte părinţii îşi va iubi de bună seama şi fraţii, pe când cei care nu-şi iubeşte părinţii cu greu îl va iubi pe fratele său. Tot aşa, cel care iubeşte pe Dumnezeu îi va iubi şi pe ceilalţi oameni ca pe unii ce îi sunt fraţi. Iar cel care nu iubeşte pe Dumnezeu se amăgeşte doar că ar fi iubind oamenii. Un astfel de om nu poate decât cel mult să aibă o oarecare simpatie pentru oameni, dar şi aceasta pornită tot din egoism.

Deşi întâlnim această poruncă şi în Vechiul Testament, pe buze­le lui Hristos ea e cu totul nouă. Mântuitorul spune în altă parte: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iu­bit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 13, 34). „Nouă” este, mai întâi, pentru că a fost prima oară rostită de către Cel care a arătat cea mai mare dragoste de oameni; apoi, pentru că înţelesul „aproapelui” este întins dincolo de hotarele poporului iudeu, la toate neamurile. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, spune Domnul, căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? (Matei 5, 44/46). Nu dă Dumnezeu strălucire soarelui şi deasupra vrăjmaşilor voştri? Nu le dă ploaie şi celor ce nu vă iubesc pe voi? Trebuie să-i iubiţi pe oameni pentru dragostea lui Dumnezeu, căci a Lui este a deosebi între drepţi şi nedrepţi.

Semenii noştri sunt tărâmul văzut în care ne arătăm dragostea pentru Dumnezeu Cel nevăzut. Cum se va cunoaşte dragostea noastră de Dumnezeu, dacă nu prin oamenii împreună-vieţuitori cu noi pe pământ? Pe Dumnezeu Îl mişcă dragostea pe care o ară­tăm aproapelui nostru, tot aşa precum pe mamă o mişcă dragostea arătată de un străin copilului ei. Atât de mult trebuie să ne arătăm dragostea de Dumnezeu prin dragostea faţă de cei din jur, încât Apostolul Iubirii îl numeşte mincinos pe cel care zice că iubeşte pe Dumnezeu dar urăşte pe fratele său: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! (I Ioan 4, 20).

Semenii noştri sunt şcoala unde ne facem ucenicia întru dragos­tea cea desăvârşită — dragostea de Dumnezeu. Fiecare faptă iubi­toare săvârşită pentru altul hrăneşte dragostea noastră pentru Dumnezeu, iar temeiul iubirii pentru aproapele e arătat limpede prin faptă şi cuvânt de Însuşi Mântuitorul şi sfinţii Săi apostoli, precum şi de cetele plăcuţilor lui Dumnezeu, de-Dumnezeu-purtătorii părinţi ai noştri şi mucenici. Cele mai mari lucrări ale dragos­tei sunt faptele milosteniei, iertarea jignirilor, rugăciunea pentru alţii, sprijinirea celor slabi, domolirea celor mândri, mustrarea ne­drepţilor, învăţarea neştiutorilor, acoperirea slăbiciunilor altora, lauda altora, apărarea nedreptăţiţilor, jertfa de sine. Mai mare dra­goste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prie­tenii săi (Ioan 15,13). Fără dragoste însă, orice jertfă e de prisos (I Corinteni 13,3). Iar cel care iubeşte are totul, si a împlinit Legea.

În sfârşit, să amintim aici adânca înţelegere a Apostolului Pavel asupra Bisericii lui Hristos, din care urmează în chip firesc şi înţe­legerea iubirii de aproapele. Noi credincioşii, toţi, suntem mădulare lui Hristos, părţi vii din trupul lui Hristos (Efeseni, 4 şi 5; I Corinteni 6, 15). Toţi creştem împreună înlăuntrul unui mare organism viu întru un trup ceresc al cărui cap este Hristos. Aşa fiind, trebuie să ne ajutăm cu dragoste unul pe altul să creştem şi să sporim. Când o parte din trup merge bine, este spre binele trupului întreg; dacă o parte din trup boleşte, tot trupul suferă. Dragostea pentru aproapele nostru îi face bine şi lui, şi nouă. Dragostea este sănătate; ura este boală. Dragostea este mântuire, ura este pierzanie.

