[Un articol foarte interesant, care cu siguranta o sa provoace multora convulsii nebanuite. Merita, deci, analizat si luat in considerare -dan.camen.]
Cumpana/ 27 februarie 2011
de Gheorghe Fedorovici
Recenta întîmplare de la Petru Vodă, cînd nişte maici i-au cîntat părintelui Iustin Pârvu imnuri legionare cu ocazia aniversării zilei sale de naştere, [1] îmi apare mai degrabă providenţială decît un accident (regretabil, pentru unii, memorabil, pentru alţii).
Este providenţială orice întîmplare care că îmi dezvăluie, mie mai întîi, păcatul. Nu că nu l-aş cunoaşte, dar o astfel de întîmplare mă obligă să mi-l confrunt şi să dau socoteală pentru el. Cînd păcatul este al unei comunităţi, dezvăluirea nu poate fi decît publică. Păcatul obştii de la Petru Vodă este acela de a crede că legionarismul şi creştinismul sînt compatibile. Păcatul ierarhiei B. O. R., al Sfîntului Sinod mai precis, este acela de a considera că întîmplarea de la mănăstirea nemţeană poate fi expediată ca o simplă chestiune de jurisdicţie, ca o neregulă locală. [2] Păcatul ortodoxiei româneşti este acela de a se preface că nu vede că „adevarata problema […] nu este problema « societatii civile » ci problema Bisericii Ortodoxe Romane si a imaginii cu care aceasta se infatiseaza in fata societatii romanesti si a lumii.” [3]
„Dacă mi-aş fi dorit companie, m-aş fi făcut francmason”, spune personajul interpretat de Val Kilmer în filmul Spartan. Dacă ar fi fost român, personajul ar fi adăugat poate: „…sau legionar”. Din aceste două forme necreştine, sau para-creştine, de organizare socială una, francmasoneria, a fost condamnată de Biserică în 1937. Prin urmare, o Biserică care a condamnat francmasoneria datorită ostilităţii ei faţă de creştinism şi faţă de adevărul omului nu poate să pretindă că nu este deopotrivă responsabilă în legătură cu o mişcare care se foloseşte de creştinism în ostilitatea ei faţă de alte religii (mozaică, în cazul legionarismului) şi faţă de adevărul omului. Şi dacă Biserica a putut să condamne o grupare complet străină de creştinism, cu atît mai mult ar trebui să se exprime în legătură cu o grupare care se declară creştin-ortodoxă. Sinodul ar trebui să ştie şi să ne poată spune cine este pînă la urmă inspiratorul Legiunii: Sfîntul Arhanghel Mihail sau Lucifer?
Întîmplarea providenţială nu este neapărat una norocoasă, aşa cum se crede îndeobşte, ci în primul rînd o judecată „nemitarnică”. Ea poate fi de bun augur doar în măsura în care ştim să ne folosim de ea. Felul în care ne-am raportat la această întîmplare îmi spune că am ratat o bună ocazie de confruntare a neputinţelor noastre, şi astfel de vindecare a istoriei noastre, fapt care, după cum subliniază Alexandru Racu, le va împovăra cu atît mai mult pe generaţiile viitoare. [4] Chilia părintelui Iustin Pârvu apare în situaţia de faţă precum Camera din Călăuza lui Tarkovski, în care nimeni nu vrea să intre cu adevărat de teamă că ar putea muri. În schimb, participanţii la picnicul de la intrare dezbat cu aprindere o singură întrebare: cum să stea uşa, deschisă ori închisă?
În legătură cu cei care doresc să închidă uşa, cred că mai întîi este important de ştiut că aceştia nu sînt decît nişte agenţi sau dezvoltatori imobiliari, care se folosesc de acest prilej pentru a remodela profilul arhitectural, axiologic şi antropologic al României. Pentru ei, România nu este decît un produs care trebuie pregătit pentru a fi lansat cît mai profitabil pe piaţa globală.
