RSS

Arhive pe etichete: ierarhi

Echilibrare dezechilibrată

Prin hotărârea de astăzi a Sfântului Sinod, Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a fost sfâşiată fără milă, la doar şapte ani de la înfiinţare. Dorinţa testamentară a Mitropolitului Bartolomeu, la doar un an de la adormirea sa, a fost încălcată. Arhiepiscopia Alba Iuliei şi Episcopia Oradiei au revenit de acum sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ardealului. Sub aceeaşi jurisdicţie a trecut şi Episcopia Devei şi Hunedoarei, de sub Mitropolia Banatului. Termenul de “echilibrare teritorială” a celor două mitropolii transilvănene, folosit cu atâta patos de Patriarhia Română în ultimele zile, s-a dovedit a fi praf în ochi pentru cei care nutreau o ultimă speranţă faţă de cea mai înaltă autoritate bisericească. Orice prost poate socoti că trei nu este egal cu cinci – dacă ne referim strict la numărul de acum al eparhiilor sufragane celor două mitropolii. De asemenea, disproporţia demografică şi geografică cauzată de trecerea Episcopiei Oradiei sub jurisdicţia Sibiului poate fi observată în detaliu de orice orb. Nu vreau să discut mai mult această hotărâre “ruşinoasă”, dar nu pot să nu remarc şi două aspecte importante:

  1. Încet, dar sigur, Sfântul Sinod, prin acest gen de hotărâri, singur se decredibilizează. Este de ajuns să citeşti ziarele locale clujene şi să nu remarci, cu durere, strigătele lor disperate. De asemenea, să ignori importanţa unui oraş atât de mare şi de semnificativ în plan cultural şi politic este inconştienţă curată. La noi amintirile trecutului suprimă realităţile prezentului!
  2. Sub aspect procedural, a durut felul în care Patriarhul Daniel a decis votarea în bloc a acestor propuneri eparhiale de rearondare canonică. Alternativa exista – Arhiepiscopia Alba Iuliei să fie anexată Mitropoliei Ardealului, aşa cum propusese justificat Sinodul Mitropolitan al Clujului, iar Episcopia Oradiei să rămână în continuare sub Cluj – cu toate acestea Patriarhia Română a rămas până la capăt partinică, Patriarhul Daniel împrumutând formal rolul de arbitru. Practic, prin această votare la pachet (momeală) s-a anulat alternativa enunţată şi a făcut să crească numărul celor ce s-au abţinut (indecişii, în număr neobişnuit de mare – 8) şi a celor ce au votat pentru rearondarea uneia sau două dintre eparhii *(fiind nevoiţi să le voteze, de fapt, pe toate trei laolaltă – asa se explică poate de ce propunerea Episcopiei Oradiei a primit atâtea voturi – peste 20).

Nu pot decât să-i laud pe cei şase ierarhi care au înţeles, dincolo de toate, pe de-o parte scopul duhovnicesc, adânc, al Mitropolitului Bartolomeu de afirmare a Clujului drept capitala Ardealului şi, pe de altă parte, scopul lumesc, înalt, al Episcopului Sofronie şi nu numai, de afirmare personală.

dan.camen.

~~~+~~~

Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Basilica.ro / 17 februarie 2012

În zilele de 16-17 februarie 2012, în Sala Sinodală din Reşedinţa patriarhală, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prezidată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

[…] 4. Sfântul Sinod a luat act de dorinţa liber exprimată a clerului şi credincioşilor din Adunările eparhiale ale Arhiepiscopiei Alba-Iuliei, Episcopiei Oradiei şi Episcopiei Devei şi Hunedoarei privind revenirea în jurisdicţia Mitropoliei Ardealului. Ca atare, a fost aprobată modificarea jurisdicţiei teritoriale a celor două Mitropolii din Transilvania şi a Mitropoliei Banatului, după cum urmează: 

o Mitropolia Ardealului având ca eparhii sufragane: Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Alba-Iuliei, Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Episcopiei Covasnei şi Harghitei şi Episcopia Devei şi Hunedoarei;

o Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului având ca eparhii sufragane: Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului şi Episcopia Sălajului;

o Mitropolia Banatului având ca eparhii sufragane: Arhiepiscopia Timişoarei, Arhiepiscopia Aradului şi Episcopia Caransebeşului.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bnoi_hotarari_ale_sfantului_sinod_al_bisericii_ortodoxe_romaneb_8063.html

~~~+~~~

Mitropolitul Andrei, suparat de ruperea SFINTEI Bisericii din Transilvania:

„Accept decizia, dar nu pot fi bucuros!”

StirideCluj.ro / 17 februarie 2012

Mitropolitul Clujului, Andrei Andreicut, a declarat ca decizia ruperii Mitropolitiei Clujului este dureroasa.

„Nu vreau sa comentez despre aceasta decizie. Nici bucuros nu pot fi. Acceptam decizia Sfantului Sinod. Vom vedea cum va fi cand se va judeca altfel. Nu a fost un vot in unanimitate. Au fost 6 impotriva si 8 abtineri. Dumnezeu ne mai si lasa uneori datorita pacatelor noastre sa trecem prin astfel de intamplari„, a declarat mitropolitul Andrei pentru Stiri de Cluj.

sursa>

http://www.stiridecluj.ro/social/mitropolitul-andrei-suparat-de-ruperea-sfintei-bisericii-din-transilvania-accept-decizia-dar-nu-pot-fi-bucuros-

 
4 comentarii

Scris de pe februarie 18, 2012 în articole, citadela, diverse, ecclesia, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Pozitia ierarhilor din Mitropolia Clujului cu privire la echilibrarea teritoriala a celor doua Mitropolii din Transilvania

[Comunicatul precizeaza foarte clar cateva principii legitime de care Sfantul Sinod, reunit in sedinta din februarie a.c., trebuie sa tina neaparat cont *(mai ales ca unele din ele au fost enuntate si promovate chiar de Sfantul Sinod). Cum era de asteptat, membrii sinodului mitropolitan au considerat justificata initiativa Arhiepiscopiei Alba Iuliei de rearondare jurisdictionala canonica la Mitropolia Ardealului *(pentru ca au fost indeplinite toate criteriile mentionate) si nejustificata initiativa Episcopiei Oradiei de a trece sub Mitropolia Ardealului *(pe buna dreptate, ca una care ar incalca toate normele necesare demararii unui astfel de demers). Cu aceasta decizie mitropolitana se consfinteste practic trecerea Alba Iuliei sub Mitropolia Ardealului care, alaturi de Episcopia Devei si Hunedoarei, care a si primit acceptul Mitropoliei Banatului, ar echilibra teritorial cele doua mitropolii din Transilvania. Astfel, hotararea Sfantului Sinod din februarie devine, teoretic, o formalitate. Se pare ca, pe langa celelalte motivatii contextuale vremii aceleia, demersul pastoral al Mitropolitului Bartolomeu de a stramuta capitala Ardealului la Cluj nu a fost inteles nici pana astazi… PS: Daca tot se vorbeste de „principiul pastoral si de misiune”, pe care Biserica trebuie sa-l respecte, si daca amintim de obiceiul postdecembrist, potrivit caruia fiecare judet mai insemnat sa aiba o episcopie, atunci de ce nu se propune infiintarea, in cadrul Mitropoliei Ardealului, a Episcopiei Brasovului si a Episcopiei Muresului, si in cadrul Mitropoliei Clujului a Episcopiei Bistritei si a Episcopiei Satmarului? Veti spune ca respectivele judete sunt in alcatuirea arhiepiscopiilor, dar avem in tara multe arhiepiscopii cu jurisdictie doar asupra unui singur judet *(unele din eparhii fiind recent ridicate la aceasta treapta)> Tomis, Rimnic, Suceava, Arges, Targoviste, Roman, Timisoara si Arad si doar doua arhiepiscopii *(Dunarea de Jos si Buzau si Vrancea) care au in componenta lor doua judete, desi nu au capitala de judet resedinta mitropolitana *(cum este Iasiul, Sibiul, Clujul si Craiova). Caz singular in tara, Episcopia Maramuresului are jurisdictie peste doua judete… – dan.camen.]

~~~+~~~

Pozitia ierarhilor din Mitropolia Clujului privitoare la

reechilibrarea teritoriala a celor doua Mitropolii ardelene

Mitropolia-Clujului.ro / 7 februarie 2012

Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei și Maramureșului întrunit în şedinţă de lucru, marţi, 7 februarie 2012, la reşedinţa mitropolitană din Cluj-Napoca a luat în discuţie intențiile eparhiilor Alba Iuliei şi Oradiei de a trece în jurisdicţia Mitropoliei cu sediul la Sibiu.

În acest context, ierarhii Mitropoliei Clujului consideră îndreptăţită orice discuţie privitoare la reechilibrarea teritorială a celor două Mitropolii ardelene, care însă trebuie să pornească de la principiul enunţat de Sfântul Sinod, în noiembrie 2005, că aceste două structuri canonice sunt complementare şi nu concurente. O viitoare reorganizare a celor două Mitropolii trebuie să respecte principiul proximităţii, al omogenităţii teritoriale şi al echilibrului demografic al eparhiilor.

Un astfel de demers, asupra căruia numai Sfântul Sinod, potrivit prevederilor art. 114, lit. k din Statut, are autoritatea de a se pronunţa, nu trebuie să ilustreze doar sensibilităţile istoriei, ci, în primul rând, necesităţile prezentului.

Având în vedere complexitatea confesională, istorică şi culturală a Transilvaniei, iniţiativa organizatorică trebuie să urmeze doar principiile pastorale şi de misiune ale Bisericii. Potrivit tradiţiei canonice a Ortodoxiei, structurile mitropolitane au un caracter de coordonare şi îndrumare a pastoraţiei şi misiunii într-o regiune, motiv pentru care reşedinţa mitropolitană trebuie să se afle la propriu în mijlocul teritoriului de jurisdicţie, comunicând nemijlocit cu eparhiile sufragane. Oricare altă construcţie mitropolitană, contrară acestui principiu al proximităţii, nu ar fi de folos misiunii Bisericii şi credincioşilor ei.

Astfel, opţiunea Arhiepiscopiei Alba Iuliei de a trece sub jurisdicţia Mitropoliei Ardealului ar crea posibilitatea consolidării unei structuri mitropolitane omogene geografic pentru Transilvania de sud, cu peste 2.000.000 de credincioși, care ar fi complementară şi în echilibru cu cea a Mitropoliei Clujului, Crişanei şi Maramureşului, cu peste 1.800.000 de credincioși.

În acest sens, Sinodul Mitropolitan consideră propunerea Episcopiei Oradiei de a ieşi din jurisdicţia canonică a Mitropoliei Clujului nejustificată, nici sub aspect demografic, dar nici sub aspect geografic, ea nefiind limitrofă Mitropoliei Ardealului. Pusă în practică, o asemenea iniţiativă ar dezechilibra inutil raportul dintre cele două structuri mitropolitane din Transilvania şi, mai grav, ar anula principiul complementarităţii, al teritorialității și al proximității, enunţat deja de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi ar duce la crearea unui climat de nesiguranţă şi relativizare instituţională.

Biroul de presă al Mitropoliei Clujului

sursa>

http://www.mitropolia-clujului.ro/Stiri-si-evenimente/Pozitia-ierarhilor-din-Mitropolia-Clujului-privitoare-la-reechilibrarea-teritoriala-a-celor-doua-Mitropolii-ardelene–eID284.html

~~~+~~~

UPDATE 1

[Conform procesului verbal, IPS Irineu – Arhiepiscop de Alba Iulia si PS Sofronie – Episcopul Oradiei, adica tocmai cei care trebuiau sa fie prezenti la discutii, nu au participat la acest sinod mitropolitan. Din portalurile de stiri clujene aflam ca doar PS Sofronie a lipsit in mod intentionat de la aceste lucrari (neraspunzand nici macar la telefon), IPS Irineu a anuntat ca lipseste din motive personale, iar IPS Justinian, cu toate ca poarta povara batranetii si a bolilor, a socotit de cuviinta sa trimita o scrisoare in care s-a opus vehement celor doua initiative de rearondare jursidictionala.  -dan.camen.]

Basilica.ro/ 7 februarie 2012

[…] Conform procesului verbal din 7.02.2012 al Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Clujului Albei, Crișanei și Maramureșului, au fost prezenți: Înaltpreasfințitul Andrei, Mitropolitul Clujului Albei, Crișanei și Maramureșului, Preasfințitul Petroniu, Episcopul Sălajului, Preasfințitul Vasile Someșanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului și Preasfințitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/poziia_ierarhilor_din_mitropolia_clujului_privitoare_la_reechilibrarea_teritoriala_a_celor_doua_mitropolii_ardelene_4410.html

~~~+~~~

UPDATE 2

Mitropolia Clujului respinge pretenţiile separatiste ale Episcopiei de Oradea,

dar consimte să rămână fără Arhiepiscopia de Alba

Ora de Cluj. ro / 7 februarie 2012

[….] Absent din motive de sănătate, ÎPS Iustinian Chira, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, a trimis Sinodului Mitropolitan o scrisoare în care spune că votează împotriva pretenţiilor ridicate de Alba şi de Oradea. “S-a exprimat ferm împotriva trecerii la jurisdicţia Sibiului atât a Arhiepiscopiei Alba Iuliei, cât şi a episcopiei Oradei”, a spus preotul Ivanov.

sursa>

http://oradecluj.oradestiri.ro/document-mitropolia-clujului-respinge-pretentiile-separatiste-ale-episcopiei-de-oradea-dar-consimte-sa-ramana-fara-arhiepiscopia-de-alba/actualitate/2012/02/07/

~~~+~~~

Mitropolia Clujului: Oradea nu poate părăsi Clujul

Ziua de Cluj.ro / 7 februarie 2012

[…] În timp ce arhiepiscopul Irineu a anunţat faptul că nu va fi prezent, din motive personale, episcopul Sofronie „n-a motivat în nici un fel” absenţa sa de la şedinţa Sinodului Mitropolitan, conform reprezentanţilor Mitropoliei Clujului. Mai mult, el nici nu a putut fi contactat telefonic de reprezentanţii mitropoliei. De altfel, nici purtătorul de cuvânt al Episcopiei Oradiei nu a putut fi contactat telefonic de ZIUA de CLUJ. „Prezenţa, atât la şedinţele Sinodului Mitropolitan, cât şi a celui plenar (Sfântul Sinod – n. red.) este obligatorie. Cazurile de excepţie sunt în cazuri de motive de sănătate, respectiv de misiune externă, cu însărcinare bisericească. Chiar dacă au fost şi absenţe, Sinodul (Sinodul Mitropolitan – n. red.) s-a putut întruni în mod valid, iar ceea ce s-a stabilit s-a bucurat de unanimitate„, a precizat purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului.

sursa>

http://ziuadecj.realitatea.net/cultura/mitropolia-clujului-oradea-nu-poate-parasi-clujul–83680.html

 
2 comentarii

Scris de pe februarie 7, 2012 în articole

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Inmormantarea Parintelui Adrian Fageteanu la Manastirea Lainici (foto, audio & video)

Cu chipul alb, transfigurat minunat, Parintele Adrian Fageteanu a fost inmormantat in ziua praznuirii Acoperamantului Maicii Domnului la Manastirea Lainici, locul de nevointa ascetica din ultima perioada a vietii sale.

Soborul de ierarhi prezenti a fost format din IPS Teofan – Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, PS Nicodim – Episcopul Severinului si Strehaiei, si PS Gurie – Episcopul Devei si Hunedoarei, la care s-au adaugat multime de preoti si calugari de la Manastirile Lainici, Antim, Nera si Petru Voda, precum si numerosi credinciosi, fii duhovnicesti de-ai parintelui *(ca la o mie). Slujba prohodirii a fost tinuta in pridvorul bisericii mari, iar la sfarsitul ei parintele Arhim. Ioachim Parvulescu, staretul manastirii si IPS Teofan au evocat fiecare in parte viata si personalitatea marelui nostru duhovnic.

~~~+~~~

 “Pământule, deschide-te şi primeşte pe cel plăsmuit din tine mai înainte cu mâna lui Dumnezeu; care acum iarăşi se întoarce la tine, cel ce l-ai născut. Căci Ziditorul a luat ceea ce a fost după chipul Său, iar tu primeşte trupul lui ca ceea ce este al tău” [1]

~~~+~~~

Audio:

Predica Arhim. Ioachim Parvulescu

Predica IPS Teofan

VIDEO:

Fotografii:

Această prezentare necesită JavaScript.


[1] Tropar care se cântă atunci când se astupă groapa, glas VIII în PANIHIDA, adică slujbele înmormântării şi alte slujbe săvârşite de preot pentru cei răposaţi, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 133 

audio & foto>

http://blog.patermihail.ro/arhive/1783

http://www.orthphoto.net/photo.php?id=43656&id_jezyk=1

http://www.flickr.com/photos/49473585@N02/

http://apologeticum.wordpress.com/2011/10/01/parintele-adrian-fageteanu-pe-ultimul-sau-drum-din-aceasta-viata-dumnezeu-sa-l-odihneasca-cu-dreptii/

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ierarhii ortodocsi ardeleni isi exprima speranta intr-un dialog onest si sincer cu greco-catolicii

Comunicat de presă

Mânăstirea Râmeț, 4 iulie 2011

Ierarhii celor două Sinoade Mitropolitane, ale Ardealului și Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, s-au întrunit, luni, 4 iulie 2011, în ședință comună la Mânăstirea Râmeț, județul Alba, în conformitate cu hotărârea Sfântului Sinod, sub președinția IPS Arhiepiscop și Mitropolit Laurențiu și a IPS Arhiepiscop și Mitropolit Andrei.

Principalul punct al discuțiilor l-a constituit pregătirea reluării dialogului, la nivel de ierarhi, dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică. În acest sens, Patriarhia Română a adresat, la 6 iulie 2010, o scrisoare Bisericii Greco-Catolice, cu invitația de a relua dialogul cu Biserica Ortodoxă Română.

Întrucât un dialog nu poate fi construit credibil fără o asumare corectă a situației istorice și a diferendului patrimonial, Eparhiile ortodoxe din Ardeal și Banat au pregătit reeditarea cărții „Relațiile actuale dintre ortodocși și greco-catolici”, care își propune să prezinte corect și obiectiv situația celor două Biserici care au, nu doar o dispută patrimonială, ci și o istorie comună, ce coboară până în anul 1700.

Cu dorința sinceră de a se angaja într-un dialog onest și realist, ierarhii ortodocși ardeleni își exprimă speranța că acest nou orizont al relațiilor dintre cele două Biserici românești, va duce la cultivarea unui climat de pace și respect între ierarhii, clericii și credincioșii ortodocși și greco-catolici, legați prin mărturisirea credinței în Același Domn Iisus Hristos.

Biroul de presă al Mitropoliei Clujului

sursa>

http://www.mitropolia-clujului.ro/Stiri-si-evenimente/Ierarhii-ortodocsi-ardeleni-isi-exprima-speranta-intr-un-dialog-onest-si-sincer-cu-greco-catolicii–eID236.html

~~~+~~~

Sinoade mitropolitane reunite la Mănăstirea Râmeţ

Basilica.ro / 4 iulie 2011

[…] Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului a precizat că „Problemele pe care le-am discutat sunt probleme comune şi de aceea, împlinind hotărârea Sfântului Sinod de a face cel puţin două sinoade reunite în cursul unui an am reuşit să ne exprimăm unitatea de credinţă, unitatea în luarea deciziilor şi mai ales responsabilitatea pe care o avem faţă de Biserica lui Hristos pe care o păstorim”.

„Însuşi faptul că ne-am întâlnit aici la Râmeţ în această vatră de spiritualitate, de credinţă este dătător de curaj, dătător de râvnă în misiunea pe care o avem într-o lume secularizată. Toţi ierarhii ortodocşi au misiunea aceasta sfântă, dar în mod special ierarhii din Transilvania se confruntă cu o anume stare de lucruri şi încearcă să găsească soluţiile potrivite”, a spus Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Totodată, Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei a declarat: „Credem că ceea ce am săvârşit astăzi noi aici va fi de folos pentru binecredincioşii noştri creştini şi pentru neamul şi Biserica noastră”.

În cadrul şedinţei s-a discutat şi problema reeditării unei cărţi-document care prezintă istoricul dialogului dintre cele două culte.

„S-a hotărât reeditarea cărţii intitulată ‘Relaţiile actuale dintre ortodocşi şi greco-catolici’ în editura Renaşterea a Arhiepiscopiei Clujului care se constituie totodată un suport istoric şi juridic asupra situaţiei diferendului patrimonial existent între ortodocşi şi greco-catolici astăzi. Întrucât un dialog nu poate fi construit credibil fără asumarea corectă a istoriei celor două confesiuni şi a diferendului patrimonial care există de aceea s-a considerat oportună şi ca o primă piatră în construirea acestui dialog reeditarea acestei cărţi tocmai datorită faptului că se doreşte şi sublinierea că cele două biserici nu împart doar un diferend patrimonial, ci şi o istorie comună care coboară până în anul 1700”, a precizat Pr. Bogdan Ivanov, purtător de cuvânt Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Printre problemele dezbătute la Mănăstirea Râmeţ s-au mai aflat şi rânduiala primirii în Biserica Ortodoxă a eterodocşilor, dar şi canonizarea unor noi sfinţi români.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/sinoade_mitropolitane_reunite_la_manastirea_ramet_6713.html

~~~+~~~

Sinod reunit al mitropoliilor din Transilvania

Reintregirea.ro / 4 iulie 2011

[…] „Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române şi-a exprimat printr-o scrisoare hotărârea de a fi reluat dialogul cu cultul greco-catolic, astfel că în şedinţa comună a celor două Sinoade Mitropolitane acesta va fi punctul principal de discuţii. Hotărârea respectivă vizează întreg cuprinsul Patriarhiei, dar sigur că în Ardeal această problemă este mai stringentă„, a precizat preotul Bogdan Ivanov, secretarul de cabinet al mitropolitului Clujului, IPS Andrei Andreicuţ.

Dialogul între cele două confesiuni se va purta la nivel de ierarhi, el fiind întrerupt în urmă cu câţiva ani, după ce Biserica Greco-Catolică a decis să menţină acţiunea în instanţă cu privire la retrocedarea unor lăcaşuri de cult, conform reprezentantului Arhiepiscopiei clujene. De precizat că şedinţa comună a Sinodului Mitropolitan al Ardealului şi a Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este prima de acest fel de la instalarea ca mitropolit a Înaltpreasfinţitului Andrei Andreicuţ. În cadrul şedinţei de astăzi se va discuta şi reeditarea unei cărţi-document care prezintă un istoric al dialogului ortodox-greco-catolic, editată acum câţiva ani la Cluj. La şedinţa reunită a celor două sinoade vor participa toţi ierarhii de pe cuprinsul celor două mitropolii.

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3689

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Mass-media sârbească afirmă că Biserica Ortodoxă Rusă s-a opus venirii papei Benedict la Nis in 2013

Pravmir.ru / 15 mai 2011

Belgrad: Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe o să ia în discuţie viitoarea întâlnire din 2013 a patriarhului sârb Irineu cu papa Benedict al XVI-lea în oraşul Nis din Serbia, cu ocazia celebrării a 1700 de ani de la Edictul de la Milan. După cum este deja cunoscut, nu toţi episcopii sinodului sârbesc au susţinut ideea venirii Papei pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

În plus, ediţia sârbească a ziarului croat  «Vesti-online» a relatat faptul că, potrivit unor declaratii neconfirmate, în timpul recentei sale vizite în Serbia, preşedintele Departamentului de Relaţii Externe Bisericeşti (DECR) al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, i-ar fi spus patriarhului sârb Irineu că patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Kirill, precum şi întreaga Biserica Ortodoxă Rusă, este împotriva venirii papei Benedict al XVI-lea la Nis. Potrivit reprezentantului Bisericii Ortodoxe Ruse, ar fi fost mai înţelept dacă s-ar organiza o întâlnire a Papei cu întâistătătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale. În acest sens, trimisul Patriarhiei Moscovei ar fi declarat că Biserica Ortodoxă Sârbă nu ar fi trebuit să-l invite pe papa pentru a desfăşura o vizită oficială în 2013 pe teritoriul ei canonic. În conformitate cu reglementările adoptate de către Vatican, Papa nu poate vizita niciun teritoriu canonic al vreunei Biserici Ortodoxe locale, decât numai dacă întâistătătorul acelei biserici îi trimite în prealabil o invitaţie specială.

În plus, evenimentul acesta ar produce o tensiune mare care ar complica şi mai mult relaţia dintre sârbii ortodocşi şi croaţii catolici, deoarece papa Benedict al XVI-lea şi-a planificat ca, în timpul vizitei sale în Croaţia, să viziteze şi mormântul Fericitului Cardinal Alois Stepinac, care se află în Serbia, cardinalul fiind un persecutor al Ortodoxiei. În acest caz, o sursă credibila anonima a spus ca nu exclude faptul ca, în ciuda tuturor obstacolelor, mai mult de jumătate dintre ierarhii Sinodului Bisericii Ortodoxe Sarbe „ar putea vota pentru vizita Papei la Nis”.

Relatările mass-mediei sârbeşti, preluate în general de la surse anonime şi care fac referire la o anumită „poziţie a Bisericii Ortodoxe Ruse” în această chestiune, pot face subiectul de discuţie al adversarilor vizitei papei în Serbia pentru a influenţa ierarhii Bisericii Ortodoxe Sârbe pentru viitoarea sedinţă de Sinod.

Problema posibilei vizite a Papei în oraşul Nis din Serbia, cât şi a vizitei Papei în Croaţia va fi dezbătută la reuniunea Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe.

trad.dan.camen.

[Stirea originala spune ca la sedinta viitoare a Sinodului se va lua in discutie si cazul fostului episcop Artemie de Raska-Prizren – n.m.]

sursa>

http://www.pravmir.ru/serbskie-smi-zayavlyayut-chto-russkaya-cerkov-vystupila-protiv-priezda-papy-rimskogo-v-nish/ 

~~~+~~~

Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe ia în considerare vizita Papei în Croaţia

Pravmir.ru / 14 mai 2011

Belgrad: Anunţul făcut de serviciul de presă al Vaticanului cum că papa Benedict al XVI-lea va vizita pe 4 şi 5 iunie Croaţia a provocat diverse reacţii în rândul clerului sârbesc. Croaţia este considerată a fi parte a teritoriului canonic al Patriarhiei Serbiei şi o vizită a papei în Croaţia este considerată în Serbia ca o vizită pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Analistul sârb Zhivitsa Tutsich consideră că în şedinţa Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe, programată pentru 16 mai a.c., se va discuta cel mai probabil despre vizita papei în Croaţia şi se va trimite Vaticanului o adresa în care se va exprima regretul faţă de această vizită.

Programul vizitei papale prevede ca papa Benedict sa viziteze mormântul cardinalului Alois Stepinac. Însă în mediul ortodox sârbesc imaginea Cardinalului Stepinac este extrem de negativă. Acest lucru se datorează faptului că Stepinac, în timpul guvernarii miscarii croate Ustase, a utilizat la scară largă practica convertirii forţate a sârbilor ortodocşi la catolicism. Stepinac justifica botezul forţat al sârbilor cu ideea că prin astfel de măsuri el a încercat salvarea populaţiei sârbe de la genocidul pregătit de Ustase, care a şi distrus Ortodoxia în Croaţia. Cu toate acestea, tot de numele Cardinalului Stepinac este strâns-legată şi introducerea în Croaţia a măsurilor de eliminare a Ortodoxiei.

În afară de chestiunea cu privire la vizita papei Croaţia, în luna iunie a acestui an Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe va discuta şi problema întâlnirii în 2013 a patriarhului sârb Irineu cu papa Benedict al XVI-lea pentru comemorarea a 1700 de la Edictul de la Milan. De asemenea, această viitoare întâlnire a stârnit deja reacţii mixte în clerul sârb.

trad.dan.camen.

sursa>

http://www.pravmir.ru/arxierejskij-sobor-serbskoj-cerkvi-rassmotrit-vopros-o-vizite-rimskogo-papy-v-xorvatiyu/ 

foto>

http://www.spc.rs/sr/susret_patrijarha_irineja_mitropolita_ilariona

http://www.vesti-online.com/Vesti/Srbija/137443/Sveti-arhijereski-sabor-SPC-pocinje-danas

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

PS Andrei Fagarasanul si PS Irineu Bitriteanul – Candidatii Sinodului Mitropolitan de la Cluj pentru scaunul vacant de Arhiepiscop al Alba Iuliei


Candidatii desemnati de Sinodul Mitropolitan al Clujului pentru

scaunul vacant de Arhiepiscop al Alba Iuliei

Comunicat de presă

Mitropolia Clujului / 9 mai. 2011

Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului s-a întrunit în şedinţă specială, luni, 9 mai 2011 la reşedinţa mitropolitană din Cluj-Napoca, sub preşedinţia Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului şi Locţiitor de Arhiepiscop al Alba Iuliei, pentru desemnarea candidaţilor pentru scaunul vacant de Arhiepiscop al Alba Iuliei.

În conformitate cu prevederile din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române privitoare la alegerea de mitropolit, membrii sinodului Mitropolitan i-au desemnat prin vot secret pe:

Preasfinţitul Părinte ANDREI FĂGĂRĂȘANUL, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

Preasfinţitul Părinte IRINEU BISTRIŢEANUL, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Clujului

candidaţi la scaunul vacant de Arhiepiscop al Alba Iuliei.

Numele celor doi ierarhi desemnaţi de Sinodul Mitropolitan vor fi prezentate membrilor Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Alba Iuliei, care se va întruni în şedinţă de consultare cu membrii Sinodului mitropolitan, marţi, 10 mai 2011, la reşedinţa mitropolitană din Cluj-Napoca.

În cazul în care se consideră necesar, Adunarea eparhială şi membrii de drept pot cere completarea listei ierarhilor candidaţi, cu încă un ierarh, ales din lista candidaţilor eligili, întocmită de Cancelaria Sfântului Sinod. Lista finală a candidaţilor va fi înaintată Sfântului Sinod, care se va întruni în şedinţă de lucru, joi, 19 mai 2011, la reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, pentru a-l alege, prin vot secret, pe viitorul Arhiepiscop al Alba Iuliei.

Biroul de presă

sursa>

http://www.mitropolia-clujului.ro/Stiri-si-evenimente/Candidatii-desemnati-de-Sinodul-Mitropolitan-al-Clujului-pentru-scaunul-vacant-de-Arhiepiscop-al-Alba-Iuliei–eID222.html

~~~+~~~

[De remarcat faptul ca la aceasta sedinta de sinod mitropolitan a fost propus un ierarh din afara Mitropoliei Clujului, care apartine de Mitropolia… Ardealului si care a fost tuns in monahism si hirotonit preot de actualul Mitropolit al Clujului, IPS Andrei Andreicut, care i-a dat ca nume de calugarie numele sau. Totodata, PS Andrei Fagarasanul a primit in tinerete diferite ascultari si ranguri bisericesti de la IPS Ioan Selejan de la Covasna si Harghita, fiind numit de el staret, arhimandrit si apoi exarh. Din 2008 este ales episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului. Este interesant de vazut, in cazul in care este ales Arhiepiscop la Alba Iulia, „in ce ape se scalda”… -dan.camen.]

C.V.-urile celor doi ierarhi:

Preasfinţitul Părinte Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului s-a născut, la data de 22.11.1967, în localitatea Cheţani, judeţul Mureş, primul copil al părinţilor Nicolae şi Maria. Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat în satul natal Cheţani, judeţul Mureş. A absolvit Liceul din Iernut, judeţul Mureş, promoţia 1986.

În anul 1989 a intrat ca vieţuitor la Mânăstirea Topliţa, judeţul Harghita. La 19 iulie 1990 este tuns în monahism cu numele de ANDREI, de către Î.P.S. Andrei al Alba-Iuliei. La 20 iulie 1990 este hirotonit ierodiacon la Mânăstirea Topliţa de Î.P.S. Antonie Plămădeală al Ardealului. La 21 noiembrie 1990 este hirotonit ieromonah la Mânăstirea Topliţa de Î.P.S. Andrei al Alba-Iuliei.

La 10 august 1995 este numit stareţ la Mânăstirea Făgeţel, judeţul Harghita de către P.S. Ioan al Covasnei şi Harghitei. În anul 1995, împreună cu doi monahi de Mânăstirea Topliţa, a fost transferat de P.S. Ioan la Mânăstirea Făgeţel, mănăstire greu încercată în 1940. Aici a găsit doar biserica mânăstirii, restul fiind distrus.

La 29 august 1999 este hirotesit protosinghel la Mânăstirea Făgeţel, iar la 29 august 2006 este hirotesit arhimandrit la Mânăstirea Făgeţel de către P.S. Ioan al Covasnei şi Harghitei. În anul 2000 a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” din Bucureşti.

A urmat, în perioada 2002-2005, studii post-universitare la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Aristotel din Salonic, Grecia. La 1 octombrie 2005 este numit Exarh al mânăstirilor din Episcopia Covasnei şi Harghitei, post pe care l-a ocupat până la hirotonirea sa întru arhiereu.

În cadrul lucrărilor Sfântului Sinod din data de 8-9 iulie 2008, desfăşurate la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, P.Cuv. Arhim. Andrei Moldovan a fost ales în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, post rămas liber odată cu alegerea Prea Sfinţitului Părinte Dr. Visarion Bălţat în demnitatea de episcop al nou înfiinţatei Episcopii a Tulcii.