Astfel cele două porunci ale iubirii sunt cele mai mari în Legea lui Dumnezeu, şi mai mari decât acestea nu au fost şi nu vor fi pe pământ. Este legea împărătească (Iacov 2, 8) prin care se înalţă cerul şi se mântuie pământul. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Din dragoste a dat Dumnezeu Legea lui Moise, cu dra­goste i-a insuflat pe proorocii Săi. S-ar putea spune că primele pa­tru porunci sunt pentru dragostea de Dumnezeu, iar celelalte şase pentru iubirea aproapelui, cu toate că cele zece porunci vechi sunt doar o umbră a Legii lui Hristos. S-ar mai putea spune de asemenea că orice bine ar fi omul în stare să săvârşească, vine doar din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În sfârşit, să mai spunem că toate păcatele lumii nu sunt altceva decât păcate împotriva dragostei, ori de Dumnezeu ori de aproapele. Iar dacă mergem mai departe cu cugetarea asupra întinderii şi adâncimii acestor două dumnezeieşti porunci, putem spune că de ele depind şi cerul şi pă mântul: şi zidirea trupească şi cea îngerească.

Vedeţi la ce-a dus uneltirea vrăjmaşilor lui Hristos! Ce scântei au scăpărat din stâncă la acele înveninate lovituri! Unelteau să-L piardă pe Hristos şi L-au înălţat până la scaunul veşnicului Legiui­tor! În schimb, iată-i pe ei una cu pământul. Această ultimă ispiti­re I-a adus lui Hristos nesfârşită slavă, iar nouă un ajutor nepreţuit prin dezvăluirea poruncilor dragostei.

După asemenea răspuns, vrăjmaşii lui Hristos au amuţit: nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.

Dar mai e ceva: după Evanghelia Sfântului Marcu, cărturarul care L-a întrebat pe Hristos nu era departe de a I se face ucenic. Mântuitorul i-a spus: Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 12, 34), deoarece, auzind uimitorul răspuns al Domnului, acela a strigat: Învăţătorule, adevărat ai zis…, mai adăugând a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele. Cel ce se credea învingător s-a aflat învins, iar cei ce-au vrut să-L ruşineze au rămas de ruşine ei înşişi. Şi nu mai cutezau să-L întrebe nimic.

Atunci i-a întrebat Hristos pe ei, spunând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Dom­nului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aş­ternut picioarelor Tale”. Deci dacă David îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Prin întrebarea aceasta Domnul urmărea, mai întâi, să arate limpede că El este Hristos; apoi, să arate că se amăgesc sin­guri cei ce aşteaptă pe Mesia ca pe un rege pământesc din casa lui David care să-i alunge pe romani şi să facă din Israel o împărăţie lu­mească puternică; în al treilea rând, să vădească pe ispititorii aceia drept vrăjmaşi ai Săi şi, în al patrulea rând, să arate că duşmanii lui Hristos cel aşteptat, care şi venise, vor fi înfrânţi şi pedepsiţi. Ei au răspuns: Al lui David. Atât pricepeau ei! Iisus era într-adevăr din casa lui David, aşadar, după legea lor, fiu al lui David.

