„Înviere şi apostazie” – Pastorala la Sfintele Paşti (2012) a PS Sebastian

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

.

ÎNVIERE ŞI APOSTAZIE

Scrisoare pastorală la Sfintele Paşti – 2012

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

_______________________________

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2012/04/09/inviere-si-apostazie-%E2%80%93-scrisoare-pastorala-la-invierea-domnului/

 

Bucuria Invierii Domnului, in Sfanta Liturghie – Pastorala la Învierea Domnului (2012) a IPS Laurentiu Streza

[Ultima parte a pastoralei este si cea mai acida, facand referire la generalizarea desfraului in mass media si criza familiei. Totodata, legatura noastra cu Hristos a devenit de „circumstanta” din cauza crestinismului nostru formal, practicat la scara larga.- dan.camen.]

BUCURIA ÎNVIERII DOMNULUI, ÎN SFÂNTA LITURGHIE

PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI 

†LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP
AL SIBIULUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul
să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută
şi cea nevăzută; că S-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică.”
(Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cuvintele sfinte ale cântărilor liturgice, care ne încălzesc sufletele, ne îndeamnă ca, în această „noapte de mântuire”, să ne bucurăm de noianul cel negrăit şi de neînţeles pentru mintea omenească al iubirii lui Dumnezeu, ce se revarsă iarăşi peste noi şi ne face părtaşi tainicului ospăţ al darurilor deosebitei Sale purtări de grijă pentru noi. Astăzi e bucurie în cer şi pe pământ, astăzi toate s-au umplut de lumină, astăzi şedem cu Hristos la Cina Împărăţiei veşnice, unde El se face dulcea noastră hrană, scumpa noastră băutură.

În săptămâna ce a trecut am trăit împreună cu Hristos Sfintele Pătimiri pe care El le-a îndurat din dragoste pentru noi, am văzut vânzarea Sa, am simţit durerea batjocoririi şi a răstignirii Sale, am fost copleşiţi de durere şi de vinovăţie, ştiind că pentru iertarea păcatelor noastre a fost nevoie de o jertfă atât de sângeroasă şi de o moarte atât de nedreaptă. Toate aceste evenimente petrecute acum peste 2000 de ani le putem retrăi şi noi, pentru că ele sunt mereu vii în Persoana Mântuitorului Hristos, iar noi vorbim cu acest Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, şi menţinem legătura cu El prin rugăciuni, imne şi cântări. La rândul Său, Hristos comunică şi împărtăşeşte fiinţei noastre toate stările prin care umanitatea Sa curată a trecut şi ne face astfel contemporani cu El, în drumul Său împlinit pe pământ pentru noi sau, mai bine spus, El Se face contemporan cu noi, în acest drum străbătut de El.

Această împreună călătorie a lui Hristos cu noi, prin întreg cultul Bisericii, este realitatea tainică a acestei „nopţi de mântuire”, care ne-a umplut sufletul de bucurie. Această negrăită bucurie o primim de la El, de la Cel răstignit şi înviat, devenind părtaşi şi noi la Învierea Sa, la biruinţa asupra morţii, asupra diavolului şi asupra păcatului. Astăzi, prin El, simţim şi noi aceeaşi fericire pe care Apostolii şi ucenicii au gustat-o când li S-a arătat Mântuitorul. Simţim şi noi, în interiorul nostru că Hristos a înviat, că El este viu şi că noi nu vom muri niciodată, pentru că moartea nu mai are stăpânire peste noi.

Iată de ce Sfânta Biserică, în această „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, ne ajută să retrăim toate aceste evenimente tainice prin intermediul slujbei Învierii şi a Sfintei Liturghii. La chemarea îngerească: „Veniţi de luaţi lumină!”, am venit cu toţii şi ne-am aprins făcliile, din faţa sfântului altar, care preînchipuie simbolic mormântul învierii lui Hristos, Mântuitorul lumii. Am alergat apoi, împreună cu femeile mironosiţe, cu făclii aprinse în mâini, înconjurând biserica, ca să ducem în lumea întunericului vestea Învierii Domnului, cântând: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învrednicşte cu inimă curată să Te slăvim”. Am purtat cu noi: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi icoana Învierii, ca mărturii ale realităţii celei mai mari minuni săvârşite pe pământ.

În afara bisericii, în faţa uşilor de la intrare, am auzit proclamarea Evangheliei Învierii, „ca un fel de trâmbiţare a veştii minunate a Învierii Domnului în toată lumea”. Cel care „citeşte Evanghelia închipuie acum pe femeile mironosiţe, care, după ce văzuseră mormântul gol, au alergat, pline de bucurie, să spună ucenicilor că Domnul a înviat”^[1].

A urmat apoi preamărirea Sfintei Treimi, prin binecuvântarea Învierii: „Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi…”. Asemenea martorilor Învierii Domnului şi noi am fost pătrunşi de fiorul bucuriei nespuse, când am intonat pentru prima dată minunatul imn pascal: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Apoi, cădindu-se împrejurul icoanei Sfintei Învieri, se repetă acest imn, împreună cu versetele psalmistului: „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui, şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El! Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii se veselesc. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!” (Ps 67, 1-3).

Biruinţa asupra morţii şi asupra puterii diavolului şi zdrobirea porţilor iadului, de către Hristos, sunt reprezentate simbolic prin dialogul din faţa uşilor de intrare în biserică, împrumutat din rânduiala sfinţirii noului locaş de închinare. Arhiereul sau preotul, simbolizând pe Hristos Care a zdrobit ferecăturile de aramă ale iadului, bate în uşă, purtând un dialog cu o persoană din biserică, prin cuvintele psalmistului:„Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? // Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. // Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10).

Apoi, cu mare bucurie se intră în biserică şi se cântă troparul pascal, continuându-se Utrenia Învierii. „Reintrarea clerului şi a credincioşilor, din întunericul de afară, în biserica luminată, simbolizează lumina Învierii, care a strălucit la mormânt”^[2].

Slujba Utreniei este plină de fericirea pascală, exprimându-se prin cântările liturgice această împreună trăire cu Hristos a bucuriei Învierii, care ne pregăteşte pentru marea întâlnire a noastră cu Fiul lui Dumnezeu, de la Cina euharistică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă pe toţi la acest ospăţ al Fiului de împărat, care este pregătit în cer pentru noi şi la care suntem invitaţi să participăm, acum şi aici, prin Sfânta Împărtăşanie: „Masa este bogată, spune Sfântul Ioan, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că, din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”^[3].

Iubiţi fraţi creştini,

Prin participarea noastră la Sfânta Liturghie simţim cu toţii că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”^[4], că dragostea lui Dumnezeu ne copleşeşte şi ne mângâie. Nimeni nu mai e acum sărac sau bogat, nimeni nu mai este întristat sau suferind, căci toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, în Împărăţia veşnicei Sale iubiri. Cu această simţire îndrăznim să ne apropiem de preacuratele Taine, prin care Fiul lui Dumnezeu ni Se dăruieşte nouă cu Trupul Său preacurat, în care sunt cuprinse toate simţirile sufletului Lui, iar aceste simţiri curate se imprimă în toţi cei care se împărtăşesc cu vrednicie, căci „în Trupul Lui dat mie, spune părintele Dumitru Stăniloae, se simte mila Lui…, care este însăşi dragostea Lui care mi se împărtăşeşte prin Trupul Lui mereu frânt spiritual pentru mine. Trupul viu al cuiva este un mijloc de comunicare al simţirilor lui sufleteşti. Cu atât mai mult Trupul Cuvântului dumnezeiesc, în care mereu Îşi trăieşte, cu o simţire ce întrece orice simţire omenească, frângerea din milă pentru noi”^[5].

Simţirile bucuriei curate ale sufletului Său îndumnezeit, pentru învierea şi răscumpărarea noastră din tirania păcatului, a diavolului şi a morţii ni le dăruieşte nouă la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşire cu scumpul Lui Trup şi Sânge. Ele devin în noi „izvor de bunătăţi, viaţă, nepătimire”, „foc şi lumină care arde spinii păcatului şi care umple de mireasma dumnezeirii”^[6], şi aduc în noi pregustarea din fericirea vieţii viitoare, „scufundarea existenţei noastre în viaţa infinită a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, sorbirea unei vieţi nemuritoare şi plenare”^[7].

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Euharistie, ca mod plenar de împărtăşire cu Hristos, este un dar care angajează, care presupune şi aşteaptă un răspuns din partea noastră, căci în viaţa liturgică a Bisericii se petrece un schimb necontenit de daruri între Dumnezeu şi om, schimb care este vizibil în Sfânta Liturghie prin aducerea ca ofrandă de către credincioşi a prescurilor, la altar. Pâinea care devine ofrandă este cea care întreţine viaţa noastră şi acest gest al aducerii ei la sfântul altar indică, simbolic, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu. Miridele scoase la proscomidie, prin pomenirea numelui fiecăruia, reprezintă predarea noastră tainică lui Dumnezeu, după asemănarea lui Hristos, jertfirea egoismului nostru, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu, pentru ca El să ne-o dăruiască înapoi plină de Duhul Sfânt şi de puterea Învierii Lui.

Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care participăm la fiecare Sfântă Liturghie, jertfă care a adus în existenţa noastră puterea Învierii, ca un şuvoi de viaţă nouă care ne preschimbă şi ne pregăteşte pentru tainele lumii viitoare, este un dar care însă ne şi responsabilizează. Jertfa aceasta a lui Hristos aşteaptă jertfa noastră, ca o rodire a ei în noi, prin puterea Învierii Lui şi prin viaţa noastră de asceză şi de practicare a virtuţilor, ca moarte a egoismului nostru personal şi ca predare cu totul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Hristos, Dumnezeul nostru, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări.

Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim. Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Sărbători fericite! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

---

^[1] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 117.

^[2] Ibidem, p. 118.

^[3] Joannes Chrysostomus Scr, Sermo catecheticus in pascha, PG 59, 723A, edit. J.-P. Migne, Paris, 1857-1866.

^[4] Penticostar, Bucureşti, 1999, p. 15.

^[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5-12, 344.

^[6] „Canonul de pregătire pentru împărtăşanie”, în Ceaslov, Bucureşti, 1979, p. 631.

^[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică… vol. III, p. 87.

________________________________

sursa>
http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1948 

 

Luciul desfătărilor păleşte, adâncul milostivirii dumnezeieşti străluceşte…

Joi – Întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post

„Aruncat fiind în luciul cel adânc al desfătărilor, chem adâncul milostivirii Tale, Îndreptătorule, mântuieşte-mă” [1]

Luciul desfătărilor ne-a întunecat minţille. Să mânecăm către adânc,

scăldându-ne în razele milostivirii dumnezeieşti!

~~~+~~~

„Deşi eşti fântână adâncă, Stăpâne, izvorăşte-mi ape din preacuratele Tale vine, ca bând, să nu mai însetez ca şi samarineanca, că izvoare de viaţă izvorăşti” [2]

„Siloam să mi se facă mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne, ca să-mi spăl şi eu ochii inimii şi să te văd cu gândul pe Tine, Doamne, Lumina cea mai înainte de veci” [3]

Izvorul viu al harului dumnezeiesc să umple fântâna adâncă a lacrimilor noastre. 

Adânc pe adânc cheamă (Ps. 41, 9)…

__________________________________

[1] – Stihira la Tricantare (cantarea a 9-a, glas II) in Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 168

[2] – Stihira (cantarea a 5-a, glas VI) a Canonului cel Mare al Sf. Andrei Criteanul in Triodul… p. 176

[3] – Ibidem

foto>

http://mnprairieroots.files.wordpress.com/2011/06/art-fountain-of-life.jpg

 

Să bem „băutură” nouă, nu din piatră stearpă, făcută cu minuni…

Miercuri – Întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post

La umbra Crucii sa înflorim cu floarea înfrânării şi peste-a vremii curgere să trecem, dorind pământul fericirii…

„Lemnul Crucii înfrânare lumii a înflorit; pe care, cu dragoste îmbrăţişând-o, să culegem toată rodirea dumnezeieştilor porunci ale lui Hristos” [1]

„Treci peste firea cea curgătoare a vremii, ca mai înainte corabia, şi te fă moştenitorul pământului aceluia al făgăduinţei, suflete: Dumnezeu porunceşte!” [2]

~~~+~~~

 Coasta Domnului – potir şi cristelniţă

„Când a lovit Moise, sluga Ta, piatra cu toiagul, cu închipuire a însemnat mai înainte coasta Ta cea de viaţă făcătoare; din care toţi scoatem băutura vieţii, Mântuitorule” [3]

„Să-mi fie mie cristelniţă Sângele cel din coasta Ta, totodată şi băutură şi apa iertării ce a izvorât. Ca să mă curăţesc cu amândouă, ungându-mă şi bând ca o ungere şi băutură, Cuvinte, cuvintele Tale cele de viaţă” [4]

„Biserica a câştigat coasta Ta, cea purtătoare de viaţă, pahar, din care a izvorât nouă îndoit izvorul iertării şi al cunoştinţei, spre închipuirea amândorur Legilor, şi a celei vechi şi a celei noi, Mântuitorul Meu” [5]

___________________________

[1] – Stihira la Tricantare (cantarea a 3-a, glas II) in Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 152

[2] – Stihira (cantarea a 6-a, glas VI) a Canonului cel Mare al Sf. Andrei Criteanul in Triodul… p. 163

[3] – Ibidem, p. 148

[4] – Ibidem (cantarea a 4-a), p. 162

[5] – Ibidem

 