La 15 august 2008, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, a fost hirotonit întru arhiereu la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

~~~+~~~

Preasfinţitul Părinte Irineu Pop-Bistriţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului s-a născut la data de 2 iulie 1953, în comuna Băseşti, judeţul Maramureş, din părinţii Dumitru şi Rozalia Pop, primind la Botez numele de Ionel. Şcoala elementară a urmat-o în comuna natală, între anii 1960-1968. A absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, în anul 1973.

După terminarea studiilor teologice seminariale, a fost recrutat în armată şi a satisfăcut stagiul militar la o unitate de ,,Vânători de Munte” în oraşul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna (1973-1974). În toamna anului 1974 a fost admis la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, pe care l-a frecventat numai un singur an de studii (1974-1975), continuând apoi la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, unde, în vara anului 1978, şi-a luat licenţa în Teologie.

La 1 august 1978, la vârsta de 25 de ani, a intrat în obştea Mânăstirii Sinaia din judeţul Prahova, unde a fost primit ca frate, de stareţul de atunci, protosinghelul Calinic Argatu, actualul Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului. În acelaşi an, a fost tuns în monahism de sărbătoarea Sfintei Parascheva (14 octombrie 1978), primind la călugărie numele de Irineu. Peste doi ani, la aceeaşi sărbătoare (14 octombrie 1980), a fost hirotonit ieromonah de Prea Sfinţitul Roman Ialomiţeanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Pe lângă slujirea pastorală, a avut şi ascultarea de ghid-muzeograf.

A urmat cursurile de Doctorat din cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. între anii 1981-1984, având ca specializare principală disciplina Teologia Morală. La 10 iunie 1984 i-a fost acordat rangul de protosinghel. Între anii 1985- 1988 a beneficiat de o bursă de studii în America, la Institutul Teologic Prezbiterian din Princeton, statul New Jersey, unde s-a specializat în cadrul Eticii sociale.

Reîntors în ţară, la 30 august 1988, a revenit la Sfânta Mânăstire Sinaia, unde şi-a reluat activitatea sacerdotală şi muzeografică, finalizând redactarea tezei de doctorat. A fost numit, la 9 iunie 1989, preot slujitor la catedrala patriarhală din Bucureşti. I s-au încredinţat, totodată, numeroase ascultări de ordin administrativ-bisericesc.

La data de 26 octombrie 1989 a primit şi rangul de arhimandrit, după care a fost numit în funcţia de superior al Aşezămintelor ortodoxe româneşti de la Ierusalim şi Iordan şi de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului.

Reîntors în România, a slujit puţin timp la catedrala patriarhală. În data de 4 octombrie 1990, a susţinut teza de doctorat cu subiectul Chipul lui Hristos în viaţa morală a creştinului fiind declarat ,,Doctor în teologie”, cu calificativul “excepţional”. La scurt timp, în 30 octombrie 1990, în urma recomandării Arhiepiscopului Teofil Herineanu şi la propunerea Sinodului Permanent al Mitropoliei Ardealului, Prea Cuviosul Arhimandrit Irineu Pop a fost numit de Sfântul Sinod al BOR episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. A primit titlul de ,,Bistriţeanul” şi a fost hirotonit şi instalat în catedrala eparhială din Cluj-Napoca, la 21 noiembrie, 1990.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/ps_andrei_fagarasanul_si_ps_irineu_bistriteanul_sunt_candidatii_sinodului_mitropolitan_

de_la_cluj_pentru_arhiepiscopia_de_alba_iulia_6453.html

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Pastoralele ierarhilor la Invierea Domnului, anul mantuirii 2009

bari-exultet-1-anastasis-xi-secolo-museo-diocesano

Pastoralele ierarhilor la Invierea Domnului,

anul mantuirii 2009

19 pastorale postate online, preluate de pe site-urile eparhiale

~~~+~~~

HRISTOS CEL ÎNVIAT, BOGĂŢIA VIEŢII NOASTRE

Pastorala de Sfintele Paşti 2009 a Preafericitului Părinte Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

preafericitul-parinte-dr_-daniel

† D A N I E L

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, PACE ŞI MILOSTIVIRE DE LA IISUS HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Voi cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”(II Corinteni 8, 9)

Hristos a înviat!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos prăznuită în Sfânta şi Marea Sărbătoare a Sfintelor Paşti ne arată bogăţia iubirii milostive a lui Dumnezeu şi a slavei cereşti dăruite nouă, oamenilor, în Iisus Hristos, ca noi să fim părtaşi ai vieţii şi bucuriei veşnice a Preasfintei Treimi.

Bogăţia iubirii şi slavei dumnezeieşti împărtăşită oamenilor în Hristos Cel Răstignit şi Înviat se arată mai ales în darul sfinţirii şi al înfierii dumnezeieşti a omului prin har, precum şi în darul învierii trupului omenesc din moarte şi stricăciune, pentru a participa la viaţa, slava şi fericirea veşnică din Împărăţia cerurilor, după ce am primit răscumpărarea şi iertarea păcatelor, prin jertfa Crucii.

În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, ne învaţă zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească; precum întru El ne-a şi ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, din buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi, prin Fiul Său Cel iubit; întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Său” (Efeseni 1, 3-7).

Apoi, Sfântul Apostol Pavel se roagă pentru cei pe care-i păstoreşte zicând: „ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei (… ) să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi” (Efeseni 1, 17-18).

Mergând mai adânc în tâlcuirea bogăţiei iubirii lui Dumnezeu arătată oamenilor în Iisus Hristos, Apostolul Neamurilor spune lămurit că aceasta s-a făcut cunoscută prin Învierea lui Hristos şi Înălţarea Sa la cer: „Pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri (… ) şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 20 şi 22-23).

Vedem, aşadar, că Hristos Cel înviat este capul Bisericii căreia El îi împărtăşeşte plinătatea vieţii Sale divino-umane, pentru ca în Biserică să cunoaştem bogăţia slavei înfierii şi învierii noastre în Hristos prin Duhul Sfânt.

Bogăţia iubirii covârşitoare a lui Dumnezeu Tatăl pentru oameni, arătată în Hristos, lucrează în omul credincios mai întâi taina învierii lui din moartea păcatului şi apoi învierea din moartea şi stricăciunea (coruptibilitatea) trupului: „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har suntem mântuiţi! – şi împreună cu El ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus (… ), pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 4-7 şi 10).

Din învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre legătura adâncă dintre Învierea lui Hristos şi viaţa creştină vedem că bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu dăruită oamenilor în Iisus Hristos ne cheamă la fapte bune, prin care noi să arătăm în jurul nostru bogăţia lucrării harului lui Dumnezeu în lume. Vedem, de asemenea, că slava Învierii lui Hristos ne descoperă o altă bogăţie decât bogăţia materială, pământească şi trecătoare, şi anume ne descoperă o bogăţie spirituală cerească, netrecătoare, adică bogăţia vieţii şi fericirii veşnice, care se dobândeşte prin credinţă vie în Iisus Hristos şi prin fapte bune. Astfel, înţelegem mai bine că Hristos a coborât din ceruri, S-a făcut Om, adică a luat chip de rob, ca pe noi să ne înalţe la ceruri, să ne facă fii ai Tatălui din ceruri, ca să moştenim împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. El, bogat fiind în slavă, S-a smerit şi a sărăcit pentru noi, ca pe noi să ne îmbogăţească dăruindu-ne slava înfierii prin har şi a învierii din păcat şi moarte (Cf. II Corinteni 8, 9). De aceea, comoara cea mai de preţ şi bogăţia cea mai mare a creştinului este însuşi Hristos – Domnul (Cf. Galateni 2, 20; II Corinteni 4, 7), prezent şi lucrător în viaţa acestuia prin harul Său, în care se arată dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (Cf. II Corinteni 13, 13). Prin urmare, Apostolul Pavel se roagă pentru fiii săi duhovniceşti astfel: „Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire” (Efeseni 3, 17; vezi şi Coloseni 3, 3; Filipeni 1, 21).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Trăim astăzi într-o lume în care oamenii caută mai mult bogăţia materială trecătoare decât bogăţia spirituală a credinţei şi a vieţii veşnice, iar pe lângă sărăcia materială tot mai aspră, se arată şi o sărăcire spirituală a oamenilor, ca slăbire a credinţei, o răcire a dragostei frăţeşti şi o diminuare a faptelor bune. În această situaţie, este nevoie ca în lumina Învierii lui Hristos care luminează viaţa creştinului în Biserică şi în societate să vedem ce ne învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii despre bogăţie şi sărăcie. Mai precis, să vedem când şi cum acestea ne împiedică sau ne ajută să dobândim mântuirea, adică iertarea păcatelor şi unirea cu Hristos, Izvorul vieţii veşnice.

Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, bogăţia aparţine lui Dumnezeu (Cf. Psalm 23, 1; 49, 12-13), însă El o dăruieşte oamenilor (Cf. Facerea 24, 35), ca oamenii să o dă-ruiască şi altora, mai ales săracilor (Cf. Matei 19, 21; Luca 12, 33; 16, 9; I Timotei 6, 18; I Ioan, 3, 17). Dumnezeu ajută pe om să adune bogăţia (Cf. Deuteronom 8, 16-18), când aceasta este o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om (Cf. Pilde 10, 22; Filipeni 4, 19).

Totuşi, bogăţia materială trecătoare, pământească, adică averile şi banii, nu trebuie să fie scop în sine, ci mijloc de a căuta şi cultiva bogăţia spirituală netrecătoare, cerească, ce se dobândeşte prin iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, prin milostenie şi alte fapte bune. Autorii Sfintei Scripturi observă cu înţelepciune că bogăţia materială este vremelnică (Cf. Pilde 27, 24), nestatornică (Cf. Psalm 38, 6; I Timotei 6, 17), trecătoare (Cf. Pilde 13, 7; 23, 4-5; Apocalipsa 18, 16), ea poate fi furată (Cf. Matei 6, 19; Luca 12, 33), poate fi distrusă (Cf. Matei 6, 19; Iacob 5, 2; I Petru 1, 18), poate pieri (Cf. Ieremia 48, 36), ea este înşelătoare (Cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19), ea nu îndestulează pe om (Cf. Ecclesiastul 4, 8; 5, 10), ea este izvor de ceartă şi invidie (Cf. Facerea 13, 6-8; 26, 12-16; 31, 1-2; 36, 6-7), ea nu poate fi luată de om cu sine după moarte (Cf. Psalm 48, 10; I Timotei 6, 7), iar când devine pentru om o patimă, bogăţia împiedică adesea intrarea lui în Împărăţia cerurilor (Cf. Matei 19, 23-24; Marcu 10, 23-25; Luca 18, 24-25); mai mult, grija excesivă pentru bogăţia materială înăbuşă adesea rodirea cuvântului lui Dumnezeu în viaţa omului (Cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19; Luca 8, 14); iar patima lăcomiei de avere sau iubirea de înavuţire cu orice preţ este sursă a multor nedreptăţi şi neajunsuri, „că iubirea de argint – constată Sfântul Apostol Pavel – este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Timotei 6, 10).

Relele cele mai mari pe care le poate aduce lăcomia de avere vieţii spirituale sunt acestea: uitarea de Dumnezeu (Cf. Deuteronom 6, 10-12; Osea 13, 6), părăsirea de Dumnezeu (Cf. Deuteronom 32, 15), tăgăduirea sau negarea existenţei lui Dumnezeu (Cf. Pilde 30, 8-9), răzvrătirea contra lui Dumnezeu (Cf. Neemia 9, 25-26), lepădarea de Hristos (Cf. Matei 19, 21-22), mândria nesăbuită (Cf. Pilde 28, 11), învârtoşarea inimii sau lipsa de milostivire (Cf. Pilde 18, 23), asuprirea semenilor, mai ales a săracilor (Cf. Iacob 2, 6), înşelăciune (Cf. Iacob 5, 4). Cunoscând aceste consecinţe rele ale lăcomiei de avere, Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă pe cei bogaţi să-şi adune comori în ceruri, întrucât comorile cereşti sunt mai presus de orice bogăţie pământească (Cf. Matei 6, 19-20; Luca 12, 33; I Timotei 6, 19).

Sfânta Scriptură conţine multe mustrări şi ameninţări împotriva celor ce adună comori materiale pe nedrept (Cf. Pilde 13,11) sau le dobândesc pe nedrept (Cf. Pilde 21, 6; 28, 20-23; Ieremia 17, 11), dar şi atitudini împotriva celor ce acumulează averi prin constrângerea semenilor (Cf. Iov 20, 18-23; Pilde 22, 16; Iacob 5, 1-5).

Pe de altă parte, Sfânta Scriptură ne prezintă şi bogaţi buni la suflet sau milostivi, harnici şi darnici, care au înţeles că bogăţia lor este dar de la Dumnezeu pentru a fi dăruită celor în nevoi, dobândind astfel marele dar al mântuirii, adică al iertării păcatelor şi al vieţii veşnice. Astfel de oameni sunt Avraam (Cf. Facerea 13, 2; 24, 35), Lot (Cf. Facerea 13, 5), Isaac (Cf. Facerea 26, 13-14), Iacob (Cf. Facerea 32, 5), Iosif (Cf. Facerea 45, 8), Booz (Cf. Rut 2,1), Solomon (Cf. III Regi 3, 13), Iov (Cf. Iov 1, 3; 42, 12), Iosif din Arimateia (Cf. Matei 27, 57), Barnaba sau Varnava (Cf. Fapte 4, 37), Tavita din Iope (Cf. Fapte 9, 36), Corneliu sutaşul (Cf. Fapte 10, 2, 4, 31) şi alţii.

În ceea ce priveşte sărăcia, Sfânta Scriptură ne învaţă că aceasta are un înţeles material, ca lipsă de bunuri materiale, şi un înţeles spiritual, ca lipsă de bunuri duhovniceşti sau lipsă de virtuţi şi calităţi sufleteşti. După cum bogăţia în sine nu este rea, ci poate fi dobândită şi întrebuinţată într-un mod bun sau rău, tot aşa şi sărăcia poate fi înţeleasă, acceptată şi trăită cu folos duhovnicesc sau poate duce la disperare şi la fapte rele.

Cauzele sărăciei materiale sunt multiple: lenea şi nepăsarea (Cf. Pilde 6, 9-11; 10, 4; 19, 5), beţia şi nechibzuinţa (Cf. Pilde 21, 17; 23, 21), corupţia sau desfrânarea (Cf. Pilde 6, 26; Luca 15, 13), calamităţi sau dezastre naturale, invazii ale inamicului, oprimări din partea vecinilor puternici, sau camăta exagerată şi alte nedreptăţi sociale.

Săracii sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Cf. Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Dumnezeu iubeşte atât pe cei săraci, cât şi pe cei bogaţi (Cf. Iov 34, 19), ascultă plângerea săracilor (Cf. Iov 34, 28; Iacob 5, 4), El nu nesocoteşte rugăciunea lor (Cf. Psalm 101, 18), ci ocroteşte pe săraci (Cf. Psalm 11, 5), le face dreptate (Cf. Psalm 139, 12), îi izbăveşte din necazuri (Cf. Iov 5, 15; 36, 15; Ieremia 20, 13), poartă grijă de nevoile lor (Cf. Psalm 67, 11; Luca 1, 53), înalţă pe cei săraci (Cf. Psalm 106, 41; 112, 7-8), este azil sau apărător al săracilor (Cf. Psalm 13, 6; Isaia 25, 4), a ales pe săracii acestei lumi, bogaţi în credinţă, ca moştenitori ai Împărăţiei cerurilor (Cf. Iacob 2, 5). Pe de altă parte, săracii trebuie să alerge la Dumnezeu (Cf. Iov 5, 8), să nădăjduiască în Dumnezeu (Cf. Psalm 9, 34), să laude pe Dumnezeu (Cf. Psalm 73, 22), să se bucure în Dumnezeu (Cf. Isaia 29, 19). Sfânta Scriptură ne arată că există oameni săraci, dar mărinimoşi şi darnici (Cf. Marcu 12, 43-44; Luca 21, 3-4; II Corinteni 8, 2). Săracii trebuie ajutaţi (Cf. Isaia 58, 7, Matei 5, 42; 19, 21; Marcu 10, 21; Luca 3, 11; 12, 33; 18, 22), nu cu părere de rău (Cf. II Corinteni 8, 2; 9, 5), ci cu bucurie şi inimă bună (Cf. II Corinteni 8, 3 şi 12, 9, 7), fără îngâmfare (Cf. Matei 6, 1). Cine miluieşte pe săraci cinsteşte pe Dumnezeu (Cf. Pilde 14, 31), împrumută pe Dumnezeu (Cf. Pilde 19, 17). Cine ajută pe săraci va fi mântuit de Dumnezeu (Cf. Pilde 40, 1-3), va fi fericit şi binecuvântat de Dumnezeu (Cf. II Corinteni 9, 10; Evrei, 13, 16), va primi răsplată veşnică (Cf. II Corinteni 9, 9; Matei 25, 34-36; Luca 12, 33; 14, 13; 18, 22).

Exemple de dărnicie către săraci: Iov (Cf. Iov 29, 16; 30, 25; 31, 16), Zaheu (Cf. Luca 19, 8), primii creştini (Cf. Fapte 2, 45; 4, 34-35), Petru (Cf. Fapte 3, 6), Tavita (Cf. Fapte 9, 36-39), Corneliu (Cf. Fapte 10, 2), Pavel (Cf. Fapte 24, 17; Galateni 2, 10), Biserica din Macedonia şi Ahaia (Cf. Romani 15, 26). Sfânta Scriptură ameninţă cu pedepse pe cei ce nu ajută pe săraci (Cf. Iov 22, 7-10; Pilde 21, 13; Iezechiel 16, 49) sau pe cei ce le fac nedreptate (Cf. Isaia 10, 1-3), îi constrâng şi îi umilesc pe săraci (Cf. Iezechiel 22, 29-31; Amos 2, 6-7; 4, 1-3; 5, 11-12), îi jefuiesc (Cf. Amos 8, 4-7; Iacob 5, 4). Cine nesocoteşte sau dispreţuieşte pe săraci dispreţuieşte pe Hristos (Cf. Matei 25, 42-45) şi nu are dragoste faţă de Dumnezeu (Cf. I Ioan 3, 17). Hristos-Domnul a fost sărac în cele materiale, a trăit în lipsă (Cf. Matei 8, 20; Luca 9, 58; II Corinteni 8, 9), dar a îmbogăţit spiritual, cu harul, învăţătura, iubirea şi sfinţenia Sa, mulţimile care veneau la El. La fel şi apostolii au fost săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă, sfinţenie, înţelepciune şi fapte bune. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spunea corintenilor: „înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu (…), ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind ” (II Corinteni 6, 4 şi 8).

Urmând Sfintei Scripturi şi mai ales Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos şi învăţăturii Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au scos în evidenţă marea tiranie spirituală şi multele nedreptăţi şi consecinţe sociale negative pe care le aduce lăcomia de averi materiale trecătoare, îndemnând pe cei bogaţi să fie milostivi şi darnici faţă de săraci, să nu îngroape comorile de aur în pământ, ci să le mute, prin milostenie, în ceruri, la loc sigur, iar pe săraci îi îndeamnă să nu deznădăjduiască, ci să adune bogăţie spirituală în suflet, prin credinţă şi rugăciune, prin cuvânt bun şi blândeţe.

Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) îl îndeamnă pe bogat, zicând: „Averile pe care le pui în mâna săracilor, le pui într-o vistierie sigură, în mâna lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu îţi va da averile înapoi, întregi şi bine păzite; iar când te vei duce în patria ta (cerească), odată cu averile tale, vei fi lăudat, vei fi încununat şi pe deplin mulţumit şi fericit” . Acelaşi Sfânt Părinte ne spune: „Iov nu-şi lipea inima de avuţii când le avea şi nici nu le căuta când le-a pierdut! Bunurile materiale pentru aceasta se numesc bunuri, pentru ca să facem bine cu ele, nu pentru ca să le în-gropăm în pământ” .

Iar despre sărăcie, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Este mult mai bine a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, decât a fi împărat şi să vieţuiască în păcate” 6. „Sărăcia îl sileşte pe cineva a fi înţelept, pe când bogăţia de multe ori îl împinge spre rele mari” .

În concluzie, acelaşi Sfânt Părinte constată că „nici bogăţia şi nici sărăcia prin sine însăşi nu este ceva bun, ci aceasta se întâmplă în urma întrebuinţării lor”. În alt loc zice: „Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept, pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său”9. Apoi vine îndemnul: „Nu te teme de cuptorul sărăciei, ci de cuptorul păcatului. Acesta-i flacără şi chin, celălalt rouă şi odihnă. Lângă cuptorul păcatului stă diavolul, lângă cuptorul sărăciei stau îngerii, care alungă flacăra”. „Creştinul se arată mult mai încercat în sărăcie, decât în bogăţie. Cum aceasta? Când el cade în sărăcie, desigur că va fi mai smerit, mai înţelept, mai serios, mai îngăduitor, mai cinstit, pe când dacă se găseşte în bogăţie, are multe piedici spre aceasta”.

„Să nu ne pierdem curajul dacă suntem săraci, ci cealaltă bogăţie să o căutăm, bogăţia în fapte bune”.

Un alt Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare († 379), pe care-l cinstim în mod deosebit anul acesta 2009, împreună cu ceilalţi Sfinţi Capadocieni, este un înflăcărat apărător al săracilor şi un aspru judecător al bogaţilor lacomi în vreme de foamete şi criză economică. Iată câteva din îndemnurile sale date bogaţilor lacomi de câştig cu orice preţ: „Nu scumpi produsele tale, îngreunând nevoile celor lipsiţi! Nu aştepta să lipsească grâul de pe piaţă, ca să-ţi deschizi tu hambarele, căci «cel ce scumpeşte grâul este blestemat de popor’ (Pilde 11, 26). Nu aştepta vremuri de foamete, din dragostea de aur! Nu aştepta o lipsă generală, ca să-ţi înmulţeşti averile! Nu face comerţ cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mânia lui Dumnezeu în prilej de înmulţire a averilor tale! Nu înrăutăţi cu biciul neomeniei tale, rănile celor în suferinţă”. Bogaţilor nemilostivi le spune: „N-ai milă? Nu vei fi miluit! N-ai deschis casa, vei fi dat afară din Împărăţie (a cerurilor)! N-ai dat pâine? Nu vei primi viaţă veşnică”. Iar în alt loc din aceeaşi Omilie către bogaţi, Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „Până când aurul va sugruma sufletele, până când va fi undiţa morţii, până când va fi momeala păcatului? Până când bogăţia va fi pricina războaielor, pentru care se făuresc arme şi se ascut săbii? Din pricina bogăţiei rudele nu mai ţin seama de rude, fraţii se uită cu ochi ucigaşi la fraţi. Din pricina bogăţiei, pustiile sunt pline de ucigaşi, marea de piraţi şi oraşele de calomniatori. (… ) Bogăţia v-a fost dată ca să răscumpăraţi sufletele, nu ca să vă fie pricină de pierzare”.

În vreme de foamete, ca urmare a secetei cumplite, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Pentru aceasta Dumnezeu nu-Şi deschide mâna, pentru că noi ne-am închis-o pentru iubirea de fraţi. Pentru aceasta sunt uscate ogoarele, pentru că s-a răcit dragostea”.

Un alt Sfânt Părinte din Capadocia, Sfântul Grigorie de Nyssa, ne arată importanţa milosteniei faţă de săraci zicând: „Săracii sunt vistiernicii bunurilor făgăduite, ei sunt paznicii Împărăţiei (cerurilor n.n.), cei care deschid uşile celor buni şi care le închid pentru cei învârtoşaţi la inimă şi urăsc pe oameni. Dar în acelaşi timp, ei sunt acuzatori de temut, cât şi buni apărători. Ei apără sau învinuiesc, dar nu prin cuvinte, ci aşa cum sunt ei văzuţi de Domnul şi Judecătorul lumii. Căci felul cum ne purtăm cu ei strigă înaintea Cunoscătorului de inimi mai puternic decât orice crainic’.

Un alt episcop din Capadocia, care a trăit tot în veacul al IV-lea, Asterie al Amasiei din Pont, a rostit şi el omilii celebre despre bogăţie şi sărăcie, fiind un aspru luptător împotriva lăcomiei de averi materiale: „Cine l-a şters din catalogul apostolilor pe Iuda şi l-a făcut vânzător în loc de apostol? Nu oare faptul că purta pungă, că a pus mai întâi la cale vânzarea, iar apoi a dobândit preţul faptei sale necinstite? Pentru ce Faptele Apostolilor pomenesc de Anania şi Safira? Nu pentru că s-au furat pe ei înşişi şi au furat darurile afierosite Bisericii din propriile averi? (… ). Experienţa ne arată lăcomia drept o fiară, de care cu greu scapă cei prinşi de ea; înfloreşte mereu şi nu se veştejeşte; îmbătrâneşte cu cei pe care îi are sub stăpânirea ei şi nu-i părăseşte până la moarte (… ). Nu este uşor de eliberat sufletul unui om cuprins de lăcomie, fie că este tânăr cu trupul, fie că este bâtrân, afară numai dacă vine vreun gând curat care să taie boala cu un cuţit”.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că adevărata şi netrecătoarea bogăţie este iubirea covârşitoare a lui Dumnezeu faţă de oameni arătată în Iisus Hristos şi împărtăşită nouă acum în Biserică prin lucrarea Sfântului Duh.

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată slava şi bogăţia nesfârşită a iubirii lui Dumnezeu către oameni, ne îndeamnă să ne îmbogăţim mai întâi în credinţă statornică, în rugăciune, în vieţuire curată şi sfântă, în împărtăşirea mai deasă cu Sfintele Taine, după o pregătire mai intensă, aşa cum a fost perioada Postului Mare al Sfintelor Paşti, şi totodată să ne îmbogăţim în fapte bune care aduc lumină şi pace, bucurie şi fericire oamenilor pe care-i ajutăm.

Criza financiară şi economică în care se află lumea de azi este în mare parte rezultatul lăcomiei, al câştigului nedrept, al speculei financiare, al evaziunii fiscale la nivel mondial. Când goana după profitul material obţinut cu orice preţ, fără măsură şi fără morală, devine o tiranie a sufletului, atunci capitalismul devine „sălbatic” şi se manifestă ca o patimă a lăcomiei, „ştiinţific” organizată.

Consecinţele negative ale acestei crize pentru populaţia săracă sunt greu de descris, deoarece sărăcia impusă altora creează multă suferinţă şi nesiguranţă, dezorientare şi disperare. În această situaţie de politică economică fără etică, când totul devine nesigur şi imprevizibil, schimbător şi înşelător, este necesar să sporim rugăciunea, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu Cel statornic şi netrecător, drept şi milostiv, dar şi să sporim vigilenţa şi prudenţa. Deşi criza financiară şi economică este în mare parte o judecată aspră pentru prea multa lăcomie de lucruri materiale adunate pe nedrept şi prea multa risipă de bani, ea poate fi totuşi înţeleasă şi folosită ca un nou început în viaţa persoanelor şi a popoarelor. Astfel, criza ne determină să fim mai economi şi mai cumpătaţi, să nu ne punem nădejdea în valorile materiale, bani şi averi, mai mult decât în valorile spirituale ale credinţei, dreptăţii, corectitudinii şi solidarităţii cu cei în nevoi.

Chiar dacă suntem mai săraci din punct de vedere al bunurilor materiale, să nu sărăcim totuşi din punct de vedere spiritual, ci să ne îmbogăţim în bunătate, prin cuvântul bun de încurajare, sfatul bun, o mână de ajutor dată celor mai săraci decât noi, dar şi prin redescoperirea virtuţilor valoroase ale demnităţii şi creativităţii, ale muncii cinstite şi solidarităţii constante.

Mai păgubitoare decât sărăcia, ca lipsă de cele materiale, este acum, în vreme de criză financiară şi economică, criza de omenie, adică slaba voinţă de a fi onest şi drept, harnic şi generos.

Cu această speranţă de înnoire spirituală a vieţii şi de îmbogăţire în fapte bune, în lumina şi pacea sărbătorii Sfintelor Paşti, vă îndemnăm ca, prin cuvânt şi faptă, să aduceţi bucurie celor săraci şi bolnavi, orfani şi bătrâni, necăjiţi şi singuri, astfel încât şi ei să simtă că Învierea Domnului Iisus Hristos revarsă peste oameni bogăţia iubirii lui Dumnezeu Cel Milostiv.

Cu prilejul Sfintelor Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat!

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13)


Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† D A N I E L

ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

VIDEO

Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel

cu ocazia Învierii Domnului

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/ihristos_cel_inviat_bogatia_vietii_noastrei_pastorala_de_sfintele_pasti_

2009_a_preafericitului_parinte_daniel_

patriarhul_bisericii_ortodoxe_romane.html

~~~+~~~

DE LA MOARTE LA VIAŢĂ PRIN HRISTOS,

CEL MORT ŞI ÎNVIAT!

Pastorală de Învierea Domnului a IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

teofan_savu

† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI


Iubiţi fii şi fiice ai Bisericii lui Hristos din Moldova, HRISTOS A ÎNVIAT!

Cu bucurie sfântă, vin în faţa inimii şi minţii dumneavoastră şi aduc, prin glasul Bisericii, vestea cea bună a biruinţei vieţii asupra morţii, a biruinţei luminii asupra întunericului.

Suntem în miez de noapte în faţa sfintelor biserici purtând în mâini lumânări aprinse ce răspândesc lumină pe chipurile noastre şi în jurul nostru. Noaptea este adâncă, întunericul este dens, dar lumânarea pe care o purtăm are puterea să străbată bezna din jur, să micşoreze sau chiar să îndepărteze întunericul nopţii. Acesta este şi sensul Sfintelor Paşti: Învierea Domnului Hristos din morţi este lumina care pătrunde până în locurile cele mai întunecate ale fiinţei umane, redându-i acesteia puterea renaşterii de la moarte la viaţă. Hristos Cel înviat coboară până la cele mai de jos ale iadului din sufletul omenesc şi alungă de aici moartea, întunericul păcatului şi bezna deznădejdii. „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase”1, spune cântarea Bisericii din noaptea de Paşti. Pogorându-Se până la iadul care domină sufletele multor pământeni, Hristos aduce acestora vestea cea mare a depăşirii stării de iad în care ei se află: „Îndrăzniţi, spune Hristos, acum am biruit! Eu sunt Învierea, Eu pe voi vă voi ridica, sfărâmând porţile morţii”2.

Dreptslăvitori creştini,

Viaţa noastră, viaţa lumii, viaţa umană în general este o tensiune continuă între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, între frumuseţe şi „urâciunea pustiirii”3, între adevăr şi minciună. Existenţa umană este precum această clipă: pe de o parte, un ocean de întuneric, pe de altă parte, lumina Învierii pe care o purtăm în mâini şi, nădăjduiesc, în suflete.

Da, există multă lumină şi viaţă autentică în lume. Oriunde întâlneşti o mamă cu pruncul în pântece sau un tată cu fiul său în braţe, acolo este un izvor nesecat de lumină şi de viaţă. Clipa în care cineva zâmbeşte sincer, vorbeşte fără vicleşug, oferă cuiva o floare sau o pâine este o clipă de lumină, o clipă de viaţă în adevăratul sens al cuvântului. Omul aflat în stare de rugăciune, omul care are puterea îngenuncherii la spovedanie, omul care descoperă drumul către Sfântul Potir, omul care îl iubeşte pe duşmanul său, omul care este cuprins de adevărul că fără de Hristos nu poate face nimic bun şi frumos, un astfel de om este cascadă de lumină şi viaţă revărsată peste lume.

În acelaşi timp, în lume există mult întuneric şi din ce în ce mai multă moarte. Da, moartea pune stăpânire pe tot mai multe suflete care, deşi pretind că sunt vii, în realitate sunt dominate întru totul de moarte4. Atât sufletul uman văzut ca persoană aparte, cât şi tendinţele generale ale societăţii actuale arată, la o analiză onestă, că spiritul morţii pătrunde tot mai adânc şi cucereşte tot mai multă lume.

Cultura morţii, propagată prin toate mijloacele, cuprinde în capcana ei, în mreaja cântecelor ei înşelătoare de sirenă, tot mai adânc şi tot mai multe suflete. Cuvintele Scripturii se adeveresc a fi actuale mai mult ca oricând. „În noi lucrează moartea.”5 „Moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre, ca să piardă pe copiii din uliţă şi pe tinerii din pieţe.”6 Există, parcă, o căutare continuă a unui duh de moarte fără de care unii nu mai pot concepe viaţa. „[Ei] aşteaptă moartea […], spune dreptul Iov, şi scormonesc după ea mai mult ca după o comoară.”7 Iar înţeleptul Solomon afirmă: „Cei necredincioşi îşi atrag moartea cu mâinile şi cu glasul, se uită la ea ca la o prietenă, sunt pătimaşi după ea şi au făcut legătură cu ea şi cu adevărat vrednici sunt să fie ai ei”8.

De ce, oare, atâta moarte, stăpână asupra atâtor suflete care au sentimentul a fi vii? Forţa păcatului din noi şi strădania celor care îndepărtează societatea umană tot mai mult de cuvântul lui Hristos şi de Evanghelie poartă răspunderea răspândirii morţii în lume.

„Plata păcatului este moartea.”9 „Cel ce păcătuieşte […] îşi păgubeşte viaţa lui.”10 Drept urmare, Scriptura continuă a grăi: „Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre şi nu vă atrageţi pieirea prin fapta mâinilor voastre”11. Viaţa în păcat duce la pierderea „frumuseţii minţii”12, cum zice cântarea Bisericii. „Întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu plăcerile patimilor şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut-o […] Iar acum zac gol.”13

Gol este omul pe dinăuntru din cauza păcatului. Uscăciunea sufletului, pierderea sensului existenţei, confuzia minţii, lipsa oricărui reper de stabilitate şi continuitate îl conduc pe om într-o stare de amorţeală, de indiferenţă, de derută şi, în cele din urmă, de deznădejde.

Toate acestea se cuprind în cuvântul „moarte”, moarte cauzată de păcat şi de atitudinea celor care, în diferite forme, luptă împotriva vieţii.

O adevărată cultură a morţii desfăşurată cu multă tenacitate împotriva vieţii se observă în societatea umană astăzi. Nu războaiele, în sensul clasic al cuvântului, răspândesc moartea astăzi. Flagelul nemilos al avorturilor, care face mai multe victime într-un an decât în toată perioada celui de-al Doilea Război Mondial, este prima şi cea mai violentă manifestare a culturii morţii din societatea modernă. Pornografia, prostituţia, incestul şi păcatele contra firii constituie lovitura de graţie dată familiei, sfinţeniei vieţii şi demnităţii fiinţei umane. Legalizarea acestor practici şi plasarea lor în sfera normalităţii se înscriu într-o concepţie de viaţă totalmente contrară Evangheliei, tradiţiei neamului nostru şi bunului simţ al românului. Dacă la aceasta adăugăm diferitele tendinţe actuale de impunere a unor sisteme tot mai sofisticate de supraveghere a omului, de îngrădire a libertăţii şi intimităţii lui, tabloul culturii morţii se completează spre o nelinişte tot mai adâncă a oamenilor.

Fraţi creştini, surori creştine,

În faţa unei asemenea situaţii în care logica morţii încearcă să înăbuşe cultura vieţii şi a iubirii, Biserica vine cu singurul răspuns posibil, şi anume că „Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii (adică a lui Dumnezeu) este moarte”14. Fiind viaţă15 şi izvor al vieţii, Dumnezeu coboară pe pământ, ia trup din pântecele Fecioarei, „gustă moartea pentru fiecare om”16 pentru ca oamenii „să-L cunoască pe El şi puterea Învierii Lui”17. Prin Învierea lui Hristos, „se deschid intrările vieţii”18 pentru om. Tot pentru om, prin „Înviere, se arată izvorul vieţii celei nestricăcioase”19.

„Pentru tine, zice Sfântul Vasile cel Mare, Dumnezeu este între oameni; pentru tine este împărţirea Duhului; pentru tine este nimicirea morţii; pentru tine este nădejdea învierii; pentru tine sunt poruncile dumnezeieşti care-ţi desăvârşesc viaţa; pentru tine este calea către Dumnezeu.”20

Pentru om sunt toate. Pentru om a coborât Dumnezeu pe pământ. Pentru om, Hristos-Dumnezeu a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat din morţi. Totul este împlinit pentru om şi pentru viaţa lui.

Da, Dumnezeu împlineşte totul pentru om. El, Dumnezeu, nu încetează a stărui la uşa inimii omului pentru ca omul să nu moară, ci să fie viu. „Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi.”21 „Păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi?”22, zice Domnul.

Răspunsul omului la această stăruinţă neobosită a lui Dumnezeu este, în primul rând, recunoaşterea stării de moarte în care se află, recunoaştere manifestată prin rugăciune. „Vezi, Doamne, zice omul prin glasul profetului Ieremia, cât sunt de strâmtorat […]. Inima mea se zbuciumă în trupul meu, pentru că m-am răzvrătit foarte. Afară sabia seceră pe feciorii mei, iar înăuntru, moartea.”23

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos Domnul,

În noaptea Sfintelor Paşti primim vestea cea mare şi bună că Hristos a biruit moartea şi că noi, oamenii, luăm putere din puterea lui Hristos pentru a birui moartea din noi.

Vom pleca spre dimineaţă la casele noastre ducând cu noi lumina Învierii. Este necesar ca această lumină să rămână aprinsă tot timpul în sufletele noastre. Este bine şi este frumos ca din această lumină să se împărtăşească membrii familiei noastre, prietenii noştri, colegii de la locul de muncă, duşmanii noştri dacă se poate. Este, de asemenea, urgent ca din lumina Învierii lui Hristos, din lumina Evangheliei Sale să se inspire cei ce ne guvernează, cei ce aprobă legi pentru ţară, cei ce ne reprezintă în afară. Pentru ca acest lucru să se întâmple, rugăciunea noastră la Sfânta Liturghie sau acasă trebuie să fie mai stăruitoare, postul mai aspru, dragostea mai vie, lucrarea mai concretă şi mai evanghelică. Mai presus de toate, duhul unităţii trebuie să întărească fibrele lăuntrice ale Bisericii şi Neamului. Preoţi şi arhierei, călugări şi credincioşi de parohie, cârmuitori şi popor, toţi suntem chemaţi a rămâne uniţi în adevăr, stă­ruitori în credinţă, vii în iertare, dragoste şi curaj.

Rog pe Hristos Domnul, Cel înviat, să reverse asupra drept­slăvitorilor creştini din Moldova, din ţară şi din întreaga lume harul iubirii Sale celei nemărginite. Din izvorul cel dătător de viaţă şi lumină al Învierii să se împărtăşească tot neamul omenesc! Credinţa în Hristos, nădejdea în ajutorul Său şi dragostea pentru toţi oamenii să ne fie întreitul veşmânt care să ne apere de tot răul!

În duh de rugăciune, pace sufletească şi curaj mântuitor să fim vestitori ai Învierii lui Hristos şi mărturisitori în Biserica Sa cea sfântă!

Cu dragoste sfântă întru Hristos Domnul, vă îmbrăţişez pe fiecare şi pe toţi laolaltă, rugând pe Dumnezeu să vă dăruiască zile senine de Paşti, bucurie sfântă în familie, răbdare în necazuri şi, mai presus de toate, mântuire.

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT HRISTOS!

Al vostru părinte şi frate către Hristos rugător,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei


Note bibliografice

1 Cântarea a VI-a, Canonul Învierii, Utrenia Paştilor, „Penticostar”, EIBMBOR, 1999, p. 18.

2 Ibidem, Stihira a VI-a, Vecernia din Marţea Săptămânii Luminate, p. 36.

3 Daniel 9,27.

4 Cf. Apocalipsa 3,1.

5 II Corinteni 4,12.

6 Ieremia 9,21.

7 Iov 3,21.

8 Înţelepciunea lui Solomon 1,16.

9 Romani 6,23.

10 Pilde 8,36.

11 Înţelepciunea lui Solomon 1,12.

12 Cântarea a II-a, Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, „Triod”, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 115.

13 Ibidem.

14 Sf. Vasile cel Mare, Omilia a IX-a, VII, în „Omilii şi cuvântări”, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 160.

15 „Viu sunt Eu în veac” (Deuteronomul 32,40); „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea 3,14); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6).

16 Evrei 2,9.

17 Filipeni 3,10.

18 Cântarea I, Canonul Sâmbetei celei mari, „Penticostar”, p. 9.

19 Cântarea VI, Canonul Sâmbetei celei mari, „Penticostar”, p. 10.

20 Sf. Vasile cel Mare, Omilia a III-a, VI, în „Omilii şi cuvântări”, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 48-49.

21 Iezechiel 18,32.

22 Iezechiel 33,11.

23 Plângerile lui Ieremia 1,20.

sursa>

http://www.mmb.ro/ro/stiri/de_la_moarte_la_viata_prin_hristos_cel_mort_si_inviat

_pastorala_de_invierea_domnului_a_ips_teofan_mitropolitul_

moldovei_si_bucovinei.html