David însă nu a proorocit despre Mesia numai că este fiu al său după stirpe, căci altfel nu L-ar fi numit Domn. Unde s-a mai pome­nit vreun strămoş care să-l numească pe coborâtorul dintr-însul „Domn” al său? David însă a văzut şi a cunoscut în duh îndoita fire a lui Hristos — omenească şi dumnezeiască — şi L-a numit Domn al său iarăşi în duh. David a pătruns de departe în duh pro­orocesc taina întrupării Fiului lui Dumnezeu la care fariseii şi saducheii care-L vedeau pe Hristos faţă către faţă au rămas orbi. Hristos era să Se nască în Casa lui David şi să ia trup din preacura­ta Fecioară Măria care era coborâtoare din David, iar după firea cea dumnezeiască era să vină ca Fiul lui Dumnezeu Cel Veşnic. Şi aşa a şi venit. Domnul aduce cuvintele lui David nu ca să le îndrepteze, ci ca să le adeverească. Tot ceea ce a înainte-văzut David a fost adevărat. Totul a fost precum s-a scris. Făgăduit de Dumne­zeu şi aşteptat de oameni, Mântuitorul a venit pe pământ şi ca fiu al lui David şi ca Fiul lui Dumnezeu. După Înviere şi Înălţare El cu adevărat a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte (Evrei 1, 3), şi cu adevărat toţi vrăjmaşii Lui s-au prăbuşit sub picioarele Sale. Şi nu numai atât, ci a domnit întru putere mai presus decât toată începătoria şi stăpănia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor (Efeseni 1, 21).

Ceea ce acum este taină dezvăluită, era atunci dezvăluire tainică. De aceea Domnul n-a vorbit ca despre Sine, ci doar a pomenit proorocia lui David, care trebuie să le fi fost cunoscută iudeilor. Le era desigur cunoscută litera profeţiei, pe când înţelesul ei le rămă­sese închis. Domnul nu le-a spus nimic din partea Sa, ci doar i-a în­trebat cum înţeleg ei Legea despre care Îl iscodiseră, zicând: Care poruncă este mai mare în Lege? El le-a vorbit limpede şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt. S-a vădit că El cunoaşte Legea iar ei, care se socoteau a fi atotcunoscători pe tărâmul acesta, nu. Mântuitorul cunoştea nu numai litera, ci şi duhul Legii, viaţa ei. Ei cunoşteau numai litera, fără duh, fără viaţă, ceea ce e tot una cu a spune că nu cunoşteau nimic. Ce ştiau le-a fost lor spre ruină, iar poporului ce-i asculta — pierzare.

Şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. Intrase frica în ei şi nu le mai ardea de dispute în care învingătorul era întotdeauna El. Nu puteau să-L prindă în cuvânt, ca să-L osândească. Vor lăsa aşadar vorbele şi vor apuca banul, ca să-l cumpere pe Iuda şi mărturii mincinoase. Ce n-au izbutit cu cuvantul vor izbuti cu banii. Dar acest succes trecător îi va costa scump, pentru că, la fel cum păţiseră ori de câte ori Îl ispitiseră în cuvânt, şi această ultimă stratagemă se va întoarce împotriva lor. Ea îi va aduce lui Hristos biruinţa cea mare, iar lor prăbuşire şi veşnică ruină. De abia trei zile aveau să treacă de când plătiseră oaste şi slugi ca să-L prindă şi să mărturisească strâmb împotriva Lui, şi vor trebui să cheltuiască din nou cu străjile de la mormânt ca să cumpere tăcere asupra învierii.

De o mie de ori mai bine este să nu te naşti decât, născându-te să te ridici împotriva lui Dumnezeu. Cine caută să batjocorească pe Dumnezeu va ajunge el însuşi de batjocură, iar Dumnezeu se va slăvi şi mai mult. Şi minunat este lucrul acesta în ochii noştri. Slavă si laudă fie Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în ve­cii vecilor. Amin.


__________________

[1] Predică extrasă din volumul Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, ed. a II-a, trad. din limba sârbă de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, pp. 460 -471

__________________

foto>

http://vestitorul.blogspot.com/2009/05/sfantul-nicolae-velimirovici-inaltarea.html

http://www.agdei.com/gallery.html

 

Etichete: , , , , , , , , ,