Ca Moise, pe „muntele” rugăciunilor şi al faptelor alese…

Marţi – Întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post

„Spre muntele faptelor celor alese să ne apropiem toţi prin post, lăsând năvălirile desfătărilor, care râvnesc la cele de jos. Şi în norul cinstitelor vedenii intrând, să vedem singură frumuseţea cea dorită a lui Hristos; îndumnezeindu-ne cu taină prin dumnezeieştile înălţări” [1]

~~~+~~~

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor, să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înlăuntru ca şi Moise; strălucind de slavă, de faţa dragostei Lui” [2]

Prin post urcăm taboric muntele rugăciunilor, dumnezeieşte înălţându-ne mintea în inimă spre vederea frumuseţii lui Hrisots în norul slavei Sale celei neapropiate. Primind tablele poruncilor lăuntric, începem să lucrăm faptele alese ale dragostei Sale.

 ___________________________

[1] – Stihira la Tricantare (cantarea a 2-a, glas II) in Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 138

[2] – Ibidem (cantarea a 9-a), p. 140-141

foto>

http://static.panoramio.com/photos/original/6526676.jpg

 

Mesajul ÎPS Dr. Laurentiu Streza la trecerea la cele vesnice a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Mesajul ÎPS Dr. Laurentiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului,

la trecerea la cele vesnice a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

MitropoliaArdealului.ro / 10 februarie 2012

Credincioşii Arhiepiscopiei Sibiului şi Mitropoliei Ardealului, cadrele didactice şi studenţii Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna din Sibiu conduc în aceste zile, pe ultimul drum, trupul neînsufleţit al distinsului Părinte Profesor Ilie Moldovan, după ce sufletul său s-a mutat la cele veşnice, la Cel pe Care, cu vreme şi fără de vreme, L-a slujit şi mărturisit cu o viaţă aleasă şi neostoită râvnă pastorală.

Neobosita sa lucrare prin cuvânt şi faptă, îndelungata sa activitate didactică şi pedagogică, consecvenţa şi fidelitatea sa mărturisitoare ne îndreptăţesc să afirmăm, fără tăgadă, că robul lui Dumnezeu, Părintele Ilie, şi-a slujit cu devotament Biserica, pregătindu-şi, cu fiecare zi, întâlnirea sa cu Împăratul Măririi, în Împărăţia Cerurilor.

Părintele Profesor Ilie Moldovan a fost una din personalităţile emblematice ale teologiei româneşti.

Convingerea îndelung mărturisită că în Hristos Domnul s-au schimbat condiţiile ontologice ale existenţei umane a marcat şi viaţa şi gândirea distinsului nostru profesor şi coleg din a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI. El şi-a asumat, în dificila şi derutata perioadă postdecembristă ce a marcat societatea românească, rolul de reînsufleţire a disciplinei etice şi bioetice în teologia românească. Pe de o parte, activitatea sa didactică şi editorială a afirmat faptul că teologia nu e exclusiv o activitate mentală, o simplă ramură a ştiinţei; ea reclamă în chip firesc viaţa duhovnicească, orice dihotomie între teologia academică şi experienţa ascetico-mistică fiind eronată şi riscantă.

Pe de altă parte, ca un rezultat al acestei viziuni, majoritatea acţiunilor Bisericii noastre în domeniul bioeticii creştine şi al etnologiei româneşti (un termen impus tot de Părintele Ilie Moldovan) i se datorează în mod direct Părintelui.

Plecarea dintre noi a distinsului Părinte Profesor Ilie Moldovan înseamnă o grea pierdere, atât pentru învăţământul teologic, cât şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

În acest moment, de dureroasă despărţire, transmitem condoleanţe familiei greu încercate şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să aşeze sufletul său în ceata Drepţilor, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!

ÎPS Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

~~~+~~~

Referinte biografice:

Pr. Ilie Moldovan s-a născut la 18 mai 1928, în Albeşti, jud. Mureş. Între 1939-1947, urmează Liceul Teoretic din Sighişoara, apoi Facultatea de Agronomie din Cluj (1947-1952). Se înscrie, între 1950-1952, la Institutul Teologic Universitar din Cluj şi Sibiu (1953-1955). Îşi continuă studiile doctorale, specializarea Dogmatică, în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti (1964-1968), susţinând examenul de doctorat în 1974. Activează ca inginer agronom (1953-1955), fiind numit, în 1955, preot paroh în Lisa (Făgăraş, Braşov). În 1970 e preot paroh în Daneş, iar în 1976 duhovnic II şi asistent al Institutului Teologic din Bucureşti (februarie-septembrie), apoi duhovnic I şi conferenţiar (1976-1983) şi suplinitor al Catedrei de Teologie Dogmatică şi Simbolică (1980-1983) al aceluiaşi institut. Din 1 noiembrie 1983, pr. Ilie Moldovan e profesor titular la Facultatea de Teologie Ortodoxă Andrei Şaguna din Sibiu.

Priveghiul si prohodirea:

Părintele Ilie Moldovan va fi însoţit, începând cu seara de vineri, 10. 02. 2012, în capela Facultăţii de Teologie sibiene, unde va fi privegheat de studenţi şi profesori până în zorii zilei de sâmbătă, când trupul său neînsufleţit va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Sibiu.

Sâmbătă, 11 februarie a. c., începând cu ora 08:00, în Catedrala Mitropolitană, va avea loc Sf. Liturghie, urmată (ora 11:00) de slujba prohodirii, cu participarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului.

Înmormântarea va avea loc duminică, 12 februarie a. c., după Sf. Liturghie, la Albeşti (jud. Mureş), locul de naştere al Părintelui.

surse>

http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1838

http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1837

 

La Intampinarea Domnului…

Hristos – cărbunele euharistic

“Cărbunele Cel ce S-a arătat mai ’nainte dumnezeescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum Se dă bătrânului” [1]

“Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele dela Serafim, bătrânul a strigat Maicei lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, Lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte” [2]

Vestirea mântuirii lui Adam

“Lui Adam celui ce lăcueşte în iad, merg să-i vestesc, şi Evei să-i aduc bună vestire, Simeon a strigat, cu proorocii dănţuind: Bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri” [3]

“Pre Cel ce Se poartă în căruţă de Heruvimi şi Se laudă cu cântări de Serafimi, purtând în braţe Născătoarea de Dumnezeu, pre Cel ce S-a întrupat dintr’însa fără ispită de nuntă, pre Dătătorul Legei, Cel ce a plinit rânduiala Legei, L-a dat în mâinile bătrânului preot; carele Vieaţa purtând, a cerut dezlegare de vieaţă, zicând: Stăpâne acum mă slobozeşte, să vestesc lui Adam: Că Te-am văzut Prunc, pre Tine, Dumnezeul Cel neschimbat, şi mai ‘nainte de veci şi Mântuitor lumei” [4]

.

---

[1] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mică a Întâmpinării Domnului, glas II, în Mineiul lunei lui Fevruarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 24

[2] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 5, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 32

[3] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 7, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 34

[4] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mare a Întâmpinării Domnului, glas VII, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 29

 

Sf. Efrem Sirul – Imn la Botezul Domnului (fragment)

[Sărbătoarea Botezului Domnului a fost prăznuită iniţial în Biserica Creştină odată cu Tăierea Împrejur şi Naşterea Domnului, pe data de 6 ianuarie, cele trei purtând numele general de „Epifania” Domnului (Teofania, Arătarea lui Dumnezeu). Acest lucru s-a întâmplat până la începutul celei de-a doua jumătăţi a sec. al IV-lea creştin, pe vremea Sf. Ioan Hrisostom şi a Sf. Efrem Sirul, când Praznicul Naşterii Domnului a fost despărţit de cel al Botezului şi a fost mutat 12 zile înapoi, pe 25 decembrie (asa cum procedaseră deja demult cei de la Roma), iar Tăierea Împrejur a Domnului pe 1 ianuarie, la jumătatea distanţei Dodekaimeronului (vezi mai jos ce înseamnă). Sf. Efrem a prins, deci, această schimbare fără să se scandalizeze, la fel şi Sf. Ioan Gură de Aur, care aminteste de acest lucru, şi Sf. Grigorie Teologul, care a compus celebrul sau cuvant festiv, izvorul de mai tarziu al imnografilor în alcătuirea Canonului Naşterii Domnului. Cu toate acestea, Sf. Efrem Sirul îmbină armonios elemente din cele două sărbători creştine într-un poem teologic al luminii şi luminării, iar perioada dintre cele două mari sărbători o vede simbolic ca o urcare in trepte a Soarelui Dreptăţii întru biruinţă. – dan.camen.]

~~~+~~~

Sf. Efrem Sirul

„[…] 11. Biruit-a soarele, întipărind un simbol în treptele pe care le-a urcat. Căci douăsprezece zile [Dodekaimeronul* – n.m.] sunt de când a început să urce şi ziua de astăzi este a treisprezecea, un simbol deplin al Fiului şi al celor Doisprezece [Apostoli] ai Săi!

12. Înfrânt este întunericul, ca să arate că este înfrânt Satana, şi biruie lumina, ca să strige că a strălucit Întâi-Născutul. Înfrânt este cel întunecat cu întunericul şi biruie Lumina noastră odată cu soarele.

13. În înalt şi în adânc s-au ivit doi vestitori pentru Fiul: steaua luminoasă se veselea în înalt şi Ioan propovăduia în adânc. Doi vestitori, unul pământesc şi unul ceresc.

14. Steaua luminoasă, care a strălucit dintr-odată împotriva firii sale, mai mică decât soarele şi totuşi mai mare decât el, era mai mică decât el în lumina văzută, dar mai mare decât el în puterea ei nevăzută din pricina simbolului ei.

15. Steaua răsăritului şi-a trimis razele în întunecimi [la magii aflaţi în întuneric]; i-a condus ca pe nişte orbi, şi ei au venit şi au primit lumină mare. Au adus daruri şi au primit viaţă, s-au închinat şi s-au întors înapoi.

16. Cerul s-a deschis, apa a strălucit, porumbelul S-a pogorât, glasul Tatălui, mai puternic decât tunetul, a coborât de sus şi a spus: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit!”[Mt. 3, 17]. Îngerii vesteau, iar pruncii săltau strigând: „Osana”!”.

__________________________

Fragment extras din Primul Imn la Arătare al Sf. Efrem Sirul (Strofe despre Botezul lui Iisus) în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Deisis, Sibiu, 2010, pp. 144-145 

*Dodekaimeronul („Cele 12 zile”) – perioada praznicala cuprinsa de intervalul 25 decembrie – 6 ianuarie (de la Nasterea Domnului pana la Botezul Domnului).

 

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR” – Pastorala de Craciun a PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul "Fratii Kramazov" a lui F. M. Dostoievski

[Anul acesta, cu prilejul sosirii praznicului Nasterii Domnului, PS Sebastian ne invita sa lecturam si sa meditam pe marginea capitolului care face referire la Marele Inchizitor din romanul „Fratii Kramazov” al lui Dostoievki. Este o pastorala profunda si puternica, care are menirea sa dezghete acel fior de iubire sfanta din noi si sa incalzeasca inimile noastre pentru Domnul. Sublinierile din text imi apartin. – dan.camen.]

~~~+~~~

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR”

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.

Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.

Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.

Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.

Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomod; discret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!

Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabil, pentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.

Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepere, şi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât El, mai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.

Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.

În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…

Dragii mei,

Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)… Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…

Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

---

[1] Vezi capitolul intitulat „Marele Inchizitor”, în romanul Fraţii Karamazov.

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/12/19/hristos-si-%E2%80%9Emarele-inchizitor%E2%80%9D-scrisoare-pastorala-la-nasterea-domnului/

 

Schimbarea la Faţă> Opt sunt cei şase

Opt sunt cei şase

“După cea de-a şasea zi, a luat Iisus pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a dus cu aceştia pe un munte înalt în singurătate, în pustie, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele”. (Mt. 17, 1-2)

“Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage şi pe când Se ruga El, s-a făcut chipul feţei Lui altul şi îmbrăcămintea Lui albă, strălucind”. (Lc. 9, 27-29)

~~~+~~~

Sf. Grigorie Palama

“[…] Cum concordă cele două Evanghelii după Luca şi Matei, când unul zice clar că s-au scurs opt zile între făgăduinţă şi descoperire, iar celălalt spune că a fost această arătare în munte după cea de-a şasea zi? Luaţi aminte şi înţelegeţi: erau de opt zile petrecând pe munte, dar de arătat S-a arătat în cea de-a şasea zi. Aceştia trei: Petru, Iacov şi Ioan, care s-au urcat pe munte împreună cu Iisus, au văzut acolo împreună cu El pe Moise şi cu Ilie, astfel încât erau cu totul, împreună cu aceştia, şase. Dar împreună cu Domnul, pururea nevăzut, erau dimpreună şi Tatăl şi Duhul Sfânt, Unul mărturisind prin însuşi glasul Lui că El este Fiul Lui cel iubit, iar Celălalt, prin norul cel luminos a strălucit împreună [cu glasul], arătându-Se pe Sine şi pe Tatăl de aceeaşi fiinţă cu Fiul şi de o unime cu privire la lumină, căci este bogăţia Acestora firea şi o singură izbucnire a strălucirii. Astfel opt sunt cei şase. Aşadar, aşa precum nu este niciun dezacord între şase şi opt, la fel nici cei doi evanghelişti nu se contrazic, unul zicând că după şase zile, iar Luca punând că au trecut după aceste cuvinte ca la opt zile. Iar nouă ni se pare cum că sunt ca nişte tipuri, prin aceste două ziceri aduse împreună de pe munte, ascuns rostite şi, totodată, lămurit.

Însă cineva ar putea urma astfel văzând cât de frumos se aseamănă între ele cele două dumnezeieşti propovăduiri, chiar şi după literă. Căci Luca a zis “opt zile”, fără a se deosebi întru nimic de cel ce a zis “după şase zile”, punând la socoteală şi ziua în care a grăit cuvintele acelea şi ziua în care Domnul S-a Schimbat la Faţă. Pe acestea şi Matei le-a dat spre cugetare celor care în mod obişnuit văd pentru aceasta şi adăugirea “după”, care arată posterioritatea, acesta a grăit-o, iar celălalt a lăsat-o: căci nu a zis “după opt zile”, precum a zis acela “după şase zile”, ci “au trecut ca la opt zile”. Astfel, nu se află vreo contradicţie în cugetul desfăşurării faptelor la cei doi evanghelişti […]”. [1]

---

[1] Fragment extras din Cuvântul Sf. Grigorie Palama la Praznicul Împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos în Sfântul Grigorie Palama – Omilii, vol. II, trad. din lb. greacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp.181-183. Versetele scripturistice redate mai sus sunt preluate, de asemenea, din cuvantul citat.

______________________________

foto>

http://www.artbible.net/3JC/-Mat-17,01_The_La_Transfiguration/13%20EV%20DE%20KERAN%20ARMENIE%20TRANSFIGURATIO.jpg

http://www.artbible.net/3JC/-Mat-17,01_The_La_Transfiguration/13%20ICONE%20ARMENIENNE%20TRANFIGURATION.jpg

 

Miride de post> Sf. Arhid. Stefan, intaiul mucenic

Miride de post

Sf. Arhid. Stefan, intaiul mucenic

Exista o vorba in popor: “Tot raul spre bine!”. Nu de putine ori vedem cum sfintii, prin patimirea lor, isi preschimba duhovniceste soarta. Dumnezeu le da intelepciunea aceasta! Mijloacele raman aceleasi, insa sunt folosite in alt scop! Talharul de pe cruce era sortit pieirii, ca rasplata a faptelor sale, insa acela a dobandit primul Raiul prin marturisirea sa, iertandu-i-se pacatele si castigand o noua viata, vesnica, si lepadandu-o ca pe o haina pe cea veche. Desi a ramas tintuit pe cruce, murind, insa rastignirea lui de-a dreapta Domnului i s-a socotit impreuna-patimire cu Dumnezeu…

La fel si Hristos, prin inomenirea Sa, a preschimbat soarta umanitatii in ceva mai bun decat era inainte, folosindu-Se tocmai de prilejul oferit de caderea lui Adam, cu toate ca nu aceea trebuia sa fie premiza kenozei Sale, ci insasi iubirea Sa de oameni sa ramana factorul care sa produca o asa ridicare a lui Adam, pe care nu o avusese acela pe cand se afla in Rai. Acum, Adam cunoaste binele si raul *(ca si Dumnezeu), si mosteneste viata vesnica in Rai; iar Hristos Si-a impropiat firea umana, pe care a asumat-o in intregime, afara de pacat.

Asadar, vorbim despre o preschimbare a sortii, o innoire, o metamorfozare daca vreti, ca tot se apropie Schimbarea la Fata; care isi are orientarea in sus, pe verticala ontologica, avand menirea sa-l apropie cat mai intim pe om de Dumnezeu, pana la o deplina comuniune – tradusa bisericeste prin termenul impartasire. Omul se impartaseste de Dumnezeu, pe cat se impartaseste Dumnezeu omului: “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Sf. Arhid. Stefan, prin patimirea sa, a facut la fel: a folosit ca prilej moartea sa pentru a-L marturisi pe Hristos de-a dreapta Tatalui si pentru a castiga pana si sufletele calailor sai, intre care se afla si Saul, mai apoi Pavel, Apostolul Neamurilor. Nimeni nu primeste cununa pentru ca este omorat, ci doar razbunare din partea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, pentru sangele varsat! Ar fi putut cere si el apoi la Dumnezeu rascumpararea sangelui sau si osandirea vesnica a calailor, insa pentru rugaciunea lui de iertare a pacatelor acelora si pentru preschimbarea duhovniceasca a sortii sale Stefan s-a incununat de sus cu cununa muceniciei, facandu-se incepatura martirilor Bisericii.

Intelepciunea aceasta dumnezeiasca de abordare deplina a momentelor decisive din viata se arata in mod explicit la o stihira de la slujba Vecerniei. Pietrele cu care a fost improscat devin pentru mucenic trepte ale virtutii si ale cunoasterii, scari catre Cer, prilej de urcus duhovnicesc spre vederea Treimii, iar cununa pe care a obtinut-o Sf. Stefan de la Dumnezeu a primit numele patimirii sale: “Ca niste trepte si scari la cereasca suire, zvarliturile de pietre s’au facut tie, prin care suindu-te ai vazut pre Domnul stand deadreapta Tatalui, tie dupre nume numita cununa tinzandu-ti, cu dreapta cea de viata purtatoare; inaintea Caruia aproape stai, ca un biruitor si incepatura mucenicilor” . [1]

Pomenirea pe 2 august a Aducerii in chip minunat a moastelor Sf. Arhid. Stefan la Constantinopol nu face decat sa ne reaminteasca faptul ca soarta noastra se poate preschimba duhovniceste daca ceea ce facem are ca finalitate pe Dumnezeu. Totodata, avem de la el model de iertare a vrajmasilor si asupritorilor, fiindca acestia ne sunt binecuvantare si nu blestem, asa cum si Sf. Nicolae Velimirovici, in a sa Rugaciune pentru vrajmasi, spunea, in mod repetat: “Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!”

dan.camen.

_________________________

[1] – Stihiră la slujba Vecerniei de pe 2 august, glas. IV în Mineiul Lunei August, ediţia a III-a, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1929, pp. 26- 27

_________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_yTn1YAd30PI/TRc2hLgEP1I/AAAAAAAABdc/hRC_n5vtj0Q/s1600/St_Stephen_Martyrdom.jpg

http://orthodoxwiki.org/Apostle_Stephen_the_Protomartyr

 

Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea – îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

---

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

 _________________________

foto>

http://de.academic.ru/pictures/dewiki/71/Goreme_OpenAir_Museum_Dunkle_Kirche_2_11_2004.jpg

http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/romanides_ioannis_pr-teologia_patristica-6669.jpg

 

Cuvant la Inaltarea Domnului al Sf. Nicolae Cabasila

Cuvânt la Înălţarea Domnului

si Mântuitorului nostru Iisus Hristos [1]

de preaînţeleptul şi preaeruditul domn Nicolae Cabasila[2]

[Un cuvant foarte frumos si interesant, insa care din pricina dificultatii lui trebuie citit macar de doua ori pentru a putea fi inteles pe deplin – dan.cemen]

Înălţarea Domnului răstoarnă raporturile între cer şi pământ

1. Pe timpurile dinainte, harurile erau din cer şi din veac orice bine ajungea pe pământ de la locurile de sus în lumea de jos, dar astăzi ordinea e răsturnată: dă celor de sus feri­cirea plecând de la cele de jos, iar noi, oamenii, trimiţând dep e pământ îngerilor un Stăpân, împodobim corul acela cu cea mai frumoasă podoabă dintre toate. Cele prezente sunt pentru noi un prilej de plăcere minunată în locul aces­tora [al îngerilor], în locul cărora cinstim într-o măsură cu mult mai mare pe Cel care i-a cinstit şi prin această mutare facem cerul cu atât mai frumos decât el însuşi decât făcea acela mai bun pământul prin cei ce veneau de la el, pe cât de mare e distanţa între nişte sclavi şi un stăpân. Fiindcă acela [cerul] făcea cinstit pământul trimiţând îngeri, dar acum pământul i-a trimis în loc de orice cunună şi podoabă pe Cel căruia îi sunt sclavi heruvimii.

Chiar dacă [Scriptura] spune că Mântuitorul a coborât din cer [In 3, 13 – 14, 31], dar întrucât El era încă fără trup şi nu asumase încă pe om, nu putea nici să coboare, nici să urce, nici nu era loc pe care să-l lase şi la care să ajungă, fiindcă nu era unde să fie de faţă, „căci cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul” [Ir 23, 24]; iar când a fost ca El să coboare şi să vină jos să şadă împreună cu cei umiliţi, nu a venit pe pământ mai mult din cer decât din pământul însuşi. Dar după ce a îmbrăcat pe om şi i-a fost cu putinţă să se mişte şi să treacă schimbând un loc cu altul, atunci ple­când de la pământ S-a pornit cu adevărat şi a alergat spre celelalte făpturi de acolo şi a primit începutul întregii îna­intări şi al faptelor şi cuvintelor de aici. Şi el [pământul] este o patrie şi un oras al lui Dumnezeu; şi dacă ceva din cele ce sunt trebuie să fie presupus drept patrie şi loc al lui Dumnezeu, atunci pământul e învingător.

Ce este mai nou/straniu decât acestea? Împăratul e de la cei legaţi, Domnul Care dezleagă vina e din locul celor osândiţi, şi de la cei ce şed în întuneric [Mt 4, 16] s-a revărsat la toată creaţia Lumina cea adevărată [In 1,9], Cerul Îl primeşte ploaie timpurie şi târzie [Ir 5, 24], iar îngerii şi heruvimii văd reflectată de pământ raza căreia i se închină, slava nespusă şi strălucirea care-i uimeşte. Şi se face aici o mirare şi a îngerilor şi a oamenilor: unii uimindu-se de Dumnezeul care urcă, iar alţii de omul ridicat; văzându-L în formă de Dumnezeu, unii socotesc nouă/stranie urcarea Lui, iar alţii, ştiindu-L om ca şi ei, se miră că ajunge în cer cel de o simţire cu ei. Si dacă firile Celui dublu sunt împărţite prin imne, din ambele se armonizează un singur cor în jurul Unicului Mire, îngerii cântându-I iubirea de oameni, iar oamenii puterea.

Înălţarea treptată – cinstire a timpului

2. Iar El urcă cu răgaz şi pas cu pas, şi nu ajunge dintr-o dată la locurile de sus — căci n-a fost luat pe sus, ci „a fost purtat la cer” [cf. Lc 24, 51] —, deşi nimic nu împie­dica să i se dea tronul „deodată, într-o clipeală de ochi”, zice Pavel [7 Co 15, 52], acolo unde va răpi de pe pământ în ziua de pe urmă şi trupurile sfinţilor [7 Tes 4, 17]. Nemistuind nici o mică parte a timpului, ci reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestui spectacol şi nu fuge repede de ochiul celor ce privesc de pe pământ, pen­tru ca pe ucenici să-i veselească, pământul să-l cinstească şi să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat şi S-a dus suportând unele ca acestea ca un ambasador, avocat şi mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc; şi [să Se arate] totodată nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a şi fost purtat în pântec un timp, şi dez­leagă puterea morţii, iar a treia zi zideşte templul dărâmat al trupului Său [cf. In 2, 19-22], aşa cum şi la începutul timpului cu o lungime şi un număr de zile a dat subzistenţă întregului univers.

…sfinţire a aerului

Încă şi pentru ca, aşa cum prin zăbovirea Sa în ele a lu­minat pământul şi iadul, tot aşa şi aerul, primindu-L pentru puţin timp, a fost sfinţit şi el şi nici un loc n-a fost lăsat ca propriu lor tâlharilor din el, adică stăpânitorilor întunericu­lui. Şi după ce toate au primit Soarele, păşeşte pe un nor, ca şi aerul să primească trupul foarte uşor, pentru că El este „Cel ce pune norii suirea Lui, Cel ce umblă peste ari­pile vânturilor” [Ps 103, 3].

Norul – simbolul Duhului Sfânt

Norul însă L-a învăluit şi pe Cel care-şi schimbase for­ma [Mt 17, 5] şi tot el îl va aduce atunci când Se va coborî pe pământ în ziua de pe urmă [FA 1, 11] şi tot un nor îi va aduna de pretutindeni pe aleşii Lui [7 Tes 4, 17], Peste tot El are nevoie de nor. Mai întâi, deoarece şi creaţia cea nouă [2 Co 5, 17; Ga 6, 15], al cărei singur Meşter a venit El, şi pentru care a făcut toate şi a arătat toate, o alcătuieşte un Duh şi o apă, iar norul este alcătuit din acestea. Apoi, pentru că acesta [norul] era în mod simplu simbol al Mângâietorului de o cinstire cu El şi prezent mereu tot timpul, Care e numit şi apă [In 7, 37-39], e chemat şi duh [In 15, 26], prin Care s-a alcătuit şi acel trup egal cu Dumne­zeu al Mântuitorului [Mt 1, 20], prin Care a lucrat El Însuşi lucrurile mai presus de fire, Care venind peste El atunci când S-a botezat a dat mărturie de dumnezeirea Lui [Mt 3, 16], Care a fost de faţă atunci când El S-a schimbat la faţă arătându-Se prin nor şi completând Treimea, legându-Se pe Sine Însuşi ca al Treilea de [Tatăl] Cel ce dădea mărturie şi de [Fiul] Cel ce primea mărturia [Mt 17, 5]. Căci şi acum, când Fiul urcă, iar Tatăl Se arată prin pornirea spre El a Slugii Sale [cf. Is 52, 13] — căci unde altundeva Se grăbea Fiul restabilit? — a fost nevoie să Se arate prin nor şi Mângâietorul ducându-L pe Cel de o cin­stire la cer, aşa cum mai înainte „a fost dus de Duhul în pustie” [Mt. 4, 1].

Străbaterea în sens invers a ierarhiei şi porţilor cereşti

3. Iar Celui ce urcă I se deschid nişte porţi. Şi ce altceva trebuie crezute aceste porţi decât hotarele demnităţilor şi ordinelor [îngereşti] pe care le-a depăşit trupul îndumnezeit. Căci întrucât Mântuitorul avea nevoie de un loc din pricina trupului Său, dar nicăieri între cele făcute nu era un loc cuvenit, ci chiar şi un loc al îngerilor şi al arhangheli­lor, ba încă şi al celor de mai departe, chiar al heruvimilor înşişi, era mai prejos decât I se cuvenea, ca unul care era egal cu Dumnezeu, de aceea orice ordin al celor necorpo­rale s-a dat înapoi dinaintea Celui ce urca şi fiecare din locurile cele mai înalte i-L ceda pe al său propriu, cei mai de sus după ce-i mai jos, şi aşa tot mai sus, până când, după cuvântul lui Pavel, “a ajuns mai presus de toată stă­pânirea, domnia şi puterea” [Ef 1, 21]. De aceea, cei mai mari află/învaţă despre Cel mai înalt de la cei mai mici şi corifeii de la cei subordonaţi, ca minunea să urce de la cele umile la cele înalţe, pentru că, spune Pavel „prin Biserică”, care e mai prejos decât toate ordinele, „s-a făcut cunoscută stăpâniilor şi începătoriilor înţelepciunea mult variată a Lui Dumnezeu” [Ef 3, 10]. Pentru acestea îngerii secunzi Îl vestesc pe Cel necunoscut de ei, iar porţile le ridică co­mandanţii ordinelor, care deţin în fiecare ordin hotarul ultim de cinstire si locul de vârf. Căci dacă cedează locul cei mai mici, încă nu este arătat Cel ce este cinstit de tot ordinul, ca Unul care era mai înalt decât ele, dar dacă fac asta comandanţii, la care este toată slava corului, atunci era evident că Cel închinat de tot crugul este mai presus de ele. Porţile sunt însă veşnice ca unele înfipte din veac şi nimănui dintre toţi ele nu-i oferă trecere în ziua aceasta, dar „acum, zice [Psalmistul], ridicaţi-vă!” [Ps 23, 7. 9], pen­tru că trece „Cel căruia I se va pleca tot genunchiul celor cereşti” [Flp 2, 10]. Căci nimănui nu i s-a întâmplat să vină pe această cale, nimeni nu s-a urcat în cer de pe pământ [Rm 10, 6], ci primul şi singurul care a croit această cale e Mântuitorul; „pentru că nimeni, zice, nu s-a urcat în cer decât Cel ce S-a pogorât din cer” [In 3, 13].

