[O Pastorala perfect dogmatica. Sublinierile si boldirile imi apartin. – dan.camen.]
PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
Zalău, 2010
† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!
Iubiţi credincioşi,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu sărbătorim din nou măreţul praznic al Crăciunului sau naşterea Pruncului Iisus din pântecele preacurat al Maicii Sale. Când vorbim despre zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul în pântecele Sfintei Fecioare Maria şi despre naşterea Sa din Maica Sfântă noi spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Acest termen însă nu acoperă în întregime sensul coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume, pentru că El nu şi-a asumat numai trup omenesc, ci şi suflet, de aceea corect este să spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a înomenit, de vreme ce El Şi-a asumat în persoana Sa cea dumnezeiască omul întreg, nu doar o parte a acestuia.
Care este însă motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om?
În primul verset din Sfânta Scriptură citim că „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1). Sfinţii Părinţi ai Bisericii înţeleg prin „cer” universul spiritual, adică lumea îngerilor, iar prin „pământ” universul material. Spre deosebire de spirit, care este simplu, materia, creată la început netocmită, a fost organizată de Dumnezeu în cele şase zile ale creaţiei în diverse forme de existenţă şi moduri de manifestare, iar în cea de-a şasea zi, „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2,7). Întrucât trupul omului a fost plămădit din pământ, iar sufletul i-a venit prin suflare de la Dumnezeu, dintre toate creaturile universului numai omul este compus din materie şi spirit, fapt care îl face să aparţină ambelor lumi (materială şi spirituală), el fiind prin aceasta inelul de legătură dintre ele sau sinteza lor. Dacă nu avea suflet, omul era animal, dacă nu avea trup, era înger.
Omul a fost creat compus pentru că Dumnezeu voia să se unească cu el, iar prin intermediul lui cu întreaga creatură. De aceea l-a creat Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii spirituale şi materiale, ca recapitulare şi epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca unindu-Se cu el, să se unească cu toate creaturile şi să recapituleze în Hristos cele cereşti şi cele pământeşti. Înainte de a hotărî creaţia, fie a îngerilor, fie a oamenilor, fie a oricărei altei creaturi, Dumnezeu a prehotărât în sfatul Lui cel veşnic înomenirea Fiului Său.
Există oare şi vreun alt scop al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume?
Prin mâncarea din roadele pomului oprit, în grădina cea din Eden, omul căzuse în păcat şi pentru că singur nu se putea elibera sau mântui din robia păcatului şi a diavolului, Dumnezeu Însuşi îl mântuieşte, pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Astfel, cel de-al doilea scop al înomenirii Fiului lui Dumnezeu este mântuirea omului din robia diavolului, a păcatului şi a morţii, căci aşa cum a afirmat Sfântul Evanghelist Ioan, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu în lume: ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3,8).
Ce este de fapt mântuirea sau restaurarea? Mântuirea înseamnă revenirea omului, căzut prin păcat, la starea dinaintea căderii, de unde procesul desăvârşirii se continuă, aşa cum îl continua Adam dacă nu ar fi căzut în păcat.
Omul singur nu se putea mântui, nu se putea elibera de păcat, de aceea a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu în acest sens. Prin păcat însă, omul se pervertise în sine, deci pentru a fi mântuit, el trebuia schimbat lăuntric, trebuia restaurat din interior, încât doar o intervenţie exterioară, străină omului, care nu îl transforma lăuntric, nu era eficientă. Tocmai din acest motiv Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru a-l mântui pe om din interior.
Foarte multă lume este tentată să creadă că Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit numai din cauza căderii omului. Dacă venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ar fi fost determinată de căderea în păcat, atunci Satana, răul, ar fi condiţionat-o. Realitatea însă nu este aceasta. Hristos nu este o întâmplare, un accident în istorie. Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul nu constituie o simplă consecinţă a biruinţei diavolului asupra omului. Hristos nu este efectul unei lucrări a Satanei. Unirea naturii divine şi umane s-a făcut pentru că Dumnezeu a hotărât aceasta din veci. Indiferent dacă omul cădea în păcat sau nu, datorită iubirii Sale faţă de om, Dumnezeu se înomenea, pentru a se uni în acest mod cu creatura. Cu sau fără cădere, Dumnezeu a creat lumea pentru ca aici El să devină om şi pentru ca omul să devină dumnezeu prin har, participând la condiţiile de existenţă dumnezeiască.
Mai mult decât în înomenire nu se poate coborî Dumnezeu la om. Mai mult nu poate fi ridicată umanitatea la Dumnezeu.
Dacă singurul motiv al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume ar fi fost eliberarea omului din robia păcatului, atunci Dumnezeu Cuvântul trebuia să se facă şi înger, pentru a mântui şi pe îngerii căzuţi. Dar aşa cum a afirmat Apostolul neamurilor, Fiul lui Dumnezeu „nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evrei 2,16).
Mântuirea omului nu a fost un act de dreptate din partea lui Dumnezeu, în sensul că omul a meritat prin faptele lui acest lucru, ci unul de iubire, pentru că „Dumnezeu şi-a arătat dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi, căci Dumnezeu ne-a mântuit, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor” (Romani 5,8 şi II Timotei 1,9).
De ce s-a născut Fiul lui Dumnezeu dintr-o Fecioară?