~~~+~~~

„INVIEREA DOMNULUI SI SUFERINTELE LUMII NOASTRE”

PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI

iii_15_-arhiepiscop-al-sibiului-si-mitropolit-al-ardealului-inaltpreasfintitul-dr_-laurentiu-streza

L A U R E N Ţ I U

DIN MILA LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP AL SIBILUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

„Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi aşa să strigăm: «Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!»” (Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Imnele înălţătoare ale Canonului Învierii Domnului ne umplu inimile de bucurie sfântă în această noapte de taină plină de lumină a Sfintelor Paşti. Ele sunt inspirate din cuvântul sfânt al Evangheliei, care ne împărtăşeşte peste veacuri marea bucurie a Învierii Domnului. Când se lumina de ziua întâi a săptămânii, un înger ca un fulger de lumină s-a arătat femeilor mironosiţe venite la mormântul Mântuitorului să-I ungă trupul cu miresme. Poruncindu-le să nu se teamă, glasul său le-a adus vestea plină de nădejde că Iisus cel răstignit pe care-L căutau nu Se mai afla acolo, ci S-a sculat din morţi. Şi pe când alergau ele cu frică şi emoţie de la mormânt ca să ducă această veste apostolilor şi ucenicilor, Însuşi Iisus cel Înviat le-a întâmpinat, zicându-le: „Bucuraţi-vă!” (Mt. 28, 1-9). După aceea, arătându-Se şi apostolilor Săi, i-a încredinţat pe ei, şi prin ei pe noi, pe toţi, prin cuvântul cel plin de mângâiere şi nădejde: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt. 28, 20).

Şi într-adevăr, Hristos Domnul cel Înviat este prezent cu noi cei adunaţi la acest praznic dumnezeiesc. Ridicat din groapa mormântului de puterea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El, Hristos stă în mijlocul nostru, al creştinilor, cu duhul, adevărul şi puterea cerească a Evangheliei Lui, în care se cuprind cuvintele vieţii veşnice. Această prezenţă a Sa iubitoare, prin cuvântul mântuitor, ne pregăteşte pentru primirea prezenţei Sale dăruitoare din Jertfa Euharistică, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Scumpul Său Sânge. Noi, cei din Biserică, suntem fericiţi că putem primi această prezenţă şi trăim în şi din puterea Învierii Domnului. Ea ne arată că, deşi în lume este mult rău, multă durere, suferinţă, ură, nedreptate şi moarte, totuşi binele, iubirea, dreptatea, bucuria şi viaţa sunt cele ce vor avea ultimul cuvânt, prin Dumnezeu. Ştim că din voinţa lui Dumnezeu, manifestată întâi în creaţie, această lume e menită să fie o lume a vieţii şi a luminii, nu a morţii şi a întunericului. Prin Iisus Hristos cel Înviat ştim că Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este Viaţă, Iubire şi Lumină (1 In 1, 8; 4, 8 şi 1, 5). Tot praznicul Învierii ne învaţă, prin Evanghelia de la Sfânta Liturghie, că Viaţa noastră era din veci în Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, Care era dintru început la Dumnezeu. Această viaţă era „lumina oamenilor”; ea s-a arătat în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, şi ni se arată, prin Biserică, de atunci, ca „Lumina care luminează în întuneric”, fără ca întunericul s-o poată cuprinde şi stinge (In 1, 4-5). Deşi „Lumina a venit în lume”, totuşi prin faptele rele ale necredinţei „oamenii au iubit” şi iubesc „mai mult întunericul decât Lumina”. „Iar aceasta este judecata” (In 3, 19) lor, „căci cel ce crede în El nu mai este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut” (In 3, 18).

Iubiţi credincioşi,

Să nu uităm că primul răspuns al majorităţii contemporanilor lui Iisus la vestea cea bună a iubirii şi vieţii noi, dumnezeieşti, pe care Acesta le-a adus-o a fost acela al necredinţei şi urii, care au culminat în răstignirea Sa pe crucea ridicată pe dealul Căpăţânii. Aşa cum le-a spus dinainte Iisus oamenilor cărora le-a încredinţat „via” acestei lumi, Dumnezeu – Tatăl L-a trimis la urmă pe Fiul Său, zicând: „Se vor ruşina de Fiul Meu!”. Dar lucrătorii viei, văzându-L pe Fiul, şi-au zis între ei: Acesta e moştenitorul. Veniţi să-L omorâm şi să avem noi moştenirea Lui. Şi punând mâna pe El, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.” (Mt. 21, 37-39). Dar, deşi omorât pe cruce cu moartea cea mai cumplită, Fiul a murit iubindu-i fără margini, atât pe cei care-L batjocoreau şi ucideau, cât şi pe Tatăl Său, Care L-a trimis în lume. Iar răspunsul Tatălui la dragostea Fiului Său pe Cruce a fost Învierea Lui din morţi şi în El învierea noastră. Crucea şi Învierea lui Hristos arată cât de mult a iubit şi iubeşte Dumnezeu lumea (In 3, 16), dar şi cât de mult se poate dărui prin iubire omul lui Dumnezeu.

Din puterea Învierii s-a ivit şi a crescut în lume Biserica lui Hristos, alcătuită din martorii Învierii Domnului grupaţi în jurul Apostolilor, al Maicii Domnului, al mironosiţelor şi al celorlalţi ucenici ai Mântuitorului. Neînfricoşaţi de duşmănia şi persecuţiile iudeilor, grecilor sau romanilor, creştinii, odată cu Înălţarea la cer a Mântuitorului şi cu venirea Sfântului Duh, au descoperit o viaţă nouă, uimitoare, al cărei secret era trăirea plină de râvnă şi bucurie în duhul Învierii Domnului. Aşa cum ne arată cartea Faptele Apostolilor: „Apostolii mărturiseau cu mare putere învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi” (Fapte 4, 33). Expresia credinţei în Înviere a primilor creştini era iubirea, iar iubirea se manifesta printr-o deplină libertate, egalitate şi frăţietate: „inima şi sufletul mulţimilor celor ce credeau erau una şi nici unul nu zicea că e al său ceva şi toate ale lor le erau de obşte” (Fapte 4, 32). Toţi cei care primiseră în Ierusalim cuvântul Apostolilor: „stăruiau în învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune” (Fapte 2, 41). Bucuria Învierii îi făcea, aşadar, pe primii creştini să ducă în Biserică o viaţă nouă, de iubire deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, arătate într-o comuniune desăvârşită întru toate cele ale vieţii lor, atât spirituale, cât şi materiale. Viaţa şi iubirea creştinilor până la sacrificiu era o lumină a lumii, pentru că izvora din iubirea lui Dumnezeu, dusă până la jertfă. De aproape două mii de ani această lumină a iubirii jertfitoare luminează în întunericul istoriei, care încearcă mereu s-o cuprindă.

Iubiţi credincioşi,

După sângeroasele prigoane ale Imperiului roman, care au durat sute de ani, lumea Europei a dorit să primească, pentru o mie de ani, lumina lui Hristos. După aceea, însă, oamenii au început să uite de Hristos şi să se depărteze de Biserică; au început să-şi organizeze cunoaşterea şi viaţa socială şi individuală în afara lui Hristos. În ultimele veacuri s-a ivit astfel o ştiinţă, o cultură, o politică şi o economie fără Dumnezeu. Călăuzite de poftele curiozităţii, ale controlului şi ale dominaţiei lăcomiei fără nici un fel de oprelişti, ele s-au ridicat nu numai împotriva lui Dumnezeu, pe Care au încercat şi încearcă să-L scoată din minţile şi inimile oamenilor, ci s-au ridicat cu tot mai multă violenţă chiar împotriva oamenilor, a libertăţii şi demnităţii lor.

Nici noi, românii, n-am fost scutiţi în ultimul veac de aceste încercări cumplite, care, în războaie mondiale şi dictaturi totalitare şi ateiste au secerat sute de mii de vieţi omeneşti şi au mutilat destinele a zeci de milioane.

Anul acesta se împlinesc douăzeci de ani de la prăbuşirea în sânge a regimului dictatorial comunist, care a stăpânit România timp de patru decenii. Comunismul a vrut să impună prin teroare şi violenţă un model de societate bazat pe egalitatea forţată a oamenilor. Din mijlocul oamenilor a vrut să-L scoată pe Dumnezeu şi tradiţiile creştine, pentru a le înlocui cu ideologia şi politica unui partid absolutist. Rezultatul a fost doar umilirea oamenilor prin frică şi sărăcie. Puterea credinţei în Hristos cel Înviat din inimile oamenilor, mai ales ale tinerilor, s-a văzut însă în Revoluţia din Decembrie 1989. Am crezut atunci că România îşi va regăsi repede demnitatea şi identitatea reprimate de comunism. Privind în urmă, vedem că în România ultimelor două decenii s-au produs schimbări importante şi pozitive în multe privinţe: suntem o ţară europeană şi o societate mai prosperă decât în 1989. Nu putem trece, însă, cu vederea faptul că noul tip de societate, bazat pe libertatea deplină a oamenilor, pune tot mai evident în locul lui Dumnezeu goana nestăvilită după bani, plăceri şi distracţii. În acelaşi timp, se restrânge libertatea adevărată a omului prin aservirea lui poftelor lumii acesteia. Într-o societate consumistă care ademeneşte, dar şi constrânge în acelaşi timp, creştinul zilelor noastre este tot mai mult izolat de adevărata viaţă, de adevărata bucurie. Fiind legat şi dependent de informaţia mass-media, dezorientat şi stresat de avalanşa de încercări care vin asupra lui, rupt astfel de legătura sa cu Dumnezeu, omul contemporan tot mai greu găseşte un sens al existenţei sale. Mutilarea sufletească a oamenilor, mai ales a tinerilor, prin uitarea credinţei creştine, a tradiţiilor româneşti şi a valorilor noastre spirituale este un semn al unei decadenţe primejdioase, care poate aduce o intervenţie aspră a lui Dumnezeu în istoria neamului nostru.

Spunem aceasta fiindcă în acest an şi în cei ce urmează România intră şi ea, împreună cu întreaga lume, într-o perioadă de cumpănă. Timpurile care ne aşteaptă vor fi grele. Vor fi timpurile unei cerneri, ale unei lămuriri spirituale. Poporul nostru a trăit vremuri de criză în decursul istoriei lui, în care a fost privat de bunuri materiale dar şi spirituale, însă a putut trece peste toate fiindcă a ştiut să îşi îndrepte cu totul nădejdea spre Dumnezeu, Singurul care poate face lucruri mari şi minunate tuturor celor care cu dragoste sinceră păzesc poruncile Lui.

Lipsurile economice sunt o judecată asupra vieţii noastre, a tuturor. A sosit, poate, vremea ca, înainte de a fi prea târziu, să ne întoarcem la Dumnezeu, să devenim creştini adevăraţi şi nu doar de circumstanţă, să păzim poruncile Stăpânului, să păzim toate posturile, să-L căutăm pe Dumnezeu în smerenie, simplitate şi milostenie, să căutăm viaţa simplă şi curată a părinţilor şi strămoşilor noştri ale cărei roade sunt dragostea, bucuria, îndelungă răbdarea, discernământul, trezvia şi nădejdea.

Dacă vom fi mai săraci în cele materiale, vom învăţa, poate, să fim mai bogaţi în Dumnezeu, în iubirea jertfelnică de aproapele. Toate acestea sunt, însă, cu neputinţă fără credinţă, dar sunt cu putinţă celor ce cred în Hristos şi în Învierea Lui. Noi, creştinii, va trebui să reînvăţăm noi înşine şi să-i învăţăm pe cei din jurul nostru virtuţile comunitare practice ale iubirii ce izvorăşte din credinţa în Învierea lui Hristos şi în învierea noastră. Fiindcă, „precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi trebuie să umblăm întru învierea vieţii” (Rom. 6, 4). Şi Dumnezeu nu ne va lăsa, va fi lângă noi, dacă nici noi nu vom uita să fim lângă El şi cu El în toate zilele vieţii noastre, prin credinţă, nădejde şi iubire (1 Co 13, 13).

Iubiţi fraţi creştini,

Aceasta e noaptea şi ziua Învierii Domnului, ziua veşnică pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.

Vor urma zile, luni şi ani, pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ni-i va hărăzi şi care nu vor trece deloc aşa uşor, cum am vrea să credem, dacă nu vom şti să îi transformăm într-o nouă şansă de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a ne regăsi pe noi înşine, în Biserica lui Hristos cel Înviat, Domnul Vieţii.

Cu părintească dragoste, Vă chemăm pe toţi, fii ai Sfintei noastre Biserici, la înviere sufletească, din care să izvorască faptele unei noi vieţi, de frăţietate şi solidaritate, prin care să răscumpărăm „vremea crizei” şi toate problemele ei.

Hristos Cel Înviat e cu noi toţi! Nu vă temeţi! Nu deznădăjduiţi! Pentru aceasta, vă adresăm tuturor îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care să ne însoţească mereu:

„Privegheaţi! Staţi tari în credinţă!

Îmbărbătaţi-vă! Întăriţi-vă!

Toate ale voastre în dragoste să se facă! (1 Co 16, 13)

Hristos a înviat!

Sărbători Fericite! La mulţi şi fericiţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

†Laurenţiu

Mitropolitul Ardealului

sursa>

http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1035

~~~+~~~

Pastorala de Paşti a IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu

iv_17_-inaltpreasfintitul-bartolomeu

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,

iar de la mine arhierească binecuvântare.


Iubiții mei fii sufleteşti,


Hristos a înviat!

[Adevărat, a înviat!]

Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puțin de dimensiunea pozitivă a existenței şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferință s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât  şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcție de preferințele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundență lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivniță, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor… Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viața animalelor sălbatice,  cad în acelaşi păcat; scenele de tandrețe maternă sunt rarități, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viață şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge.  Cu vremea,  spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrățişează, învinşii se aştern, tăcuți, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună,  care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe fețe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizație? Că de cultură nu putem vorbi.

Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învățătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviințarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile amenințătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează[1]. De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ți privirea spre ținta finală.

Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[2] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația,  pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi uceenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că „El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Și Petru, luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, asta să nu Ți se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3] Aşadar, există o mare diferență  – uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența  unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol  e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

Să ne amintim de experiența poporului lui Israel. După ce au fost eliberați din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puțin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopții, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morților căzuți pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Țara Făgăduinței. Și au ajuns.

Și istoria profană ne oferă destule exemple. Ați auzit, desigur, de spaniolul Cristofor Columb, care în anul 1492  a pornit spre vestul Oceanului Atlantic, crezând că acesta e drumul spre India. Călătorie de durată, ziua şi noaptea, pe vreme bună sau bântuită de furtuni, înaintând spre necunoscut. Pe vremea aceea, mulți credeau că oceanul se termină undeva într-o prăpastie fără fund, ceea ce i-a făcut pe oamenii săi de pe corabie să se răscoale, bântuiți de frica unei morți năpraznice. Columb însă nu s-a clintit, el avea un țel, să ajungă undeva. Și, până la urmă, a ajuns pe țărmul unui continent necunoscut, descoperind America.

Peste trei secole, americanul Robert Peary şi-a propus să descopere Polul Nord. L-a atins de abia la 6 aprilile 1909, după 17 ani de calcule, exerciții şi tatonări, în cursul cărora a traversat pe jos Nordul Groendlandei pe o distanță de 800 de kilometri, învingând nenumărate obstacole.

Peste numai doi ani, Roald Amundsen a înfipt steagul norvegian în gheața Polului Sud, după o călătorie de trei luni şi jumătate, în cursul căreia el şi echipajul său au înfruntat cețuri, viscole şi temperaturi de minus 50 de grade Celsius, având de parcurs câte 25 de kilometri pe zi.

Ați observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[4]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar  profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând  că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă.  Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou;  şi, în final, Noul Ierusalim.

Iubiții mei ascultători,

În viața noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat

[1] Matei  14, 24-33.

[2] Matei 17, 22-23.

[3] Matei 16, 21-23.

[4] Matei 24, 4-13.

sursa> http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/main.htm

~~~+~~~

PASTORALA
LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

irineu-slatineanul
+IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPAL CRAIOVEI ŞI
MITROPOLIT AL OLTENIEI

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN
ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA
MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI


Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul, Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!

Iată-ne ajunşi în Duminica Paştilor, când preotul, din faţa Sfântului Altar, ţinând în mână o făclie aprinsă, îi îndeamnă pe credincioşi:„Veniţi de primiţi lumină!”. Urmează apoi cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire, strălucitor, precum: ,Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii” sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”.

Toate acestea arată că Învierea Domnului nostru lisus Hristos, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morţii, constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii noastre spirituale creştine.

Credinţa în înviere nu reprezintă numai unul dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului care pune în evidenţă valoarea deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică. Ea este convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa şi fericirea veşnică a sufletului. Creştinul, întemeiat pe această certitudine, care comunică sufletului energia de a lupta cu greutăţile vieţii, crede în viaţa ce se desfăşoară sub semnul bucuriei învierii Domnului. Pentru aceasta, Sfântul loan Gură de Aur numeşte ziua învierii Domnului „temeiul păcii, cauza împăcării, îndepărtarea războaielor şi nimicirea morţii” Altfel spus, învierea este cea mai puternică afirmare a vieţii, constituind o categorică şi ireductibilă antiteză a nimicirii sau a neantului. Noi, care ne împărtăşim de acest har şi de această bucurie a învierii, participăm în mod activ la transfigurarea lumii întregi. Astfel, din biruinţa Mântuitorului asupra morţii, ne luăm puterea şi, în dinamismul nostru moral, contribuim efectiv la transformarea permanentă a lumii. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este păstrătoarea luminii şi a vieţii pe care Hristos Domnul le-a adus în lume prin învierea Sa. Totodată, ea propovăduieşte prezenţa lui Dumnezeu în însăşi existenţa umană.

Strălucirea de lumină a veşnicului Dumnezeu e un adânc de nepătruns, care formează obiectul unei cunoaşteri deosebite a slavei împărăteşti a Domnului în Sfântul Duh, ce inundă cu razele Sale universul răscumpărat de Mântuitorul lisus Hristos. Din acest punct de vedere, lucrarea Crucii şi Învierii Domnului Hristos dăruieşte Bisericii noastre cel mai mare praznic al ei.

Categoric, taina Învierii primeşte o deosebită semnificaţie cosmică în viziunea teologică şi în spiritualitatea Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru ei, întreaga zidire tinde spre Înviere, Crucea fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. După cum se ştie, Dumnezeu a creat pe oameni alcătuiţi din trup şi suflet şi, ca atare, încetarea vieţii, din cauza răului, era o catastrofă a existenţei noastre. Astfel, rătăcirea de Dumnezeu şi moartea omului erau semnele vizibile ale existenţei răului în lume, contrare scopului pentru care Dumnezeu a creat lumea.

Deci, stricarea nefirească a facerii lui Dumnezeu se producea prin moarte, ca urmare a răului spiritual şi a descompunerii existenţei. Se înţelege clar că răul nu are o existenţă de sine, ci se alimentează din mişcarea noastră nesocotită spre lucruri rele. Ei bine, tocmai pentru ca să nu alunecăm spre moarte, Fiul lui Dumnezeu a pătruns în ţesătura existenţei noastre, a biruit moartea şi ne-a dăruit viaţă veşnică. Pentru acest fapt, învierea Lui apare ca un act al voinţei Sale creatoare, aşa cum ne arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, când zice: ,În Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregiriifirii”. Altfel spus, în Mântuitorul Hristos toate făpturile vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos şi răscumpărate în Hristos.

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu Se întrupează şi învie rezultă că între creaţie şi înviere există o relaţie încă înainte de veac, care ne arată că făpturile nu pot fi înţelese deplin decât în planul învierii. Din acest motiv, Învierea e un eveniment de o valoare universală şi prin ea omul şi natura înconjurătoare sunt luminaţi de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. în sensul acesta, Mântuitorul, călcând cu moartea pe moarte, intră într-un mod de existenţă cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim pe acest pământ. Totodată, Învierea Lui ne deschide porţile nemuririi, fiind o realitate nouă realizată de iubirea Lui divină. Numai El, Creatorul, putea să ne refacă şi să ne readucă în starea primordială şi să ne aşeze într-o legătură sfântă cu El.

Dreptmaritori creştini,

Este lesne de înţeles ca Mântuitorul Hristos, Care S-a răstignit pentru noi, prin Înviere, nu numai că ne eliberează de osânda morţii, ci ne călăuzeşte spre desăvârşire şi strălucire. El lucrează, în mod natural, din interior asupra făpturilor reunite în plinătatea Trupului Său tainic, dăruindu-ne tuturor oamenilor bogăţia energiilor Sale dumnezeieşti prin Sfântul Duh.

Datorită acestui fapt, prin iubirea Sa divină suntem chemaţi să ne unim cu El, care este izvorul vieţii şi al nemuririi. Şi pe măsură ce ne aprindem de lumina Învierii Lui, rămânem pe deplin în voinţa şi iubirea Lui, trecând de la o viaţă pământească naturală la o existenţă veşnic fericită. Ca atare, Mântuitorul, după ce a trecut prin cruce şi mormânt, încheind activitatea Sa pământească, a intrat în cetatea de lumină a Învierii, unde creaţia îşi găseşte prin sine desăvârşirea. De acum, lumea se odihneşte în sânul iubirii Sale divine, fapt ce coincide cu încetarea lucrării noastre naturale şi cu deschiderea noastră, a celor ce ne mântuim, spre lucrarea harului. în acest context, Învierea Domnului constituie forma perfectă şi desăvârşită a creaţiei, comuniunea ei desăvârşită cu Dumnezeu.

Fireşte, omul nu L-ar fi putut primi pe Mântuitorul Hristos dacă n-ar fi fost Învierea, ca stare nouă de dincolo de fire, în Biserică. De aici, înţelegem că lumina dumnezeiască a Învierii, cu toată puterea ei infinită, nu mistuie făptura noastră, ci Hristos însuşi e Cel ce ne dă puterea de a-L primi. Astfel, în Mântuitorul suntem ridicaţi prin înviere în Dumnezeu şi transfiguraţi prin iubirea Lui veşnică, stare care alungă distanţa dintre noi şi El şi ne uneşte cu Dumnezeu Tatăl. În felul acesta, înţelegem că Învierea este viaţa cea nouă, viaţa cea adevărată, aşa cum a fost hotărâtă de Dumnezeu din veşnicie. Prin ea, omul se înălţă către Dumnezeu, pentru că Mântuitorul îşi arată iubirea neţărmurită faţă de oameni, făcând să treacă neîntrerupt viaţa de la El spre sufletele lor şi invers de la ei spre Domnul. Evident, prin această iubire lisus Domnul îşi asumă greşeala oamenilor şi o desfiinţează pe lemnul Crucii.

Deci, Domnul Cel drept, intrând în relaţie cu noi, suferă moartea în locul nostru, a celor păcătoşi, şi ispăşeşte pedeapsa în locul nostru. Aşezându-se astfel, ca o victimă în faţa morţii, El mistuie complet păcatul pe cruce, precum topeşte focul ceara, împărtăşindu-ne dreptatea Lui şi făcându-ne chiar de pe acum nepătimitori.

Primirea de bunăvoie a morţii pe cruce este „capătul lucrării tainice a înomenirii lui Dumnezeu”, iar Învierea e rădăcina nestricăciunii. Prin înviere, în Hristos, firea noastră şi-a dobândit curăţia, tăria şi aversiunea împotriva păcatului, căci moartea Lui n-a fost osânda firii, ci osânda răului din ea, iar prin înviere această stare s-a transmis tuturor celor ce-L urmează pe El. Biruinţa lui lisus asupra morţii înseamnă, mai întâi, pentru om, primirea unei rezistenţe în faţa morţii spirituale, iar arătarea vieţii veşnice îi dă posibilitatea unei bucurii care ne înalţă şi ne dă tărie să călcăm peste moarte, aşa cum Mântuitorul a călcat moartea şi a biruit-o. Din acest motiv, Învierea e mântuirea lumii, biruinţa vieţii veşnice şi intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu.

Într-adevăr, numai Învierea lui Hristos inaugurează începutul îndumnezeirii noastre şi gustarea noastră din plinătatea vieţii divine. Dumnezeu se dăruieşte făpturii Sale, iar aceasta ajunge să posede prin har ceea ce El posedă prin fire. Această plenitudine necreată şi nemărginită este Biserica, Trupul tainic al Domnului, iar realitatea nouă ce o cuprinde este realitatea învierii.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Biserica noastră Ortodoxă a acordat întotdeauna o importanţă deosebită Învierii Mântuitorului lisus Hristos. Sfântul Pavel, alături de ceilalţi apostoli, a răspândit cu multă râvnă acest adevăr de credinţă. Pentru el, tema centrală a predicii şi scopul vieţii şi activităţii sale, sunt înscrise în mărturisirea sa că Hristos „S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră”. Cuvintele sale inspirate ne ajută să pătrundem taina învierii Mântuitorului şi să înţelegem rostul şi însemnătatea ei pentru mântuirea noastră.

De bună seamă că, pentru creştini, învierea lui Hristos este o faptă mai presus de orice îndoială, iar acest adevăr nu poate fi zdruncinat: „Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii”. Aşadar, Învierea constituie dovada cea mai puternică a dumnezeirii Mântuitorului şi a originii dumnezeieşti a creştinismului. Cu adevărat, lisus Hristos a fost dat morţii, dar S-a arătat, prin Învierea Sa, ca Mântuitor şi Fiu al lui Dumnezeu. Realitatea acestui fapt este probată de Sfântul Apostol Pavel prin arătările Mântuitorului înviat anumitor persoane, descoperiri pe care şi Sfinţii Evanghelişti le relatează în parte. Dintre acestea, cea mai importantă, din punct de vedere documentar bisericesc, este arătarea Mântuitorului la peste cinci sute de fraţi, dintre care, „cei mai mulţi” dintre ei erau încă în viaţă, în anul 56.

El puteau să fie consultaţi, oricând, pentru a confirma Învierea Domnului.După aceea S-a arătat lui lacov, apoi tuturor apostolilor’, „iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie”, în apropiere de cetatea Damascului. Această arătare a Mântuitorului înviat îl aşază pe Sfântul Pavel între martorii expreşi ai Învierii Domnului. În acel moment, în care nu era dispus defel să cedeze unei sugestii sau iluzii, Sfântul s-a convins de realitatea învierii lui lisus şi, luminat şi întors cu putere neaşteptată şi irezistibilă, a vestit cu fidelitate tot ceea ce a văzut şi i s-a descoperit. De acum, pentru el, certitudinea Învierii Domnului constituie izvorul credinţei şi al întregii sale activităţi misionare şi pastorale. După Apostolul neamurilor, fără înviere, moartea lui Hristos intra în seria evenimentelor obişnuite. Dar faptul că Hristos a înviat dovedeşte că numai învierea subliniază pe deplin dumnezeirea Lui, rămânând pentru totdeauna temelia întregii învăţături evanghelice: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”. Prin urmare, în teologia Sfântului Pavel, moartea Mântuitorului este pusă în legătură directă şi imediată cu Învierea Sa din morţi.

Între moarte şi înviere nu este întrerupere, moartea fiind trecere spre înviere. Ele alcătuiesc împreună un singur fapt; una cere pe cealaltă, se întregeşte şi se explică prin cealaltă. în moartea Mântuitorului este cuprinsă virtual învierea Lui, iar în Învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a Crucii. În sensul acesta, Învierea începe chiar din momentul morţii lui lisus, de aceea moartea Domnului este mişcare spre înviere. Ca atare, numai în felul acesta învierea oamenilor se află în strânsă dependenţă cu învierea lui Hristos, care S-a făcut„începătură a învierii celor adormiţi”, ceea ce înseamnă că Învierea Domnului este premisa şi garanţia învierii morţilor: ,Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat”. Dar , Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa”, Învierea lui lisus Hristos fiind, evident, începutul vieţii celei noi pentru întreaga făptură.

Dreptmaritori creştini,

Sfatul cel din veac al lui Dumnezeu se îndeplineşte deci prin prezenţa lui Hristos Cel înviat în Biserică şi în lume, ca prezenţă tainică şi spirituală, care respectă libertatea noastră.

Datorită acestui fapt, Mântuitorul e puterea vieţii creştine în toate aspectele ei, care nu forţează uşile sufletului nostru şi nu anulează libertatea noastră. Prin Învierea Sa, Domnul Se înalţă peste limitele omenescului şi, fiind prezent în mod cu totul deosebit pe pământ, în Sfânta Sa Biserică, este însuşi locul celor ce se mântuiesc. Astfel El „Cel Unul Născut, a fost dăruit cu har, nu pentru că e Dumnezeu după fiinţă şi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, ci pentru că s-a făcut prin fire om şi de o fiinţă cu noi care aveam trebuinţă de har”, ne învaţă Sfântul Maxim. Prin El, deci, noi aflăm libera vedere a slavei lui Dumnezeu încă din această viaţă, ceea ce înseamnă că învierea Lui este anunţarea triumfătoare a continuării vieţii noastre după moarte. Datorită acestui fapt, creştinul e pătruns de credinţa că moartea nu înseamnă sfârşitul vieţii lui, iar prin unirea cu Hristos ajunge să se bucure de fericirea veşnică, care nu poate fi deplină decât prin învierea cu trupul. Acest lucru e posibil prin faptul că viaţa Bisericii este viaţa unei experienţe de comuniune cu Dumnezeu prin credinţă şi iubire. Ca atare numai în Biserică, prin mijlocirea Sfântului Duh, avem certitudinea învierii Domnului ca ideal suprem al nostru. în acest context, Sfântul Duh ne dăruieşte în Biserică arvuna vieţii veşnice, imprimând în sufletele noastre semnele cunoaşterii lui Hristos. Această stare paradisiacă a dreptăţii şi a sfinţeniei câştigate pentru noi de Domnul, prin ridicarea din mormânt, este un act exclusiv al lui Dumnezeu care luminează întregul univers creat.