Hristos, Împărat al slavei prin pătimirea Sa

4. Dar de ce trebuie să fíe ridicate porţile? „Pentru că e Împărat al slavei, tare şi puternic în război” [Ps 23, 8], fiindcă a urcat plin de răni. Dovadă era slăbiciunea trupu­lui şi lipsa de slavă pe care o răbdase, căci era evident că purtase cruce. Şi era minunat pentru că într-o putere şi slavă atât de nespusă aducea urmele lipsei de slavă şi ale slăbicunii, cărora îngerii vestitori le opuneau: crucii slava de acolo, iar slăbiciunii triumful prin aceasta, faptul că triumfătorul nu dobândise numai o slavă strălucită, dar era şi Împăratul slavei înseşi [Ps 23, 7-l0]. Nefolosindu-Se de nimic din cele ce obişnuiesc să aducă slava, Acesta venise la ea prin cele contrare, şi de aceea a putut fi fără slavă, după care, spunea David, a umplut de slava Sa tot pământul [Ps 56, 5]. Fiindcă acel lucru ar fi fost propriu celui ce urmează legilor slavei, dar acesta celui ce pe cât se pare conduce slava însăşi. Căci nici focul nu poate fi stăpânit de materiă aruncată în foc ca sa-i aţâţe flacăra, nici vizitiul şi cel care conduce caii nu urmează cailor în direcţia în care se pornesc ei, ci, dacă cineva care are un frâu ştie să-i lege cu el şi să-i facă să meargă în sens opus, nici nu este Domn al slavei cel ce ar putea să-şi adune o slavă de la cei ce par a fi cei mai buni. Ci Mântuitorul, aşa cum mai înainte S-a arătat pe Sine Însuşi stăpân al focului arătând o flacără în apă şi aprinzând foc cu pregătirea care-l poate stinge, tot aşa S-a făcut arătat în mod evident că este împărat al slavei, arătându-Se tuturor strălucit şi prealăudt prin lipsă de slavă şi de cinstire. De aceea, spune, acestea nu trebuie să se mire dacă, purtând un trup care are vânătăi, El depăşeşte hotarele fiinţelor necorporale, nici nu trebuie să creadă invocând aceste semne de slăbiciune că Cel Înalt este din pricina acestor lucruri de umilinţă în dezacord cu Sine Însuşi; din contră, luând de aici în chip deosebit dovada clară a forţei Lui suprafireşti, să admită că El este Stăpân al întregii creaţii.

5. Dar îngerii sunt învăţaţi acestea nu numai unii de către ceilalţi, ci şi de Mântuitorul Însuşi. Celor ce-L întreabă: „De ce sunt roşii hainele Tale?” [Is 63, 2], Acesta le spune: Am îmbrăcat trup!, iar celor ce-L întreabă: De ce eşti lovit?, le spune: „«Am călcat Un teasc» [Plg 1, 15]. De bunăvoie M-am lăsat lovit. Căci nu Mi-am vărsat sângele fără să vreau, nici n-am venit pe cruce din slăbiciune, ci Eu În­sumi «am călcat teascul»”. Lucru pe care-l spune şi apos­tolilor înainte de pătimire: „Nimeni nu ia de la Mine sufle­tul Meu, ci Eu îl pun de la Mine Însumi. Putere am să-l pun şi putere am să-l iau iarăşi” [In 10, 18], arătând puterea Lui nebiruită. „Prin urmare, ridicaţi porţile!” [Ps 23, 7], Şi aceasta nu o dată, arătând astfel că nu-şi aduceau aminte acest lucru ştiindu-l, ci îl învăţau neştiindu-l. Deoarece atunci n-ar fi avut nevoie de cuvintele celor secunzi în rang, ei întrebând, iar Acela răspunzând. Fiindcă stăpânii porţilor Îl ştiau bine pe „Stăpânul puterilor”, dar nu-L ştiau pe “Împăratul slavei” cine este. Căci întâiul era dinainte de veacuri numele dumnezeirii şi, de aceea, era cunoscut tutu­ror corurilor îngerilor, dar acesta din urmă le-a rămas as­cuns, şi de el au auzit abia ulterior, el fiind luat plecând de la cruce şi de la cele de ocară; după cum ignorau poate că Stăpânul lor se numea şi Iisus, Nazarinean şi răstignit, lucruri pe care le ştiau numai acei îngeri care slujiseră Celui purtat în pântec şi născut, Celui mort şi înviat. De aceea unii se opresc la acea primă glăsuire şi întreabă nedumeriţi: “Cine este Acesta, Împăratul slavei?” [Ps 23, 10], iar aceştia îi învaţă repetându-le denumirea mai cunoscută: „Domnul puterilor” [ibid.]. Iar ei încetează atunci, recunoscându-L pe cel căutat din cele ce ştiau.

Dezvăluirea raţiunii ultime a Economiei mântuitoare – iubirea

Şi când Acesta înaintează, atunci Însuşi Tatăl îi aduce la aceste raţiuni. Căci profetul Zaharia îi introduce pe Acela [Tatăl] întrebând şi pe Acesta [Hristos] răspunzând, însem­nând prin aceasta că înseşi puterile care sunt nemijlocit în preajma lui Dumnezeu află acum raţiunea Economiei, pe care mai înainte n-o ştiau. Căci atunci când Tatăl îşi des­coperă taina Sa prin Unul-Născut, au părut să fie iniţiate în aceasta şi primele făpturi care stau în jurul tronului însuşi. Dar aici Fiul sugerează şi cauza junghierii şi învăţând de ce anume a venit pătimind pe cruce, spune că ceea ce l-a convins a fost iubirea de oameni. Căci întrebându-L Tatăl de unde are loviturile de pe mâini — pentru că Acesta zice: „Ce sunt aceste lovituri în mijlocul mâinilor Tale?” [Za 13, 6] — El pune înainte casa celui iubit şi spune că faptul că a venit şi a locuit cu cei iubiţi i-a adus aceste lovituri: „Cele cu care am fost lovit în casa celui iubit” [ibid.], pentru că S-a îndurat de cei care zăceau, îndurându-Se a venit la ei, şi venind i-a restaurat, iar mâinile cu care i-a rechemat au fosţ lovite. Şi astfel Stăpânul casei [Tatăl], care are cerul şi pământul, a oferit tuturor robilor Lui dinarul, adică raţiunea trupului şi morţii lui, începând de la cei de pe urmă si până la cei dintâi [cf. Mt 20, 1].

Înălţarea, desăvârşirea preoţiei veşnice a lui Hristos

 6. A venit din cer pe pământ, ca să facă cunoscut celor de pe pământ pe Tatăl Cel de acolo, a coborât de pe pă­mânt în iad, ca să vestească celor din iad economia de pe pământ, din iad a urcat iarăşi la cei de pe pământ, ca să afle cauza coborârii, de pe pământ urcă în cer, ca să fie adusă vestea cea bună şi îngerilor: pe de-o parte, mântuirea oamenilor — căci se bucură împreună cu noi cei replămădiţi, întrucât sunt iubitori de oameni —, pe de altă parte, progresul lor spre cele mai bune, precum şi celelalte, învăţându-L ei pe Dumnezeu mai bine decât înainte şi, înainte de toate, pentru ca trupul cel mai presus decât toată creaţia să ajungă mai presus decât toată creaţia şi să-şi ocupe locul cuvenit. Căci poate de aceea n-avea unde să-şi plece capul [Mt 8,20] atunci când locuia pe pământ. Şi urcă un om în formă de Dumnezeu [cf. Flp 2, 7] şi un Dumnezeu în trup de om, luptător din pricina războiului împotriva morţii, şi biruitor din pricina triumfului, victimă sfântă pentru junghiere, pentru că a primit junghierea vrând aceasta, preot care nu lasă nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu, nici nu respinge nimic din cele ce fac pe om, ci salvează în toate fiecare fire şi nu înşeală cu nici un cuvânt nici una din aceste două denumiri, ci numai relele omeneşti, fiindcă aşa cum a fost liber de păcat de la început, aşa a fost şi de toată stricăciunea, pentru că nici una din ele nu ţinea de fire. Căci pe cel dintâi l-am introdus noi, iar cealaltă i-a urmat, fie ca pedeapsă pentru cei ce greşiseră, fie ca leac pentru cei care se îmbolnăviseră. Dintre ele pe unul, adică păcatul Mântuitorul nu l-a cunoscut de la început, iar pe cealaltă, adică stricăciunea, a primit-o, orânduind ca un econom cele ale oamenilor, pentru ca să Se facă în stare să Se jertfească pentru ei, şi în locul jertfei să primească pentru neamul omenesc nestricăciunea. Prin urmare, jertfindu-Se şi bucurându-Se de un trup stricăcios şi aducând acestea care se cuveneau, a dezbrăcat îndată stricăciunea şi n-a fost lipsit de cele care-l făceau victimă. Prin vânătăile Sale vesteşte junghierea, iar fierul care lucrează jertfa e încredinţat pen­tru cei ce văd trupul acela. Şi astfel, jertfindu-Se pentru o zi, este o Victimă perpetuă. Şi aşa cum „o dată pentru tot­deauna S-a adus ofrandă pe Sine însuşi”, cum zice Pavel [Evr 7, 27], de acolo că păstrează totdeauna pe Preot, căci zice: „Tu eşti Preot în veac” [Evr 5, 6; Ps 110, 4], tot aşa fiind adus o dată pentru totdeauna, este Victimă veşnică. Fiindcă n-ar fi putut fi nici Preot veşnic, dacă nu ar fi fost şi Victimă, lipsindu-i atunci ceea ce ar fi făcut preoţia Lui. Aşa L-a dat întregii creaturi pământul pe Stăpânul comun. Şi oamenii îl trimit pe ambasadorul lor, îngerii îl primesc pe Dumnezeul lor, Care li Se înalţă mai curat, iar Tatăl primeşte pe Cel de un tron cu El dându-i o cunună de slavă din trofeele Slugii [Domnului; cf. Is 52, 13].

Aclamarea lui Hristos Cel Înălţat

7. Hai acum să ne adresăm Învingătorului şi noi, cei pentru care s-a făcut războiul! O, Cel ce ai biruit lumea [In 16, 33] şi ai legat pe cel puternic [Mt 12, 20], Care ai luat prăzile [Lc 11, 22] şi i-ai dezlegat pe cei legaţi! O, Cel ce faci toate numai cu voinţa, iar mutându-Te încoace ai intrat în război şi luptă pentru oameni! O, Cel ce cu un semn i-ai zidit pe cei ce nu erau, iar pe cei căzuţi i-ai îndreptat prin sârguinţă şi osteneli! O, Cel care ca să-i faci vii şi să-i în­cununezi pe cei lipsiţi de cinste şi morţi, alergi spre lupta morţii! O, Cel care prin faptul că ai fost defăimat ai dezle­gat vina omului, prin aceea că ai fost răstignit l-ai slăvit, prin aceea că ai murit l-ai făcut viu! O, Dumnezeu care ai murit pentru oameni, Stăpân care ai murit pentru robi şi lipsit de păcat care ai murit pentru foarte răi! O, Cel care prin aceea că ai fost vândut ne-ai dobândit libertatea, prin aceea că ai fost lovit ne-ai câştigat nestricăciunea, iar prin aceea că ai suferit dureri ne-ai agonisit veselia cea curată! O, Cel care ai cumpărat cu sufletul pe duşmani, iar cu sângele pe cei impioşi! O, Cel care ai iubit un om care te ura! O, Cel ce eşti pentru noi, Acelaşi, şi Mântuitor şi preţ de răscumpărare! O, Cel ce eşti şi cale si conducător şi sălaş! Cel ce te-ai făcut pentru robii tăi toate cele care duc la cer! O, imigrare nouă şi străină, care muţi capitala! O, Cel care împreună cu Tine muţi şi strămuţi toată creaţia! O, Cel care n-ai lăsat nimic între cer şi pământ, între Dum­nezeu şi oameni! O, Cel care prin aceea că Te-ai dus pe pământ ai plecat cerul, iar prin aceea că ai plecat la cer ai înălţat pământul! Tu eşti şi Dumnezeul nostru şi apoi moş­tenitor, şi celor al căror stăpân erai din veac, Le-ai slujit ca un rob cumpărat. Şi, iarăşi, pe cei al căror Stăpân în tot felul Te-ai făcut, i-ai făcut fraţi şi Te-ai folosit de ei ca de nişte membre, şi ai primit toată înrudirea, comunitatea şi relaţia ca noi, ca armonizându-ne cu Tine însuţi în tot felul şi urmându-Te prin toate să faci bogăţia ta a noastră! Şi robul păcatului să se audă Fiu al lui Dumnezeu, iar cel legat să se arate încununat. O, de câte şi ce fel de lucruri l-ai făcut datornic pe om! O, datorii care nu pot fi dezlegate de nimeni nicicând! Căci ce ai putea găsi la noi, şi care să nu-l fi pus Tu? Dacă Ţi-am înălţat un glas care aduce vreo recunoştinţă pentru cele pe care ni le-ai dat, nu e un schimb pentru cele date, ci din adaos la datoriile noastre, pentru că faptul de a gândi şi de a putea rosti acestea vine tot de la Tine. Tu însă Ţi-ai pus Ţie Însuţi această lege nouă: de fiecare dată când oferi ceva, Te mărturiseşti dator cu alte haruri celor ce îl primesc. De aceea, să nu treci cu vederea harul Tău mult lăudat, dacă a fost lăudat cu ceva şi de noi, ci să-L arăţi pe Binefăcătorul uitându-Se nu la sărăcia vo­inţei noastre, ci la bogăţia mâinii Tale. Şi în prezent să mă dezlegi, fiind Domn, de toată vina şi să-mi oferi curata simţire a blândeţii Tale şi să faci să mă ruşinez de această nespusă iubire de oameni. Iar după ce mă vei muta de aici, să mă muţi bucurându-mă şi cu nădejdi bune că voi fi scris în corul prietenilor Tăi, şi acolo să stai împreună cu cei ce ştiu cele ale Tale şi pe care I-ai cunoscut Tu Însuţi, ca şi aici cu glasul celor ce prăznuiesc şi al strigătului adăugat de noi să Te cântăm pe Tine Mântuitorul în veac împreună cu părintele Tău Cel fară început şi cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă făcătorul Duh. Amin.

---

[1] Cuvânt extras din cartea Nicolae Cabasila – Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010,  pp. 161 – 171

[2] Traducere după ediţia B. Pseutonkas: Nikolaou Kabasila hepta logoi nyn proton ekdidomenoi, Thessaloniki, 1976, p. 113 – 123; ed. II: Nikolaou Kabasila Logoi. Eisagoge – keimena – scholia, ekd. B. Pseutonkas, Thessaloniki, 2006, p. 124 – 134.

______________________________

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_6WRcJM7SGZY/S-nWYwcCYDI/AAAAAAAACJU/BM45kXhSpTQ/s1600/9thSinaiAscension.jpg

http://www.antiochian.org/sites/antiochian.org/files/images/Ascension.preview.jpg

 

Interviu cu PS Irineu Pop Bitriteanul pentru Radio Reintregirea, imediat dupa alegerea ca Arhiepiscop al Alba Iuliei

Viziunea misionară, socială şi pastorală a PS Irineu,

noul arhiepiscop al Alba Iuliei

Reintregirea.ro / 19 mai 2011

Într-un interviu acordat postului de Radio Reîntregirea PS Irineu şi-a exprimat viziunea Preasfinţiei Sale despre noua misiune pe care o va face în Arhiepiscopia Alba Iuliei:

„Astăzi prin milostivirea lui Dumnezeu am fost ales întâistătător pe tronul istoric şi plin de nobleţe spirituală al Alba Iuliei. Sunt la început de drum nou când poate este potrivit să-mi exprim viziunea mea despre responsabilitatea misionară, socială şi pastorală care îmi stă în faţă.

Biserica noastră este astăzi rănită de apostazie, de poluare morală, de indiferentism religios şi suntem chemaţi să punem balsamul suav pe rănile corpului ecclesial, pe rănile trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica, definită în teologia noastră ca fiind extensiunea socială a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat.

Această viziune aş putea s-o exprim în trei direcţii:

În primul rând voi avea grijă de catehizarea şi educaţia religioasă a poporului şi mai ales a tinerilor. Catehizarea duce la cunoaştere, cunoaşterea duce la iubire, iar iubirea duce la trăirea tainelor credinţei. În felul acesta putem fii creştini, nu numai cu numele, ci şi cu fapta, creştini practicanţi.

În al doilea rând, o importanţă specială voi da Dumnezeieştii Liturghii, şi când spun acesta mă refer la faptul că ea trebuie să fie trăită integral. Nu e suficient să fii prezent fizic la Sfânta Liturghie, ci trebuie să înţelegi cu mintea ce se petrece acolo, să simţi cu inima misterul pascal, să ne împreunăm vocile în a ne ruga şi a cânta împreună şi apoi să ne şi împărtăşim, bineînţeles după o pregătire prealabilă şi după sfânta Spovedaniei. Deci e nevoie o împărtăşire frecventă a credincioşilor. În felul acesta nu suntem doar spectatori, ci adoratori ai lui Hristos, Mielul înjunghiat pentru păcatele lumii, adoratori ai lui în Duh şi în Adevăr.

În al treilea rând, aş vrea să spun că mărturia noastră credincioasă este foarte necesară. Când zic acesta mă gândesc că mărturia putem s-o facem prin exemplul personal. Fiecare dintre noi, cleric sau mireni, trebuie să fie sare pământului şi lumina lumii şi-atunci atragi şi pe alţii la Hristos. De asemenea când zic de mărturie mă gândesc că trebuie să ne apropiem de cei rătăciţi şi neştiutori şi să-i aducem în matca Bisericii şi la Adevărul, care te face liber. Că spune Sf. Ap Iacov „cel ce va întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui i se va ierta mulţime de păcate” (Iac. 5, 20). Aceasta este viziunea mea privind responsabilitatea pastoral-misionară pe care o am la Alba Iulia în aceste timpuri de noapte etică, de criză morală. Să-mi ajute Bunul Dumnezeu să mă fac pildă credincioşilor cu cuvântul, cu fapta, cu purtarea şi cu dragostea.”

Sursa: Radio Reîntregirea, Data: 19 Mai 2011

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3540