Cred că aceşti indivizi ar trebui să fie ignoraţi liniştit, cu atît mai liniştit cu cît ne provoacă mai tare. Ei au un comision separat şi pentru fiecare enervare pe care ne-o provoacă. Şi ne provoacă tocmai pentru că nu pot demonstra nimic, pentru că legionarismul este mort şi îngropat. De altfel, după cum o dovedeşte modul în care a fost abordată povestea de la Petru Vodă de susţinătorii părintelui Iustin şi ai legionarismului, se vede limpede că niciodată nu au fost românii mai departe de seriozitatea şi „elanul de jertfă” (în formularea părintelui Iustin) caracteristice Mişcării Legionare decît sînt ei acum. Dar chiar aşa, zăpăciţi şi superficiali cum au fost făcuţi românii să devină, ei continuă să prezinte rezistenţă la îndoctrinare. Aşa-zisul legionarism de care sînt acuzaţi nu este decît o tulpină ideologică care trebuie să le fie introdusă pentru a justifica apoi terapia globalizării. Nu cu legionarismul au treabă comis-voiajorii globali, ci cu neamul român. Problema cu România, ca să parafrazez o afirmaţie a regelui Angliei din filmul Braveheart, e că e plină de români. Iar cînd un neam „greu de glorie” (Ţuţea) cultivă o religie a slavei, precum creştinismul ortodox, atunci sarcina acestor agenţi nu poate fi realizată decît în măsură în care pot scăpa de amîndouă în acelaşi timp. [5]
Sigur, cu agentul de vînzări nu discuţi: atunci cînd oferta lui nu te interesează, i-o spui şi gata, iar, dacă devine insistent, îl dai afară. Doar în trecere, precizez că mai periculoşi decît aceştia îmi par cei interesaţi de solul nostru arabil, precum grupul condus (la prima vedere) de Călin Georgescu. [6] Nu a fost destul că acestui neam i-au fost smulse roadele, a trebuit să-i fie retezate şi rădăcinile. Dar se pare că nici asta nu ne-a distrus, de vreme ce din acest pămînt continuă să răsară lăstare pe măsura celor de demult. Clonarea ideologică a românilor s-a dovedit însă incertă, prea lentă, rezultatele sînt mai degrabă dezamăgitoare (în douăzeci de ani nu au produs decît ici cîte un Neamţu, colo cîte un Aligică). Că seminţele noastre organice or fi incompatibile cu cele ale elitei de silicon, că elita o fi impotentă de-a dreptul, nu ştiu, cert e că experimentul a eşuat, ceea ce explică faza următoare a proiectului: deposedarea noastră efectivă de sol, astfel încît nici o sămînţă să nu mai aibă posibilitatea de a răsări şi creşte.
Dar aşa cum pentru acuzatorii părintelui Iustin Pârvu nu este cu adevărat importantă întîmplarea în sine, ci ce se poate face cu ea, nici pentru „apărătorii” părintelui întîmplarea nu le pare relevantă. Îi las deoparte pe filolegionarii învederaţi, din simplul motiv că dialogul cu ei nu este posibil, chiar dacă din alte motive decît în cazul precupeţilor ideologici. Se pare că, înainte să le crească aripile de oţel, aceştia au dobîndit deja căpăţîni de oţel. Fixismul, respingerea prealabilă a oricărui argument este pentru ei o dovadă de conştiinţă puternică. Aşa încît atunci cînd vine vorba despre Mişcarea Legionară, „camarazii” îţi aplică imperturbabil Schema-În-Patru-Puncte: Le prezinţi unele obiecţii de bun simţ? Îţi vor spune că nu eşti la curent cu bibliografia. Le arăţi că ai mai citit cîte ceva? Îţi vor spune că nu ai citit totul. Se întîmplă să fii totuşi la curent cu sursele reprezentative? Ţi-o taie cu ars longa, vita brevis, şi că degeaba cunoşti documentele dacă nu i-ai întîlnit pe legionarii autentici. Se întîmplă, în mod cu totul excepţional, să fii întîlnit pe unii dintre ei? Degeaba, trebuia să-i cunoşti atunci, în contextul respectiv, etc. Pe filolegionari nu-i interesează că tocmai ei sînt aliaţii indispensabili ai agenţilor imobiliari, şi nici că-i ajută să îngrămădească în Cameră neamul cu Biserică cu tot. Ce dacă aşa va exploda totul cu o singură încărcătură? Lor le este „dragă moartea pentru Căpitan”.