Conlucrarea noastră cu El va duce la pacea divină care ne uneşte cu Dumnezeu şi cu toate făpturile Sale. De aceea, Mântuitorul, după înviere, intră la Sfinţii săi Apostoli şi le spune „pace vouă”, arătând prin aceasta că El a împăcat pe om cu Sine. Iar primul semn al împăcării este iubirea de fraţi şi dragostea universală. Iubirea aceasta e mai mult decât o completare reciprocă, e o stare activă de împlinire a dragostei ca poruncă a lui Hristos. Numai în această lumină a învierii şi a iubirii, omul are putinţa să vadă în făpturi frumuseţea lui Dumnezeu. De acum, viaţa cea nouă este incomparabilă cu viaţa lumii, ea poartă în sine nemurirea curată de orice atingere a păcatului şi liberă de orice necesitate exterioară.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul

Învăţătura despre înviere, după cum am văzut, este o bucurie
duhovnicească universală, este lumina vieţii veşnice ce s-a revărsat peste întreaga creaţie. Fericita ei trăire şi contemplaţie constituie esenţa sfintei noastre Ortodoxii, identică cu credinţa în triumful vieţii, în nimicirea morţii şi a tiraniei păcatului. De asemenea, ea este legată de aşteptarea plină de nădejde a arătării slavei viitoare, atât de puternic exprimată în cultul nostru ortodox şi în spiritualitatea noastră românească.

Prin învierea Domnului, făptura e introdusă în armonia divină a împărăţiei lui Dumnezeu. în acest sens, învierea lui Hristos este un imn al vieţii „în Hristos şi în Duhul Sfânt”, care trebuie mărturisită în lumea contemporană. Apoi, prin moartea şi învierea Sa, Hristos Domnul ne descoperă chemarea noastră originară, de fiinţe jertfelnice.

El, Jertfa cea vie şi nejertfită.. .” moare pe cruce şi apoi învie, arătându-ne, prin această taină, puterea creatoare a jertfei, ca paşti din veci, înainte de întemeierea lumii. Datorită acestui fapt, orice act creator al nostru are drept temei şi sursă jertfa, iubirea jertfelnică, fără de care nu se face nimic. De fapt, numai în jertfă există o sămânţă vie, un ţel, iar încununarea acesteia este rodul prăznuit pascal. Sfântul Apostol Petru subliniază acest adevăr, când zice: „că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi”. Tot sub acest semn al jertfei îl vesteşte pe Hristos Sfântul loan Botezătorul, care zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. După cum se ştie, în Sfânta Scriptură, mielul este simbolul jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu, de unde şi numele proprii consacrate: „Mielul pascal sau „PastileDomnului”34′.

Ca atare, şi noi, pornind de la aceste realităţi, trebuie să ne jertfim în fiecare moment al vieţii noastre pentru adevăr, dreptate şi sfinţenie. În sensul acesta, fiecare să se străduiască în chemarea în care a fost rânduit de Dumnezeu: unii, ca preoţi, prin mărturisirea credinţei prin propria lor viaţă; alţii, ca monahi, prin osteneală călugărească, post şi rugăciune, prin înfrânare şi curăţenie sufletească; iar alţii, ca mireni, prin strădanie de fiecare zi pentru a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, prin credinţă şi fapte bune. Prin urmare, cu toţii este necesar să ne străduim să prăznuim Pastile, simţind sărbătoarea vie în interiorul nostru sufletesc, ca făcând parte din fiinţa noastră lăuntrică.

Deci, fără răstignirea trupului şi omorârea omului celui vechi, puterile învierii, de care ne-am împărtăşit prin Sfintele Taine, nu vor fi activate în noi, iar păcatul, care ,grabnic ne împresoară”*5, va pune din nou stăpânire pe noi, ajungând iarăşi „robi ai păcatuluf36. în sensul celor arătate, Awa Dorotei spunea că „Pastile Domnului” devin „Pastile noastre”, „când sufletul omului trece cu adevărat de la păcat la virtute”, curăţindu-şi simţurile şi strămutându-se de pe pământul patimilor şi păcatului la viaţa şi cerul dumnezeiesc al virtuţilor şi desăvârşirii în Hristos.

Această „trecere”, de pe pământ la cer, care constituie fiinţa Paştelui creştin, nu înseamnă însă o trecere dintr-un loc în alt loc, ci trecerea de la modul de existenţă „pământească”, supus robiei păcatului, la modul de existenţă „cerească”, adică „dumnezeiescă”, ducând o viaţă „duhovnicească”, ca fii ai Luminii şi ai învierii lui Hristos. Aşadar, numai astfel putem intra în duhul cântării pascale care zice: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”. Deci, curăţirea simţirilor este condiţia esenţială pentru accesul fiecăruia din noi la lumina Învierii, minunea Învierii petrecându-se în chiar sufletul nostru.

Având asemenea preocupări duhovniceşti, fără tăgadă putem da răspunsuri clare la întrebările lumii contemporane şi anume: Care este sensul morţii? De ce viaţa are acest prag peste care a trebuit să treacă însuşi Domnul Hristos? Există o legătură între moarte şi înviere? Nu încape îndoială că, pentru noi, creştinii, aceste nedumeriri au fost desluşite de lisus Hristos, Domnul nostru, care S-a adus pe Sine jertfă, de bună voie, pentru a ne descoperi o nouă viaţă: cea a învierii. Şi noi, dacă murim păcatului, biruim moartea şi trecem de la un mod de a fi trupesc la altul duhovnicesc, adică murim păcatului şi înviem în Mântuitorul Hristos.

Apoi, din această experienţă învăţăm că există o legătură adâncă între iubirea dumnezeiască şi taina Sfintelor Paşti, că prin iubirea lui Hristos ni s-a descoperit principiul vieţii şi al Învierii.

Aşadar, în bucuria acestei Sfinte Sărbători a Sfintelor Paşti, să ne împărtăşim de lumina Învierii şi de prezenţa iubitoare a Mântuitorului Hristos, Celînviat.

Să-L primim cu bucurie pe Domnul şi să-L preamărim, mulţumindu-l pentru binefacerile pe care ni le dăruieşte cu atâta dragoste. în acelaşi timp, să comunicăm şi noi celor din jurul nostru bucurie şi pace, prin cuvânt şi faptă, ajutând pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei bătrâni, pe cei nevoiaşi, pe cei întristaţi şi necăjiţi, pe cei îndoliaţi sau îndureraţi. Să nu uităm, în rugăciunile noastre, pe cei ce se află departe de ţara noastră.

De asemenea, întrucât Pastile sunt o sărbătoare de familie, să întărim comuniunea de iubire între părinţi şi copii, între soţi şi soţii, între prieteni, între vecini, căutând ,pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

În această ambianţă sfântă a Praznicului Învierii Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, de ajutor de la Dumnezeu, dimpreună cu salutarea pascală: ,Hristos a înviat!”.

Al vostru Părinte rugător şi permanent mijlocitor în

Duhul Sfânt pentru voi către Domnul,

+Dr. IRINEU
ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI

sursa>

http://www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=5197&Itemid=2

~~~+~~~

PASTORALA DE SFINTELE PAŞTI 2009

vi_26_-arhiepiscop-al-timisoarei-si-mitropolit-al-banatului-inaltpreasfintitul-dr_-nicolae

+ NICOLAE

din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al
Timişoarei şi mitropolit al Banatului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini şi creştine, binecuvântare şi pace de la
Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos


Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Prin nespusa purtare de grijă şi multa bunătate a lui Dumnezeu, trecând prea curatele şi prea cinstitele zile ale marelui post, am ajuns acum să prăznuim sfânta înviere a Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Care graiuri şi ce minte vor putea explica taina Învierii? „Veniţi toţi credincioşii, ne spune sfânta noastră Biserică, să înconjurăm cu frică şi cutremur mormântul din care s-a sculat Domnul, ca dintr-o cămară ieşind”.

După ce a fost chinuit, răstignit, ucis şi pus în mormânt, nimeni nu şi-ar fi putut închipui ce va urma. Toţi cei care L-au cunoscut au rămas întristaţi. În acele împrejurări, mai multe femei tânguindu-se au ajuns la mormântul Său dar l-au găsit gol. Întristarea ce le-a cuprins ca şi pe toţi Apostolii care au venit şi ei să vadă ce s-a întâmplat, s-a transformat însă repede în bucurie, mai ales că un înger a apărut vestindu-le că Iisus a înviat. În aceeaşi zi, seara, Apostolii fiind adunaţi la un loc, dintr-o dată a apărut Iisus şi după obicei le-a zis: „Pace vouă”.

Din acel moment ucenicii Domnului ca şi toţi cei care I-au primit sfânta învăţătură, au început să vestească lumii cine este Iisus şi care este vestea cea bună pe care au venit s-o împărtăşească tuturor. Biserica a preluat cele ce s-au petrecut atunci, propovăduind fără încetare mesajul sculării din morţi a lui Iisus şi asigurarea că precum El a biruit răul şi moartea, tot astfel şi noi vom putea să trecem peste toate neputinţele făptuind cele bine plăcute Lui.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ori de câte ori rememorăm faptul învierii ne gândim la minunea reprezentată de înfrângerea morţii de către Domnul. Atunci putem spune că a biruit viaţa, iar Hristos „s-a făcut începătură celor adormiţi”, după spusa Apostolului (I Corinteni 15, 20).

Viaţa este darul cel dintâi şi cel mai preţios pe care ni l-a dăruit Dumnezeu. Este o mare taină şi totodată o mărturie a dragostei Lui. Căci prin viaţă, Dumnezeu ne-a chemat din nefiinţă şi la împărtăşirea din bunurile care sunt pe lume, precum şi la cele veşnice, pe care le vom câştiga.

Viaţa este o continuă frământare, o împărtăşire şi participare la măreţia creaţiei, de care omenirea se apropie din ce în ce tot mai mult prin iscusinţa şi setea de a cunoaşte şi a progresa, care i-au fost imprimate de Creator dintru început.

Fiind dar al lui Dumnezeu, viaţa este un prilej de bucurie pentru fiecare dintre noi. De aceea noi ne simţim atât de legaţi de ea şi dorim să trăim cât mai mulţi ani, chiar dacă în drumul nostru întâlnim destule necazuri şi amărăciuni. Căci „dulce este lumina vieţii şi desmierdătoare este pentru ochi privirea soarelui” zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 11,7), şi „care este omul căruia să nu-i placă viaţa şi să nu iubească lungimea ei şi să nu-i fie voia să se bucure de fericire?” (Psalmul 33, 12).

Dar tot Sfânta Scriptură spune: „Care dintre oameni a trăit şi n-a văzut moartea (Psalmul 88, 4). Pentru că „omul nu este stăpân pe duhul său de viaţă, ca să-l poată opri; la fel nu este stăpân pe ziua morţii şi în această luptă nu încape amânare” (Ecclesiastul 8, 8). Deci bucuria de a trăi este tulburată de gândul morţii.

Mântuitorul Iisus Hristos este însă cel dintâi care ne-a izbăvit de frica morţii şi ne-a dat încredere în forţa nemuritoare a vieţii, căci Paştile sunt „slobozirea de întristare”.

De aceea, bucuria în această zi se revarsă cu dărnicie dumnezeiască şi cuprinde întreaga fire, după cum se arată în cântarea bisericească a acestei mărite nopţi: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos s-a sculat, Veselia cea veşnică”.

Astăzi, pe fiecare Mântuitorul ne cheamă la viaţă şi la nemurire prin credinţă. Veniţi zice: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi. Şi tot cel ce trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Învierea Domnului este astfel „piatra din capul unghiului” şi temelia edificiului duhovnicesc al sfintei noastre Biserici. Fără această mărturie credinţa noastră ar fi deşartă, iar nădejdea creştină şi toată lucrarea duhovnicească nu ar avea nici o justificare. Ea este dovada cea mai puternică a dumnezeirii lui Hristos şi pecetea cerească a învăţăturii şi a activităţii Sale mântuitoare, pe care a început-o în lume şi o continuă până la sfârşitul veacurilor prin lucrarea sfântă a Bisericii.

Toată mărturisirea Mântuitorului se încununează cu învierea Sa care este o plinătate a dumnezeirii. Iar din momentul când această taină s-a săvârşit, în lume a avut loc o înviorare şi o întinerire spirituală. Propovăduirea apostolilor, martirajul mucenicilor, râvna creştinilor de astăzi şi din toate vremurile, spre treptele superioare ale vieţii evlavioase, au ca punct de plecare acest adevăr. – Fără înviere Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Fără Iisus Hristos – Dumnezeu, n-ar putea să existe Biserică. Fără Biserică bucuriile ar fi mult mai puţine, pentru că la temelia vieţii ar lipsi tocmai ceea ce dă sens şi însemnătate veşnică vieţii noastre trecătoare, credinţa în nemurire şi în obşteasca înviere.

Sfântul Apostol Pavel arată lămurit aceasta când spune: „Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credinţa voastră… Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Acum însă Hristos a înviat din morţi, fiind pârga celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Şi precum întru Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia”( I Corinteni 15, 17-22).

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Încheierea cuvântului nostru de astăzi nu poate fi deosebită de cea pe care marele Apostol Pavel o face – la descoperirea sa – despre învierea morţilor: „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră întru Domnul nu este zadarnică” (I Corinteni 15,58). Osteneala plăcută Domnului este căutarea păcii pe care ne-a dorit-o El însuşi. Cel dintâi cuvânt pe care Mântuitorul l-a rostit către ucenicii Săi după învierea din morţi a fost: „Pace vouă” (Luca 24, 30; Ioan 20, 19).

Nimic mai firesc pentru noi decât să ostenim a face ceea ce a făcut Dascălul nostru cel ceresc. „Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea…, a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin Cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia” (Efeseni 2, 14-16).

Chemarea Dascălului în mod firesc este şi chemarea învăţăceilor Săi, ori „El a venit să aducă vestea bună a păcii, vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape” (Efeseni 2, 17).

Noi creştinii sporim în „în lucrul Domnului”, când năzuim după roadele Duhului Sfânt, care sunt „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor” (Galateni 5, 22-23).

Vouă celor ce vă osteniţi pentru fapte bune în slujba familiei şi a obştii, vouă celor ce luptaţi pentru fericirea obştească, vouă celor ce râvniţi după dreptate şi frăţietate; vouă învăţătura ce am desfăşurat-o, vă aduce mare încurajare.

Aceste osteneli, aceste lupte nu vor rămâne zadarnice.

Ele vor dobândi trupurilor voastre învierea aceea măreaţă, glorioasă – începutul fericirii nemărginite, negrăite şi veşnice, pe care v-o cerşesc tuturor, din toată inima, de la Cel ce a înviat din morţi, cu moartea Sa pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.

Hristos a înviat !

Al vostru al tuturor, rugător către Domnul,

+ Nicolae
Arhiepiscop şi Mitropolit

sursa>

http://www.mitropolia-banatului.ro/noutati.php?readmore=206

~~~+~~~

Puterea credinţei

35_-arhiepiscop-si-mitropolit-inaltpreasfintitul-dr_-serafim

+ Serafim

Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi

Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei,

Europei Centrale şi de Nord

„Doamne al Puterilor fi cu noi…”

(din cântările Pavecerniţei mari)


Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat !

După Postul de 40 de zile şi Săptămâna Sf. Patimi în care ne-am străduit fiecare să ne curăţim sufletul în Sfânta Taină a Spovedaniei, prin rugăciune înmulţită şi înfrânare de la mâncare şi băutură, primim astăzi răsplata ostenelilor noastre prin bucuria negrăită, pe care o trăim împreună cu întreaga făptură, a Învierii Domnului, Praznicul luminii şi al înnoirii vieţii. Bisericile noastre strălucesc de lumina Învierii care se revarsă din sufletele credincioşilor prin cântarea de biruinţă: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”! Lumânările pe care le aprindem în noaptea de Paşti, ca şi în duminici si sărbători la biserică, sunt nu numai ofrandă bineplăcută lui Dumnezeu, ci şi expresie a credinţei noastre în Învierea Domnului care înseamnă biruinţa luminii asupra întunericului, a vieţii aspra morţii, a binelui asupra răului. Cine crede că Învierea Domnului nu este doar un fapt istoric trecut, ci izvor permanent de viaţă, de bucurie, de lumină şi de putere, acela se împărtăşeşte, prin Biserică, în modul cel mai real de toate aceste daruri ale Învierii, cu alte cuvinte, biruieşte ca şi Hristos orice ispită şi orice răutate care-i încearcă viaţa.

Învierea Domnului este temelia credinţei noastre şi totodată ţelul ei. Căci „dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credinţa noastră”, zice Sf. Ap. Pavel (I Cor 15, 17). Iar ţelul credinţei este unirea cu Hristos Cel înviat încă de aici de pe pământ prin biruirea păcatului şi dobândirea virtuţilor, adică a deprinderilor bune prin care ne asemănăm cu Hristos.

Este adevărat că aici pe pământ, Învierea Domnului este umbrită de forţele întunericului, de lipsa de credinţă şi de veşnica alergare după bani şi după lucrurile lumii acesteia, prin împlinirea poftelor şi plăcerilor, adeseori vinovate. Din pricina păcatelor şi a patimilor în care petrecem mulţi dintre noi, nu ne putem bucura din plin de darurile Învierii. Între acestea aşi aminti aici pe cele de care avem cea mai mare nevoie: curajul în lupta cu păcatul şi cu greutăţile vieţii, echilibrul sufletesc şi pacea inimii.

Iubiţi credincioşi,

Trăim într-o societate în care bolile de tot felul, dar mai ales cele psihice care sunt boli sufleteşti: depresiile, neîncrederea şi suspiciunea faţă de semeni, lipsa de curaj, frica zilei de mâine şi altele asemenea se înmulţesc tot mai mult, atingând o mare parte a oamenilor de astăzi. Ele reflectă de fapt starea morală a unei societăţi care l-a exclus pe Dumnezeu din viaţa ei pentru a fi, chipurile, liberă. Ca şi cum Dumnezeu ne-ar îngrădi libertatea! Experienţa tristă de toate zilele ne arată însă că libertatea fără Dumnezeu înseamnă mai degrabă sclavie, iar o societate fără legi morale degenerează până la dispariţie. Să ne gândim numai la flagelul avortului şi al împiedicării naşterii de copii, păcate deosebit de grave, care duc la diminuarea drastică a populaţiei. După calculul sociologilor, în 8- 10 generaţii, creştinii în Europa vor fi o mică minoritate!

Criza economică actuală, generatoare de şomaj şi de nesiguranţă a locului de muncă, criza familiei cu atâtea drame care conduc adesea la divorţ, problemele de sănătate şi alte numeroase încercări îi fac pe mulţi semeni ai noştri să-şi piardă optimismul şi curajul de a lupta până la capăt şi să-şi caute refugiul în alcool, în droguri sau în alte patimi care distrug, încetul cu încetul, atât sufletul cât şi trupul. Aceştia uită că singura scăpare adevărată este în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos înviat, biruitorul morţii sub toate formele ei. Căci toate încercările vieţii, toate pătimirile noastre sunt manifestări ale morţii din care ne-a izbăvit Domnul şi ne izbăveşte de fiecare dată când strigăm din inimă după ajutorul Lui.

Chiar dacă, uneori, necazurile vieţii pot fi atât de mari încât să ni se pară că depăşesc puterea de a le sta împotrivă, totuşi,cel ce crede cu adevărat, ştie că în lupta cu greutăţile vieţii nu este niciodată singur, ci împreună cu Hristos, Care înainte de a se înălţa la Cer a zis: „ Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Credinciosul adevărat ştie, de asemenea, că „credinţa mută munţii”(cf. Matei 17, 20) şi că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). De aceea repetă mereu împreună cu Apostolul Pavel: „Toate le pot în Hristos care mă întăreşte”(Filip. 4, 13). Trebuie să fim cu toţii încredinţaţi că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra nimănui ispite mai presus de puterea lui de a le sta împotrivă cu ajutorul Lui. Sf. Apostol Pavel ne asigură, zicând: „… credincios este Dumnezeu, care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”. Numai că în ispite şi în încercări trebuie să strigăm neîncetat după ajutorul lui Dumnezeu, să ne căim pentru păcatele săvârşite şi să ne întoarcem cu adevărat la calea cea bună care este calea Bisericii prin participarea regulată la Sfânta Liturghie, prin spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului. Iată două exemple de rugăciune în necaz pe care ni le oferă Biserica: „Dintru adâncuri strig către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu. Fie urechile Tale cu luare aminte la glasul rugăciunii mele”(Psalm 129, 1-2). „Doamne al Puterilor fi cu noi, că pe altul afară de Tine ajutor întru necazuri nu avem, Doamne al Puterilor miluieşte-ne pe noi”(din slujba Pavecerniţei mari).

Este important, de asemenea, ca în ispite şi încercări să nu ne pierdem echilibrul sufletesc, adică stăpânirea de sine şi calmul. Să nu ne manifestăm niciodată sub impulsul patimii, vorbind ce nu se cuvine şi supărând pe semenii noştri, ci dimpotrivă să avem în mintea şi inima noastră chipul Domnului Hristos care „ocărât fiind, nu răspundea cu ocară, dat la chinuri, nu ameninţa, ci se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Ce lucru mare este să ne lăsăm mereu în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi pentru cele bune şi pentru cele rele, căci toate vin de la El: cele bune ca dar al Său, iar cele rele ca certare pentru păcatele noastre. Să ne aducem mereu aminte de dreptul Iov care în toate încercările vieţii zicea: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”! (Iov 1, 21).

Dacă în încercări şi suferinţe nu ne tulburăm, ci dimpotrivă ne păstrăm echilibrul sufletesc şi calmul şi ne încredinţăm cu totul voii sfinte a lui Dumnezeu, înseamnă că am ajuns la pacea inimii, care este fără îndoială cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru omul trăitor într-o lume atât de agitată ca lumea noastră. Iar din pacea inimii izvorăsc neîncetat blândeţea, bunătatea, puterea de iertare şi dragostea pentru oameni şi pentru toată creaţia lui Dumnezeu.

Numai omul care a ajuns la pacea inimii ca dar al lui Dumnezeu, dar şi ca rod al angajării sale în credinţă şi asceză se poate bucura cu adevărat de viaţă şi de tot ceea ce există. Cel care are pace în sufletul său vede întotdeauna, mai întâi, partea pozitivă a fiecărui om şi a fiecărei întâmplări din viaţa sa şi are multă înţelegere faţă de neputinţele şi slăbiciunile oamenilor. El se bucură de frumuseţea creaţiei, de binele care se realizează cu trudă de mulţi oameni şi încearcă să înmulţească şi el binele în jurul său. El crede cu tărie în biruinţa binelui şi nu se lasă pradă gândurilor rele şi deznădejdii. Credinciosul care se bucură de pacea inimii, răspândeşte pacea din sufletul său la semenii săi care simt prezenţa lui ca o adevărată binecuvântare pentru ei. „Câştigă-ţi pacea sufletului şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău”, zice Sfântul Serafim de Sarov. Din păcate astfel de oameni sunt tot mai puţini, nu pentru că Dumnezeu şi-ar fi retras harul, ci pentru că foarte puţini sunt aceia care au o credinţă tare, care se roagă mult, care postesc şi duc o viaţă curată.

Astăzi când cerul şi pământul se bucură de Învierea Domnului „să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere”, cum ne îndeamnă cântarea bisericească din aceste zile de mare Praznic. Pentru că numai împăcaţi unii cu alţii ne putem ruga cu rugăciune bine primită de Dumnezeu şi ne putem bucura de darurile Învierii. Să încercăm de astăzi înainte să ne înnoim viaţa, apropiindu-ne şi mai mult de Dumnezeu, rugându-ne zilnic mai mult decât ne-am rugat până acum, postind regulat, miercurea şi vinerea şi, mai ales, participând la Sfânta Liturghie în fiecare duminică. Numai aşa vom experimenta în viaţa de zi cu zi cum Dumnezeu ne înmulţeşte curajul în lupta cu ispitele şi necazurile, ne dăruieşte echilibru sufletesc şi pacea inimii.

Îl rog pe Mântuitorul Iisus Hristos înviat din morţi să vă dăruiască tuturor să petreceţi aceste zile de sărbătoare cu pace şi bucurie alături de cei dragi, să vă dăruiască sănătate şi spor în tot lucrul bun, să vă binecuvânteze copiii şi pe toţi cei din familie.

În încheiere, aş dori să vă fac părtaşi bucuriei Preacucernicilor preoţi şi credincioşilor din Salzburg şi Viena care vor avea în mijlocul lor pe Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL, în zilele de 13 şi 14 iunie 2009, pentru sfinţirea bisericilor pe care le-au construit cu multă rugăciune şi jertfă.

Asigurându-vă de rugăciunea mea fierbinte către Domnul Cel înviat, Vă adresez încă odată salutul pascal: Hristos a înviat! şi Vă urez tuturor Sărbători fericite !


† SERAFIM

Arhiepiscop şi Mitropolit

sursa>

http://www.mitropolia-ro.de/html/pastorala.htm

~~~+~~~

ii_12_-arhiepiscop-inaltpreasfintitul-pimen

Pastorala la Invierea Domnului a

IPS Pimen,

Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor

VIDEO

~~~+~~~

PASTORAL LETTER FOR THE FEAST OF THE LORD’S RESURRECTION 2009

37_-arhiepiscop-inaltpreasfintitul-dr_-nicolae-condrea

† NICOLAE

through the mercy of God

Archbishop of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas

To our beloved clergy and right-believing Christians,
peace and holy joy from Christ the Lord,
and from us hierarchical blessings.


Most Reverend Fathers,

Beloved Faithful,

Christ is risen!

On the morning of the Resurrection, following the reading of the Holy Gospel proclaiming the discovery of the empty tomb by the myrrh-bearing women and the angel’s explanation of the Lord’s rising from the dead, we sing the troparion Christ is risen from the dead…. We hear first the announcement of the historical event related by the first witnesses, the myrrh-bearers, and only then do we proclaim to one another the wonder of the Resurrection. The historical event takes on an eternal significance by means of this proclamation throughout the ages until the end of the world.

The Lord’s Resurrection is the feast of feasts and the holiday of holidays. We call this feast Holy Pascha, using the name of the Hebrew feast of Passover or Pesach, which means passing over. For the Jews, Passover meant the passage from Egyptian slavery to the freedom promised by God. This change was effected through an actual passing through the Red Sea, under the guidance of the Prophet Moses, after many punishments suffered by the Egyptians because of Pharoah’s hardness of heart. The last of these was the death of the firstborn males of the Egyptian families and the salvation of the firstborn of the Hebrews. This meant that the passage from slavery to freedom took place through suffering and human sacrifice because of a failure to understand the commandment of God.

The Savior’s Resurrection is also a passage; not simply a passage from one state of being to another, but one which shakes the very foundation of human nature, for it is the passage from death to life, as we witness in the songs from Resurrection Matins: Today is the Day of Resurrection! O nations, let us shine forth; for this Pascha is the Pascha of the Lord, in that Christ did make us pass from death to Life and from earth to heaven, who now sing the song of victory and triumph! Christ has taken us also from the bondage of sin to the freedom of being sons of God. Through His sacrifice on the Cross, Christ has gained our liberty, transporting us from earth to heaven. He set us free from the death of sin, which was the result of our alienation from God and our ignorance of His will, and he brought us into the life of communion with God which flows from the intimacy of being sons of God by grace. Christ descended into the deepest abyss of earth, into the darkness of death, in order to bring to the light those who awaited redemption, liberation from the bonds of hell, and eternal life. This is the first passage accomplished through the Resurrection of Christ: man’s passage from the death of ignorance and estrangement from God to the life which flows from communion with God.

The second sense of the Lord’s Resurrection as passage refers to the abolition of death as the failure of human existence, as the seal of sin, of man’s separation from God. Witnessing Christ’s Resurrection from the dead, we affirm that the death of the believer no longer means the end of earthly life, but passage from this life into one of more perfect communion with God. Earthly life is not terminated in the grave; the Christian does not pass into nonexistence as unbelievers say, but passes into another life. It is about this meaning given to death, as a passage, that the Church Fathers speak when they talk about the remembrance of death as a call to mindfulness and to keeping God’s commandments. St. Anthony the Great says, Death, if one keeps it in mind, is immortality; but to not keep it in mind is death.

But there is yet another sense of the Lord’s Resurrection as passage. St. Paul the Apostle speaks about this to the Christians in Corinth: Listen, I tell you a mystery: We will not all sleep, but we will all be changed-in a flash, in the twinkling of an eye, at the last trumpet. For the trumpet will sound, the dead will be raised imperishable, and we will be changed. For the perishable must clothe itself with the imperishable, and the mortal with immortality. (1 Cor. 15:51-53). Our passage from death to life will be completed at the end of the ages, when the dead will rise, and those still alive will be changed. This is a change of our bodies, their passage from corruptibility to incorruptibility, from death to life. St. Paul speaks very clearly about the changing of our bodies and their being clothed in incorruptibility. At the end of the ages, when the Lord himself will come down from heaven, with a loud command, with the voice of the archangel and with the trumpet call of God (1 Thess. 4:16), the soul will be reunited with the body and together they will present themselves at the judgment. And this passage, this transformation of the human being at the end of the ages is a proof of the Savior’s Resurrection. For St. Paul continues the revelation of this mystery: When the perishable has been clothed with the imperishable, and the mortal with immortality, then the saying that is written will come true: „Death has been swallowed up in victory.” „Where, O death, is your victory? Where, O death, is your sting?”(1 Cor. 15:54-55). The victory of life over death brought by Christ will be fulfilled thus at the end of the ages, when the body and matter will be clothed in immortality.

Beloved believers,

Through the Resurrection, Christ gives us the opportunity to attain immortality, eternal life. Through baptism, each of us receives this gift. The entirety of Christian living has as its purpose the cultivation of this gift. The gift of the Resurrection works a gradual change, a progressive passage of the Christian from death to life. The passage will be completed, in the words of St. Paul, at the second coming of the Lord, at the resurrection of the entire creation. My challenge to you at this glorious feast is that we may receive the revelation of Holy Scripture regarding the Savior’s Resurrection, and our own resurrection as passage, in several stages, from death to life; that we may receive the gift of the Resurrection and make it operative in our lives; that we may proclaim to everyone that because of the Resurrection of Christ we too will arise to true life.

The year 2009 is an anniversary year, for 80 years have passed since the founding of the Orthodox Episcopate for Romanians in America. Let us ask the Risen Lord to grant us the wisdom and power this year to complete the plan of uniting the two Romanian Orthodox Eparchies on the North American continent. And let us bear our own witness to the fact that the gift of the Resurrection is functioning and fulfills all things that are necessary for our salvation.

May Christ the Lord grant you the light of His Resurrection together with His peace and the joy of proclaiming to the world the triumph of life over death!

With a brotherly embrace in Christ the Risen Lord, I wish you Happy Holidays!

Christ is risen!