~~~+~~~

PS Irineu despre întreita datorie în Arhiepiscopia Alba Iuliei

Reintregirea.ro / 19 mai 2011

Într-un scurt interviu acordat de PS Irineu la Radio Trinitas, imediat după alegerea la Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Preasfinţia Sa a vorbit despre o întreită datorie în noua misiune încredinţată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române:

„Acum la început de drum nou, de o nouă misiune, sau de responsabilitate pastoral-misionară ce mi s-a încredinţat, sunt hotărât să împlinesc acolo la Alba Iulia o întreită datorie:

În primul rând, voi acorda o atenţie deosebită slujirii pe care păstorii sufleteşti, sau preoţii, o desfăşoară. Voi căuta să-i determin a avea cât mai multă râvnă pastorală şi un dinamism entuziast în slujirea sfântă ce li s-a încredinţat. Şi mă gândesc acum la programul slujbelor religioase, care trebuie să fie foarte bogat şi intens, pentru că prin aceste slujbe se coboară ozonul harului peste turma cea cuvântătoare. Uşa bisericii să fie mereu deschisă. Şi-apoi cât îi priveşte pe păstorii sufleteşti mă gândesc şi la importanţa pastoraţiei individuale pe care ei trebuie să o desfăşoare. Să fie în căutarea oilor celor pierdute. Făcând acesta se vor valida într-adevăr ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu şi ca vase ale Duhului Sfânt, întrupări ale absolutului sau expresii ale veşniciei, cum îi numeşte un părinte athonit pe slujitorii consacraţi.

În al doilea rând, voi avea grijă de şcolile teologice şi de promovarea culturii, acolo la Alba Iulia. Zic şcolile teologice, pentru că aici se formează discipolii, care mâine-poimâine vor desfăşura activitatea lor în imensul câmp pastoral, filantropic, patrimonial şi social al Bisericii. Cultura nu va fi neglijată de mine, pentru că ştim că ea îşi are rădăcinile în cultul liturgic şi prin cultură se edifică, se iluminează sufletele şi cunoaşterea duce la trăire sau la practicarea credinţei, la trăirea tainelor credinţei. În acest domeniu intră şi sfintele mănăstiri şi schituri, care sunt prin excelenţă focare de spiritualitate şi cultură, oaze de primenire duhovnicească şi morală.

În al treilea rând, o atenţie deosebită voi acorda asistenţei sociale şi carităţii creştine, un lucru bine-plăcut lui Hristos, Marele Filantrop, despre care citim că trecea făcând binele, El într-adevăr umblă necunoscut prin lume şi se identifică mai ales cu cei care, cu glas sau fără glas, solicită mila şi ajutorul nostru. Dacă exercităm iubirea, Biserica este într-adevăr Hristosul extins în timp şi spaţiu sau Hristosul care vieţuieşte mai departe pe pământ.

Aceasta este viziunea mea la început de drum nou privind responsabilitatea mea personală, responsabilitatea Bisericii noastre într-o lume afectată de sărăcie morală, de secetă spirituală şi de oboseală în credinţă.

Îl rog pe Bunul Dumnezeu să îmi ajute ca să fiu într-adevăr instrumentul Său în acea zonă a României şi prin mine să îşi împlinească voia Sa, pentru ca lumea să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.”

Sursa: Radio Reîntregirea, Data: 19 Mai 2011

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3541 

foto>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bpreasfintitul_parinte_irineu_bistriteanul_este_noul_

arhiepiscop_al_arhiepiscopiei_alba_iulieib_8457.html

 

Dobri Dobrev – batranul cersetor pentru Hristos care ctitoreste biserici

Preluare de la

Razvan Codrescu / 2 mai 2011

CERŞIND PENTRU HRISTOS

„Cine n-are bătrîni, să-şi cumpere!”, zice proverbul. Bătrînul Dobri Dobrev din satul Baylovo (Bulgaria), pe care-l puteţi vedea în pozele alăturate (un film cu el poate fi vizionat şi pe youtube, fiind preluat de numeroase site-uri şi bloguri), ne-ar putea însă cumpăra el pe noi, dacă am merita paralele…

Cine este moş Dobri Dobrev? Un cerşetor ctitor în ţara lui şi căruia mărimile Bulgariei postcomuniste nu sunt vrednice să-i dezlege curelele încălţămintelor!

Dobri Dobrev are 97 de ani şi cerşeşte pe străzile Sofiei, luminos şi smerit. Ochii lui au o blîndeţe senină de rai şi uitaţi-vă numai cu cîtă firească simplitate sărută, într-una dintre poze, mîna unui copilandru! Locuitorii capitalei bulgare îl privescc ca pe un sfînt coborît din paterice sau din icoane. E atît de pitoresc răsăritean la înfăţişare încît, de cum îl vezi, analogiile cele mai nimerite ţi se par acelea cu vechii anahoreţi ai pustiei sau cu mai recenţii „nebuni pentru Hristos” ai creştinismului pravoslavnic.

În ţara poate cea mai descreştinată din Balcani, unde nu mai există decît cîteva mînăstiri în funcţiune, iar bisericile sînt chiar mai goale decît în Occidentul franco-germanic şi anglo-saxon (unde, dacă nu-s muzee, ajung restaurante şi săli de şedinţe), nonagenarul Dobri Dobrev cerşeşte nu pentru sine (căci pare a nu avea nimic din trebuinţele omului lumesc de azi, iar hrana lui de căpătîi rămîne rugăciunea, care nu costă nimic), ci pentru Hristos.

Poate fi văzut, de regulă, fie în faţa Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski”, fie în faţa Bisericii „Sfinţii Chiril şi Metodie”, cu o cutiuţă de tablă sau de plastic în care adună „milele” trecătorilor, donînd apoi toţi banii agonisiţi fie lăcaşurilor şi aşezămintelor bisericeşti, pentru restaurare sau subzistenţă, fie fraţilor creştini mai săraci sau mai nevolnici decît el.

Pînă deunăzi, bătrînul în opinci donase numai Catedralei „Sfîntul Alexandru Nevski” suma de… 35.700 de leva (20.000 de euro!), cum rezultă chiar din condicile parohiale! Cu banii lui multe s-au construit pe pămînt, iar el însuşi şi-a construit, din cerşit, casă în ceruri. Şi numai Dumnezeu ştie cîte suflete se vor fi trezit, prin pilda lui simplă şi înduioşătoare, din uitarea sau indiferentismul religios ale acestui tîrziu de lume!

Ce creştin n-ar recunoaşte aici lucrarea lui Dumnezeu, Cel întotdeauna şi pretutindeni viu şi prezent prin sfinţii Lui, pe care-i ridică adesea, spre pildă sau spre dojană, tocmai acolo unde şi atunci cînd comunitatea de credinţă pare mai tulbure şi mai ruinată?

Cerşetorul Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu, săracul bogat al miracolului evanghelic, răscumpără vremurile sub bucata lui de cer şi este poate – umil şi nediscursiv – „conştiinţa mai bună” a Bulgariei lui natale şi a întregului nostru Răsărit ortodox.