Importantă mi se pare însă poziţia exprimată de filolegionarii dilematici. Aceştia încearcă să liniştească lucrurile, sugerînd că uşa, pentru a rămîne în cadrul comparaţiei propuse mai sus, ar trebui să rămînă cumva întredeschisă. Sînt multe lucruri greşite în istoria legionarismului, dar şi multe lucruri care merită să fie recuperate, sună argumentul lor, un argument surprinzător de asemănător cu cel prin care comunismul obişnuieşte să fie justificat. Ce mi se pare discutabil în cazul acestor filolegionari concesivi este că, fără să aprobe făţiş cele întîmplate la Petru Vodă, ei încearcă să scuze situaţia prin argumente care lasă păcatul neatins. Unul din aceste argumente susţine că este normal ca maicile de la Petru Vodă să-i cînte „Sfîntă tinereţe legionară” părintelui Iustin, întrucît este vorba despre un „bătrîn nostalgic, care nu poate şi nu vrea să fie altceva decît a fost şi este”. [7]
Consecvenţa cu sine este importantă, şi poate dovedi tărie de caracter; dar pentru creştin, importantă este consecvenţa cu Hristos. Dincolo de faptul că nostalgia faţă de tinereţe este tot atît de creştină ca şi nostalgia pentru vîrsta de aur a omenirii, problema e că bătrînul ce privim nu este „om de rînd”, ci unul din stîlpii recunoscuţi ai ortodoxiei româneşti contemporane. Este aşadar foarte important să ştim ce este un om ale cărui sfaturi au o importanţă vitală pentru atît de mulţi credincioşi. Aşa cum Patriarhia e redus întîmplarea la un incident local, tot astfel legionarismul părintelui Iustin este expediat de aceşti susţinători ai părintelui Iustin ca o chestiune izolată, o slăbiciune sentimentală datorată vîrstei, cînd, de fapt, mesajul legionar pare să constituie pentru părintele Iustin program de viaţă. Nu ştiu dacă eroismul este suficient pentru a justifica plasarea fenomenului legionar în continuitatea tradiţiei de „osteneală şi jertfă” (în formularea părintelui Iustin) a domnitorilor români. Pentru că aceştia erau creştini, şi au luptat avînd binecuvîntarea Bisericii împotriva unui adversar străin care el a scos primul sabia. În schimb, legionarii s-au implicat mai degrabă în confruntări interne, de la răzvrătirea împotriva aparatului represiv al dictaturii carliste la terorizarea unor bieţi negustori evrei; şi chiar dacă Legiunea a cuprins şi clerici ortodocşi, Biserica nici nu le-a cerut legionarilor să lupte şi nici nu a binecuvîntat lupta lor. Şi nici ei nu au resimţit nevoia acestei binecuvîntări – o aveau pe cea a Căpitanului. Din acest motiv, responsabilitatea Mişcării Legionare nu poate fi diminuată prin compararea imnului „Sfîntă tinereţe legionară” cu imnul naţional. [8]
Din punct de vedere creştin, Mişcarea Legionară nu poate fi declarată un subiect încheiat doar pentru că aparţine trecutului, pentru că este un „capitol de istorie”. Pentru un creştin trecutul nu poate fi încheiat decît prin iertarea păcatului acelui trecut. A crede că legionarii au primit această iertare doar pentru că au suferit, cei mai buni dintre ei, în temniţele comuniste înseamnă a rata înţelegerea creştină a suferinţei şi a iertării, înseamnă a le refuza, practic, iertarea. După cum nu orice sacrificiu este echivalent cu jertfa creştină. Suferinţa înţeleasă ca expiere a păcatelor personale nu este decît o prelungire a mitologiei omului superior. Nici măcar patimile lui Hristos nu pot fi reduse, din punct de vedere ortodox, la o înţelegere juridică de acest tip. Suferinţa, în sine, nu izbăveşte pe nimeni. Ci doar acea suferinţă, acea viaţă în care străluceşte deja Învierea Domnului. Iar o astfel de viaţă suferă oricum din cauză că lumea respinge Învierea, iubind mai mult întunericul.