Când l-a aşezat în grădina raiului, Dumnezeu i-a zis lui Adam, primul om: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2,16-17). Mâncând din rodul pomului oprit Adam a călcat porunca lui Dumnezeu şi a săvârşit păcatul strămoşesc, care a fost transmis tuturor urmaşilor săi, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Despărţirea sufletului de trup înseamnă moartea trupului, iar despărţirea sufletului de Dumnezeu, prin păcat, înseamnă moartea acestuia, deci Adam, în urma călcării poruncii dumnezeieşti, a căzut întâi în moarte sufletească şi abia după o viaţă întreagă trăită în afara grădinii raiului a murit şi cu trupul.
Dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi născut la plinirea vremii dintr-o femeie obişnuită, ca orice om, ar fi moştenit şi El păcatul strămoşesc, iar de vreme ce „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), şi El ar fi trebuit să moară ca orice om, fără să poată învia din morţi şi fără să poată învia oamenii a căror fire a asumat-o. În această situaţie crucea Lui n-ar fi fost mântuitoare, pentru că El nu ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru ceilalţi oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o fără voie, pentru vina Lui, ca o lege căreia i-ar fi fost şi El supus.
Sfânta Fecioară Maria nu a avut păcate personale, iar la bunavestire, odată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu, a fost curăţită de păcatul strămoşesc, astfel încât Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat firea omenească curată, neîntinată de păcat. Arhanghelul Gavriil i-a spus spus Fecioarei Maria în Nazaret: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1,35). Astfel Duhul Sfânt pe care Fiul lui Dumnezeu l-a comunicat umanităţii Sale în momentul zămislirii Sfintei Fecioare, a făcut ca această umanitate să fie fără de păcat, aşa cum a fost şi Adam la crearea lui, şi acelaşi Duh Sfânt i-a fost comunicat şi Fecioarei, pe care a curăţat-o de păcatul strămoşesc, încât să poată da din trupul şi din sângele ei trupul omenesc al Fiului ei dumnezeiesc lipsit de păcatul strămoşesc, cât şi să-L poată naşte ca Fecioară. Întrucât Domnul Hristos S-a născut dintr-o Fecioară, fără sămânţă bărbătească, deci fără poftă, nu a avut păcat strămoşesc, şi fiind lipsit şi de păcate personale, după răstignire nu a putut fi reţinut de moarte, care este o consecinţă a păcatului. Astfel între naşterea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Sfintei Fecioare Maria şi biruirea morţii pentru mântuirea oamenilor este o strânsă legătură.
Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, a luat trup şi suflet omenesc, nu înseamnă că El s-a transformat din Dumnezeu în om, ci El a rămas Dumnezeu, dar şi-a asumat în ipostasul Său cel unul, alături de firea dumnezeiască, şi firea omenească, fiind Dumnezeu deplin şi om deplin, într-o singură persoană, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, a fost om deplin, asemenea nouă, dar fără de păcat. El Însuşi a spus despre Sine: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8,46), iar sfântul Petru a afirmat despre Domnul Hristos că „nu a săvârşit nici un păcat” (I Petru 2,22). Mântuitorul nu putea să păcătuiască, pentru că păcatul este o faptă împotriva lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate lucra împotriva Sa, „căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (II Timotei 2,13).
Dacă Domnul Hristos nu a păcătuit, este El om adevărat?
Pe bună dreptate Domnul nostru Iisus Hristos este om deplin, pentru că păcatul nu ţine de firea omului. Păcatul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a apărut în lumea îngerilor prin pervertirea lăuntrică a unora dintre ei, care prin aceasta s-au transformat în diavoli, îndepărtându-se prin voia lor de Dumnezeu şi de ceilalţi îngeri. În rai, până la ispitirea de către diavol şi căderea în păcat, Adam şi Eva erau neîntinaţi de păcat. Păcatul a intrat în lumea noastră prin reaua întrebuinţare de către protopărinţi a libertăţii cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Păcatul nu este propriu firii omeneşti, ci el este asemenea unui cariu care roade, strică şi denaturează firea omenească creată de Dumnezeu bună. Datorită păcatului au intrat în lume bolile, suferinţa şi moartea, iar „cel ce săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că diavolul de la început păcătuieşte” (I Ioan 3,8). Neavând păcate, Mântuitorul este în mod mai deplin om decât cei care păcătuiesc, iar prin aceasta îşi alterează firea creată de Dumnezeu bună.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Din cele prezentate până acum am înţeles rolul important pe care i l-a hărăzit Dumnezeu omului în lume, motiv pentru care regele şi psalmistul David I se adresează admirativ lui Dumnezeu: „Ce este omul, că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, oile şi boii, da, totul, chiar şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul” (Psalmul 8,4-9 ).
De vreme ce Dumnezeu a făcut atât de multe pentru noi, oamenii, iar Fiul Lui a venit în lume, făcându-Se om, datori suntem şi noi să conlucrăm cu Dumnezeu, împlinindu-I poruncile, prin săvârşirea de fapte bune şi ferirea de păcat, pentru că doar în acest mod ne lucrăm propria mântuire şi ne gătim loc în împărăţia cerurilor.
Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător
†Petroniu
Episcopul Sălajului
sursa>
http://www.episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=1&sub=412
foto>
http://www.episcopiasalajului.ro/upload/articol/1098/2010%20-%20schitul%20marca%2016.jpg
Theologhia 