Răzvan CODRESCU

(Text apărut, cu minime diferenţe, în numărul pe aprilie 2011 al revistei Lumea credinţei. Fotografiile sînt preluate de pe internet.)

~~~+~~~

Cerşetorul care ctitoreşte biserici [1]

Familia Ortodoxă, nr. 4 (27) / 2011

“Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse… şi va vădi sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5).

În vălmăşagul pestriţ al unei capitale contemporane, cu uşurinţa ar putea trece nebăgat în seamă un chip precum cel al bătrânului Dobri Dobrev, pe care oamenii l-ar încadra grabnic în rândul numeroşilor cerşetori şi săraci din Sofia. Nu mulţi sunt însă aceia care îl cunosc cu adevărat pe acest bătrân de 96 de ani şi ştiu lucrarea sa. Poate părea greu de crezut că cea mai mare biserică din Balcani, catedrala patriarhală şi simbolul oraşului, în care se adună să slujească în sobor lună de lună mitropoliţii Bulgariei, a primit de curând un uriaş ajutor financiar din partea lui bătrânului Dobri, urmaş al cuvintelor Apostolului „ca gunoiul lumii ne-am făcut, lepădătura tuturor până acum” (I Corinteni 4:13).

Această faptă ar fi rămas ascunsă cunoştinţei omeneşti dacă, anul trecut, Preasfinţitul Tihon al Tiveriopolei n-ar fi vestit-o presei: „Nu mi-a venit să cred când am văzut chitanţa, şi e incredibil, dar cel mai mare donator al Catedralei Patriarhale este Moş-Dobri, cerşe­torul îmbrăcat în costum popular pe care toată lumea-l ştie, cel ce se închină înaintea tuturor. Bătrânul acesta a dăruit Catedralei suma de 35.700 de leva (aproape 20.000 de euro). Acest om atât de sărac şi de modest a făcut cea mai mare donaţie din ultimul deceniu pentru biserica Sfântului Alexandru Nevski!”.

În 1988, dedo-Dobri, cum îi zic bulgarii, a renunţat la vechea sa viaţă, începând să cerşească pe străzi şi în biserici. Acest bătrân, cu un venit lunar de 80 de euro, călătoreşte aproape în fiecare zi din satul său, Bailovo, până Ia Sofia, pentru a aduna bănuţ cu bănuţ – însă niciodată pentru sine! Mulţi dintre locuitorii Sofiei I-au văzut pe Dobri stând, an de an, cu un pahar în mână, pentru a aduna bani — pe care îi dădea apoi unui cunoscut, ca să-i depună într-un cont bancar. A strâns mai întâi bani pentru reconstruirea Mănăstirii Eleşniţa, aflată la câţiva kilometri depărtare de capitala Bulgariei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în 2006 biserica mănăstirii a fost renovată şi sfinţită. În mai 2009 s-a dus la epitropul Catedralei Sfântului Alexandru Nevski, căruia i-a zis doar atât: „Vino cu mine, să-ţi dau nişte bani pentru biserică!” Ce l-a determinat pe acest bătrân, cu un chip ce pare să iasă din cărţile sfinte, să se îndeletnicească cu aşa ceva? Doar Dumnezeu ştie! întrebat de ce a facut-o, Moş-Dobri a răspuns simplu: ,Adunăm bani pentru mănăstiri. Refacem bisericile aflate în nevoie. Le reconstruim, le renovăm — nu facem prea mult, dar… atâta putem„.

Numele bătrânului Dobri din Bailovo şi suma donată au răsunat ca o mare palmă pe obrazul tuturor politicienilor şi oamenilor de afaceri locali, care, deşi au vorbit şi au promis multe, până la urmă n-au ajutat cu nimic Biserica, facându-l pe un cunoscut jurnalist bulgar să exclame: „În ce hal a ajuns societatea noastră, dacă cel mai mare donator dintre noi este un bătrân sărac! Şi când Biserica ne cere ajutorul pentru a reda măreţia Catedralei Patriarhale, să nu ne îndreptăţim că nu putem, fiindcă Moş-Dobri ne arată zi de zi că se poate — chiar şi păstrând tăcerea„.

Bătrânul Dobri, acest tăcut luptător creş­tin, vine zi de zi să se închine liniştit în Catedrala Sfântului Alexandru Nevski, aşezându-se apoi la ieşire, unde îi salută pe toţi şi se închină înaintea tuturor, luându-şi rămas bun de la oameni cu cuvintele: „Bucuraţi-vă întru Domnul!” Ne simţim datori să încheiem cu câteva cuvinte adunate din înţelepciunea simplă, dar vie a lui Moş-Dobri, acest om ce „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36): „Sunt două voinţe, una a lui Dumnezeu, alta a diavolului. Şi purtăm un război în mintea noastră. Cred că trebuie să urmăm şi să ne supunem voii lui Dumnezeu — aşa să ne ajute Domnul! Voinţa cea bună este dreaptă şi adevărată. Toate ale acesteia sunt bune. Trebuie să nu minţim, să nu furăm, să nu săvârşim curvie. Trebuie să ne iubim unul pe altul, aşa cum ne iubeşte Dumnezeu – învredniceşte-ne, Doamne!„.

Traducere şi adaptare de Radu Hagiu

---

[1] Articol apărut în revista Familia Ortodoxă, luna Aprilie, nr. 4 (27) / 2011, pp. 27-28 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Prin Suferinţă la Înviere – Pastorala de Paşti (2011) a PS Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† GURIE,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi Hunedoarei,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini:

Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Mi-am intitulat cuvântul pastoral pe care vi-l adresez prin glasul preoţilor în această noapte (zi) a Învierii: Prin suferinţă la Înviere.

De la început afirmăm că răstignirea Domnului pe Cruce a transformat suferinţa dintr-o realitate absurdă şi tragică, dintr-o problemă care pune sub semnul întrebării însăşi viaţa, într-o realitate prin care s-a omorât moartea şi viaţă a devenit veşnică. În lumea noastră, în care perspectiva existenţei este adesea redusă la zările şi limitele vieţii pământeşti, suferinţa este percepută doar ca o povară, doar ca o realitate în care lipsa de sens îşi are de spus cuvântul suprem. Faptul că Hristos Domnul a ales suferinţa Crucii ca modalitate de biruinţă asupra durerii şi a morţii, aşează suferinţa în rândul valorilor mântuitoare. Până la Hristos, şi de atunci încoace înafara lui Hristos, suferinţa n-a depăşit aspectul de durere şi de viaţă intrată în degradare şi lipsă de sens. În lumina Crucii, suferinţa dobândeşte un rost fundamental: cale spre omorârea morţii şi izvor de viaţă veşnică. De aceea Vinerea Mare, ca zi în care durerea şi moartea par a birui, transformă suferinţa în premisă a omorârii morţii şi a iadului, în izvor de viaţă deplină. Căci Hristos, primind suferinţa şi moartea care sunt consecinţele ultime ale înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat le transformă în Cruce şi, prin aceasta, le umple de un alt conţinut decât cel de viaţă intrată în impas şi de simplă pedeapsă pentru neascultarea originară a lui Adam şi Eva. În Hristos suferinţei şi morţii li se transferă înţelesurile şi conţinuturile Crucii, adică de loc al împăcării omului cu Dumnezeu şi de modalitate prin care se pironeşte păcatul. Pe Cruce Hristos a pironit prin suferinţa Sa însăşi suferinţa noastră, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.

Iubiţi credincioşi,

Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu. “Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; “Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?

Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!

La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor. Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, „nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre„. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.

Iubiţi fii întru Hristos,

Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum că Dumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă. Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.

Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător! În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii. În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii. Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;

Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;

Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”

Iubiţi credincioşi,

Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental: Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur: “nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”

Hristos a înviat!

† GURIE,

Episcop al Devei şi Hunedoarei

foto>

http://calindragan.files.wordpress.com/2010/01/89162.jpeg

https://picasaweb.google.com/EpiscopiaDeveisiHunedoarei/AlmasulSec#5560467951684061218

 

Intrarea Domnului in Ierusalim – Predica Sf. Ignatie Briancianinov

“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: 

iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu -”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit [felicitat -n.m.] de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov 

sursa>

http://www.voscreasna.com/72/despre-intrarea-domnului-in-ierusalim-sfantul-ignatie-briancianinov/

foto>

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2009/09/244-204.jpg

 

Aberatiile lui Simcha Jacobovic: de la „Mormantul pierdut al lui Iisus” la „Cuiele Crucii”

Simcha Jacobovic, realizatorul unui recent documentar intitulat „The Nails of the Cross” (Cuiele Crucii), sustine ca a gasit doua dintre cuiele folosite la Rastignirea Mantuitorului, cuie care dateaza din sec. I d.Hr.

Notă: Postarea de mai jos cuprinde traducerea unor fragmente din articolele aparute pe net cu privire la aceasta chestiune, dar si adaosuri proprii, care au menirea sa faca lumina acolo unde este nevoie. – dan.camen.

Despre cuie si descoperirea lor

Acestea ar fi fost gasite acum 20 de ani in Ierusalim, intr-un mormant descoperit odata cu efectuarea unor lucrari de constructie pe un deal la cativa km sud de orasul vechi, mormant care se presupune ca ar fi al lui Caiafa, marele preot al Templului din Ierusalim cel care, alaturi de ginerele sau, arhiereul Ana, si ceilalti arhierei evrei ai Sinedriului l-au judecat si batjocorit pe Hristos.

Dr. Zvi Greenhut, azi cel mai cunoscut cercetator al Autoritatii israeliene pentru Antichitati, si Dr. Ronny Reich, azi seful Consiliului pentru Arheologie – cel mai puternic organism din Israel in acest domeniu, au gasit atunci in mormant 12 osuare care semanau cu niste cufere din piatra, in care se pastrau diferite oase. Pe doua dintre osuare era inscriptioant numele „Caifa”, respectiv „Iosif, fiul lui Caiafa”, iar cercetatorii tind sa creada acum ca mormantul apartine familiei personajului biblic novo-testamentar.

Numele Caiafa este destul de rar intalnit in perioada celui de-al doilea templu din Ierusalim, iar descoperirile arheologice care s-au desfasurat nu au revelat pana acum acest nume, decat cu aceasta ocazie. De la descoperirea sa, mormantul lui Caiafa nu a fost deschis publicului, fiind sigilat.

Pe langa cele 12 osuare, in mormant s-au mai gasit si alte „comori”: cateva monede, o sticla de parfum, o lampa de ulei intr-o oala de lut si doua cuie ruginite de 8 cm, cu varfurile indoite. Raportul de atunci al Autoritatii Israeliene pentru Antichitati arata ca unul dintre cuie a fost descoperit pe podea, iar celalalt intr-unul din acele osuare, avand deasupra lui si reziduri de calcar. Cam in acelasi timp Universitatea din Tel Aviv a primit un pachet ce continea doua cuie care se potriveau descrierii facute celor doua cuie gasite in presupusul mormant al lui Caiafa. Profesorul Israel Hershkowitz le-a pus intr-un loc sigur spre pastrare.

In documentarul lui Jacobovic, Hershkowitz afirma: „Potrivit marimii, formei si starii cuielor, este posibil ca acestea sa fi fost folosite la Rastignirea lui Hristos”. Jacobovic spune ca a petrecut doi din viata sa cautand aceste cuie. De-a lungul timpului s-au descoperit zeci de artefacte, inclusiv cuie, care ar fi avut legatura cu Rastignirea lui Iisus. Unele au fost desfiintate imediat, in timp ce altele au fost considerate sfinte.

Insa de atunci si pana acum nu s-a mai stiut nimic despre aceste cuie, ele aparand dintr-o data tocmai in laboratorul din Tel Aviv. Cum explica Jacobovic gasirea acestor cuie dintr-o data, dupa doua zeci de ani de uitare, in laboratorul Universitatii din Tel Avivi? Simplu: „Au fost doua cuie descoperite in mormantului lui Caiafa, care apoi au disparut, si apoi doua cuie care au aparut la Universitatea din Tel Aviv care se potrivesc descrierii si perioadei de timp [in care au fost pierdute – n.m.]”. „Nu pot spune 100% ca aceste cuie sunt cele folosite la Rastignirea lui Hristos, dar am facut conexiunea prin prisma detaliilor, si este cu siguranta posibil”.

Descoperirea de cuie in mormintele evreiesti este foarte rara, atat de rara incat doar intr-un singur loc se pare ca au mai fost descoperite: „Imi vine in minte doar un singur sit arheologic, la Ierihon, unde cuie de fier au fost gasite intr-un mormant evreiesc” – a declarat arheologul israelian Gaby Barkay de la Universitatea Evreiasca, „…si am cercetat peste 1100 de pesteri”.

Cum s-au pierdut insa cuiele nu se stie nici pana acum. In documentar, Gideon Avni de la Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, spune ca acest for conduce peste 300 de excavari pe an, cercetari in care se fac zeci de mii de descoperiri si ca astfel este usor de imaginat ca aceste cuie puteau fi foarte repede ratacite. De asemenea, contrar afirmatiilor arheologului Gaby Barkay, Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, care a supravegheat excavarea mormantului lui Caiafa, afirma ca niciodata nu s-a certificat ca acel mormant ar fi de fapt al lui Caiafa si ca in mormintele evreiesti se gasesc in mod frecvent cuie. In acest fel, institutia are propriile indoieli cu privire la aceste cuie: „Fara indoiala ca talentatul director Simcha Jacobovic a realizat un film interesant, avand in centru o descoperire arheologica autentica, dar interpretarea prezentata de el in film nu are nicio sustinere”.

Ce spun expertii in domeniu?

Contactati de corespondentii Reuters, cei mai multi dintre expertii si cercetatorii in domeniu au respins interpretarile lui Jacobovic, catalogandu-le ca fiind exagerate, unii dintre ei zicand ca acesta este in goana dupa publicitate si ca e de fapt un „sarlatan”.

Cat priveste osuarul elaborat in design, arheologii isi mentin parerea ca stilul acestuia nu seamana deloc cu mormintele folosite pentru arhiereii Sinedriului.

Cine este Simcha Jacobovic?

Jacobovic s-a nascut in Israel, dar si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in Canada. Parintii sai, Iosif si Ida, sunt evrei romani, care s-au mutat in Israel dupa ce au supravietuit Holocaustului, iar din 1962 au plecat in Montreal, Canada. Se zvoneste ca Simcha ar vorbi chiar si limba romana…

Simcha este un personaj controversat, pentru ca acum cativa ani de zile a colaborat cu regizorul de film James Cameron la un film intitulat „Mormantul pierdut al lui Iisus”, film in care afirma ca mormantul descoperit intr-un cartier al Ierusalimului ar fi fost adevaratul mormant al lui Iisus si al familiei sale [!!! – n.m.].

Blasfemia legata de Mormantul pierdut al lui Iisus

In acest film, care a avut premiera la Discovery Channel in data de 4 martie 2007, Jacobovic prezinta teoria conform careia mormantul Talpiot, descoperit in data de 28 martie 1980, intr-un cartier aflat la 5 km sud de Ierusalim, ar fi locul unde s-ar gasi osemintele „familiei” lui Iisus. In mormant s-au gasit atunci 10 osuare, 6 din ele avand inscriptionate epigrafe. Cel mai cunoscut dintre ele este cel pe care se afla inscriptia: „Iisus, fiul lui Iosif” (Yeshua bar Yehosef – aramaica). Alte nume care apar sunt: Maria, Iosif, Iuda (Yehuda – aramaica) fiul lui Iisus, Maramene e Mara (s-ar traduce, dupa Jacobovic, Maria Magdalena), si Matei.

Testul ADN efectuat pe osemintele aflate in osuarul cu numele Iisus si in cel cu presupusul nume al Mariei Magdalena, a aratat ca cele doua persoane nu erau in relatii de sange dupa mama. Astfel, Jacobovic a concluzionat ca acestia doi trebuie sa fi fost casatoriti, fiindca altfel nu se justifica prezenta celor doua persoane in acelasi mormant. Cu toate acestea, testul ADN nu a mai fost efectuat si pe celelalte oseminte gasite in mormant, pentru a se vedea daca exista legaturi de sange intre ele si nici testul cu radiocarbon, pentru a se verifica vechimea osemintelor. In acest caz, expertii au concluzionat ca cele doua persoane cercetate puteau fi tata-fata, veri etc.

De ce este totusi, pentru crestini, acest film o blasfemie? Pentru ca in el Jacobovic contesta:

– Invierea Mantuitorului a treia zi din mormant (presupunand in cel mai bun caz ca a fost o inviere spirituala, si nu corporala),

– locatia actuala a Mormantului Domnului (Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim) si a Golgotei (locul unde a fost rastignit)

– inaltarea dupa moarte a Maicii Domnului cu trupul la Cer (vezi Adormirea Maicii Domnului, conform Sfintei Traditii)

– fecioria Domnului Iisus, spunand ca ar fi avut o sotie, pe Maria Magdalena, si cu ea copii.

– fecioria Maicii Domnului, spunand ca Iisus ar fi avut frati dupa mama, si nu frati vitregi dupa tata, dintr-o casatorie anterioara a aceluia (Iosif), inainte de logodirea cu Fecioara Maria

Mai mult decat atat, Jacobovic se contrazice grozav, fiindca daca in acest film el spune ca Mantuitorul a fost casatorit cu Maria Magdalena si a avut copii cu aceasta, atunci contesta faptul ca Hristos a fost crucificat pentru vina de a Se fi facut pe Sine Dumnezeu si, prin asta, faptul ca a gasit, culmea, tocmai el cuiele Rastignirii! La fel si invers, daca Iisus a fost rastignit, si asa este, atunci de ce minte ca un evreu ce este ca Iisus Hristos fost casatorit si a avut copii?

De ce nu pot fi acestea cuiele Rastignirii lui Iisus?

Am sa redau in cele de mai jos, cuvintele episcopului Teodoret al Cirului care, in a sa Istorie bisericeasca, face referire la descoperirea celor trei cruci de catre Imparateasa Elena, precum si a cuielor cu care Mantuitorul a fost pironit pe Cruce, aratand si cum au fost ele folosite dupa aceea:

„Despre Elena, mama împăratului Constantin cel Mare şi despre râvna ei pentru zidirea dumnezeiescului templu [1]

1. Nimeni altul nu a fost purtătorul acestei scrisori, ci însăşi mama împăratului, aceea care a avut un fiu strălucit şi care este slăvită de toţi credincioşii. Ea a născut această mare torţă de lumină şi l-a hrănit cu dreapta credinţă. Ea a suportat oboseala drumului şi nu s-a gândit la suferinţele bătrâneţii, căci a făcut această călătorie îndepărtată, cu puţin timp înainte de sfârşitul vieţii, care s-a întâmplat la vârsta de 80 de ani.

2. După ce a văzut locul acela unde s-au întâmplat Patimile (Domnului) pentru mântuirea noastră a tuturor, ea a dat poruncă să se dărâme deîndată acel spurcat templu păgânesc şi să se ducă de acolo dărâmăturile. După ce a ieşit la iveală mormântul, care fusese ascuns până acum, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă mormântul Domnului.

3. Toţi erau pe deplin convinşi că una dintre aceste cruci a fost cea a Domnului nostru Iisus Hristos, iar celelalte două ale tâlharilor celor ţintuiţi odată cu Acesta. Nu ştiau totuşi care era crucea care s-a atins de trupul Domnului şi pe care s-au prelins picăturile sfântului Său Sânge.

4. Atunci, cel prea înţelept şi cu adevărat dumnezeiesc, întâistătătorul (episcopul) oraşului Ierusalim, Macarie, a înlăturat îndoiala în felul acesta: S-a atins fiecare dintre aceste cruci, cu rugăciune fierbinte, de o femeie de neam bun, care era bolnavă de multă vreme şi s-a cunoscut puterea Crucii mântuitoare, căci aceasta, îndată ce s-a atins de trupul femeii, a înlăturat acea boală grea şi a arătat-o sănătoasă.

5. Astfel, mama împăratului, după ce a aflat ceea ce dorise, a pus la coiful împărătesc o parte dintre cuie, având grijă de capul fiului său ca să alunge săgeţile duşmanului, iar pe altele le-a legat de frâul calului, îngrijindu-se de siguranţa împăratului (în luptă). Cu aceasta s-a împlinit, în fine şi vechea profeţie, căci Zaharia Profetul a strigat mai înainte «Şi va fi pe frâul calului ceva sfânt Domnului Atotputernic» (Zaharia 14, 20).