Prin urmare, legionarii nu au nevoie nici de admiraţia, nici de iertarea noastră. Au nevoie, împreună cu noi toţi, de iertarea dăruită de Domnul în Biserică. Biserica trebuie să spună ce este al ei şi ce nu este al ei, mai ales atunci cînd lucruri care provoacă tulburare îşi revendică apartenenţa la ea. Desigur, această cercetare nu trebuie să fie făcută la presiunea aşa-numitei „societăţi civile” româneşti. Dar este actuala ierarhie a BOR liberă de aceste presiuni? Puţin probabil. Nu văd o diferenţă pozitivă între ierarhia de astăzi şi cea de la începutul anilor ’90. Atunci, într-un rar acord cu elita, ierarhia a torpilat fenomenul „Serile Darvari”, o mişcare ortodoxă cu caracter popular care începuse extrem de promiţător şi care ar fi reuşit, dacă ar fi fost lăsată în pace, să ducă la formarea unei alte Românii. Faptul trebuia împiedicat, căci asta ar fi însemnat implicit o altă ierarhie şi o altă elită. [9]
Ca orice păcat, episodul legionar nu poate fi încheiat decît de şi în Biserică. El nu este încheiat pentru că zace încă în păcat. Şi nici nu poate fi încheiat de o ierarhie care doar îl administrează, nu îl şi trăieşte, pe Hristos. Hristos s-a făcut asemenea nouă în toate afară de păcat pentru a ne scoate din păcat cu toate ale noastre. De aceea, dacă pot exista, şi chiar există numeroşi legionari creştinaţi, nu pot exista creştini legionari decît în măsura în care există o confuzie extremă în legătură cu semnificaţia celor doi termeni. Spre deosebire de cei care cred că a refuza legionarismului caracterul creştin înseamnă a lovi în Biserică [10] sînt de părere că dimpotrivă, tocmai această alăturare, dacă nu suprapunere a zvasticii peste Cruce răneşte Biserica la fel de mult cum ar răni-o o icoană a lui Hristos reprezentat cu bandulieră. O astfel de icoană, dacă ar exista, ar fi o icoană mincinoasă. Aşa cum o icoană mincinoasă nu poate fi restaurată, tot astfel nu e nimic de recuperat din Mişcarea Legionară. Dar e totul de iertat, de tămăduit. Acest lucru poate fi făcut în măsura în care vom încerca să discernem în difuzarea publică a festivităţii particulare din chilia părintelui Iustin nu doar o acţiune provocatoare, ci mai ales un îndemn ceresc la trezvie şi la pocăinţă. O cameră locuită de astfel de creştini poate avea uşa deschisă, închisă ori întredeschisă, fiindcă oricum nu pe-acolo intră Domnul într-însa (Ioan 20, 19).