Your brother in prayer before God,

† NICOLAE

Chicago, the Feast of the Lord’s Resurrection, 2009

source>

http://www.romarch.org/pastorala.php?id=1638

~~~+~~~

Pastorala la Învierea Domnului 2009 a

Preasfinţitului Părinte Gherasim,

Episcopul Râmnicului

v_23_-episcop-preasfintitul-gherasim

IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
SI TUTUROR DREPTMĂRITORILOR CREŞTINI
DIN ACEASTĂ DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPARHIE:
HAR, MILĂ, PACE SI BUCURIE,
ARHIEREŞTI SI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI!

HRISTOS A ÎNVIAT!

IUBIŢI FII SI FIICE DUHOVNICEŞTI,

Aceasta este vestea pe care o înalţă în slăvi, în noaptea Sfintelor Paşti, clopotele bisericilor şi cântările credindicioşilor. Este vestea cea mare că Hristos a înviat. Noi credem cu tărie în acest adevăr, pentru că el se reazimă pe glasul îngerului cu înfăţişare de fulger, pe vestirea mironosiţelor, pe propovăduirea apostolilor, pe învăţătura soboarelor şi pe mărturisirea Bisericii dintotodeauna.

Primim acum încredinţarea că Cel ce a pătimit de bunăvoie şi a fost răstignit pentru mântuirea întregului neam omenesc a înviat a treia zi şi ne-a deschis uşile împărăţiei cerurilor. Şi nimeni să nu să teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului (. . .) înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Astfel, la Sfintele Paşti prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura vieţii veşnice (Tropar din cântarea a 7-a la Utrenia Duminicii Paştelui).

IUBIŢII NOŞTRI FII DUHOVNICEŞTI,

Faptul învierii în sine nu a avut martori. El sa petrecut în mormânt, fără să fie văzut de ochiul omenesc, dar a străbătut veacurile, ajungând până la noi prin martorii care au văzut cu ochii lor pe Hristos cel înviat.

Aceşti martori nu sunt doi sau trei, ci mai mulţi. în primul rând femeile mironosiţe care au venit cu miresme la mormântul Mântuitorului, a treia zi după îngroparea Sa, şi dis-de-dimineaţă, au găsit piatra ridicată de pe mormânt (Ioan XX, 1), aflând de la îngerul Domnului că Hristos a înviat.

Tot el le-a îndemnat să meargă să spună ucenicilor Lui că îl vor vedea în Galileea (Matei XXVIII, 7). Apoi cei cinci sute de oameni cărora Mântuitorul li s-a arătat după înviere şi Sfinţilor Apostoli care ne-au lăsat mărturii înscrierile Noului Testament.

Spre bucuria lor, femeile mironosiţe au dat veste ucenicilor că Hristos a înviat, dar ei considerau că ele au văzut o nălucă. Totuşi, doi dintre Apostoli au plecat să vadă ce s-a întâmplat la mormânt. Sfântul Apostol Ioan, fiind mai tânăr, a ajuns primul la mormânt, dar n-a îndrăznit să intre, l-a aşteptat şi pe Sfântul Apostol Petru care venea din urmă. Amândoi au intrat şi au văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc (Ioan XX, 6-7).

Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul, după înviere, S-a arătat femeilor mironosiţe şi Sfinţilor Apostoli pentru întărirea lor în credinţă şi în propovăduirea adevărului acestei unice minuni, care stă la temelia învăţăturii creştine, ca un fapt real.

IUBIŢI FII SI FIICE DUHOVNICEŞTI,

Din relatările martorilor reiese că, după înviere, Mântuitorul Iisus Hristos nu mai era în mormânt ci, aşa cum îl arată icoana ortodoxă, se coborâse să elibereze pe strămoşii noştri Adam şi Eva, care îl aşteptau laolaltă cu drepţii Vechiului Testament. Acest fapt se petrecea jos, sub pământ. Deasupra, mormântul era gol. Martori că Hristos a înviat erau nu numai femeile mironosiţe, cei doi apostoli, dar şi ostaşi care-L păziseră pentru ca nimeni să nu vină să fure trupul lui Iisus. Acum, prima lor datorie era să meargă în cetate să spună adevărul celor care-i puseseră de pază. în faţa minunii de necontestat, au fost învăţaţi să mintă. Atunci arhiereii le-au dat bani soldaţilor cerându-le, în schimb, să declare că, în timp ce ei dormeau, au venit ucenicii şi L-au furat, încredinţându-i că nu li se va întâmpla nimic.

Relatând acest episod Sfântul Evanghelist Matei precizează: Iar ei luând argintii, au făcut aşa cum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acestea între iudei, până în ziua de azi (Matei XXVIII, 7; 14). Faptul acesta, peste care au trecut mai bine de două milenii, nu a încetat să fie negat, nu numai în mediile iudaice, ci şi în cele ateiste şi liber cugetătoare. însă, temeiul credinţei noastre este învierea lui Hristos. Mormântul din Ierusalim este izvorul învierii noastre, iar pentru răuvoitori, contestatari şi postmodernişti, piatră de scandal.

Răspunsul cel mai bun ni-l dă apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel, care spune: dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa noastră… Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi (I Corint. XV, 14-20). Aşadar, învierea Domnului este garanţia învierii noastre şi izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească.

IUBIŢII NOŞTRI FII DUHOVNICEŞTI,

Astăzi, noi fiii Bisericii dreptmăritoare prăznuim cu mare bucurie duhovnicească slăvită zi a învierii Domnului pentru că Cel ce S-a smerit pe Sine şi a pătimit, dându-şi viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi a ieşit din mormânt, ca un Biruitor, a sfărâmat punţile iadului ca un Stăpân şi s-a făcut pârgă a învierii noastre ca un Domn şi de viaţă dătător.

Astăzi, ca şi strămoşii noştri, care de două mii de ani au mărturisit acelaşi crez nezdruncinat, ne luminăm şi noi din lumina cea strălucitoare şi nepieritoare a învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Astăzi, împreună cu mulţimile de credincioşi de pretutindeni, aducem mărturie despre adevărul învierii Domnului pe care Sfântul Apostol Toma l-a exclamat zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan XX, 28).

Astăzi, cu inimile şi sufletele noastre să ne îndreptăm către mormântul Domnului cel dătător de viaţă, închinându-ne cu evlavie adâncă şi cu credinţă puternică Fiului lui Dumnezeu care a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi ţ celor din morminte viaţă dăruindu-le.

IUBIŢII FII SI FIICE DUHOVNICEŞTI,

Ca mărturisitori ai învierii lui Hristos vă îndemn în această sfinţită şi luminată zi să ne străduim ca prin trăirea şi faptele noastre să fim slujitorii vieţii şi ai păcii pe pământ. Să preţuim viaţa proprie dar şi viaţa semenilor noştri prin aleasă trăire şi adâncă cinstire. Preţuirea vieţii înseamnă apărarea şi ocrotirea ei împotriva oricărei ameninţări.

Sfânta înviere fiind izvorul nădejdii noastre în Dumnezeu şi în învierea cea de obşte la care vom fi şi noi părtaşi, ne încredinţează că trebuie să avem deplină încredere în biruinţa vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului şi a binelui asupra răului. De aceea, vă îndemn, la această mare sărbătoare să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii (Tropar din Canonul învierii).

Cu aceste gânduri şi îndemnuri ziditoare de suflet, vă povăţuiesc să vă uniţi toţi în rugăciune fierbinte către Dumnezeu ca să păzească şi să ocrotească Biserica noastră, ţara noastră şi lumea întreagă de orice fel de dezbinări şi primejdii şi să ne binecuvinteze strădaniile, pentru ca nădejdea noastră să fie neclinitită, credinţa întărită, dragostea sporită, iar viaţa, cu năzuinţele şi realizările ei, să fie atotbiruitoare.

Urmând rânduielile noastre de totdeauna, vă îmbrăţişez cu dragostea întru Hristos Domnul Cel înviat, urându-vă din suflet, de Sfintele Paşti, aleasă bucurie, deplină sănătate şi spor în cele folositoare.


Al vostru, neostenit rugător către Domnul şi de tot binele doritor,

† GHERASIM,
EPISCOPUL RÂMNICULUI

Dată în Reşedinţa Noastră Episcopală din Râmnicu-Vâlcea, la Praznicul învierii Domnului, din anul mântuirii 2009.

sursa>

http://www.episcopia-ramnicului.ro/stiri/928.html

~~~+~~~

Scrisoare Pastorală la Învierea lui Iisus Hristos

ps_calinic

† Calinic

Episcop al Argeşului şi Muscelului

„O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.”

(Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pag. 22).

Dreptmăritori creştini,

Într-o lume plină de spaime, lipsuri, boli, abateri de la calea sfinţeniei şi alte îndurerări, ne este rânduit să le înfruntăm întru răbdare, cu mult curaj şi credinţă în Dumnezeu.

Ne este cunoscut faptul că „durerea unui singur om face cât durerea întregii lumi.” (Antoine de Saint Exupery, Reflecţii şi maxime, vol. I, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag. 221). Dacă reflectăm cu toată cuminţenia şi ştiinţa duhovnicească, vedem că Iisus Hristos, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20, 31) este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul întrupat, Emanuel, (Isaia 7, 14). Dumnezeu este cu noi, adică „S-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16), la „plinirea vremii.” (Galateni 4, 4).

Durerea întregii lumi, îndepărtarea ei de Dumnezeu şi geamătul nemângâiat al omenirii vor fi vindecate pentru totdeauna de Iisus Hristos, „Domn” şi „Mântuitor.” (Romani 10, 9; I Cor. 12, 3; II Cor. 4, 5, 14; Cor. 2, 6; I Petru 1, 3; Luca 23, 42).

Când rostim numele cel minunat, Iisus, numele lui propriu, vom înţelege forma greacă din limba ebraică, Ioshua (Luca 2, 21), ceea ce înseamnă „Domnul este mântuirea” sau „Mântuitorul” (Isaia 6, 11).

Atunci când îngerul îi vesteşte Fecioarei Maria naşterea lui Iisus, făgăduinţa divină se arată astfel: „Ea va naşte Fiu şi-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul său de păcate” (Matei 1, 21).

Iar când rostim numele Hristos, vom înţelege echivalentul cuvântului ebraic Messiah, care înseamnă „Unsul lui Dumnezeu”, astfel că Hristos este pomenit de 529 de ori în Noul Testament, dintre care Sfântul Apostol Pavel îl foloseşte de 379 de ori.

Vom şti că Hristos-Mesia nu este un nume propriu, ci un titlu care ne arată originea şi misiunea Sa divină, adică slujirea Sa de Mare Arhiereu.

Nu se va uita mărturisirea de credinţă a Sfântului Apostol Natanael şi apoi a Sfântului Apostol Petru, zicându-i lui Iisus: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16; Ioan 1, 49), pe care Dumnezeu-Tatăl L-a uns să propovăduiască mântuirea (Luca 4, 18; Fapte 4, 26-27) şi a fost răstignit ca Mesia, „Hristos, regele lui Israel”, (Marcu 15, 32) neavând nici un păcat. (Ioan 8, 46). El s-a pregătit să ia asupra Sa păcatele lumii, apărând în chip uman, asemenea nouă, afară de păcat, în chip de rob, ascultător până la moarte, (Filipeni 2, 7-8) afirmând că „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 45).

Iubiţi credincioşi,

Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, al tuturor celor care cred că este trimis de Dumnezeu-Tatăl cu Care împărtăşeşte aceeaşi fire şi putere ne cere imperativ: „Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine” (Ioan 14, 4).

Sfântul Apostol Pavel, în celebrele sale epistole, a arătat că „Iisus trebuie pus în legătură cu istoria poporului evreu dar şi cu istoria întregului neam omenesc.” (Preot Prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pag. 214).

Iisus Hristos ne-a arătat că scopul misiunii Sale pe pământ este mântuirea, o noţiune biblică mai veche, dându-i acum o nouă semnificaţie, astfel, că: „Fiul Omului n-a venit să piardă suflete ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55). De acum înainte, spaima pierzaniei va fi nimicită de Iisus Hristos, noi având harul şi iubirea lui Dumnezeu. Aşa vom înţelege mai bine întrebarea tânărului din Evanghelie, care a venit la Iisus Hristos L-a întrebat, aşa cum trebuie să întrebăm şi noi: „Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19, 16).

Întrebării de importanţă capitală a tânărului râvnitor, Iisus îi răspunde ce trebuie să facă pentru a se mântui, adică să păzească cele zece porunci. Când Iisus Hristos aude de la tânăr că „pe toate acestea le-a făcut din tinereţea sa şi a întrebat: Ce-mi mai lipseşte?, Iisus i-a răspuns: „Dacă vrei să fii desăvârşit (adică să te mântuieşti), du-te, vindeţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino de-Mi urmează Mie.” Dar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii.” (Matei 19, 21-22).

Aşadar, tânărul n-a vrut să se mântuiască! A pierdut ultima lui şansă. Întrebarea tânărului către Iisus a fost bună, dar răspunsul ultim al tânărului, care a fost biruit de păgâna strângere de averi, a fost plin de întristare pentru că averea strânsă pe nedrept duce la înstrăinarea de Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Mângâietorul adevăr, că Iisus Hristos este Însăşi sursa vieţii dumnezeieşti: „Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine”, (Ioan 15, 26) pentru că „în El, în Iisus, locuieşte, trupeşte,toată plinătatea dumnezeirii”, (Coloseni 2, 9) ne aduce în suflet cea mai mare mângâiere.

Viaţa veşnică, la care suntem chemaţi, este calea sfintei jertfe, Iisus Domnul arătându-ne, că mântuirea, ca şi viaţa, sunt acte de multă osteneală. Aşadar, vedem în Sfânta Scriptură că Iisus Hristos, El Însuşi, deci, a prevestit de mai multe ori Pătimirile Sale, (Matei 16, 21; 17, 22-23; 20, 17-19) considerând jertfirea vieţii Sale singura cale de a reda adevărata viaţă a acestei lumi, şi astfel a acceptat, în mod liber şi real să sufere, considerând că moartea Sa este o jertfă de ispăşire adusă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii; „Însuşi Domnul gustând moartea pentru fiecare om.” (Evrei 2, 9). Iisus Hristos, Părintele nostru ceresc, prin rostul Întrupării şi Jertfei Sale aici, pe pământ, a eliberat lumea de păcat şi i-a dăruit o viaţă nouă prin înfrângerea morţii şi chemarea păcătoşilor la mântuire, (Marcu 2, 17) de a căuta şi mântui „oaia cea pierdută”, (Luca 19, 12) care suntem fiecare dintre noi, dacă vrem să recunoaştem!

Iubiţi credincioşi,

Iubitori ai Învierii lui Iisus Hristos,

Cei care am fost la biserică în Săptămâna Mare, Săptămâna Pătimirilor lui Iisus Hristos Domnul, am putut auzi şi vedea cum Dumnezeu se descoperă nouă prin Iisus Hristos, care, în lupta cu moartea pe Crucea Golgotei, a fost o biruinţă, care zguduie mereu, din temelii, toate necredinţele adunate la un loc de la începutul lumii.

Aşadar, Învierea lui Iisus Hristos rămâne momentul unic şi suprem al proslăvirii Sale şi al arătării dumnezeirii Sale: „Dumnezeu L-a înviat dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea.” (Fapte 2, 24).

Ne aflăm de două milenii în faţa evenimentului unic şi central – Învierea din mormânt a lui Iisus Hristos care a întărit credinţa apostolilor în divinitatea Sa, (Matei 28, 17) adică faptul că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, deopotrivă! şi cu mai multă mângâiere, după Înviere, apostolii au înţeles definitiv cine este Iisus Hristos şi ce mare importanţă are opera Sa, adică: „Acest Iisus, pe Care Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos”, (Fapte 2, 36) a devenit „Piatra din capul unghiului” (Fapte 4, 1) a Bisericii, poporului Noului Legământ, pe care Sfinţii Apostoli au zidit-o după Cincizecime, ca trup tainic al Domnului, prin puterea Duhului Sfânt.

Iubiţi credincioşi,

Din adânc de vremuri, în rânduiala noastră bisericească, din Penticostar, carte cu slujbe, începând cu Ziua Învierii şi până în Prima Duminică după Rusalii, găsim cântări ca acestea: „Paştile cele sfinţite astăzi, nouă s-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile care sfinţesc pe toţi credincioşii.” (Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pag. 23).

Când Iisus Hristos, a înviat în prima zi a săptămânii, S-a arătat în chip tainic Mamei Sale, Maica Domnului, Maica noastră a tuturora, căreia Iisus, Fiul ei cel preaiubit i-a zis ca un Dumnezeu, biruitor al morţii: „Iar tu, Curată, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al Tău!” (Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pag. 22).

Pentru Maica Domnului, Învierea lui Iisus Hristos a fost atât de neaşteptată încât bucuria aceasta a purtat-o cât a mai trăit pe pământ, în cămara inimii sale de mamă îndurerată: O singură bucurie mare – această bucurie a Învierii lui Iisus – a vindecat inima şi sufletul Maicii Domnului de toate durerile pe care le-a îndurat.

De la bucuria dumnezeiască pe care au trăit-o femeile mironosiţe, când s-au întâlnit cu Iisus după învierea din mormânt, la îndemnurile Sfântului Apostol Pavel, care ne spune şi nouă astăzi: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul – Cel înviat din morţi – şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 5), ne ducem cu gândul la starea de bucurie sau veselie duhovnicească de care trebuie să fie pătruns fiecare dintre noi pentru minunea unică şi irepetabilă de a veni la noi în vatră, Iisus Hristos Domnul, ca să ne fie Frate şi Mântuitor.

Dacă inimile şi sufletele noastre sunt zbuciumate de toate greutăţile ce bântuie neamul nostru, de toate spaimele felurite, spuse şi nespuse, avem asigurarea şi sfatul Marelui Apostol Pavel, care ştie mai bine ca noi, cum stau lucrurile viitoare, zicându-ne pentru liniştire: „De nimic să nu vă îngrijoraţi, ci întru totul faceţi cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre prin rugăciune şi cu mulţumire şi pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea, să vă păzească inimile şi cugetele întru Hristos Iisus.” (Filipeni 4, 6-7).

Ziua Învierii lui Iisus Hristos este ziua bucuriei, a veseliei duhovniceşti pentru care s-au întocmit slujbele împărăteşti care se săvârşesc şi la Utrenia din noaptea Sfintelor Paşti. Iată cântarea cea plină de bucurie: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos. Că iată a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.”

Şi noi azi, iubiţi credincioşi, din mila şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu „lăudăm Învierea lui Hristos, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”, iar pe noi ne-a ridicat de la moarte la viaţă.

Pentru aceasta vom rosti împreună: Hristos a înviat din morţi! (Romani 6, 4) Adevărat a Înviat! (Luca 24, 34) Cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

† Calinic

Episcop al Argeşului şi Muscelului

sursa>

http://www.eparhiaargesului.ro/argesulortodox/AO_nr-405_web/405.pdf

~~~+~~~

Pastorala la Învierea Domnului

ii_14_-episcop-preasfintitul-ioachim

+ IOACHIM

Din mila lui Dumnezeu

Episcop al Episcopiei Huşilor

Tuturor binecredincioşilor Creştini,

Cinului monahal, Preacucernicilor preoţi,

Har, ajutor şi sănătate, de la Dumnezeu,

iar de la noi arhierească binecuvântare.

Hristos a Înviat !

Iubiţi credincioşi,

După moartea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos S-a înfăţişat pe Sine „viu apostolilor Săi, prin multe semne doveditoare, făcându-se văzut lor în răstimp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele ale împărăţiei lui Dumnezeu”. Aceasta este mărturia pe care ne-a lăsat-o Sf. evanghelist Luca în cartea sa numită Faptele Apostolilor (1-3) despre Învierea Mântuitorului; iar Sf. evanghelist Ioan, după ce sfârşeşte descrierea venirii Mântuitorului în mijlocul ucenicilor lui, trecând minunat „prin uşile încuiate”, Ioan 20-26 zice: „Şi Iisus a făcut, de faţă cu ucenicii Săi, şi alte minuni, multe, care nu sunt scrise în cartea aceasta, iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă întru numele Lui” – Mai departe în încheierea evangheliei sale, apostolul iubit al Mântuitorului după ce termină descrierea arătărilor lui Iisus în faţa ucenicilor în Galileia, adaugă: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 20-30; 21-25).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Este Ziua Învierii, zi sfântă care a aprins în inimile tuturor credincioşilor, flacăra bucuriei dumnezeieşti. Adevărul Învierii Domnului este confirmat pentru istorie şi pentru toate veacurile, prin arătările Mântuitorului de la Înviere până la Înălţarea Sa, precum şi prin cea de pe drumul Damascului, când a avut loc convertirea Sfântului Apostol Pavel. Văzând pe Iisus înviat din morţi, Sfânta Fecioară Maria, maica Sa, glăsuieşte: „Fiul meu şi Dumnezeul meu, măresc Învierea Ta cea mai presus de cuvânt”. „Am văzut pe Domnul şi am vorbit cu El” (Ioan 20-18), spunea ucenicilor Maria Magdalena. Mi-a poruncit să merg la fraţii Lui şi să spun că El se va sui la Tatăl Său şi la Tatăl nostru şi la Dumnezeul Său şi la Dumnezeul nostru. „Am văzut pe Domnul. I-am cuprins picioarele şi ne-am închinat Lui” ziceau femeile mironosiţe care veniseră în zorii zilei să vadă mormântul. Iar „El ne-a poruncit să dăm de veste fraţilor Săi să meargă în Galileia şi acolo Îl vor vedea” (Matei 28, 9-10).

Sfântul Evanghelist Ioan „a crezut” că Mântuitorul a Înviat, după ce a văzut că: „mormântul era gol” (Ioan 20,8) iar Sfântul Apostol Petru precizează că Mântuitorul i s-a arătat „viu” (Luca 24, 34).

„Am văzut pe Domnul”. A mers cu noi pe cale de la Ierusalim la Emaus şi ne-a tâlcuit Scripturile, dovedindu-ne că Hristos trebuia „să pătimească şi să intre în slava Sa” (Luca 24, 13 şi Luca 24, 16), mărturiseau doi dintre ucenicii apostolilor, Luca şi Cleopa. Ei vorbeau cu El, dar nu ştiau că este Mântuitorul. La binecuvântarea şi frângerea pâinii „li s-au deschis însă ochii lor şi au cunoscut că este El; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 30-31). „Într-adevăr, Domnul a Înviat şi S-a arătat Lui Simon”, mărturiseau Apostolii, împreună cu cei ce se ţineau de ei, în faţa celor care veniseră de la Emaus (Luca 24, 33-34).

Tot în Duminica Învierii, Mântuitorul S-a arătat Sfinţilor Apostoli, afară de Toma (Ioan 20, 19-24), când mănâncă împreună cu ei şi le grăieşte: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum mă vedeţi pe Mine că am . . . Aşa este scris – în lege, în psalmi şi în proorocii – şi aşa se cădea să pătimească Hristos şi a treia zi să învieze din morţi . . . iar voi sunteţi martorii acestora” (Luca 24, 36-48). Când Apostolii au grăit către Toma că l-au văzut pe Domnul, acesta a zis: „Dacă nu voi vedea în palmele lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). După opt zile Toma, văzând mâinile şi coasta Mântuitorului, a dat mărturie de credinţă nu numai în învierea Sa dar şi în dumnezeirea Lui, zicând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28).

Mântuitorul S-a mai arătat apostolilor la Marea Tiberiadei, când l-a reaşezat pe Petru în apostolat (Ioan 21, 1-12) S-a arătat în Galilea (Matei 28, 16-20), S-a arătat de asemenea la peste cinci sute de fraţi deodată (I Corinteni 15,6). După patruzeci de zile de la Înviere, Mântuitorul era în Ierusalim împreună cu cei unsprezece apostoli precum şi cu Luca şi Cleopa „şi I-a dus afară spre Betania şi ridicându-şi mâinile I-a binecuvântat.Şi pe când îi binecuvânta S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, Închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 50-53).

Ultima arătare a Mântuitorului a avut loc pe drumul Damascului la convertirea Sf. Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 9, 1-6), care a scris corintenilor: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14) dar „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20).

Iubiţi fii duhovniceşti,

După înviere, la cea de-a treia arătare în faţa ucenicilor Săi, Domnul nostru Iisus Hristos a mărturisit zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18). Fără îndoială, ca Fiu al Lui Dumnezeu, Mântuitorul nu a fost niciodată lipsit de putere, dar în vremea vieţuirii lui ca om, întru desăvârşită smerenie şi umilinţă, El n-a dat la iveală puterea Sa dumnezeiască. Numai în momentul învierii din morţi, El se arată că „Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea lui din morţi” (Romani 1,4). Astfel, pe El îl vedem „încununat cu mărire şi cu cinste” (Evrei 2,9); pe El Dumnezeu „L-a făcut şi Domn şi Hristos” (Fapte 2, 26), stăpân şi mântuitor şi „în numele lui se pleacă tot genunchiul; al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de desubt” (Filipeni 2,10). În acest fel, înviind pe Hristos din morţi, Dumnezeu „La aşezat de-a dreapta Sa întru cele cereşti mai presus de toate . . . şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi mai presus de toate L-a dat pe El cap al Bisericii” (Efeseni 1, 20-23).

Aşadar, înviind din morţi, Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a întors la viaţa Sa de mai înainte de moarte, în trupul Său omenesc, asemenea fiicei Lui Iair, fiul văduvei din Nain sau lui Lazăr din Betania, pe care Mântuitorul îi înviase din morţi. Aceştia, după oarecare vreme au murit din nou fiindcă ei îmbrăcaseră la înviere „trupul morţii” adică trupurile lor pământeşti supuse osândei morţii din pricina păcatului” (Romani 7, 24). Însă, Domnul nostru Iisus Hristos „a fost dat morţii în trup” cum zice Sf.Apostol Petru, dar „a fost făcut viu în duh” (I Petru 3,18). Mântuitorul a murit în adevăr în trup omenesc dar a înviat în trup dumnezeiesc; a murit în trup pământesc, dar a înviat în trup ceresc; a murit în trup stricăcios, dar a înviat în trup nestricăcios; a murit în necinste, dar a înviat în mărire; a murit în trup sufletesc, dar a înviat în trup duhovnicesc. (I Corinteni 15, 39-50).

Cu trupul Său înnoit şi desăvârşit, deplin înduhovnicit, Domnul Iisus Hristos a trecut prin piatra mormântului sau prin uşile încuiate ale încăperii unde erau adunaţi apostolii. Cu trupul Său îndrumnezeit, El s-a înălţat la cer în văzul ucenicilor lui. În acest fel, prin înviere, S-a descoperit ca adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru . Pe scaunul măririi împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh şade, şi aici cu noi este, în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

Dreptmăritori Creştini,

De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Domnul nostru Iisus Hristos n-a trecut singur. „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Histos – prin har sunteţi mântuiţi şi împreună cu El ne-a sculat şi, împreună ne-a aşezat între ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 4-6). Întrucât Mântuitorul „a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2,9), oamenii toţi au fost răscumpăraţi de sub osânda morţii. Aducându-Se pe Sine înaintea Lui Dumnezeu „prinos şi jertfă întru miros de bună mireasmă” (Efes 5,2), Domnul Iisus Hristos S-a înfăţişat Lui Dumnezeu pentru sfinţirea noastra „Sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7, 26). Iar noi, din curăţia Lui „ne-am spălat, ne-am sfinţit, şi ne-am îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Corinteni 6, 11).

Astfel din marea Lui dragoste faţă de noi, Dumnezeu iertându-ne greşelile, ne-a dăruit şi viaţă, făcându-ne vii împreună cu Hristos. Iar, dacă „Duhul celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în noi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile noastre muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în noi” (Romani 8, 11).

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor, ziua Învierii Domnului aduce bucurie în toate casele şi în toate inimile credincioşilor. Sfânta Înviere fiind izvorul nădejdii noastre în Dumnezeu şi în învierea cea de obşte la care vom fi şi noi părtaşi, să avem deplină încredere în biruinţa vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului şi a binelui asupra răului. Având deci în sufletele noastre nădejdea Învierii şi în inimi bucuria veşniciei, în această luminată zi a Sfintelor Paşti şi întotdeauna, cunoscând că „roada Duhului este dragostea, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22) să ne străduim a le împlini pe acestea pentru a ne învrednici să devenim „fii ai Învierii” (Luca 20,36).

Să ne întoarcem la credinţa şi puritatea morală a părinţilor şi strămoşilor noştri şi să facem ca bucuria Învierii Domnului să lumineze în spitale, în azile şi orfelinate, în căminele de bătrâni şi penitenciare, precum şi în casele celor lipsiţi şi neajutoraţi. Pe lângă acestea, vă îndemn cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ca: „la toate câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt de drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun, la orice faptă bună şI de laudă, la acestea să vă fie gândul” (Filipeni 4,18).

Astăzi, este „Ziua Învierii, popoare bucuraţi-vă” pentru că:

„Hristos din morţi a înviat

Şi lumea-ntreagă a mângâiat

Şi dacă El n-ar fi venit

Nici lumea n-ar fi mântuit

Fă ca din moarte să’nviem

De Tine să ne-apropiem

Hristos din morţi a înviat

În veci să fie lăudat !”

O dată cu acest cuvânt de învăţătură, povăţuire şi părintesc îndemn, la această mare bucurie a Învierii Domnului, al vostru păstor de tot binele voitor, şi fără încetare către Domnul rugător, vă întâmpină cu binecuvântări arhiereşti şi tradiţionalul:

Hristos a Înviat !

+ IOACHIM
Episcop al Episcopiei Huşilor

sursa>

http://www.episcopiahusilor.ro/PDF/pastorala%20paste.pdf

~~~+~~~

ÎNVIEREA DOMNULUI – PREGUSTAREA BUNATAŢILOR VESNICE

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI

i_6_-episcop-preasfintitul-dr_-casian

† C A S I A N

Din darul lui Dumnezeu,

Episcop al Dunării de Jos,

Preacuvioşilor şi preacucernicilor slujitori

şi tuturor drept-măritorilor creştini din eparhia noastră,

har, milă, pace şi bucurie din preaplinul darurilor Învierii Mântuitorului Hristos, iar de la Noi arhiereşti

binecuvântări şi cele mai alese doriri de tot binele mântuitor Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

„Iată, au venit la tine, Sioane, fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu lumi­nate, de la apus şi de la miazănoapte, şi de la mare, şi de la răsărit,întru tine binecuvântând pe Hristos, în veci” 1.

Preaiubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Iată‑ne întruniţi în marea şi unica familie a tuturor celor ce‑L căutăm, precum odinioară apostolii şi femeile purtătoare de aromate, pe Hristos, Cel răstignit pe Cruce şi aşezat în mormânt de „Iosif cel cu bun chip” şi de Nicodim. Stăruie încă în sufletele şi în inimile noastre icoana coborârii Dom­nului de pe Cruce şi prohodirea Sa în Vinerea Mare, prin gla­suri îngereşti, care deschid priveliştea sfântă a unei suave şi dulci primăveri spirituale. Astfel, ni se deschide perspectiva unei ade­vărate întâlniri, atât de mult dorită şi mult aşteptată, cu Dom­nul Însuşi.

Această întâlnire cu Cel ce a fost aşezat în mormânt nou este acum marea taină a vieţii noastre, căci nu vedem un trup sfânt adormit, ci pe Mântuitorul biruitor asupra morţii, prin slăvita Sa Înviere cea de a treia zi. Acest adevăr al vieţii veşnice, Învierea Domnului, se afirmă şi se mărturiseşte în crezul nostru atunci când spunem: „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!”. Iar în Simbolul credinţei întărim aceasta prin cuvintele: „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. Dumnezeiescul Vasile cel Mare, de la a cărui mutare la ceruri sărbătorim anul acesta în Biserica noastră 1.630 de ani, ne învaţă legătura dintre Învierea Domnului şi viaţa noastră. Hristos „în­viind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcutu‑S‑a începătura celor adormiţi, Întâiul Născut din morţi, ca să fie Însuşi tuturor în toate”2.

Astfel, prin sfintele şi mântuitoarele Sale Patimi, Domnul Hristos ne arată plinătatea slavei Sale! Trecând prin moartea cu trupul la biruinţa ei, Mântuitorul schimbă şi sensul morţii noastre, făcându‑Se „începătură celor adormiţi” (I Cor. 15, 21). „Pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El” (I Tes. 4, 14), iar „dacă morţii nu înviază, nici Hristos n‑a înviat” (I Cor. 15, 16), căci dacă „nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, sun­tem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Cor. 15, 19). Învierea Mântuitorului este mărturia de nezdruncinat a puterii vieţii veşnice asupra morţii, este semnul de netăgăduit al libertăţii Celui ce a zdrobit puterea iadului cu Crucea Sa şi i‑a dezrobit pe cei pe care „frica morţii îi ţinea în robie”, „căci trebuie ca acest trup stricăcios (al oamenilor) să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire… atunci va fi (îm­plinit) cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de bi­ruinţă” (I Cor. 15, 53-54) .

Aşa înţelegem mai adânc, mai aproape de sensul autentic al vieţii veşnice, Învierea Mântuitorului ca dar tainic şi de nepătruns doar cu mintea, pe care frumoasa cântare pascală îl afirmă atât de convingător: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire”3 . „Într‑adevăr, moartea nu vine din însăşi fiinţa lui Iisus, ci din marea Lui iubire pentru noi”4 . Luminaţi de harul Învierii, înţelegem acum de ce nu suntem doar trupuri trecătoare şi muritoare, ci „temple ale Duhului Sfânt” (I Cor. 3, 16), instrumente ale veşniciei, „clavecin oferit Ma­relui Muzician al lumii”5, ca să interpretăm armonioasa sim­fonie a bucuriei Împărăţiei lui Dumnezeu, sub a cărei cerească boltă „nu mai este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fă­ră de sfârşit”. Prin Învierea Sa din morţi, Mântuitorul ne redă tăria credinţei în nemurire, invitându‑ne să mărturisim aceasta cu Sfântul Apos­tol Pavel: „Unde‑ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde‑ţi este, moar­te, boldul tău?” (I Cor 15, 55). De aceea, împreună cu toţi cei încredinţaţi de adevărul Învierii Domnului, pentru propria noastră înviere, exclamăm astăzi cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Înviat‑a Hristos şi iadul a fost nimicit. Sculatu‑S‑a Hristos şi au căzut diavolii… Înviat‑a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat‑a Hristos şi niciun mort nu este în groapă, că începătură S‑a făcut celor adormiţi”6.

Când „murim în Hristos, intrăm pe căile Învierii”, căci este, iubiţi părinţi duhovniceşti şi preacinstiţi fraţi şi surori în Domnul, minune a minunilor, dărnicia cerească faţă de noi, pământenii, „să trăieşti, să mori, să înviezi, să treci de la trupul morţii la trupul slavei”7 . Dumnezeu, prin Învierea Fiului Său, Mântuitorul nostru, chea­mă firea noastră supusă păcatului şi morţii „de la moarte la viaţa întreagă”8  şi, aşa precum fierul atingându‑se de foc ia culoarea sa, „la fel şi trupul, după ce L‑a primit în el pe Cuvântul (Hristos) de viaţă făcător, s‑a eliberat de stricăciune. Astfel, Hristos S‑a îmbrăcat cu trupul nostru pentru a‑l vindeca de moarte”9.

Preaiubiţi credincioşi şi credincioase,


Am stăruit asupra înţelesului duhovnicesc al Învierii Mântui­torului Hristos pentru viaţa noastră, întrucât avem tentaţia să reducem dumnezeiescul la omenesc şi „Taina tainelor” la un eve­­niment strălucitor doar în sens trecător, o sărbătoare a bucurii­lor omeneşti, fără a‑L mai căuta pe Hristos cel Înviat din morţi, fără a‑i mai chema „împreună cu noi”, prin credinţă şi prin lumina pascală ce‑o purtăm în mâini, pe cei adormiţi, ca odinioară moşii şi strămoşii noştri, şi nici nu mai dorim curăţia sufletească şi pe cea trupească, spre a se evidenţia firea pascală a vieţii noastre.

Firea pascală a vieţii noastre nu este doar o expresie teologică de neînţeles pentru cei mai mulţi dintre noi, ci este starea de fericire ma­ximă, de bucurie netrecătoare şi neştearsă din inimile noastre, asemenea celui mai înălţător moment pe care‑l vede mama când aduce pe lume om, prunc, viaţă!

Paştile înseamnă, mai întâi, ieşirea noastră de sub „lespedea grea”, care este piatra de pe „mormântul” sufletesc, la lumina zilei şi la întâmpinarea fraţilor noştri, toţi oamenii, pe care Dumnezeu ni‑i arată astăzi luminoşi, înfrumuseţaţi, plini de bucuria iubirii, izbăviţi de frica urii şi de teama răului, de păcatul dezbinării fraţilor de fraţi, căci cu toţi formăm o singură familie, un singur neam creştin şi ospitalier, generos şi harnic.

Fraţi şi surori în Domnul,

Multe sunt înţelesurile praznicului sfânt al Învierii Domnului pentru noi toţi şi pentru fiecare în parte, din toate comunităţile parohiale şi mănăstireşti ale eparhiei noastre.

După datina sfântă, încercăm să ne oprim însă la un aspect din viaţă mai apropiat de starea noastră de acum.

În anul Domnului 2009, iată, suntem împreună în această viaţă, cu multe bucurii, cu multe împliniri, dar şi cu multe încer­cări. Teama ce ne încearcă se pare că este grija de mâine, care ne întunecă şi ziua de astăzi! Noi vedem cu toţii pe cei, fără de voia lor, suferinzi, săraci, străini ori nedreptăţiţi. Dar şi ei, şi alţii ca ei, uită că nu suntem singuri în astfel de încercări, ci cu Mântuitorul, Care întotdeauna îi caută, îi cheamă şi îi mângâie pe „cei mici”, pe cei împovăraţi şi pe cei ce au greşit. Îi cheamă la Sine. Îi cheamă „să‑i vindece, să‑i hrănească, să‑i ierte”.