6. Apoi a împărţit o parte din crucea mântuitoare Reşedinţei imperiale, iar pentru cealaltă parte a făcut o cutie din material de argint şi a dat-o episcopului oraşului, poruncindu-i ca să păstreze pentru generaţiile viitoare cele ce amintesc despre mântuire.[…]”

[1] – Teodoret al Cirului, Istoria bisericească (Cartea Întâi), în PSB 44, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 62-63

Asadar, luand ca exemplu gasirea in chip minunat a Crucii Golgotei de catre Imparateasa Elena, oare aceste cuie fac si ele minuni precum a facut atunci Crucea Domnului la aflarea ei, minune prin care a si fost autentificata fara drept de apel?

Referinte scripturistice legate de arhiereul Caiafa

Iata mai jos cateva dintre versetele Noului Testament, care fac referire la Caiafa. In toate acestea este evidentiat, fara niciun fel de dubiu, rolul pe care l-a avut in punerea la cale a Rastignirii Mantuitorului Hristos:

Sf. Ev. Matei cap. 26, vs. 3-4 si 57/59

– Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa. Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă

– Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.[…] Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.

Sf. Ev. Luca cap. 3, vs. 2

– În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.

Sf. Ev. Ioan cap. 11, 49-50; 18, 13-14; 18, 24/ 28

– Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic, Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.

– Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.

– Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.[…] Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

Faptele Apostolilor cap. 4, 5-7

– Şi a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim, Şi Anna arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc, Şi punându-i în mijloc, îi întrebau [pe apostoli]: Cu ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi aceasta?

Cateva observatii privind reabilitarea lui Caiafa

Ultima „descoperire” a lui Jacobovic nu este deloc intamplatoare, ziarul israelian Haaretz scotand la lumina afirmatiile acestuia, potrivit carora Caiafa trebuie reabilitat. Astfel, Jacobovic lanseaza teoria ca marele preot si-ar fi schimbat ulterior parerea despre Iisus, mai ales dupa rastignirea Lui pe Golgota, devenind chiar membru al comunitatii de iudei-crestini (care il venerau pe Hristos doar ca Mesia, pamantesc, si nu ca Dumnezeu), iar urmasii sai au considerat ca trebuie sa-i puna in mormant, alaturi de alte bunuri, si cuiele lui Hristos. El isi sustine teoria aceasta spunand ca s-au gasit inscriptionate pe osuarul lui Caiafa mai multe simboluri misterioase.

Cu toate acestea, aberatiile lui Jacobovic pot fi demontate foarte usor:

– Din Faptele Apostolilor (vezi versetul mai sus) se vede clar ca atitudinea lui Caiafa nu s-a schimbat nici dupa Rastignirea Mantuitorului, ci a continuat sa-i persecute pe apostoli cat a putut.

– Imparateasa Elena a descoperit cuiele Rastignirii cu mult timp dupa moartea lui Caiafa, atunci cand, la 80 de ani fiind, a mers la Ierusalim sa construiasca pe Golgota Biserica Sfantului Mormant. Deci acest lucru dovedeste faptul ca arhiereul Caiafa nu putea sa fie inmormantat cu aceste cuie si, mai mult decat atat, luat in sens invers, daca adevaratele piroane ale Rastignirii au ramas pe Golgota sute de ani pana la descoperirea lor, atunci aceste cuie obisnuite care au fost gasite in presupusul mormant al lui Caiafa, arata ca acest mormant nu este cel al marelui preot, stricand astfel teoria lui Jacobovic, fiindca nu-si permiteau arhiereii Sinedriului sa puna in mormantul ucigasului de Dumnezeu Caiafa tocmai simbolul Rastignirii Domnului, piroanele, ca sa-l invinuiasca peste generatii posteritatea.

– „descoperirea” aceasta a lui Jacobovic este pusa in lumina la doar cateva saptamani de la recentele afirmatii ale papei Benedict al XVI-lea care, in cea de-a doua parte a cartii sale „Isus din Nazaret”, ii exonereza pe evrei de „vina” uciderii lui Dumnezeu prin răstignire, mergand in principal pe linia trasata de celebrul document Nostra etate al Conciliului Vatican II. El uita, aşadar, de cuvintele evreilor: „Tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Pentru cei care vreti insa sa aflati adevarul, cititi slujba Prohodului Domnului, versiunea necenzurata…

– este adevarat ca, alaturi de Iuda Iscarioteanul, Caiafa reprezinta simbolul tradarii iudaice, al negarii adevarului divin si poate al anti-semitismului, insa tot el este si autorul uneia dintre cele mai celebre „profetii” ale Noului Testament deoarece, fiind in anul acela mare preot la Templul din Ierusalim, a sfatuit pe ceilalti arhierei ai Sinedriului ca: „este mai de folos să moară un om pentru popor [Hristos – n.m.], decât să piară tot neamul [omenesc – n.m.]” (In. 11, 49-50), .

dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

surse>

http://www.aolnews.com/2011/04/12/did-journalist-simcha-jacobovici-find-the-nails-used-to-crucif/

http://www.jpost.com/NationalNews/Article.aspx?id=216238

http://news.yahoo.com/s/nm/20110412/film_nm/us_archaeology_jesus_nails

http://www.ziare.com/magazin/descoperire/s-au-gasit-cuiele-cu-care-a-fost-crucificat-iisus-1087966

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1376107/Investigator-claims-2-000-year-old-nails-used-crucify-Jesus.html

http://www.haaretz.com/news/national/are-these-the-nails-used-to-crucify-jesus-1.355509

http://www.msnbc.msn.com/id/42554173/ns/technology_and_science-science/

 

Pierdut timp de 2000 de ani… Poate fi acesta portretul lui Iisus?

Daily Mail / 3 aprilie 2011

Este acesta primul portret al lui Iisus? Incredibila poveste a celor 70 de cărţi vechi, ascunse într-o peşteră aproape 2000 de ani

Imaginea este straniu de familiară: un tânăr om bărbos, cu părul curgând creţ. După ce a stat ascuns aproape 2000 de ani într-o peşteră în Ţara Sfântă, detaliile fine ale acestui portret sunt dificil de determinat. Dar, pus într-o anumită lumină, nu sunt greu de vazut semnele din jurul frunţii chipului, care seamănă cu o coroană de spini. Dacă se dovedeşte a fi autentic, acesta ar putea fi primul portret al lui Iisus Hristos, posibil realizat chiar în timpul vieţii Sale de cei care L-au si cunoscut.

Mica cartulie, un pic mai mică decât un card de credit modern, este sigilată pe toate părţile şi are o reprezentare in basorelief a unui cap de om atât pe faţă, cat şi în spate. Unul dintre ele pare să aibă barbă, iar celălalt fără. Se poate vedea pana si amprenta autorului, imprimata in aliajul de plumb al cartii. Sub ambele chipuri se afla o linie de text in ebraica veche încă nedescifrata.

In mod surprinzător, una dintre broşuri pare să conţină cuvintele: „Salvatorul/ Mântuitorul Israelului” – una dintre puţinele fraze până acum traduse.

Proprietarul acestor cartulii este Hassan Saida, un beduin camionagiu, care locuieşte în satul arab Umm al-Ghanim (Shibli). El a refuzat să vândă aceste broşuri, dar două dintre ele au fost deja trimise ca probe pentru analizare în Anglia şi Elveţia.

O ancheta a ziarului a dezvăluit că artefactele au fost iniţial găsite într-o peşteră din satul Saham din Iordania, aproape de Inaltimile Golan de langa granita Israelului cu Iordania şi Siria, şi la distanta de trei mile de izvoarele termale israeliene din Hamat Gader.

Potrivit unor surse din Saham, aceste carti au fost descoperite acum cinci ani, după ce o viitură a indepartat solul muntos si a dezvelit ceea ce parea a fi o mare piatra ce acoperea o intrare. Când aceasta a fost data la o parte, s-a ivit o peşteră cu un număr mare de mici nise scobite în pereţi. Fiecare dintre aceste nişe conţinea cate o broşură. Au existat şi alte obiecte, inclusiv unele plăci de metal şi suluri laminate.

Zona este recunoscuta ca fiind o zona traditionala veche de refugiu si adapost pentru anticii evrei care fugeau de urmarile sangeroaselor revolte indreptate împotriva Imperiului Roman, în primul şi al doilea secol crestin.

Pestera este la mai putin de 100 de mile de Qumran, unde au fost descoperite manuscrisele de la Marea Moarta, şi la aproximativ 60 de mile de Masada, locul ultimei redute unde extremistii din secta zelotistilor s-au sinucis in masa în urma asediului armatei romane in anul 72 dupa Hristos – la doi ani de la distrugerea celui de-al doilea Templu din Ierusalim.

Acest loc este, de asemenea, aproape si de pesterile care au fost folosite ca sanctuare de refugiatii revoltei lui Bar Kokhba din anul 132 dupa Hristos [proclamat de evreii vremii aceleia drept “mesia” – n.m.], a treia si ultima mare revolta evreiasca impotriva Imperiului Roman.

Perioada aceasta este de o importanţă critică pentru biblişti, deoarece cuprinde rasturnarile politice, sociale şi religioase care au dus la ruptura dintre iudaism şi creştinism.

Acesta perioada s-a încheiat cu triumful creştinismului asupra celorlalte religii, devenind noua religie dominantă mai intai pentru evreii dizidenti şi apoi pentru celelalte neamuri.

În timp ce manuscrisele de la Marea Moartă sunt bucăţi de pergament sau papirus care conţin versiunile cunoscute mai devreme de cărţi ale Bibliei ebraice şi alte texte – formatul evreiesc traditional pentru lucrarile scrise – aceste noi descoperiri inscriptionate in plumb sunt sub forma unor carti, sau codex-uri, forma care a fost mult timp asociata cu apariţia creştinismului.

Codicii văzuti de redactia ziarului Daily Mail variau ca mărime de la mai putin de 3 inch x 2 inch, pana la aproximativ 8 inch x 10 inch. Acestia contin fiecare in medie opt sau nouă pagini, iar scrisul pare a fi mai degrabă turnat, decât înscris/ inscriptionat, avand imagini pe ambele părţi si fiind prins cu legături din inele de plumb. Când au fost descoperiti, mulţi dintre codici au fost grav corodati.

Codexul care arată ceea ce poate fi chipul lui Hristos se pare că nu a fost deschis. Unele manuscrise prezintă semne că ar fi fost îngropate – deşi ar putea fi pur şi simplu vorba de grohotisul depus pe ele prin situarea lor într-o peşteră timp de mai multe sute de ani.

Spre deosebire de sulurile de la Marea Moartă, codicii de plumb au mai degrabă imagini stilizate decât text, cu o cantitate relativ mică de text care pare a fi scris într-o limbă feniciana, deşi dialectul exact urmeaza sa fie identificat. La momentul cand acesti codici au fost creati Ţara Sfântă era populata de diferite secte, inclusiv de esenieni, samariteni, farisei, saduchei, dositeni şi nazarineni.

Nu exista niciun script comun, precum nici amestec considerabil al limbii şi al sistemelor de scris între aceste grupuri. Acest lucru înseamnă că ar putea dura ani de zile pana cand vor fi interpretate corect acesti codici.

Multe dintre cărţi sunt sigilate pe toate laturile cu inele metalice, sugerand ca nu erau destinate să fie deschise. Acest lucru ar putea duce la concluzia ca acestea conţin cuvinte sfinte, care nu trebuiau să fie citite. De exemplu, evreii antici protejau cu înverşunare numele sacru al lui Dumnezeu, care era doar o singura data rostit de către marele preot în Templul din Ierusalim, la sarbatoarea Yom Kippur.

Pronunţia originala a numelui a fost pierduta, dar a fost transcrisa în alfabetul latin ca YHWH – cunoscut sub numele de Tetragramata – şi este de obicei tradus fie ca Iahve sau Iehova. O carte sigilata care conţine informaţii sacre a fost menţionată si în cartea biblică Apocalipsa.

O placuta a fost interpretata de experti ca aratand harta schematică a Ierusalimului creştin, in care ii arată pe Romani in afara zidurilor orasului. În partea de sus poate fi văzuta o scară, care poate fi considerata a fi o balustrada menţionata într-o descriere biblică a Templului din Ierusalim. Mai jos sunt cele trei grupuri de zidarie, pentru a reprezenta zidurile oraşului. Un palmier cu fructe sugerează Casa lui David şi există trei sau patru forme care par a fi linii orizontale intersectate de jos de linii verticale scurte. Acestea sunt cruci în formă de T, folosite în timpurile biblice (familiara forma a crucifix-ului se presupune ca dateaza din secolul al 4-lea crestin). Steaua reprezintă Casa lui Iesei – acest model se repetă.

Această interpretare data cărţilor ca artefacte proto-creştine este susţinută de Margaret Barker, fostul preşedinte al Societăţii pentru Studiul Vechiului Testament şi unul dintre cei mai de seama experţi din Marea Britanie privind începutul creştinismului. Faptul că un personaj este portretizat ar părea să sugereze ca aceste carti nu au stat in legatura cu iudaismul acelui timp, unde portretizarea chipurilor oamenilor de seama ai societatii era strict interzisa, deoarece se considera idolatrie.

Dacă se dovedesc a fi autentice, atunci in mod clar că aceste cărţi au fost, de fapt, create de o sectă evreiasca mesianica timpurie, care probabil avea legaturi cu biserica crestina şi că aceste imagini il reprezintă pe Hristos Însuşi. Cu toate acestea, o altă teorie, invocata de Robert Feather – o autoritate în manuscrisele de la Marea Moartă şi autorul cartii Misterul sulului de cupru de la Qumran – este că aceste cărţi privesc revolta din 132-136 dupa Hristos a lui Bar Kokhba, a treia mare rebeliune a evreilor din Iudeea şi ultimul razboi intre evrei si romani.

Revolta a recreat timp de doi ani statul independent Israel cu jurisdictie peste părţi din Iudeea, înainte ca armata romană în cele din urmă sa-l desfiinteze, iar toţi evreii, inclusiv primii creştini, sa fie expulzati din Ierusalim.

Urmaşii lui Simon Bar Kokhba, comandantul revoltei, l-au aclamat ca pe un mesia, o figura eroica care ar putea restabili statul Israel. Deşi evreii creştini il marturiseau pe Iisus ca fiind adevaratul Mesia şi desi acestia nu au sprijint revolta lui Bar Kokhba, au fost exclusi si ei din Ierusalim, împreună cu restul evreilor. Războiul şi urmările sale au ajutat la diferenţierea creştinismului ca o religie distinctă de iudaism.

Liderul spiritual al revoltei a fost Rabbi Shimon Bar Yochai, care a pus bazele unei forme mistice de iudaism, cunoscuta astăzi sub numele de Kabbala, care este urmata azi de Madonna, Britney Spears şi alte vedete. Yochai s-a ascuns într-o peşteră timp de 13 ani şi a scris un comentariu secret la Biblie – Zohar – care s-a transformat mai apoi in Kabbala. Feather este convins că o parte din textul codicilor poarta numele rabinului Bar Yochai.

El spune că toti codicii cunoscuti înainte de anul 400 dupa Hristos au fost făcuti din pergament şi papirus, dar modelul acestor carti de metal este necunoscut. Acestea au fost concepute în mod clar să reziste pentru totdeauna şi sa nu fie deschise. Utilizarea metalului ca material de scris în acest moment este bine documentat – cu toate acestea, textul a fost întotdeauna înscris, dar nu turnat.

Cărţile sunt în prezent în posesia lui Hassan Saida, în Umm al-Ghanim (Shibli), loc care se află la poalele Muntelui Tabor, la 18 mile vest de Marea Galileii. Saida deţine şi operează o afacere de transport care are cel puţin nouă camioane mari. El este considerat în satul lui ca fiind un om instarit. Bunicul său s-a stabilit acolo mai bine de 50 de ani în urmă, iar mama lui şi patru dintre fraţi sai încă mai trăiesc acolo. Saida, care are în jur de 30 de ani şi are cinci sau şase copii, susţine că a moştenit de la bunicul sau aceste carti. Cu toate acestea, ziarul Daily Mail a aflat că acestea au vazut prima oara lumina acum cinci ani în urmă, când partenerul sau de afaceri, un beduin, s-a întâlnit cu un sătean din Iordania, care a spus că are unele artefacte vechi si vrea sa le vanda.

Partenerul de afaceri i-a aratat două cărţi foarte mici de metal. El le-a adus înapoi peste graniţă în Israel şi Saida a devenit incantat de ele, ajungand să creada că au proprietăţi magice şi că aceasta a fost soarta lui pentru a colecta cât mai multe ca ele. Zona muntoasa si arida unde au fost găsite este militarizata şi putin agrara. Localnicii si-au completat de generaţii venitul prin vânzarea de artefacte arheologice descoperite în peşteri.

Majoritatea broşurilor au fost trecute clandestin peste frontiera de către conducătorii auto care lucrează pentru Saida – cele mai mici au fost de obicei purtate fatis ca talismane agăţate cu lanţuri în jurul gatului conducătorilor auto, iar cele mai mari au fost ascunse în spatele camionului, sau in spatele tabloului de bord auto.

În scopul de a finanţa achiziţia de broşuri de la iordanieni, care iniţial le-au descoperit, Saida ar fi intrat în parteneriat cu o serie de alte persoane – inclusiv cu avocatul său din Haifa, Israel. Saida studiază în mod constant broşurile, dar nu are prea mare grijă de ele, deschizandu-le şi de acoperindu-le în ulei de măsline, în scopul de a le „conserva”.

Artefactele au fost vazute de colectionari de antichitati multi-milionari atât în Israel, cat şi în Europa – iar lui Saida i-au fost oferite zeci de milioane de lire sterline pentru doar câteva dintre carti, insa acesta a refuzat să vândă vreuna. Când a obţinut prima broşura, el nu a avut nicio idee ce reprezinta sau macar daca este autentica. A contactat în 2007 casa Sotheby’s în încercarea de a găsi un expert avizat, dar celebra casă de licitaţii a refuzat sa se ​​implice, pe motiv ca provenienţa cartilor nu era cunoscută.

Curând după aceea, autorul britanic şi jurnalistul Nick Fielding a fost abordat de către o femeie palestiniana care era îngrijorata de faptul că broşurile ar putea fi vândute pe piaţa neagră. Fielding a fost rugat să contacteze British Museum, Muzeul Fitzwilliam din Cambridge şi alte muzee. El a călătorit în Israel şi a obţinut o scrisoare de la Autoritatea Israeliana pentru Antichităţi in care se spunea că aceasta nu are nicio obiecţie daca aceste carti urmau să fie duse în străinătate pentru analizare. Se pare ca autoritatea a crezut broşurile ca fiind falsuri, bazandu-se pe faptul că nimic asemenea lor nu a fost descoperit înainte.

Nici unul dintre muzee nu a vrut să se implice, din nou, din cauza preocupărilor privind provenienţa cartilor. Fielding a fost apoi rugat să contacteze experţi pentru a afla ce reprezinta aceste carti şi dacă sunt autentice. David Feather, care este un metalurgist, precum şi un expert al manuscriselor de la Marea Moartă, a recomandat prezentarea lor pentru analiză la Universitatea Oxford. Lucrarea a fost realizată de către Dr. Peter Northover, şeful Grupului  pentru Stiinta Materialelor Arheologice şi un expert mondial privind analiza materialelor metalice vechi.

Probele au fost trimise apoi la Laboratorul National pentru Materiale din Elvetia cu sediul la Dübendorf. Rezultatele au aratat că materialul cartilor concordă cu vechea perioadă (Romana) de producţie de plumb şi că metalul a fost topit din minereu care îşi are originea în Marea Mediterană. De asemenea, Dr. Northover a spus că natura coroziunii de pe cărţi este puţin probabil să fie una moderna. Între timp, politica privind provenienţa cărţilor s-a intensificat.

Directorul Departamentului de Antichitati din Iordania, Al-Ziad Saad, are puţine îndoieli. El consideră că acestea ar fi fost într-adevăr făcute de urmaşii lui Iisus în deceniile care au urmat imediat răstignirii Lui. „Cartile acestea vor fi mai importante decât manuscrisele de la Marea Moartă”. „Informaţia iniţială este foarte încurajatoare şi se pare că asistam la o descoperire foarte importanta şi semnificativa – poate cea mai importantă descoperire din istoria arheologiei”.

Dacă are dreptate, atunci cu adevărat privim la faţa lui Iisus Hristos.

Nick Pryer

trad.dan.camen.

sursa>

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1372741/Hidden-cave-First-portrait-Jesus-1-70-ancient-books.html