_______NOTE________________
[2] Vezi comunicatul Patriarhiei la adresa http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/bpatriarhia_romana_nu_este_institutie_de_statb_7379.html Este de apreciat că Arhiepiscopia Iaşiului şi declarat dezacordul faţă de cele petrecute la Radu Vodă, însă dezaprobarea se referă la „mesaje sau simboluri menite a promova ideologii politice – indiferent de natura acestora – în cadrul unităţilor bisericeşti” şi nu la caracterul legionar al cîntecelor. Vezi comunicatul Arhiepiscopiei aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/raspunsul-duhovnicesc-al-ips-teofan-in.html
[3] http://alexandruracu.wordpress.com/2011/02/21/maicile-de-la-petru-voda-presa-si-brigada-antifascista/ Menţionez că, deşi datorez intervenţiilor dlui Al. Racu o mai bună înţelegere a relaţiei dintre legionarism şi ortodoxie, nu pot fi de acord cu d-sa atunci cînd afirmă că ne-am cîştigat dreptul la libertatea de a cînta ce vrem, inclusiv cîntece legionare (iată citatul exact:
„Miza aici este alta: pretioasa noastra libertate, recastigata cu pret de sange, impotriva careia s-au luptat in trecut atat comunistii cat si legionarii si impotriva careia se lupta acum falanga corectitudinii politice. Din acest punct de vedere, nu putem fi decat alaturi de parintele Justin si de maicile de la Petru Voda, in apararea dreptului nostru de a canta ce vrem pe la aniversarile private si de a ne exprima (in limite rezonabile, evident, dar mult mai largi decat cele pe care vor sa le impuna diversele comitete si comitii antifasciste – a se vedea si cazul lui Ion Cristoiu) liber opiniile in spatiul public, caci, asa cum afirma John Stuart Mill, din confruntarea libera a opiniilor nu are de castigat decat adevarul.”)
În ce mă priveşte, libertatea de a cînta cîntece care îndeamnă la dobîndirea libertăţii cu preţul libertăţii altora nu este libertate, ci samavolnicie.
[4] „Paradoxul consta in faptul ca pe masura ce Miscarea Legionara devine tot mai anodina ca fenomen politic, troparizata, iconizata si isonizata ea reprezinta o forma foarte subtila de secularizare a Bisericii din interior, cu un posibil impact catastrofal asupra misiunii Bisericii in societatea romaneasca, impact ale carui roade s-ar putea sa le culegem peste vreo douazeci, treizeci de ani.” Alexandru Racu, „Maicile de la Petru Vodă, presa şi brigada antifascistă”, http://alexandruracu.wordpress.com/2011/02/21/maicile-de-la-petru-voda-presa-si-brigada-antifascista/
[5] „Soluţie” despre care am mai scris cu alt prilej:
http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/12/cartoful-ca-proiect-politic.html
[6] http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/18 şi http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/19
[7] http://www.blogger.com/comment.g?blogID=6146195831520840078&postID=2726830188622266441 20/2/11 3:03 PM. Vezi un comentariu asemănător aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html#comment-5184414575985695861 Este curios că, deşi a observat că şi Andrei Pleşu a acuzat Biserica de “ideologizare”, C. Târziu nu-l numeşte totuşi “duşman al Bisericii”, ci deschizător de minţi (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/01/andrei-plesu-despre-parabolele.html#comment-8117403846803902563).
[9] Referindu-se la “Serile Darvari”, Sorin Dumitrescu spunea: “Ele nu au convenit nu ştiu cui” (interviu cu Sorin Dumitrescu despre Fundaţia Anastasia şi „Serile Darvari”: http://www.trilulilu.ro/andreasbenea/b4e2497e15d9e8 ). Dar poate că întrebarea e de ce nu au convenit: pentru că evenimentele nu putea fi manipulate ideologic, pentru că erau prea populare, pentru că riscau să provoace o trezire creştină autentic ortodoxă fără precedent.
[10] Vezi procesele de intenţie făcute lui Alexandru Racu pe blogurile d-lor R. Codrescu şi C. Târziu, unde încercarea acestuia de a discerne acest aspect a fost condamnată ca atitudine politic corectă. Or, este limpede că deşi corectitudinea politică (CP) detestă patriotismul ca formă de ataşament natural (în măsura în care admitem definiţia aristotelică a omului ca fiinţă politică), ultimul lucru pe care CP îl doreşte este critica formelor extreme de patriotism de pe poziţii creştine. Creştinismul este pentru CP „duşmanul cel din urmă”. De altfel, obiecţiile îndreptăţite ridicate sistematic de Al. Racu par să se regăsească surprinzător tocmai într-o intervenţie a dlui Codrescu care pînă mai ieri găsea corespondenţe între zvastică şi Cruce. Vezi aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html?showComment=1298327346938#comment-4413564625118168525
_________________________
sursa>
http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/02/legionarism-si-ortodoxie-citeva.html
Theologhia 