Simţim aceasta la tot pasul, vedem aceasta în toate parohiile, mănăstirile, asociaţiile creştine, în şcolile şi în casele dumnea­voastră, „uşi” ale sufletului sau ale casei deschise de Domnul pentru cei încercaţi în viaţă.

Criza economică pe care suntem nevoiţi să o traversăm poate deveni o obsesie, o mare dezamăgire şi o suferinţă greu de asumat, mai ales de cei neputincioşi, de către tineri ori bătrâni, singuri şi neajutoraţi. Ea poate fi însă depăşită creştineşte. Când ne preo­cupăm excesiv doar de bunurile materiale, înseamnă că am pierdut sensul credinţei şi puterea de a învia dragostea faţă de aproapele. Dacă nu vom fi în criză morală, atunci vom descoperi „comoara ascunsă” a generozităţii în noi, prin credinţă şi hărnicie, făcând din bunătatea iubirii de oameni o adevărată bogăţie netrecătoare.

Hristos Domnul, în Biserica Sa, a arătat cauza crizelor umane, care este egoismul excesiv. Efectul crizelor dintre oameni se depăşeşte prin comuniunea tuturor celor ce fac parte din aceeaşi familie umană, iar firea noastră, pervertită prin prea marea iu­bire de sine, o vindecă tot Domnul, prin filantropie, adică prin dumnezeiasca iubire faţă de tot omul. Astfel, în spaţiul sacru al vieţii, în Biserică, în lumea care se orientează după învăţăturile bisericeşti, nu mai este loc prioritar pentru criza de bunuri ma­teriale, ci se deschide perspectiva bogăţiei frăţietăţii reale şi a solidarităţii, ca stare socială plină de optimism şi de redresare reală a vieţii noastre. Viaţa trăită prin faptele filan­tropiei este începutul învierii speranţei şi exerciţiul lucrării iubirii dumne­zeieşti, în cadrele căreia nu mai au loc faptele rele, atitu­dinile egoiste ori pătimaşe. Viaţa înţeleasă prin filantropie în­seamnă apropierea de semenul nostru, ca de Hristos cel Înviat din morţi! Înseamnă vindecarea prin credinţă şi redresarea noas­tră prin hăr­nicie şi milostenie, înseamnă viaţă înviată la rosturile ei veşnice, înseamnă bucurie din bucuria Mântuitorului Care văzându‑le pe curajoasele mironosiţe căutându‑L dis‑de‑dimi­neaţă, în ziua Învierii Sale din morţi, le‑a binevestit bucuria: „Bucuraţi‑vă!” (Matei 28, 9).

Iubiţilor,

Să încercăm şi noi să facem un pas către iubirea de oameni, acum şi astăzi, de Sfintele Paşti, în toate familiile creştine din eparhie, în toate sufletele creştineşti, de toate vârstele şi de toate stările sociale.

Este momentul să apreciem şi să înmulţim semnele ajutorării fraţilor încercaţi în viaţa lor, de către păstorii sufleteşti din parohii şi de la toate aşezămintele filantropice ale eparhiei noastre. Prin zelul păstorilor şi prin mărinimia şi dărnicia mulţimii credin­cio­şilor noştri, se vindecă, zi de zi şi clipă de clipă, multe răni sufle­teşti şi trupeşti. Aşezămintele filantropice sunt „oaze” autentice ale învierii dragostei de tot omul şi „pepiniere” ale iubirii milostive din iubirea jertfelnică a Domnului.

Astfel, toţi participanţii la această sfântă şi luminoasă zi pasca­lă intrăm în bucuria Învierii, în starea de mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru toată lumea aceasta.

Prin toate mărturiile credinţei, prin toate faptele bune, prin toate semnele filantropice, prin toate îmbrăţişările sincere, în locul pizmuirilor regretabile, prin toate actele profunde ale ier­tării, din inimă, a tuturor celor ce ne‑au supărat sau i‑am supărat, ne‑au făcut rău sau le‑am făcut rău, să intrăm cu adevărat „în bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de‑al doilea… Bo­gaţii şi săracii împreună, bucuraţi‑vă… Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii”10.

Cu aceste semne ale dragostei, să ne vindecăm de orice fel de încercare, de suferinţă şi de moarte! Să ne umplem sufletele de speranţa reînvierii firii optimiste a românului, bun şi iertător, a creştinului care‑şi îmbrăţişează semenul de departe şi de aproape.

Cu aceeaşi sfântă îmbrăţişare, vă întâmpinăm pe toţi sfinţiţii sluji­tori, cinul nostru monahal şi pe toţi iubiţii noştri credincioşi şi credincioase din toate parohiile şi mănăstirile, din toate lo­calităţile.

Cu nespusă bucurie, vă vestim prelungirea sărbătorii pascale, mai ales în zilele de 2 şi 3 mai a.c., la Duminica Mironosiţelor, când vom fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi în prezenţa şi cu bine­cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi ale altor in­vitaţi din ţară şi din străinătate, mărturisitorii evenimentului privind pro­clamarea cinstirii Sfântului Atanasie, Patriarhul Constantino­polului, în eparhia noastră şi în toată Biserica Ortodoxă Română. Sfântul Atanasie a păstorit sufletele înaintaşilor noştri 12 ani la Galaţi, în timpul lui Vasile Lupu. Numele lui înseamnă nemuritor! Tot cu acest prilej, vom venera şi moaştele Sfântului Grigorie Palama, Ar­hiepiscopul Tesalonicului, de la care am învăţat rugă­ciunea neîn­cetată adresată Mântuitorului, care preface întune­ricul greşelilor noastre în lumină aducătoare de har, de binecu­vântare şi de mi­lostivire cerească.

Să ne ajute Hristos Domnul, Cel înviat din morţi, să petrecem cu bucurie şi cu sănătate, în pace şi în iubire creştinească, filantro­pică, cu toţi semenii, Sfintele Paşti!

Să fim cu toţii buni, iertători şi milostivi!
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Al vostru de tot bine doritor şi către Domnul rugător,

† Casian,
Episcopul Dunării de Jos

1. Slujba Învierii, stihiră la Cântarea a 8-a, Penticostar, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999, p. 21.
2. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, p. 235.
3. Slujba Învierii, Luminânda, Penticostar, ed. cit., p. 22.
4. Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 97.
5. Ibidem, p. 122.
6. Slujba Învierii, Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, în Penticostar, ed. cit., p. 25.
7. Olivier Clément, op. cit., p. 123.
8. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catihetic, în Scrieri, II, col. P.S.B., nr. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 32.
9. Sf. Chiril al Alexandriei, Omilii la Evanghelia după Luca, V, 19, apud Olivier Clément, op. cit., p. 98.
10. Slujba Învierii, Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, în Penticostar, ed. cit., p. 25.

sursa>

http://www.edj.ro/acasa/stiri/%C3%8ENVIEREA%20%20DOMNULUI%20-%20PREGUSTAREA%20BUN%C4%82T%C4%82%C5%A2ILOR%20%20VE%C5%9ENICE.%20PASTORALA%20PS%20EPISCOP%20CASIAN%20LA%20%20%C3%8ENVIEREA%20%20DOMNULUI%20-%202009

~~~+~~~

Pastorală la praznicul Învierii Domnului – 2009

vi_28_-episcop-preasfintitul-lucian-mic

† LUCIAN
din mila lui Dumnezeu Episcop al Caransebeşului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi în acest an am fost învredniciţi să ajungem la măritul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, la „această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, … sărbătoare a sărbătorilor…”. [1]

La Sfintele Paşti, mai mult decât la celelalte sărbători, se cuvine să-L lăudăm şi bine să-L cuvântăm pe „Cel ce cu înţelepciune a zidit toată făptura”, pe Cel ce ne-a binecuvântat iarăşi „calea postului” de am săvârşit lupta cea bună. Astăzi, împreună cu „Fiul Său cel iubit” întru care bine a voit, să ne arătăm şi noi „biruitori asupra păcatului, capetele nevăzuţilor balauri pururea să le sfărâmăm” şi să ne arătăm mulţumitori pentru că „fără de osândă am ajuns să ne închinăm şi Sfintei Învierii lui Hristos”.[2]

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Stihurile Paştilor pe care le auzim rostindu-se la Sfintele Slujbe în toată săptămâna luminată, ne întăresc pe noi cei care suntem şi dorim să rămânem bine credincioşi. Ele devin binecuvântare, viaţă, lumină şi Adevăr Revelat, pentru creştinul ancorat în Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, primele versete din psalmul 67 al profetului şi regelui David – care formează ceea ce numim noi astăzi în rânduiala slujbei Învierii, stihurile Paştilor, sunt sau pot deveni sentinţe ale Dreptului Judecător, blestem sau pedeapsă pentru cei care preferă să călătorească spre „întunericul cel mai dinafară” şi pe calea morţii. În toate bisericile ortodoxe din întreaga lume răsună în „săptămâna luminii, bucuriei şi Învierii” aceste stihuri care sunt o binecuvântare, dar pot deveni şi blestem. Iată cum profeţia lui David s-a împlinit în noaptea Sfântă când „iadul s-a prădat” şi „noi am înviat”:
„Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se împrăştie fumul şi nu mai este; precum se topeşte ceara de la faţa focului. Aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iar drepţii se veselesc”.[3]

Observăm în aceste stihuri, în aceste sentinţe divine, că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, să creadă în Lumină şi să umble drept în căile Lui. Încă din Vechiul Testament poporul ales a primit din partea Domnului binecuvântarea şi blestemul, prin aşezămintele, hotărârile şi legile pe care le-a aşezat Domnul între Sine şi fiii lui Israel prin Moise, pe Muntele Sinai, zicând: „De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele…; Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura…; Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta…; Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, Voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu. Iar de nu Mă veţi asculta şi de nu veţi păzi aceste porunci ale Mele, … atunci şi Eu îmi Voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; vor domni peste voi duşmanii voştri şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga”.[4]

Tot în Legea lui Moise, în cartea a cincea, în Deuteronom, citim la capitolul 30 următoarele cuvinte: „Iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti … Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale”.[5]

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Atât Moise în Pentateuh, cât şi David în psalmii săi nemuritori, subliniază voia lui Dumnezeu, dragostea şi binecuvântarea Domnului pentru cei drepţi, pentru cei cu inima bună, care Îl doresc şi Îl caută neîncetat „pe Domnul şi Stăpânul vieţii”. Dar aceste versete citate mai sus, ne arată şi faptul că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi şi curaţi cu inima le dă har peste har”. Cei tari la cerbice, învârtoşaţi şi netăiaţi împrejur la inimă şi la minte vor cădea sub blestemul divin, iar drepţii se vor bucura şi veseli înaintea lui Dumnezeu, care a făcut această zi spre desfătare duhovnicească, zi care începe şi nu se mai termină, ziua veacului ce va să fie, ziua Învierii lui Hristos şi a învierii noastre, „cea dintâi a săptămânii” sau „a opta”, fără de sfârşit.

Să încercăm la acest praznic al Luminii lui Hristos care luminează tuturor, „să umblăm cât avem Lumină”, „să credem în Lumină”, ca să devenim „fii ai Luminii”.[6]

Să fugim neîncetat, în toată viaţa noastră, de întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de păcat, curăţindu-ne simţirile, părăsind răutăţile ca să primim binecuvântarea Domnului, viaţă din belşug şi lumină din Lumina Învierii Lui.

Stihurile Paştilor să rămână pentru noi sentinţe divine la care, mai ales în aceste zile de Praznic, să medităm şi cu toţii să conştientizăm că Învierea lui Hristos este bucurie şi veselie pentru cei drepţi, iar pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu, pentru cei ce-L urăsc pe Dânsul, pentru păcătoşii care nu doresc pocăinţa şi întoarcerea pe Calea Vieţii, Învierea Mântuitorului este risipire, împrăştiere, fugă şi pieire veşnică.

Iubit popor creştin,

Să rămânem aproape de Dumnezeu, să-L căutăm, să-I binecuvântăm Numele şi Împărăţia, ca să primim în veci binecuvântarea Lui, harul şi iubirea Sa de oameni şi întăriţi duhovniceşte, să întrebăm şi totodată să răspundem cântând, strigând, glas înălţând, grăind şi zicând: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni.[7] AMIN.

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

† LUCIAN
EPISCOPUL CARANSEBEŞULUI


NOTE
[1] Cântarea a VIII-a din Canonul Învierii;
[2] Rugăciunea amvonului, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite;
[3] Psalmul 67, 1-3 şi Slujba Învierii;
[4] Levitic 26, 2-17 (Binecuvântarea şi blestemul);
[5] Deuteronom 30, 15-16 şi 19-20;
[6] Ioan 12, 35-36;
[7] Prochimenul cel mare din Slujba În
vierii.

sursa>

http://www.episcopiacaransebesului.ro/news.php?readmore=893

~~~+~~~

Pastorala la Invierea Domnului

nicodim-severin

† NICODIM

Episcopul Severinului si Strehaiei

PDF | VIDEO

~~~+~~~

Izvorul vieţii

Pastorala la Învierea Domnului
damaschin_coravu

† Damaschin

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubiţi fii duhovniceşti,

Cât este de sfântă această noapte de mântuire! Cât este de strălucit acest praznic al praznicelor! Cu câtă bucurie am cântat: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!” (Troparul al 2-lea, Cântarea a 9-a de la Utrenia Învierii). Da, iubiţi credincioşi, aceasta este bucuria noastră, aceasta este şi nădejdea noastră: bucuria că în această noapte sfântă Hristos cel răstignit a înviat şi noi toţi suntem părtaşi ai învierii Sale şi nădejdea că ne vom împărtăşi cu Domnul, mai adevărat, adică mai deplin, în Împărăţia Sa, în veşnicie – căci ziua cea neînserată, ziua cea fără de sfârşit este veşnicia.

Şi pentru că noaptea aceasta este atât de înălţătoare, este „împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, după cum împreună am cântat, vă adresez chemarea să stăruim puţin asupra unui înţeles adânc al acestei sărbători şi anume acela că Hristos cel înviat, pe care astăzi îl slăvim, este însăşi viaţa şi izvorul vieţii noastre.

Despre faptul că Hristos este viaţa şi izvorul vieţii avem mărturii atât din Vechiul Testament, precum ne spune psalmistul „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35,9), cât şi în Noul Testament, prin mărturisirile lui Hristos Domnul şi prin cele ale sfinţilor apostoli. Astfel, mărturisind despre Sine, Mântuitorul Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), precum si „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,25), de asemenea „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6,35). Mărturisind despre rostul întrupării Sale în lume, rost pentru noi, oamenii, Hristos a spus „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10), sau „Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac” (Ioan 10, 28).

Tot astfel avem mărturiile sfinţilor apostoli; Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4), iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3,4).

Noi, credincioşii, avem cu toţii convingerea că lumea întreagă este creaţia lui Dumnezeu şi noi, oamenii, suntem zidiţi de El. Şi, totuşi, în viaţa de zi cu zi, cei mai mulţi dintre noi nu trăim cu sentimentul că existăm prin Dumnezeu, că El este viaţa noastră. În mod deosebit în civilizaţia contemporană – mai pregnant decât în civilizaţiile trecute – avem sentimentul că trăim prin noi înşine. Aceasta este drama umanităţii, aceasta este drama fiecăruia dintre noi. De aceea şi moartea ni se înfăţişează atât de hidoasă, atât de nenaturală, am putea spune atât de imposibilă. Atunci când cineva drag nouă moare, când ne aflăm în faţa trupului neînsufleţit, acceptăm raţional acest lucru, dar în adâncul fiinţei noastre ne apare ca imposibil de primit ca cel sau cea care a existat, cel sau cea care a avut o prezenţă atât de personală, unică şi atât de concretă, să nu mai existe, să dispară. Şi acest adânc al simţirii noastre este just. Dumnezeu nu a creat moartea, El a creat viaţa. Moartea nu este naturală, este un accident şi este în mod esenţial „împotriva naturii”. Moartea a intrat în lume atunci când îngerul cel mai strălucitor din cer şi-a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, şi-a dorit puterea prin sine însuşi, zicând: „sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Is. 14,14). Aceasta a fost căderea lui şi astfel diavolul a devenit stăpânul morţii, căci el a pus început ieşirii din legătura cu Dumnezeu, întoarcerii spre sine însuşi, iar creatura, fiind făcută din nimic, este nimic în sine însăşi.

Tot astfel au fost ademeniţi protopărinţii noştri Adam şi Eva, ca să încalce porunca lui Dumnezeu, să mănânce din rodul pomului din care Dumnezeu îi oprise să mănânce, spunându-le că mâncând din acest rod „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3,5).

Această ispită de a fi ca Dumnezeu prin tine însuţi este puterea cu care diavolul stăpâneşte lumea. Acesta este însuşi păcatul – întrucât există un singur păcat, chiar dacă sunt multe formele pe care le îmbracă – păcatul uitării de Dumnezeu, al existenţei de sine însuşi, al lipsirii de Dumnezeu. Când modul nostru de a fi se întemeiază pe lipsirea de Dumnezeu, atunci noi înşine devenim centrul vieţii noastre, noi devenim stăpâni ai noştri şi ai bunurilor noastre dar, nemărturisit şi nelămurit, simţim că totul ne scapă, chiar şi propria noastră viaţă. A înainta în îndepărtarea de Dumnezeu, a înainta spre egoismul propriu, înseamnă a înainta spre vid. Aceasta este în mod real moartea noastră, moartea noastră spirituală şi din aceasta ne cheamă Dumnezeu să înviem.

Cunoscând neputinţa firii omeneşti şi nevrând să-i lase pe oameni pierzării, Dumnezeu a găsit şi calea stricării lucrării diavolului şi mântuirii noastre din stăpânirea lui. Această cale era peste putinţa noastră de înţelegere, întru totul minunată şi mai presus de fire. Iar această cale este naşterea duhovnicească, naşterea din duh.

Noi ne naştem trupeşte şi murim trupeşte, cu această moarte care ne izbeşte prin ceea ce este împotriva firii, împotriva vieţii. Prin această moarte, însă, Dumnezeu a întors existenţa noastră înspre bine, întrucât murim păcatului, punem sfârşit firii muritoare, firii în care s-a înscris legea păcatului, firii care se îndepărtează de Dumnezeu. Această moarte este despărţirea sufletului de trup şi poartă durerea şi întristarea oricărei despărţiri, a oricărei rupturi. Trupul moare, se descompune, sufletul însă nu dispare, nu se întoarce în neant, căci darul pe care l-a dat Dumnezeu rămâne în veşnicie.

Care este, însă, starea sufletului în veşnicie? Sufletul este mort sau viu, iar starea lui nu se determină la momentul morţii, sau după moarte, ci se determină aici, în viaţa noastră pământească. Pentru aceasta Hristos şi Biserica ne cheamă să învieze sufletele noastre. Acest cuvânt l-a spus Mântuitorul lui Nicodim, zicându-i: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3,3-6).

Naşterea de sus de care vorbeşte Mântuitorul Hristos este Sfântul Botez. Prin Botez, adică prin scufundarea omului în apă în numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi, a omului trupesc, stăpânit de legea păcatului şi renaşterea lui la viaţa adevărată, care este viaţa în duh. Noi, cei ce am primit Taina Sfântului Botez, nu am înviat prin Botez, ci am renăscut, ne-am născut în duh, iar viaţa noastră de aici înainte este un drum spre înviere. Noi creştem spre învierea sufletelor noastre prin îndepărtarea de păcat, prin curăţie şi prin câştigarea virtuţilor. „Dar ca să fie posibilă această creştere, Însuşi Hristos continuă să fie cu noi în stare de jertfă şi de înviere şi ne comunică starea Sa de jertfă şi de înviere printr-o eficienţă tot mai mare, pe măsura creşterii noastre duhovniceşti” (Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 32, EIBM BOR, Bucureşti, 1997).

Iată de ce Hristos este viaţa şi izvorul vieţii noastre. Hristos este izvorul vieţii noastre nu doar pentru faptul că noi suntem creaţi de Dumnezeu, căci dacă această viaţă sfârşeşte în moarte ea ar fi zadarnică şi absurdă. Hristos este izvorul vieţii în special pentru că prin învierea Sa din morţi, pe care o sărbătorim în această noapte sfântă, a făcut posibilă renaşterea noastră duhovnicească şi pentru că, apoi, ne susţine pe parcursul drumului nostru spre înviere, prin aceea că ni se împărtăşeşte El Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie şi ne împărtăşeşte harul Său în celelalte Sfinte Taine, în rugăciuni şi în binecuvântări.

Această viaţă nouă în Hristos ni se dă în dar, un dar, însă, care trebuie păstrat şi dezvoltat prin străduinţa noastră. Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: „puterea Botezului trebuie înţeleasă ca o învoire cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă şi pentru o vieţuire mai curată” (cf. Stăniloae, ibidem, p. 39). De aceea, pe măsură ce înaintăm în viaţa conştientă, devenim responsabili de modul în care ne rânduim viaţa noastră, dacă păstrăm sau nu harul dat nouă prin Sfântul Botez.

Datori suntem în toată vremea să luăm aminte la viaţa noastră şi să nu ne mulţumim cu faptul că suntem botezaţi, ci să facem faptele credinţei, ca din aceste fapte să cunoaştem cum ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, după cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: „Aşadar, acestea zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile – adică necredincioşii – în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos” (Ef. 4, 17-20).

Datori suntem să facem faptele credinţei şi să ne curăţim sufletele noastre prin Taina Spovedaniei şi să primim Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos prin Taina Cuminecării, aşa cum mulţi dintre dumneavoastră aţi şi făcut în aceste zile.

Să rugăm pe Hristos Domnul să ne binecuvinteze pe noi toţi şi să ne facă pe toţi părtaşi învierii Sale în Împărăţia cea cerească. Amin.

Hristos a înviat!

Al vostru către Domnul rugător,

† Damaschin

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

sursa>

http://www.sf-esc.ro/index.php?option=content&task=view&id=152

~~~+~~~

Invierea Domnului – Biruinta vietii asupra mortii

Pastorala la Invierea Domnului

i_9_-episcop-preasfintitul-ambrozie-sinaitul

† A M B R O Z I E

DIN MILA LUI DUMNEZEU,

EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi arhierească binecuvântare!

,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

(Troparul Praznicului)


HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Trăim în aceste preafrumoase zile bucuria praznicului aducător de mântuire, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, praznic pe care noi, credincioşii, îl simţim în fiecare an ca pe un minunat dar ceresc. Iată că, după ce am trăit sufleteşte împreună cu Hristos în Săptămâna Patimilor Sale, astăzi, în luminata zi a Învierii, ne înălţăm şi ne bucurăm cu El, aşa cum mărturisim într-o cântare a praznicului: ,,Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat”. În faţa puterii dumnezeieşti, piatra mormântului şi însăşi stăpânirea morţii au fost biruite a treia zi după Scripturi. ,,Unde îţi este moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale ?” – se întreba proorocul Osea, cu sute de ani mai înainte, văzând cu duhul Învierea lui Hristos şi nimicirea puterii morţii (Osea 13, 14). Mântuitorul Hristos ne-a arătat, astfel, calea prin care suferinţa poate fi biruită, Golgota poate fi convertită în bucurie şi moartea poate fi transfigurată în viaţă.

Iubiţi părinţi slujitori ai sfintelor altare şi fraţi creştini,

Dumnezeu a creat viaţa cu scopul ca ea să crească, să se dezvolte, nicidecum să sfârşească prin pieire. El a dat naştere vieţii nu pentru a se ajunge la distrugeri prin moarte, ci dimpotrivă, ca ea să vădească în lumea zidită plinătatea vieţii celei dumnezeieşti, după cum grăieşte Scriptura : ,,Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare. Întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea n-are stăpânire asupra pământului” (Înţel. lui Solomon I, 13-14). Tot în Sfânta Carte ni se spune că ,,Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale. Iar prin prizma diavolului moartea a intrat în lume …” (Înţel. lui Solomon II, 23-24). Aşadar, intenţia temeinică a Creatorului a fost şi rămâne ca viaţa să înflorească şi nicidecum să se distrugă. ,,Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune”. Pe el şi toată făptura. Dacă vedem că moartea este, totuşi, o realitate şi lucrează în toate cele ce ne înconjoară, aceasta nu se întâmplă datorită intenţiei Ziditorului, ci în urma unui accident, în urma unei rele întâmplări, păcatul. Păcatul a pătruns în lume pe calea unei libertăţi omeneşti, pe care pizma celui viclean a înşelat-o. Ne gândim la întâiul om zidit de Dumnezeu, la Adam şi la căderea lui în păcat şi în moarte, în acelaşi timp.

Omul cel dintâi – Adam – a fost zidit de Dumnezeu ca o fiinţă înzestrată cu viaţă naturală datorită sufletului său. Dar, în urma păcatului neascultării, viaţa lui trupească a ajuns pradă legilor stricăciunii şi nimicirii. Viaţa lui sufletească a sărăcit şi a cunoscut durerea şi întristarea, pentru sine şi pentru toţi urmaşii lui de-a lungul veacurilor. Al doilea Adam – Iisus Hristos – cu ascultarea Lui desăvârşită, vine să repare neascultarea şi să înlăture stricăciunea provocată neamului omenesc prin păcatul adamic: ,,Dacă prin păcatul unuia singur a stăpânit moartea, datorită acestuia singur, cu atât mai mult datorită lui Iisus Hristos singur vor împărăţi în viaţă acei care primesc din plin harul şi darul dreptăţii” (Romani 5, 17-21).

Prin jertfa de pe Cruce, Hristos ne-a readus la starea dintru început, refăcând legătura noastră filială cu Dumnezeu; S-a făcut om, ca pe om să-l îndumnezeiască. Hristos Domnul, prin Înviere, ne-a ridicat împreună cu Sine la viaţă, după cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare (330-379), părintele capadocian căruia îi este consacrat anul 2009, la pomenirea celor 1630 ani de la trecerea în veşnicie: ,,Dându-se pe

Sine morţii, Hristos a dezlegat legăturile acesteia şi, înviind a treia zi, a făcut cale trupului la învierea cea din morţi”1.

Tot ce a lucrat Hristos, tot ce a învăţat, toate prin care a trecut ca Om, au un rost mântuitor pentru noi. Pentru noi a şi înviat, ca să ne înveţe prin puterea exemplului Său că nu moartea este ultimul răspuns şi ultima putere, ci învierea, că şi noi vom învia, că nici împotriva noastră moartea nu poate nimic, că ea poate fi desfiinţată (I Cor. 15, 26). Moartea dispune, la vremea rânduită de Dumnezeu, doar de trupul nostru. Sufletul rămâne pururea viu, pentru că el este viaţă nemuritoare a lui Dumnezeu: ,,Duhul dă viaţă” (II Cor. 3, 6); iar viaţa nu vine de la sine, întrucât viaţa sufletului este de altă natură decât cea a trupului şi ea va fi în stare, la învierea de obşte, să refacă şi ceea ce s-a desfăcut odată cu moartea întru cele din care a fost alcătuit, adică trupul, redându-ne în faţa Dreptului Judecător într-un chip care scapă înţelegerii noastre acum, fiind vorba de integritatea identităţii noastre pământeşti2.

Trebuie să ne amintim, cu adâncă recunoştinţă, că Hristos ne-a eliberat din robia păcatului, dar şi a morţii, fiindcă, prin Învierea Sa, a biruit moartea ,,ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8). ,,Trecerea de la robia păcatului – ne spune părintele Dumitru Stăniloae – la libertatea desăvârşită a Duhului şi mântuirea de moartea veşnică s-au făcut prin jertfa Mielului înţelegător. Mai mult, chiar în El e înfăptuită trecerea omenescului la viaţa dumnezeiască şi de la moarte la viaţa învierii…. Prin jertfa de pe cruce a lui Hristos şi prin înviere se înfăptuieşte în El şi, prin El, pentru toţi cei ce se unesc cu El, trecerea de la viaţă spre moarte sau purtătoare de moarte, la viaţa veşnică şi neîngustată a învierii, la viaţa dumnezeiască”3.

Aşadar, moartea, prin Învierea Domnului, nemaiavând stăpânirea asupra noastră, rămâne numai ca un moment de trecere din viaţa aceasta vremelnică în viaţa cea veşnică, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune: ,,Nu avem aici cetate stătătoare ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), cetatea veşniciei întru împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, tot Apostolul neamurilor, arătând credincioşilor din Corint că Învierea Domnului reprezintă nimicirea morţii şi chezăşia învierii noastre, scrie: ,,Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este moarte biruinţa ta? Unde îţi este moarte, boldul tău?”

(I Cor. 15, 54-55). Dacă Hristos a înviat, atunci e logică şi învierea morţilor, deci şi învierea noastră: ,,Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor. Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 12-14). După cum, într-adevăr, Hristos a înviat din morţi, tot aşa, El s-a făcut ,,început al învierii morţilor” (I Cor. 15, 20) , al învierii noastre. Mormântul gol al Golgotei ne dovedeşte, astfel, că şi noi vom învia în ziua cea de apoi, când Mântuitorul ,,va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea Trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 21). După învierea Sa şi trimiterea Sfântului Duh în lume, Mântuitorul ,,varsă neîncetat peste noi harul vieţii pentru învierea noastră de acum şi pentru învierea noastră cu trupul la sfârşitul veacurilor”4. De aceea, suntem încredinţaţi că prin Învierea Domnului noi nu suntem sortiţi morţii, aşa cum ne încredinţează şi Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Cel ce a înviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile noastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în noi” (Ioan 13, 1).

În momentul biruinţei lui Hristos asupra morţii, Învierea a devenit lege universală. Ne-am botezat în moartea lui Hristos, cufundaţi în apă, pentru a ne ridica iarăşi împreună cu El . Iar pentru sufletul curăţit, Învierea nu este numai speranţă, ci şi o realitate prezentă. Hristos Domnul ne-a arătat prin Învierea Sa puterea credinţei prin care suferinţa poate fi biruită: ,,Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25). Nu este bucurie mai mare decât a şti că nu suntem sortiţi morţii definitive. După cum bobul de grâu nu se pierde în pământul în care a fost semănat, ci se transformă într-o plantă nouă, aşa şi noi ne vom ridica la sfârşitul lumii din morminte cu puterea lui Dumnezeu. Moartea, ne spune Sfântul Atanasie cel Mare, ,,fiind dispreţuită şi călcată în picioare după ce s-a produs arătarea mântuitoare a Domnului în Trup şi sfârşitul Său pe Cruce, e vădit că El este Mântuitorul Care S-a arătat în Trup, care a golit moartea de putere şi a arătat biruinţa asupra ei. Căci Hristos, pe Care-l mărturisim noi, dă fiecăruia biruinţa asupra morţii, făcând-o neputincioasă în fiecare dintre cei ce au credinţa în El şi poartă semnul Crucii”5.

În faţa argumentelor celor necredincioşi şi a feluritelor pretexte, Învierea Domnului s-a dovedit şi s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, astfel că imnul ei triumfal face de atunci, şi va face

întotdeauna, bucuria noastră şi a lumii împotriva tuturor raţiunilor omeneşti, împotriva ,,înţelepciunii” de jos, a celor care au căzut în robia superstiţiilor şi a legendelor necreştine. Împotriva a tot ce s-ar putea zice şi scrie despre faptul Învierii, stă creştinismul întreg, ca dovedire şi încredinţare neclintită a Învierii lui Hristos. Cu cât omul şi omenirea întreagă vor cunoaşte mai multe biruinţe, cu atât va fi mai mare între toate biruinţa lui Hristos asupra morţii. Chiar cele mai strălucite victorii omeneşti ca cele ale lui Cyrus, Hanibal, Alexandru cel Mare, Cezar, Napoleon nu se pot compara cu marea şi îndoita biruinţă a lui Hristos asupra morţii şi a răului6. Învierea Domnului este demonstrarea veşniciei sufletului, a nemuririi lui. E dovada cea mai mare. Şi, mai ales, este dovada că Cel Înviat are putere asupra morţii. Înviind Hristos, El a înlăturat piatra de pe taina morţii, descoperindu-ne că sufletul nu moare şi că vor învia chiar şi trupurile, transfigurate, cum a fost trupul lui Hristos după Înviere, intrând şi ieşind prin uşile încuiate, fiind de altă calitate decât materia şi trăind în alte dimensiuni ale spaţiului şi ale timpului. Fără Învierea lui Hristos, azi nu ar fi existat creştinism şi nici Biserică, fără Învierea Lui am fi trăit în întuneric şi în păcate, ne-am fi închinat la idoli. ,,Hristos a înviat şi a biruit – ne spune strălucitul profesor de teologie Teodor M. Popescu – pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creştine, credem şi biruim prin moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă şi moarte ne bucurăm de înviere; prin înviere ne bucurăm şi triumfăm în triumful lui Hristos ca triumf al nostru. El a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi. În moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră!”7.

Dreptmăritori creştini,

În vremea Sfântului şi Marelui Post am încercat să dovedim că suntem cu adevărat cinstitori ai Crucii şi ai Învierii Domnului, prin faptul că ne-am străduit să murim faţă de păcat şi să facem fapte de jertfelnicie şi de slujire, pentru semenii noştri. Însuşi postul, ca înfrânare de la mâncare şi băutură, de la gânduri, cuvinte şi fapte rele şi ca râvnă mai mare la rugăciune, milostenie, desăvârşire morală este o jertfă prin care ne-am răstignit împreună cu Hristos, ca să înviem

împreună cu El. Dar stăpânirea de sine, strădania de a nu ne lăsa robiţi de ură, de răutate, de egoism şi de alte păcate şi de a deveni în fiecare clipă, în fiecare zi, tot mai buni, mai jertfelnici, nu trebuie să se mărginească la vremea Postului Mare, ci trebuie împlinită în toate zilele anului, în tot cursul vieţii noastre. Învăţătura creştină ne arată că fiecare clipă a vieţii este un dar al lui Dumnezeu. Venim – prin sufletul nostru nemuritor – de la Dumnezeu, trăim cu ajutorul lui Dumnezeu şi ne întoarcem acasă la El, la Părintele nostru ceresc.