~~~+~~~

UPDATE 5 aprilie

[Patriarhia este mai sceptica in privinta tablitelor, subliniind faptul ca personajele care le-au gasit si cercetat ulterior, venind si cu primele concluzii, sunt destul de controversate si nu au autoritatea necesara ca sa se ocupe de analizarea lor. Sunt redate, deci, cuvintele unui lector universitar care spune ca unii cercetatori le considera „nu neaparat falsuri, ci tablite care aveau un alt scop, dar care acum in media sunt prezentate ca datand din sec. I”. E un fel mai nuantat de a spune ca aceste tablite nu sunt autentice pentru ca… personajele care se ocupa in prezent de cercetarea lor sunt controversate – dan.camen.]

Tăbliţele descoperite în peştera din Iordania puse sub semnul întrebării

Basilica.ro / 5 aprilie 2011

Presa naţională şi internaţională a relatat în ultimul timp, în mai multe rânduri, despre descoperirea într-o peşteră din Iordania a 70 de cărţi din foiţe de metal inscripţionate. Tăbliţele datează din perioada primară a Bisericii, susţin cei care le-au descoperit, şi dacă autenticitatea lor ar fi probată ar putea deveni la fel de valoroase ca Manuscrisele de la Marea Moartă.

Până în prezent specialiştii recunoscuţi la nivel mondial nu s-au pronunţat în privinţa autenticităţii tăbliţelor, iar autorităţile în domeniu sunt rezervate.

„În primul rând, cu asemenea ştire nu trebuie să ne grăbim, ci trebuie să aşteptăm publicarea oficială a tăbliţelor respective. Autoritatea de antichităţi din Israel le-a declarat falsuri şi în cel mai bun caz ar fi replici din secolul XIX sau din secolul XX pe care unii nu le consideră neapărat falsuri, ci practic sunt tăbliţe care aveau un alt scop, dar care acum în media sunt prezentate ca datând din secolul I”, a declarat pentru TRINITAS TV, lect. dr. Alexandru Mihăilă, specialist în studii biblice.

Cei care s-au pronunţat până acum în privinţa autenticităţii şi importanţei tăbliţelor nu au expertiza necesară pentru a fi credibili.

„Ştirea a apărut prima dată pe data de 3 martie şi primul expert invocat a fost Robert Feather, un inginer metalurg care, în urma expertizei pe care a întreprins-o, a spus că tăbliţele respective datează din primul secolul şi că ar putea proveni din perioada bisericii primare datorită simbolurilor creştine şi iudaice. Problema este că acelaşi autor nu este sub nici o formă un arheolog renumit în domeniu, ci a publicat cărţi care sunt extrem de dubioase, vorbind despre iniţierea secretă a lui Iisus Hristos la Qumran sau despre sulul templului de cupru pe care îl pune în legătură cu faraonul Akenthon. Apoi, ştirea s-a dezvoltat şi de ea s-a ocupat un arheolog amator, pe nume David Elkington, care se prezintă ca fiind arheolog religios, deşi nu există această nomenclatură. El a popularizat ştirea, făcând primele poze, însă problema constă în credibilitatea dânsului, deoarece are cărţi publicate despre vibraţia universală a pământului şi despre Mesia preistoric, acestea fiind lucruri pe care orice specialist le priveşte cu scepticism. Marea problemă este că au fost invocaţi şi specialişti reali, cum ar fi Philip Davis, însă expertiza lui a fost trunchiată, fiind folosită doar în anumite contexte”, a mai spus lect. dr. Alexandru Mihăilă.

Tăbliţele au fost descoperite în urmă cu cinci ani, într-o peşteră din Iordania, în care se presupune că s-ar fi refugiat creştini după căderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/tablitele_descoperite_in_pestera_din_iordania_puse_sub_semnul_intrebarii_7610.html

 

La praznicul Intampinarii Domnului

Fărâmituri duhohvniceşti

La praznicul Întâmpinării Domnului

[Lc. 2, 25-32]

Cu braţele răstignite de povara anilor îmbrăţişa Simeon pre Domnul la Întâmpinare în chip profetic, arătând de mai’nainte îmbrăţişarea sfântă pe care Hristos o a dat lumii prin Răstignire.

Şi-L vedea faţă către faţă ca o lumină, slavă şi mântuire; şi-I aducea aminte cuvântul de slobozire, deşi era atunci cu El în cea mai deplină unire…

Dar nu cerea despărţire, ci grabnică vestire celor din negura de jos şi împlinirea numaidecât a mântuirii poporului ales.

dan.camen.

foto>

http://www.goarch.org/special/listen_learn_share/presentation/index_html