Prin Învierea Sa din morţi, Hristos ne-a arătat că moartea nu are ultimul cuvânt asupra vieţii, că nu este punctul definitiv cu care se încheie viaţa, ci doar o virgulă care desparte două părţi ale aceleiaşi fraze: viaţa de aici, de viaţa de dincolo de zare. În lumina învăţăturii adusă de Hristos se vede lămurit cât de preţioasă este viaţa noastră înaintea lui Dumnezeu şi cât de mari şi însemnate sunt îndatoririle pe care le avem în lume. Este adevărat că viaţa este o călătorie spre noi şi noi ţeluri, spre ţinta supremă a mântuirii sufletului. De aceea, omul priveşte şi aleargă mereu spre viitor. Dintre toate fiinţele de pe pământ numai omul gândeşte şi foloseşte viitorul, mai bine zis, nu poate trăi fără viitor. Dar viitor înseamnă credinţă, nădejde, iubire, înseamnă năzuinţă spre desăvârşire morală. Nimeni şi nimic nu stă pe loc în univers.

Iar dacă viaţa noastră este o călătorie de la leagăn până la mormânt, atunci nu este indiferent cum ne purtăm, nu sunt indiferente faptele pe care le împlinim. De foarte multe ori, prin faptele noastre suntem asemenea candelei care luminează doar atunci când are ulei şi când cineva o aprinde. Oricât de frumoasă şi de preţioasă ar fi ea, fără ulei şi fără lumină este cucerită de întuneric. Uleiul şi lumina candelei sunt credinţa cea dreaptă moştenită de la străbuni în Biserică şi fapta cea bună, care se adaugă mereu ca uleiul cel bun. De aceea, în noaptea Sfintelor Paşti purtăm lumânări aprinse din lumina lui Hristos de la Sfântul Altar, ca lumina lui Hristos să lumineze tuturor! Ca lumina lui Hristos să aprindă şi flacăra sufletelor noastre, ca pe feţele noastre să strălucească chipul Său. Şi cu acest chip luminat de Învierea lui Hristos să împărtăşim lumină şi semenilor noştri, într-o lume adânc tulburată astăzi de criza spirituală şi materială, când slăbeşte unitatea familiei, creşte numărul avorturilor, al copiilor orfani sau abandonaţi, precum şi al părinţilor uitaţi şi singuri, iar în locul bucuriei se arată întristarea şi singurătatea, sentimentul abandonului şi al înstrăinării, lipsa de iubire, înţelegere şi preţuire reciprocă.

În acest context, atenţia noastră trebuie să se îndrepte către orfelinate, unde suflete triste rămân în continuare lipsite de căldura şi ocrotirea iubirii familiale, către căminele de bătrâni, unde mame şi părinţi vieţuiesc în amărăciune, uitaţi uneori de fiii lor şi de noi, fraţii lor; către penitenciare, unde cei ce se află acolo, prin venirea noastră împreună cu Hristos la ei, şi-ar schimba viaţa, spre binele lor, al familiei şi al societăţii.

Iar criza economică în care, fără voie, am intrat, poate fi depăşită cu voia noastră, dar cu o condiţie : să ne ajutăm mai mult unii pe alţii, să fim receptivi la cei care sunt mai loviţi decât noi de efectele crizei. Ca unii care nu doar ne declarăm creştini, ci suntem membri ai Bisericii celei vii a lui Hristos, trebuie să avem o mare responsabilitate şi faţă de copiii neamului nostru, faţă de familie, faţă de felul cum se desfăşoară viaţa ei şi faţă de creşterea morală a copiilor, a tinerilor, care vor pregăti şi vor înălţa societatea. Absenţa lui Hristos, Domnul vieţii şi ,,Lumina lumii”, pe toată perioada ateismului forţat din trecut îşi prelungeşte efectele din plin în viaţa societăţii noastre. De aceea, suntem chemaţi să punem stavilă acelor vătămări de suflet îndreptate cu precădere spre tânăra generaţie: violenţa, imoralitatea, cruzimea, păcatul contra firii, pruncuciderea, alcoolismul şi alunecarea în ucigătorul infern al drogurilor, prin care se exprimă dispreţul faţă de valorile vitale pe care lumea noastră, creştină în esenţa ei, le-a cultivat de secole, ştiind că doar ele îi pot asigura dăinuirea.

Astfel, în toată vieţuirea noastră să nu uităm că trebuie să ne purtăm ca fii ai Învierii, fii ai lui Dumnezeu, săvârşind binele şi ferindu-ne de tot ceea ce ar putea să întineze trăirea noastră, ca adevăraţi creştini şi purtători ai chipului lui Hristos. Având această credinţă statornică în Înviere, creştinii de odinioară s-au străduit neîncetat să-şi sfinţească viaţa printr-o trăire aleasă, potrivit învăţăturilor Sfintei Evanghelii. Pe această cale, ei au cucerit inimile celor din jurul lor. Căci Evanghelia trăită înseamnă o continuă dăruire şi revărsare a credinţei noastre cu cuvântul şi fapta. Tineri şi vârstnici, toţi trebuie să aducem în fiecare zi drept jertfă, mărturia dragostei noastre izvorâtă din inima smerită şi plină de har. Sfânta Biserică, maica noastră duhovnicească, ne cere mai întâi să ne păstrăm credinţa mărturisită de părinţii şi strămoşii noştri care, din dragoste pentru Hristos, au zidit minunate locaşuri de închinare pe tot cuprinsul pământului românesc. Urmându-le exemplul, să zidim, să restaurăm şi să înfrumuseţăm şi noi astăzi sfintele lăcaşuri, ca mărturie a credinţei şi a dragostei noastre.

Dreptmăritori creştini,

Împărtăşind împreună bucuria aleasă a Sfintei Învieri, încununată de făgăduinţa dumnezeiescului Biruitor al vieţii asupra morţii, că El va rămâne cu noi şi în noi până la sfârşitul veacurilor, Vă adresez părintesc îndemn de a face din sufletele Voastre locaşuri binecuvântate de sălăşluire a lui Hristos şi de vrednică primire a darurilor Sale dumnezeieşti, rugând totodată pe Dătătorul de viaţă să Vă binecuvânteze cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, iar marea sărbătoare a sărbătorilor să o petreceţi cu sănătate, bucurie şi mulţumire sufletească, în iubire şi pace cu toţi cei dragi, rude şi prieteni, dar şi cu ceilalţi semeni care Vă înconjoară.

Al Vostru părinte sufletesc, de tot binele doritor şi pururea rugător pentru Voi către Bunul Dumnezeu, care Vă îmbrăţişează cu dragoste şi Vă întâmpină în această zi de praznic cu salutul creştin, vechi de 2000 de ani:

Hristos a înviat!

AMBROZIE

Episcopul Giurgiului

1 Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 57.

2 ÎPS. Mitropolit Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989, p. 193.

3 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 597.

4 Sf. Vasile cel Mare, Omilii… , p. 58.

5 Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I, Bucureşti, 1987, p. 124.

6 Teodor M. Popescu, ,,Învierea Domnului – triumful vieţii”, în GBis 4-8/2002, p. 57.

7 Ibidem, p. 59.

sursa>

http://www.episcopiagiurgiului.ro/Stiri/files/Pastorala%20la%20Invierea%20Domnului%202009.pdf

~~~+~~~

HRISTOS A ÎNVIAT, IAR NOI MURIM?

Pastorală la învierea Domnului

sebastian

† S E B A S T I A N

Cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă

de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!


Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Hristos a înviat acum două mii de ani din mormânt, biruind pe cel mai mare duşman al vieţii – moartea – arătând astfel că El este Stăpân nu numai peste viaţă, ci şi peste moarte: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău” (1 Cor. 15, 55). Şi acest lucru ne îndreptăţeşte pe noi creştinii ca, atunci când ne îngropăm morţii, nu doar să plângem pentru durerea despărţirii, dar şi să sperăm că moartea nu este dispariţie definitivă, pierdere în neant ori trecere în nefiinţă, ci renaştere într-o Viaţă nouă.

Hristos a înviat din morţi, prădând şi pe cel mai mare duşman al libertăţii noastre –  iadul – arătându-Se astfel Mântuitor „celor ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii” (Luca 1, 79): „Unde îţi este iadule biruinţa?”[1]. Şi acest lucru a adus bucurie strămoşilor aflaţi sub blestem şi care petreceau în iad, aşteptându-L pe Mesia, Cel ce avea „să ridice păcatele lumii” (Ioan 1, 29).

În sfârşit, Hristos a înviat din morţi, sfidând şi pe cel mai mare duşman al virtuţilor noastre – păcatul – arătând astfel nu numai că acesta poate fi biruit, ci şi că, prin viaţa bineplăcută lui Dumnezeu, noi putem moşteni viaţa de dincolo, pentru a împărăţi împreună cu Hristos Cel Înviat.

Dreptmăritori creştini,

Hristos a biruit moartea, şi iadul, şi păcatul, eliberându-ne din robia lor şi arătându-ne tuturor calea veşnicei vieţi, împărtăşindu-ne binecuvântarea deplinei libertăţi şi descoperindu-ne adevăratele virtuţi, cu preţul propriei jertfe. Şi, nu ar fi mai mare tragedie pentru omenire decât aceea ca Mântuitorul Hristos să fi murit în zadar, nu şi pentru noi; să fi golit iadul doar pentru a se umple iarăşi şi să fi înfruntat păcatul doar pentru ca noi să-l îmbrăţişăm apoi în mod voluntar.

De aceea, la acest praznic măreţ şi, totodată, răscolitor pentru întreaga noastră fiinţă, aş dori să ne întrebăm cu toţii: Hristos a înviat, iar noi murim? Putea-vom noi, oare – urmând exemplul Său – să înfruntăm păcatul, pentru a lucra virtutea? Putea-vom să prefacem moartea în Înviere şi să sfidăm iadul, pentru a ne sălăşlui în Împărăţia cea veşnică? Înţelegem noi de ce a murit şi a înviat Hristos? Am pătruns cu toţii semnificaţia acestui praznic, sau luăm de la el doar ceea ce ne convine şi ne place? Căci dincolo de bucuria mesei bogate de Paşti şi a revederii celor dragi, Învierea lui Hristos se vrea şi „Învierea” noastră, iar în Hristos nu vom învia până ce nu ne vom deprinde mai întâi a trăi potrivit învăţăturilor Sale şi a aborda creştineşte moartea, până nu vom râvni cu toată fiinţa noastră raiul în locul iadului şi până când nu vom prefera virtutea în locul păcatului.

De aceea, pe cei care nu aţi aşteptat cu pregătire sfântă acest Praznic; pe cei care îl consideraţi un simplu eveniment istoric, sau îl priviţi ca pe un „spectacol” bisericesc; pe cei care vedeţi în el doar o bună ocazie de petrecere cu mâncare şi băutură, ori un prilej de a vă reîntâlni cu cei apropiaţi; şi, mai ales pe cei cărora Paştele nu vă spune nimic, vă întreb astăzi: Hristos a înviat, iar noi murim? Pentru cine a înviat Hristos?

Iubiţi fii sufleteşti,

Nu există virtute fără biruinţă a păcatului şi nu va exista fericire veşnică fără luptă duhovnicească, după cum nu a existat Înviere fără biruinţa morţii! Şi Hristos „S-a făcut începătură” nouă[2], ca să ne arate că slujirea Lui nu este nici aniversare, nici spectacol, nici petrecere –  fie ea şi decentă, în compania celor dragi -, ci este pe rând angajament, luptă şi, în cele din urmă, biruinţă. Altfel, Hristos nu a murit şi nu a înviat şi pentru noi. Şi atunci, noi ce facem, murim? Căci Domnul ne-a arătat limpede că El este „şi Viaţa” (Ioan 14, 6), şi „Uşa”, şi doar „cine va intra prin El se va mântui” (Ioan 10, 9).

Nu este, aşadar, cale spre Înviere, decât numai „Îngroparea împreună cu El”[3]. De aceea, să murim păcatului şi să viem virtuţii! Să iubim dreptatea şi să urâm fărădelegea! (Ps. 44, 9) Să ducem viaţă bineplăcută Lui şi El „ne va învia şi pe noi în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40).

Să petrecem Sfintele Sărbători ale Paştilor asumându-ne cu toată fiinţa noastră lupta împotriva păcatului, ca să dobândim cununa virtuţilor şi, pătrunzând profund semnificaţia morţii şi Învierii Domnului, a deşertăciunii iadului şi a redeschiderii Împărăţiei celei veşnice, să ajungem şi noi a fi părtaşi tainei morţii şi Învierii Sale, Amin!


HRISTOS A ÎNVIAT!


Al vostru către Domnul rugător,

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învăţătură din noaptea Sfintelor Paşti

[2] ibidem

[3] Canonul Paştilor, cântarea a treia

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2009/04/09/hristos-a-inviat-iar-noi-murim-pastorala-la-invierea-domnului/

~~~+~~~

Pastorala la Praznicul Invierii Domnului

visarion_baltat

† V I S A R I O N
DIN MILA LUI DUMNEZEU

EPISCOP AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A TULCII
Preacuvioşilor stareţi, preacuvioaselor stareţe, întregului cin monahal, preacucernicilor protopopi şi preoţi şi tuturor bine-credincioşilor creştini din întreaga noastră Eparhie, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhierească binecuvântare!

„Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea.”


Iubiţii mei fii sufleteşti,


După ce am străbătut calea cea sfântă şi bi¬necuvântată a Postului celui Mare, după ce am suferit împreună cu Hristos în Săptămâna Patimilor Sale, după ce ne-am închinat înfricoşătoarelor sale chinuri ce le-a răbdat pentru mântuirea noastră, iată-ne ajunşi astăzi în luminata zi a Învierii.

Cuprinşi de un fior tainic şi dumnezeiesc tresăl¬tăm de bucurie şi înălţându-ne gândul către El „ne luminăm cu prăznuirea” şi cântăm din adâncul fiinţei noastre imnul biruinţei şi al slavei: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Această cântare de biruinţă, acest praznic lumi¬nat ce-l aşteptăm cu dor în fiecare an, este o împlini¬re a celor ce Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi şi anume că va suferi moarte pe cruce dar a treia zi va învia.
Şi noi în Săptămâna cea Mare am pătimit cu Hris¬tos, iar astăzi prin Învierea Sa ne ridicăm şi noi la viaţa cea nouă şi neîmbătrânitoare după cum de al¬tfel şi cântăm în canonul pascal: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi mă ridic împre¬ună cu Tine, Cel ce ai înviat”. Astfel Patimile, Moar¬tea şi Învierea Mântuitorului au devenit pentru noi legătură nezdruncinată cu Dumnezeu în lucrarea mântuirii şi a întăririi noastre în nădejdea fericirii celei veşnice.

Tocmai de aceea în această sfântă zi de luminoasă prăznuire, inimile noastre tresaltă de bucurie primind vestea cea mare că Hristos a înviat din morţi. Bucu-ria aceasta au primit-o mai întâi femeile mironosiţe împreună cu Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, apoi ucenicii Domnului şi o primim şi noi de două mii de ani fii Bisericii străbune, dând astfel mărturie despre credinţa noastră nestrămutată în În¬vierea lui Hristos.

Iubiţi credincioşi,


Bucuria pe care o trăim cu toţii în ziua Sfintelor Paşti, în ziua Învierii este rodul jertfei preacurate a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El din dragoste faţă de noi şi ca să ne împace cu Părintele Său, S-a jert¬fit pe Crucea Golgotei.

Jertfa Lui este urmarea dragostei nemărginite a Tatălui faţă de oameni şi faţă de mântuirea lor, pentru că: „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Mântuitorul S-a jertfit pentru ca să ne slobozească pe noi din robia păcatului şi a morţii prin Sângele Său ne-a curăţit de orice păcat şi întinare dându-ne tăria de a fi renăscuţi la viaţa cea nouă pentru că, aşa cum spune Isaia proorocul: „prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Hristos Domnul „a suferit crucea” (Evrei 12, 2), iar supunându-se de bună voie patimilor, răstignirii şi morţii ne-a dat puterea de a fi şi noi biruitori ai morţii pentru că „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate să vieţu¬im dreptăţii” (I Petru 2, 24).

Prin jertfa de pe Cruce, păcatul protopărinţilor noş¬tri a fost şters prin scump Sângele lui Hristos iar prin Înviere moartea a fost nimicită. De aceea strigăm şi noi cu proorocul Osea şi după el, cu Sf. Ap. Pavel: „Unde este,
moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale?” (Osea 13, 14) şi aceasta pentru că în faţa puterii dumnezeieşti piatra mormântului Celui pecetluit şi însăşi stăpânirea morţii au fost biruite „a treia zi după Scripturi”.

Prin jertfa de pe Cruce nouă oamenilor ni s-au deschis porţile cele veşnice ale Împărăţiei Cerurilor, ne-am împăcat iarăşi cu Dumnezeu devenind din nou liberi din lanţurile păcatului şi din tirania morţii.

Prin răscumpărarea realizată de Hristos, am deve¬nit fii ai lui Dumnezeu, „casnici ai Lui” (Efeseni 2, 19), având dreptul şi putinţa de a dobândi veşnicia prin harul cel dumnezeiesc împărtăşit nouă prin Sfintele Taine ca şi prin faptele noastre cele bune izvorâte din credinţa statornică în Învierea cea de a treia zi.

Pe drept cuvânt putem şi noi exclama cu apostolul neamurilor: „Cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreap¬ta Sa în ceruri” (Efeseni 1, 19-20).

Jertfa de pe cruce a Domnului este pricinuitoarea bucuriei noastre din ziua Învierii,ea este izvor de viaţă veşnică şi de negrăite bunătăţi din care ne împărtăşim cu toţii şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie.

„Iată prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”, cântăm într-unul din imnele liturgice ale acestui dum¬nezeiesc praznic.

Această bucurie venită prin Cruce este atât rodul dragostei noastre către Mântuitorul cât şi al credinţei noastre neclintită că Dumnezeu ne-a făcut şi pe noi părtaşi ai Învierii Fiului Său: „Dacă Duhul Clui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi – zice Sf. Ap. Pavel – Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte întru voi” (Romani 8, 11).

Prin această credinţă în Jertfa Mântuitorului Hristos, prin dragostea pe care suntem datori să i-o arătăm, Învierea Lui a devenit învierea noastră adică restaurarea în noi a chipului omului celui dintâi nea¬tins de păcat şi de moarte şi înnoirea firii noastre în Duhul Sfânt.

Învierea Domnului întăreşte în noi această credin¬ţă mântuitoare, încălzeşte de-a pururi flacăra dragos¬tei şi menţine vie nădejdea în bunătăţile cele făgădu¬ite. Ea risipeşte întunericul cel din adâncul sufletului, ne luminează calea cu lumina cea adevărată şi nimi¬ceşte în noi frica de moarte.

Dreptmăritori creştini,

Învrednicindu-ne de aceste cereşti bunătăţi să ne sârguim a le primi în cămara sufletelor noastre în cu¬răţie, silindu-ne să ne îmbrăcăm în haina neprihănirii.

Să urmăm îndemnul Sfintei noastre Biserici care spune tuturor: „să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim spunându-ne şi nouă: Bucuraţi-vă”.

Bucuria revărsată din Jertfa Mântuitorului este şi pentru noi un izvor de mare încredere, de îmbărbăta¬re şi de putere însufleţitoare în lupta noastră cu păcatul şi cu răutăţile acestei vieţi în vederea săvârşirii binelui şi a virtuţilor evanghelice.

Câtă bucurie vom avea fiecare ştiind că virtutea şi dragostea jertfelnică ne vor duce la o viaţă binecuvântată pe pământ şi ne vor înălţa la viaţa cea veşnică!

Numai slujirea semenilor noştri în smerenie şi dragoste, chiar jertfă, după pilda Mântuitorului Iisus Hristos ne poate aduce mulţumirea, bucuria sufle¬tească şi fericirea după care tânjim atât de mult.

Mai ales astăzi această jertfă a noastră se poate arăta în mai multe feluri. Astfel veghea la căpătâiul unui bolnav şi îngrijirea lui, ajutorarea celor aflaţi în lipsuri şi în nevoi, grija şi ajutorul soţilor între ei, a părinţilor faţă de copii, a copiilor faţă de părinţi, grija sfântă faţă de valorile sacre ale neamului: Biserica, familia şi şcoala sunt fapte şi virtuţi care trebuie să îm¬podobească sufletul fiecărui creştin, al fiecărui român dreptcredincios.
Pătrunşi de lumina Sfintei Învieri şi întăriţi de jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, vom putea să biruim zbuciumul spiritual al omenirii care aduce după sine criza economică prin bogăţia sufletească şi nădejdea moştenite de la înaintaşii noştri şi să ne străduim ca din puţinul nostru să dăm şi celor lipsiţi ca să simtă şi ei bucuria acestui praznic dumnezeiesc, ca să fim cu toţii una în trupul tainic al Domnului care este Biserica Sa.

Numai aşa vom prăznui cu adevărat această săr¬bătoare aducătoare de mântuire şi de mângâiere, pe care am aşteptat-o şi în acest an ca pe un dar ceresc şi ca pe un popas al bucuriei şi al speranţei.

Iubiţii mei,

Punându-vă la suflet aceste învăţături sfinte şi de suflet mântuitoare Vă îndemn pe toţi să rămâneţi în dragostea Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răs¬tignit şi înviat Cel ce s-a jertfit pentru noi şi pentru a noastră mântuire, şi la sânul cald al Bisericii noastre strămoşeşti lucrând cu sârg la întărirea şi păstrarea dreptei noastre credinţe ca şi la bunăstarea neamului nostru românesc.

Împărtăşindu-vă aceste părinteşti îndemnuri vă îmbrăţişez pe toţi întru slava Sfintei Învieri dorindu-vă să petreceţi cu pace, cu bucurie şi cu nădejde „Paş¬tile cele mari şi sfinte” să sporiţi în tot lucrul cel bun şi vă întâmpin cu salutul pascal:

H R I S T O S A Î N V I A T !

La mulţi ani, cu pace, cu sănătate şi cu fericire în inimile şi în casele Dumneavoastră.

Al vostru, al tuturor de tot binele voitor şi pururi către Domnul cel Înviat fierbinte rugător


† V I S A R I O N,
Episcopul Tulcii

sursa>

http://www.episcopiatulcii.ro/documente_poze/Pastorala%20Inviere%20Visarion%20Episcopul%20

Tulcii%202009(1).pdf

~~~+~~~

Învierea lui Hristos – mângâierea și bucuria tuturor!

Scrisoare Pastorală la Praznicul Învierii Domnului din anul mântuirii 2009

siluan

† Episcopul  SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a  Italiei

Preacuvioșilor și Preacucernicilor Clerici,

Preacuviosului Cin Monahal

și poporului celui binecredincios

din cuprinsul de-Dumnezeu-păzitei Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Har și pace de la Hristos Cel înviat din morți,

Iar de la noi arhierești și părintești binecuvântări.


Iată, iubiți frați și surori, că, după lunga și anevoioasa perioadă a Postului celui Mare, rânduită de Biserică pentru subțierea simțurilor și pentru înfrânarea și curățirea patimilor, din mila lui Dumnezeu, ne-am învrednicit să ajungem să ne închinăm și Sfintei Învieri și să auzim din nou dulcea vestire, pe care cu bucurie V-o adresăm și noi:

Hristos a înviat!

Postul Paștilor din anul acesta a fost pentru comunitatea noastră din Italia, unul presărat cu încercări. Dacă acesta a început cu acuze asupra noastră a tuturor pentru fărădelegile săvârșite de „frați” de-ai noștri, acuze care pe mulți dintre Dumneavoastră V-au întristat, V-au rănit sau chiar au determinat plecarea din Italia a unora dintre credincioșii parohiilor noastre, ultimele două săptămâni au adus peste frații noștri din Abruzzo, și mai ales din Aquila și împrejurimile ei, marea încercare a cutremurului care s-a soldat cu moartea a cinci persoane de origine română și a altor peste 280 din populația locală. Alte zeci de mii de persoane, printre care și frați de ai noștri, și-au pierdut locuințele, fiind nevoiți până în zi de azi să locuiască fie în corturi, fie în mașini sau, în cel mai fericit caz, în spații disponibilizate pentru găzduirea lor temporară. Pentru toți cei care din aceste pricini au suferit și suferă, Sărbătoarea Învierii Domnului din acest an are, desigur, o conotație cu totul deosebită, pentru că încercarea prin care au trecut le-a accentuat simțământul morții, lucru care face să resimtă altfel și harul Învierii și să „guste” cântarea Canonului care spune:

Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase;

astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat.

Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine:

Însuți împreună mă proslăvește,

Mântuitorule, întru Împărăția Ta.” (Cântarea a 3-a)

Cu toții să avem așadar, în această zi de Paști, fie că suntem bucuroși sau întristați, un gând de compătimire și de solidaritate cu toți cei care, pentru știute și neștiute pricini, nu se pot bucura deplin de Învierea Domnului.

Să urmăm Cântării (a 5-a a) din Canonul Învierii care ne îndeamnă zicând:

Să ne apropiem, purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel care a ieșit din mormânt ca un Mire; și să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paștile lui Dumnezeu cel mântuitor.

Dar precum trupul lui Hristos Cel Înviat din mormânt este transfigurat, tot așa și cele pe care Praznicul ne îndeamnă să le gustăm nu sunt ca „cele vechi”, pe care le cunoșteam înainte de vremea postirii, ci sunt înnoite, ca prin „lămurirea” focului, prin lumina Învierii. De aceea ne îndeamnă cântarea zicând:

Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră seacă, făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, prin care ne întărim.

Este vorba de „adevărata băutură” (cf. In. 6, 55) din care, cel ce bea și îi pătrunde gustul, nu ” mai însetează niciodată” (cf. In. 6, 35) după băuturile lumii acesteia. De aceea cântarea (a 8-a) ne spune și mai deslușit:

Veniți, din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-l pe Dânsul ca pe un Dumnezeu în veci.

Cu toții suntem așadar îndemnați să ne împărtășim din bunătățile Împărăției lui Hristos la acest „Praznic al praznicelor și Sărbătoare a sărbătorilor”, în „această aleasă și Sfântă zi, Împărăteasă și Doamnă”, pentru a putea striga Celui Înviat:

O, Paștile cel mare și preasfințit, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea! Dă nouă, mai deplin, cu Tine a ne împărtăși, în neînserata zi a Împărăției Tale.

Astfel prăznuirea noastră începând cu împărtășirea din cele dumnezeiești, din Însuși Paștile – Hristos Cel Înviat, va aduce, cu adevărat, gustul și mireasma celor cerești și peste bucatele pregătite în casele Dumneavoastră și aduse la sfințit în noaptea aceasta. Și vom putea și noi să strigăm într-un glas:

Cât de sfântă, cu adevărat, și prea-prăznuită și de luminoasă este această noapte a mântuirii!

Paștile Cel sfințit astăzi nouă S-a arătat. Paștile Cel nou și Sfânt, Paștile Cel de taină, Paștile Cel preacinstit, Paștile, Hristos Izbăvitorul.

Paștele Cel fără-prihană, Paștile Cel Mare, Paștile credincioșilor, Paștile Care ne-a deschis nouă ușile Raiului, Paștile Care pe toți credincioșii sfințește!

Primind din bucuria lui Hristos Cel înviat, se cuvine să răspândim vestirea învierii Lui în jurul nostru, printr-un cuvânt, printr-un gest de mărinimie și de milostenie sau măcar printr-un gând îndreptat către cei care nu pot lua parte împreună cu noi la acest binecuvântat Praznic. Să ne lăsăm gândul așadar să „călătorească” și să vestească:

De Ziua Învierii, dorim să dăm de veste, la tot cel întristat, cel în descurajare sau cel însingurat, vestirea cea frumoasă: „Hristos a înviat!”

Maicelor celor care, cu pruncii prin spitale, pentru viața lor se bat, le spunem cu tărie: „Hristos a înviat!”

Dorim ca să vestim la toți bolnavii care zac la pat, că în această zi: „Hristos a înviat!”

Părinților acelor care, în lacrimi, pe ai lor prunci în România i-au lăsat, le spunem cu nădejde: „Hristos a înviat!”

Bătrânilor părinți din țară, ce singuri de grijă și-au purtat, le spunem cu căldură: „Hristos a înviat!”

La văduva și la orfanul care se bucură-ntristat, să le spunem cu toții: „Hristos a înviat!”

Și tuturor acelor care, trudind prin case chiar și-n zi de Praznic, la slujbă n-au putut să vină, obligat, le fie mângâiere: „Hristos a înviat!”

Și celui care-n închisoare de libertate e privat, dorim să îi vestim de-asemeni: „Hristos a înviat!”

Chiar și acelor care pe noi ne-au judecat, le spunem cu frățietate: „Hristos a înviat!”

Și celor care ne iubesc sau ne urăsc pe noi, sau poate ne-au uitat, le spunem de asemeni: „Hristos a înviat!”

Și tuturor celor ce, în morminte, din veac odihna și-au aflat, să le vestim acum cu toții: „Hristos a înviat!”

Și unii altora, cler și popor, care aici, din mila Domnului, v-ați întâmplat, rostiți-Vă-ntr-un cuget: „Hristos a înviat!”

La aceste gânduri adăugăm și noi urări de sănătate, de bucurie și de binecuvântare tuturor și din toată inima Vă spunem: „Hristos a înviat!”

Al Vostru mijlocitor în rugăciune înaintea Lui Dumnezeu și de tot binele doritor,


† Episcopul  SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a  Italiei

sursa>

http://episcopia-italiei.it/index.php?view=article&catid=46%3Apastorale&id=255%3Ascrisoare-pastoral-la-praznicul-invierii-domnului-din-anul-mantuirii-2009-&option=com_content&Itemid=66&lang=ro

~~~+~~~

Pastorala la Sarbatoarea Invierii Domnului 2009

ps-mihail-filimon

† M I H A I L

Prin Harul lui Dumnezeu
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei
si Noii Zeelande

Preacucernicilor parinti si dreptmaritorilor crestini
Har, Mila si Pace de la Hristos Domnul
Iar de la Noi parintesti binecuvantari.

Si fiind seara, in ziua aceea, intaia a saptamanii – Duminica, si usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: „Pace voua” (In.20,19)

Iubiti credinciosi si credincioase,

In ascultare deplina fata de voia Tatalui, Fiul cel Unul Nascut, Iisus Hristos intrupat, a venit ca sa rascumpere neamul omenesc prin patimile si moartea Sa pe Cruce. Hristos S-a rastignit pentru mantuirea noastra, aducandu-se jertfa Tatalui, si „a Inviat din morti, facandu-se incepatura a invierii celor adormiti” (I Cor.15,20). Prin aceasta a rascumparat intreg neamul omenesc restabilind comuniunea omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine insusi. Astfel rupe legaturile mortii si zapisul despartitor (Efes. 2,14) si face trecerea de la moarte la viata atat ca Arhiereu care a strabatut cerurile (Evr. 4,14) cat si ca Miel al lui Dumnezeu (In.1,36) care se jertfeste pentru noi si pentru mantuirea noastra.

Ca Arhiereu, Iisus Hristos Domnul ii trimite pe Sfintii Apostoli zicandu-le: „Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi”, iar Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca, in Galileia, Hristos cel Inviat S-a aratat ucenicilor si le-a zis: „Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua si iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor. Amin” (Mt.28,18-20). Cu acest mandat au plecat la propovaduire, vestindu-l pe Hristos cel Inviat din morti.

Cei ce cred in Inviere, marturisesc impreuna cu Sfantul Apostol Toma zicand: „Domnul meu si Dumnezeul meu” (In. 20,28) si prin Botez devin madulare ale Trupului tainic al lui Hristos, adica ale Bisericii, calauziti in tainele vietii vesnice pana la a doua venire a Fiului (In.16,13-15) de Sfantul Duh, revarsat in Biserica la Cincizecime. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune: „ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” (Rom.6,4) si asa „omul cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, ca sa se nimiceasca trupul pacatului, pentru a nu mai fi robi pacatului” (Rom.6,6). Putem spune astfel ca pentru Sfantul Apostol Pavel, Invierea era scopul vietii lui, era capatul unui drum care epuizeaza sirul patimirilor omenesti. Pe alta parte, Invierea este pentru el inceputul vietii reale in Hristos, trairea impreuna cu El prin har, ca „impreuna cetatean cu Sfintii si cu casnicii lui Dumnezeu. (Efes. 2,19).

De altfel pe drumul Damascului, Saul il intalneste pe Iisus Hristos cel inviat din morti, care il cuprinde in iubirea Sa cea dumnezeiasca si ii descopera lumina cea binefacatoare in inima sa. Din acel moment devine un mesager neobosit al Invierii lui Hristos, desi are de infruntat multe incercari „in batai, in temnita, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in posturi … prin slava si necinste, prin defaimare si lauda; ca niste necunoscuti, desi cunoscuti, ca fiind pe pragul mortii, desi iata traim, ca niste pedepsiti, dar nu ucisi; ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne, ca niste saraci, dar pe multi imbogatind, ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc” (2 Cor. 6, 5-10).

Ca Miel injunghiat, Hristos Domnul vine „ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau” (Evr. 13,12). Dupa cum stim, dupa nedreapta judecata este osandit la moarte si „este scos in afara portilor cetatii” Ierusalimului si a templului Vechiului Testament, adica in lume. S-a adus ca jertfa in lume si astfel universul intreg devine noua cetate, locul trairii cu Hristos.Noua creatie este Imparatia Mielului (Apoc.5,13) care prin jertfa este indreptatit sa „ia puterea si bogatia si intelepciunea si cinstea si binecuvantarea” (Apoc. 5,12) ca elemente ale vietii celei noi.

Dreptmaritori crestini,

Jertfa pe Cruce, chinurile si moartea au fost biruite de Hristos in trupul Sau, pentru Sine si pentru intreg neamul omenesc. Pentru aceasta, noi devenim partasi prin Botez la moartea si Invierea Lui. Astfel iesim din robia pacatului si a mortii si traim viata in Hristos cel Inviat din morti. Aceasta cale trebuie urmata in Biserica, cu ajutorul Sfintelor Taine, pana dobandim asemanarea cu Dumnezeu, intrucat Mantuitorul Hristos ii sfinteste pe cei ce se impartasesc „spre iertare pacatelor si spre viata de veci” caci Sangele Sau ” pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor ” (Mt. 26, 26-28), „intru innoirea vietii” (Rom.6,4). Totodata ne uneste pe toti intru marturisirea adevarului Sau revelat.

In El gasim modelul vietii fara pacat, fara dezbinari, intrigi si orgolii desarte. Citam aici tot pe Sfantul Apostol Pavel care se adreseaza galatenilor carora le atrage atentia asupra pericolului dezbinarilor dintre ei: „iar daca va muscati intre voi unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti intre voi” (Gal.5,15) si tot el ii indeamna parinteste „zic dar: in Duhul sa umblati si sa nu va impliniti poftele trupului, caci acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” (Gal.6,16-17).

Pentru aceea la sarbatoarea Invierii, in duhul pacii si iubirii fratesti sa iertam tuturor greselile savarsite fata de noi si sa rugam pe Domnul vietii sa ne adune in Biserica slavei Sale si sa ne daruiasca lumina si pacea Sa cea dumnezeiasca.

Numai asa ne putem deschidem sufletul si inima ca sa-l primim. Asa cum a stat in mijlocul Sfintilor Apostoli si i-a binecuvantat, El vine mereu in Biserica Sa, intre credinciosii adunati la rugaciune, la Sfanta Liturghie si ne transmite mesajul Sau prin Sfanta Evanghelie. Aceasta pace pe care o primim ne da putere in lucrarea noastra si ne intareste credinta si iubirea fata de El.

Avem exemplul Sfintilor Apostoli, viata si invatatura Sfintilor Parinti, a martirilor care L-au propovaduit pe Hristos cel inviat din morti. Desi adeseori erau in suferinte pentru credinta lor, totusi se bucurau si se veseleau in lupta lor, inflacarati de dorul dupa Dumnezeu. Aceasta bucurie si veselie sa cuprinda si inima noastra astazi, cand Hristos Domnul „a biruit moartea si pe diavolul l-a supat si a daruit viata lumii Sale”.

Iubiti fii sufletesti,

La acest praznic al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, Ne adresam tuturor binecredinciosilor crestini romani care traiesc pe intinsul continent al Australiei si in Noua Zeelanda si va indemnam cu parinteasca dragoste sa va adunati totdeauna in jurul bisericilor noastre ortodoxe romanesti, pentru a primi lumina lui Hristos cel Inviat in sufletele voastre; sa va pastrati credinta ortodoxa primita de la parintii si inaintasii vostri, marturisindu-L pe Hristos ca Domn al vietii, caci El insusi Zice: „Eu sunt invierea si viata … si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac” (In. 11, 25-26).

Va transmitem deasemenea urari de sanatate, pace, mantuire si ajutor in tot lucrul cel bun, impreuna cu salutul pascal: ” Hristos a Inviat”.

Al vostru catre Domnul rugator,

†Mihail Filimon

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei si Noii Zeelande

sursa>

http://www.roeanz.com.au/news/pastorala-preasfintitului-parinte-mihail-la-sarbatoarea-invierii-domnului-2009

foto>

http://www.historiabari.eu/Itinerari%20Turistici/Image/Itinerario%20Bizantino/Bari,%20Exultet%201,%20Anastasis,%20XI%20secolo,

%20Museo%20diocesano.jpg



 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Pastoralele de Craciun (2008) ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane

p1030024

Pastoralele de Craciun (2008) ale ierarhilor

Bisericii Ortodoxe Romane

In randurile de mai jos aveti o buna parte din pastoralele in format digital ale ierarhilor eparhioti ai Bisericii Ortodoxe Romane la sarbatoarea Nasterii Domnului, anul mantuirii 2008.

~~~+~~~

Iubirea părintească – temelia vieţii umane

Pastorala de Crăciun 2008 a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI



„Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeţi’. (Luca 2, 7)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Felul în care Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-22) şi Luca (2, 1-20) scriu despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult preţuieşte Dumnezeu familia. Atotputernicul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul coboară din cer pe pământ întru smerenia unui Prunc născut nu în casa părinţilor săi, ci într-o călătorie, şi nici măcar într-o casă de oaspeţi, ci într-o iesle. Fiul lui Dumnezeu Se face Om, fără casă, străin şi călător, pentru ca să aducă la casa Tatălui ceresc pe oamenii înstrăinaţi de El. Toţi oamenii, prin viaţa lor trecătoare, sunt în lumea aceasta călători, căutători ai odihnei în Dumnezeu, Care i-a făcut spre comuniune de iubire cu El.

Pruncul, pe care Îl naşte Fecioara Maria, nu este decât în faţa oamenilor, fiul lui Iosif din Nazaret, fiindcă trebuia ca Fiul lui Dumnezeu, Care Se naşte veşnic din Tatăl, fără mamă, să Se nască în timp din mamă, fără tată, prin lucrarea Duhului Sfânt: „Îngerul Domnului i s-a arătat (lui Iosif) în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt’ (Matei 1, 20). Deşi Iosif nu este tatăl după trup al Fiului Fecioarei Maria, totuşi lui i se încredinţează de către Dumnezeu, prin înger, Pruncul Căruia trebuie să-I pună numele voit de Dumnezeu, adică Iisus, şi pe Care trebuie să-L crească şi să-L ocrotească, astfel ca Pruncul să nu fie o fiinţă lipsită de iubirea unuia din părinţi. Deci, Iosif este oarecum tatăl adoptiv al lui Iisus.

Numele de Iisus vine de la Ie şuah, care înseamnă „Dumnezeu mântuieşte’, arătând astfel că, prin Fiul Fecioarei Maria, Dumnezeu voieşte să mântuiască lumea de păcate: „Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor’ (Matei 1, 21). Mântuirea înseamnă refacerea legăturii de viaţă şi iubire între Dumnezeu şi oameni. Iisus este Fiul veşnic al lui Dumnezeu devenit Om, astfel încât în El, Dumnezeu şi Omul sunt uniţi pentru veşnicie.

De aceea, proorocul Isaia a profeţit că Fiul Care Se va naşte din Fecioară Se va chema Emanuel : „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu’ (Isaia 7, 14; Matei 1, 23). Cu alte cuvinte, Pruncul Iisus este Dumnezeu-Copilul. Când Dumnezeu a făcut lumea, coroana creaţiei Sale a fost familia: bărbatul şi femeia, care au primit binecuvântarea de a creşte, a se înmulţi şi a stăpâni pământul (Cf. Facerea 1, 27-28). De aceea, în Biserica Ortodoxă, la Cununie, se pun mirilor coroane pe cap. Dar, pentru că la începutul lumii femeia a fost făcută din Adam, fără mamă, acum, la reînnoirea sau mântuirea lumii căzute în păcat, Iisus, Noul Adam, Se naşte din femeie, fără tată. Iisus Se naşte nu din sămânţă şi poftă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, pentru că iniţiativa mântuirii vine de la Dumnezeu, Tatăl din ceruri, nu de la oamenii pământeşti. Naşterea după trup este naştere pentru viaţa pământească, viaţă care sfârşeşte în moarte, dar naşterea din lucrarea Duhului Sfânt este naştere pentru viaţa cerească, veşnică. Astfel, în însăşi naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este dat începutul vieţii veşnice pentru om (cf. Ioan 1, 12-13).

Întrucât bărbatul şi femeia împreună, adică prima familie, Adam şi Eva, au căzut în păcat prin neascultare faţă de Dumnezeu, acum Iisus Mântuitorul, Noul Adam, începe ridicarea neamului omenesc din păcat alegând tocmai familia ca loc de început al lucrării Sale mântuitoare, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu a Fecioarei Maria şi a dreptului Iosif, ocrotitorul Pruncului Iisus. Plin de înţeles este şi faptul că prima minune pe care o va săvârşi Iisus Mântuitorul în activitatea Sa publică se petrece la întemeierea unei noi familii, la nunta din Cana Galileii la care a fost invitat El, Iisus, şi mama Sa, Fecioara Maria (Cf. Ioan 2, 1-11). Acolo, în mod minunat, la rugămintea mamei Sale, care este icoana Bisericii, Mântuitorul Hristos preface apa în vin, arătând că binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei plineşte ceea ce lipseşte şi aduce bucurie deplină.

Fiul lui Dumnezeu devine Om şi Se naşte pe pământ printe oameni, ca să împace şi să unească pe om cu Dumnezeu şi pe oameni întreolaltă . De aceea, corul îngerilor cereşti, care vestesc, în timpul nopţii, păstorilor de lângă Betleem, Taina Naşterii lui Hristos, cântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!’ (Luca 2, 14).

Dumnezeu, Care a făcut spaţiul şi timpul, alege locul şi vremea naşterii Sale ca Om: Betleemul din vremea împăratului Cezar August şi a regelui Irod. Dumnezeu-Cuvântul, Care a spus primei familii: „Stăpâniţi pământul’, alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie săracă şi neajutorată, fără bogăţii şi fără renume, o familie care nu poate conta pe nimeni şi pe nimic altceva decât pe ajutorul lui Dumnezeu.

O, adânc al iubirii smerite a lui Dumnezeu! Copilul, Care înainte de a Se naşte, nu găseşte nici măcar un colţişor în casa de oaspeţi, îndată după naştere nu mai are loc nici în pământul neamului Său, ci trebuie să ia calea refugiului în Egipt. Vedem cum, de la început, viaţa lui Iisus se întâlneşte cu refuzul şi refugiul, pentru ca mai târziu să sfârşească cu răstignirea, întrucât El a venit să aducă iubire şi viaţă, în lumea în care păcatul aduce ură şi moarte.

Iisus Se naşte într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului. La marginea oraşului se află în stare de veghe doar păstorii oilor . Acestor oameni simpli şi veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină şi cântare ca să vadă cum Dumnezeu schimbă pe cele smerite în slavă, iar singură tatea lor o preface în bucurie. Oameni din afara oraşului sunt chemaţi să devină cei dintâi prieteni ai familiei sărace şi străine, pe care Dumnezeu o binecuvântează prin naşterea Mântuitorului. Magi de la Răsărit, de la distanţe mari, vin să vestească iudeilor că, tocmai în ţara lor, S-a născut un Prunc-rege de Care depinde mersul astrelor. Darurile împărăteşti oferite Pruncului sărac, născut într-o iesle, daruri aduse de departe, dintr-o ţară străină, arată iubirea lui Dumnezeu pentru Pruncul născut din Mamă saracă, neajutorată, de către oamenii de aproape, de acelaşi neam. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit’ (Ioan 1, 11).

Sensibil la contrastul dintre lipsa de ospitalitate pe care Fecioara Maria o trăieşte cu întristare în Betleem şi darurile scumpe primite de la oameni străini, poporul nostru, în frumoasele sale colinde, deplânge pe locuitorii neprimitori ai Betleemului, dar laudă pe păstorii de la marginea lui; deplânge cruzimea lui Irod, dar laudă înţelepciunea şi dărnicia magilor de la Răsărit care îi aduc daruri Pruncului Iisus:

„Aseară pe’ nserate / Fecioara Maria
În Betleem cetate / Călătorind sosea
Şi fiind obosită / Locaşul şi-l cerea
În Betleemul mare / Nimenea n-o primea’.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Făcându-se Om asemenea nouă, afară de păcat, Dumnezeu a ales calea smerită, tainică, de a veni la noi, pentru că El voieşte ca noi să răspundem iubirii Sale în mod liber, nu forţaţi . El Se smereşte atât de mult, încât poate fi primit sau refuzat de către noi. El Se face străin şi călător, sărac şi neajutorat, ca noi, în mod liber, cu dragoste şi bunătate, să facem dintr-un străin un prieten şi dintr-un călător un oaspete al casei noastre . Ajutând un sărac, ne îmbogăţim inima, sporim iubirea milostivă a sufletului nostru, aducându-l astfel la asemănarea cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu, după chipul Căruia a fost făcut omul la început. Iubirea lui Dumnezeu este deodată atotputernică şi smerită: Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veşnic devine un copil fraged la vârstă.

De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru toate de iubirea celor din jur, de iubirea lor dăruitoare. Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire. Dreptul Iosif, deşi nu este tată după trup al lui Iisus, devine totuşi tată sau părinte adoptiv prin purtarea de grijă faţă de Copilul nou-născut. Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor, iar din lipsă de iubire dăruitoare, un părinte poate deveni un străin pentru propriii săi copii . Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.

Iisus Domnul nu a avut copii după trup, dar a avut ucenici, fii duhovniceşti, cărora le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor’ (Matei 19, 14). Mai mult, Iisus Mântuitorul a înviat pe fiul văduvei din Nain şi pe fiica lui Iair, aducând bucurie părinţilor îndureraţi . Iubirea faţă de copii este, aşadar, început al înţelegerii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu faţă de oameni. Copiii cărora le lipseşte iubirea părinţilor nu pot creşte spiritual deplin, iar adulţii care nu pot manifesta iubire dezinteresată, frăţească şi părintească, faţă de semenii lor nu pot răspunde deplin nici iubirii părinteşti a Tatălui ceresc faţă de ei.

Sfânta Scriptură descrie legătura lui Dumnezeu cu lumea ca pe o relaţie de intimitate, ca pe o cununie şi o familie (Cf. Efeseni 5, 21-33). Biserica este locul unde, prin lucrarea Sfântului Duh asupra sufletului feciorelnic şi curat al omului smerit, se simte iubirea frăţească în Dumnezeu-Fiul devenit Om şi iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat să-L chemăm: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri’ . Biserica este deci Familia iubirii Sfintei Treimi faţă de oameni, iar familia creştină a fost numită pe drept cuvânt „Biserica de acasă’ (Ecclesia domestica ). Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie ne cheamă astăzi să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special. Am văzut că familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu .

Astăzi, familia creştină se confruntă cu criza economică (sărăcie, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), cu criza morală (avortul, divorţul, abandonarea copiilor, libertinajul ş.a.), cu criza spirituală (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).

Cauzele sunt multiple şi complexe: declinul demografic al populaţiei tinere, ca o consecinţă a migraţiei tinerilor datorată sărăciei, mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice ce accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, violenţei, în sectarism şi suicid2. În plus, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor de către părinţi şi în abandonul părinţilor de către copii, în numărul mare de avorturi şi chiar în creşterea numărului divorţurilor, creşterea violenţ ei în familie şi creşterea delincvenţei juvenile.

Dar Naşterea Domnului, prin care se arată nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, ne aduce putere şi speranţă ca să biruim încercările grele ale vieţii. În acest sens, trebuie ca în fiecare parohie să ajutăm familiile creştine sărace sau cu mulţi copii, să arătăm dragoste frăţească şi părintească faţă de copiii orfani şi faţă de părinţii îndureraţi care şi-au pierdut copiii.

Să vizităm, mai ales în aceste zile, casele de copii fără părinţi şi casele de bătrâni pe care i-au uitat copiii lor; să vizităm bolnavii din spitale şi deţinuţii din închisori, pentru a le vesti, prin daruri şi colinde, bucuria Naşterii Domnului Hristos – Darul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de lume.

În faţa crizei morale şi spirituale de azi, să lucrăm pentru întărirea şi sporirea iubirii părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi; precum şi a iubirii curate a soţilor între ei, păstrând dreapta credinţă şi dreapta vieţuire pe care le-am moştenit de la părinţii şi strămoşii noştri de-a lungul veacurilor, ca popor creştin.

Să creştem copiii şi tinerii noştri în virtute şi sfinţenie, să-i învăţăm să găsească în rugăciune izvorul iubirii curate şi să trăiască viaţa lor pe pământ în lumina binecuvântarii Părintelui ceresc şi a Bisericii Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca să putem, din an în an, să cântăm cu îngerii şi cu strămoşii în cor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!’.

Fraţi şi surori în Domnul,
În noul an care vine, 2009, se împlinesc 1630 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare (379-2009), unul dintre cei mai cunoscuţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, mare teolog şi înţelept păstor de suflete. Cu acest prilej, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Noastră, a declarat anul 2009, An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al tuturor Sfinţilor Capadocieni.
Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică în anul 330 şi a trecut la Domnul în anul 379. Părinţii lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut nouă copii, dintre care cinci au devenit sfinţi, împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor, Macrina cea Bătrână. De fapt, toţi cei nouă copii: cei patru fraţi şi cele cinci fete, din familia lor, duceau o viaţă de sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune, milostenie şi bună aşezare a sufletului.

Familia Sfântului Vasile cel Mare a fost o familie de sfinţi. Fraţii Sfântului Vasile au fost: Sfântul Grigorie, Episcop de Nyssa, cel mai mare dintre ei; după el a urmat Sfântul Vasile, apoi Sfântul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului, şi apoi Sfântul Petru, episcopul Sevastiei.

Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic. Dintre fete, Sfânta Macrina a fost mai mare cu vârsta decât toţi. Ea a ajutat pe mama lor, Emilia, la creşterea tuturor copiilor, învăţându-i pe toţi, din pruncie, dreapta credinţă în Hristos-Domnul. Sfântul Vasile cel Mare a fost un om foarte afectiv şi a simţit mereu nevoia comuniunii cu cei dragi, cu familia ori cu prietenii. Persoanele care au avut un rol major în creşterea şi formarea sa erau: mama Emilia, doica Paladia, bunica Macrina, sora Macrina şi unchiul Grigorie, care i-a fost ca un al doilea tată şi protector.

Considerând familia o instituţie de bază a societăţii, întemeiată de Dumnezeu prin crearea omului ca bărbat şi femeie (Facerea 1, 27), Sfântul Vasile cel Mare acorda, în scrierile sale, o importanţă deosebită relaţiilor dintre membrii familiei: soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi şi surori. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare face dese referiri la preocuparea pe care trebuie sa o aibă familia şi Biserica faţă de creşterea şi educaţia copiilor. În acest sens, este cunoscută lucrarea Sfântului Vasile cel Mare Către tineri, în care sfătuieşte pe tinerii creştini să se pregătească din tot ceea ce mintea omenească şi cultura universală, au alcătuit de-a lungul existenţei umanităţii şi să extragă, asemeni albinelor, numai polenul , lasând la o parte ceea ce este dăunător sănătăţii morale a tinerilor.
Sfântul Vasile cel Mare este un mare dar pentru întreaga lume creştină, dar şi pentru noi, românii, în special. El a desfăşurat o frumoasă activitate misionară „nu numai în patria sa Capadocia, ci s-a ocupat şi de situaţia creştinilor din Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), precum şi de creştinii din Dacia Carpatica (geto-daco-romanii), ca şi de creştinii goţi, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi şi în sudul Moldovei’.

Fiind rudă şi prieten cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al Scythiei Minor, Sfântul Vasile cel Mare a cerut acestuia să trimită în patrie, adică în Cezareea Capadociei, moaştele Sfântului Sava de la Buzău, mort ca martir pentru credinţa în Hristos, în răsăritul Daciei Carpatice, la 12 aprilie 372, fiind înecat în râul Buzău. În epistolele sale adresate guvernatorului Soranus sau Episcopului de Tomis, Bretanion, Sfântul Vasile cel Mare îşi arată admiraţia pentru tăria credinţei trăite de strămoşii noştri
de la Dunăre şi Mare.

Primele obşti monahale de la noi au fost organizate de ucenici şi urmaşi ai Sfântului Vasile cel Mare, după regulile sale monahale. Dovada legăturilor sale cu pamântul nostru străbun a fost recunoscută mai târziu şi de Patriarhia Constantinopolului. Astfel, Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, în timpul Patriarhului Sofronie, a decis la data de 10 octombrie 1776 ca Mitropolitul Ungrovlahiei (cu reşedinţa la Bucureşti) să poarte şi titlul onorific de ‘Locţiitor al Tronului episcopal din Chesareea (Cezareea) Capadociei’ . Din anul 1925, acest titlu este purtat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În ţara noastră, Sfântul Vasile cel Mare se bucură de o deosebită cinstire, numele de Vasile fiind foarte raspândit la români (aproximativ 615.000 de persoane poartă acest nume), iar în folclorul românesc, mai ales în colinde şi pluguşor, Sfântul Vasile cel Mare este aşezat după Moş Crăciun, de-a dreapta Maicii Domnului sau locuind în aceeaşi Casă cu Dumnezeu.

În noaptea de 31 decembrie 2008 spre 1 ianuarie 2009 şi în ziua de Anul Nou, de sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu (Te-Deum) pentru binefacerile primite de la El în anul 2008 şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2009.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou – 2009 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor calde şi părinteşti doriri de pace şi sănătate, fericire şi ajutor mult de la Dumnezeu în tot lucrul bun şi folositor, dimpreună cu tradiţionala urare: La mulţi ani!

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!’ (II Corinteni 13, 13).


Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
†DANIEL
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE – basilica.ro


~~~+~~~


JUDECATA CEA IUBITOARE

A LUI DUMNEZEU PENTRU LUME
Scrisoare pastorală
la Naşterea Domnului
Iaşi – 2008

† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri
şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de
la Dumnezeu cel în Treime preaslăvit –
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!



„Pentru orice lucru este un timp şi o judecată”
(Ecclesiastul 8, 6)

Iubiţi fraţi preoţi şi dreptslăvitori creştini,

Am ajuns, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, la sfârşitul anului 2008 de la Naşterea lui Hristos. Mulţumim, înainte de toate, pentru tot ajutorul, mila, iertarea şi iubirea revărsate de Dumnezeu asupra noastră şi asupra lumii, în anul care tocmai se încheie.
Pentru noi, popor al lui Dumnezeu din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, 2008 este anul canonizării sfinţilor nemţeni. Rugăciunile Sfinţilor Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, Chiriac de la Tazlău, Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Rafael şi Partenie de la Agapia Veche, Iosif de la Varatic şi Ioan de la Râşca şi Secu ne sunt de acum încolo izvor de har şi binecuvântare de la Dumnezeu. 2008 este şi anul în care un nou mitropolit a fost chemat să slujească Biserica lui Hristos din Moldova. El are nevoie de rugăciunea, încrederea şi sprijinul tuturor celor care iubesc Biserica şi se dăruiesc cu jertfă întru slujirea ei. Împreună fiind, arhierei, preoţi, vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi credincioşi din parohii, nădăjduim că se va continua lucrarea sfântă a celor care de-a lungul vremii au slujit Mitropolia Moldovei „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.
Anul 2008 rămâne în istorie şi ca un an de mare încercare. În Moldova au fost inundaţii care au afectat viaţa a mii de persoane, iar asupra lumii întregi se abate o nemiloasă criză economică ale cărei urmări sunt imprevizibile. Rădăcina acestei crize este, înainte de toate, de ordin moral. Există tendinţa ca omul să fie redus la nivelul unui instrument de producţie şi de consum. Ceea ce contează este câştigul, capitalul şi satisfacerea dorinţei de putere. S-a născut pe nesimţite şi se dezvoltă pe zi ce trece o veritabilă „cultură a păcatului” (Pr. Sofronie Saharov) destinată a înlocui „cultura Duhului” (Pr. Rafael Noica). Iubiţi credincioşi, Cuvântul „criză”, tradus din limba greacă, înseamnă „judecată”. Orice criză este un semn al judecăţii: judecata din partea oamenilor, judecata din partea lui Dumnezeu.
Acum 2008 ani, când „la plinirea vremii”1 a coborât Dumnezeu pe pământ, născându-Se prin puterea Sfântului Duh din Fecioara Maria, omenirea se afla în mare criză. Situaţia era dezastruoasă în domeniul credinţei atât la evrei, cât, mai ales, la păgâni. Nedreptăţile de orice fel impuneau legea pe pământ. Familia era subminată prin desfrâu, păcate contra firii sau divorţ generalizat. Astfel, criza cuprinsese întreaga suflare omenească. Atunci când criza a ajuns la punctul ei cel mai întunecat, a intervenit judecata lui Dumnezeu cea de oameni iubitoare şi de lumină izvorâtoare. „Pentru orice lucru este un timp şi o judecată”2, spunea înţeleptul Vechiului Testament. Timpul judecăţii sosise; „Dumnezeu S-a arătat în trup”3, iar „poporul care stătea în întuneric a aflat lumină mare şi celor care şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”4. Prin venirea Sa în lume, prin propovăduirea Evangheliei Sale, prin Moartea şi Învierea Sa, Hristos Dom nul a adus omului posibilitatea izbăvirii de păcate, a renaşterii sufleteşti şi trupeşti şi a dobândirii Împărăţiei Cerurilor. Mulţi au înţeles şi au cunoscut, prin Biserică, puterea eliberatoare şi mântuitoare a Naşterii, Morţii şi Învierii Domnului Hristos. Înţelegerea rostului Întrupării lui Dumnezeu şi trăirea acestei înţelegeri a oferit multora, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „o primăvară veselitoare”5, o autentică vieţuire pe pământ. Au fost şi sunt însă mulţi care n-au dorit sau n-au putut şi nu doresc sau nu au forţa necesară să cunoască pe Hristos, singurul Adevăr care naşte oameni „vii”6 şi „liberi”7, adică oameni adevăraţi. „Aceasta este
judecata”, zice Hristos, „că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina.”8 Tot acest refuz de a primi Adevărul, toată neputinţa omului de a se deschide spre Lumină au avut şi au drept rezultat o criză profundă cu urmări grave pentru viaţa umană. Viaţa fără Hristos era numită acum câţiva ani de vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist într-o pastorală de Naşterea Domnului ca „acea noapte continuă a
tristeţii fără leac, a răcelii spirituale lesne omorâtoare şi a fricii lumii vinovate de călcarea poruncilor dumnezeieşti, beznă adâncă”9.
Criza lumii de azi, despre care se vorbeşte mult în ultima vreme, nu este în esenţa ei doar o criză economică. Problemele materiale sunt numai o consecinţă a lipsei de sens a vieţii care defineşte existenţa multora dintre noi, o urmare a „tristeţii”, a „răcelii spirituale”, a „fricii”10, a stării de deznădejde care cuprinde multe suflete.
În faţa unei asemenea situaţii, Biserica Îl mărturiseşte pe Pruncul Iisus Dumnezeu, adică „măreţia şi puterea dumnezeiască luând înfăţişarea unei nesfârşite blândeţi, smerenii, purităţi, sensibilităţi şi jertfelnicii”11. Desigur că, într-o lume în care abuzul de putere, de avere sau de plăcere12 constituie realităţi zilnice în viaţa multor oameni şi popoare, chemarea spre smerenie, simplitate şi iubire curată pare anacronică, naivă, irealistă şi, în tot cazul, ineficace. O analiză onestă şi reală arată că ultimul cuvânt în viaţa popoarelor nu-l au cazărmile militare, ci aşezămintele de credinţă şi cultură, nu-l are numărul armelor, ci numărul mamelor cu mulţi copii. „Smerenia”, spunea inegalabilul Dostoievski, „este cea mai teribilă armă, singura căreia nu-i poţi sta împotrivă.” Există, oare, vreun eveniment din istoria omenirii care să fi influenţat mersul lumii mai adânc şi mai real decât momentul Naşterii Domnului din peştera din Betleem?
Atunci a avut loc cea mai evidentă manifestare a măreţiei, a puterii, a strălucirii, a bogăţiei prin smerenie, candoare, sensibilitate şi iubire. Astăzi se încearcă rezolvarea crizelor de orice fel prin mijloace, în general, economice. Oare golul din inimi, lipsa de sens din viaţa tinerilor, tristeţea şi plictiseala din existenţa multora au drept cauză doar lipsa banilor, a mijloacelor materiale, a strategiilor economice eficiente? De ce, atunci, există atâta derută lăuntrică, uscăciune sufletească şi deznădejde pricinuitoare de sinucidere în familiile multor bogaţi şi înlăuntrul unor popoare prospere economic? Nu fac aici elogiul sărăciei, căci bogăţia în sine nu este rea, ci fac un apel la decenţă, onestitate şi deschidere spre înţelegerea celuilalt. Este o chemare spre Betleem, spre taina ieslei, a păstorilor şi a îngerilor care grăiesc întru slava Pruncului Iisus: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”13.
„Pace” şi „Bunăvoire” între oameni!
Iată mesajul Betleemului! Aşadar, „dumnezeieşte să prăznuim!”14, după cum spune cântarea Bisericii. „Hristos soseşte!”15 El vine „în sufletul celor blânzi”16 pentru a „curăţi lumea”17 şi a-l arăta pe om „locaş al Său, al Tatălui şi al dumnezeiescului Duh”18. Ascultarea acestei chemări aduce odihnă sufletească şi slobozenie lăuntrică în sufletele noastre obosite şi împovărate19. Ea ne ajută să înţelegem că „iadul este durerea de a nu mai putea iubi” şi că „nu trebuie niciodată să ne pierdem încrederea în Dumnezeu sau să ne îndoim de iertarea Lui”20. Cunoscând faptul că, după cum spunea Dostoievski, „iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu”21, să nu deznădăjduim în faţa niciunei crize. Sărbătoarea Naşterii Domnului este un moment de har prin care înţelegem iubirea şi iertarea lui Dumnezeu faţă de noi. Hrănindu-ne şi adăpându-ne din Pâinea cea vie şi din Izvorul cel de viaţă dătător al Betleemului, să ieşim în întâmpinarea celui flămând şi însetat, celui gol şi părăsit, celui trist şi deznădăjduit. Să oferim bucurie din bucuria lui Hristos celor ce ne iubesc şi celor ce ne urăsc pe noi! Să iertăm şi să înţelegem slăbiciunile celorlalţi pentru ca şi ei, şi, mai presus de toate, Dumnezeu să ne ierte pe noi.

Fie ca Bunul Dumnezeu să rânduiască fiilor şi fiicelor Bisericii lui Hristos din Moldova o sărbătoare a Naşterii Domnului cu bucurie şi mulţumire sufletească şi un Nou An cu gânduri curate, pace în familie, în ţară şi în lume.
Dorind fiecăruia clipe frumoase de sărbătoare, cu multă linişte şi căldură a inimii, vă binecuvintez pe toţi în numele Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Naşterea Domnului cu bucurie!
La mulţi şi buni ani!

Al vostru frate şi părinte de tot binele doritor şi către
Dumnezeu rugător,
† Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

__________________

Note bibliografice
1 Galateni 4, 4.
2 Ecclesiastul 8, 6.
3 I Timotei 3, 16.
4 Matei 4, 16.
5 „Cuvânt la Naşterea Domnului”, în Sfinţii Părinţi despre
Naşterea şi Întruparea Cuvântului, Editura Sofia, Bucureşti, p. 107.
6 Coloseni 2, 13.
7 Ioan 8, 32.
8 Ioan 3, 19.
9 Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Pastorală la Săr –
bătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 2005,
p. 4.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 5.
12 Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Despre dragoste”, XI, 20, în
Filocalia, II, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 105.
13 Luca 2, 14.
14 Cântarea IV, Canonul Înainteprăznuirii, Pavecerniţă, 24 de –
cembrie, p. 386.
15 Cântarea II, Laude, Utrenie, 23 decembrie, p. 380.
16 Cântarea VI, Canonul Înainteprăznuirii, Utrenie, 24 de –
cembrie, p. 396.
17 Cântarea IV, Canonul Înainteprăznuirii, Pavecerniţă, 22 de –
cembrie, p. 346.
18 Cântarea VIII, Al doilea canon al Înainteprăznuirii,
Utrenie, 23 decembrie, p. 377.
19 Matei 11, 28.
20 Dostoievski, vezi Mihai Grobnicu, „Iadul este durerea de a
nu mai putea iubi”, în Ziarul Lumina, nr. 264, 12 noiembrie 2008,
p. 16.
21 Pr. Teofil Părăian, „Explicaţii la cele douăzeci de apograme
ale Părintelui Arsenie Boca”, în Viaţa Creştină, vol. 38, nr. 1-3
(ianuarie-martie 1995), p. 7.

sursa> basilica.ro

~~~+~~~

Darurile Nasterii Domnului

Pastorala de Craciun a Inaltpreasfintiei Sale Dr. Laurentiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului


† LAURENŢIU,

DIN MILA LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI

MITROPOLITUL ARDEALULUI


Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie” (Troparul Naşterii Domnului).

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cu harul lui Dumnezeu Cel în Treime, iată-ne din nou în faţa marelui praznic plin de lumină al Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Bucuriei noastre îi dăm glas cu toţii în aceste slăvite zile atât în graiurile minunate ale colindelor noastre strămoşeşti, cât şi în cuvintele de laudă ale imnelor şi cântărilor bisericeşti, intonate cu emoţia minunii şi cu fiorul tainei vechii noastre credinţe creştineşti:

„Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru – spunem -, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei!”

Praznicul care începe astăzi şi durează până la praznicul Arătării Domnului Nostru Iisus Hristos la Iordan, este praznicul luminii şi al darului făcut lumii prin trimiterea în ea a Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei Maria. Aşa cum văzuse profetul Isaia cu opt sute de ani înainte: „Domnul ne-a dat un semn: Iată o Fecioară va lua în pântece şi va naşte fiu”, a cărui venire pe lume înseamnă că: „Dumnezeu e cu noi” (Isaia 7, 14); „Un Prunc s-a născut nouă; un Fiu s-a dat nouă” (Isaia 9, 5). Şi tot el mai spune că prin venirea Pruncului născut din Fecioară, a lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, „poporul care şedea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi umbra morţii lumină le-a răsărit” (Isaia 9, 1; cf. Matei 4, 16; Luca 1, 79).

Creştinismul, aşa cum îl înţelege şi îl trăieşte Biserica Ortodoxă, este religia luminii: „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1, 5) şi „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 5, 8), adică dăruire nesfârşită. Este lumină pentru că este iubire şi pentru că este iubire luminează. Dumnezeu L-a descoperit ca iubire şi ca lumină pe Hristos, Care a şi spus despre Sine Însuşi: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). De două mii de ani Lumina lui Hristos luminează tuturor. A luminat lumii întregi şi a luminat şi poporului român. „Lumina – ne spune evanghelistul – luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1, 5), – nici nu o va cuprinde vreodată.

Iubiţi credincioşi,

V-am amintit toate acestea fiindcă dorim să ne folosim de acest fericit prilej ca să vă punem la suflet două lucruri de mare însemnătate şi două iniţiative ale smereniei noastre şi ale Mitropoliei Ardealului. Cel dintâi este acesta:

V-am chemat, cum ştiţi, la începutul binecuvântatului Post al praznicului în care ne aflăm ca să petrecem acest mare eveniment al creştinătăţii într-un chip mai adevărat şi mai apropiat de cel în care prăznuiau vechii creştini taina lui minunată. V-am chemat pe toţi, preoţi şi credincioşi, ca începând din anul acesta să săvârşim dumnezeiasca Liturghie de cu noapte, mai aproape de timpul în care s-a petrecut minunea dumnezeiască a venirii pe lume a Domnului, însoţită de privegherea de noapte a păstorilor şi a îngerilor.

Am considerat important acest lucru nu doar de dragul unei vechi şi venerabile tradiţii liturgice creştine. Nu uitându-mă la trecut, ci gândindu-mă la prezent şi mai ales la caracterul ceresc şi nepământesc al credinţei noastre, v-am chemat să restaurăm cu ocazia praznicelor mari această practică a vechilor creştini.

Mântuitorul însuşi înaintea momentelor celor mai importante ale vieţii Sale a petrecut întreaga noapte în rugăciune, sădind în firea noastră deprinderea privegherii şi dându-ne astfel aceste unice momente de vorbire cu Dumnezeu şi prilejuri fericite de creştere în comuniunea cu El.

Primii creştini, imitând pilda Mântuitorului, obişnuiau să anticipeze şi să aştepte fiecare sărbătoare şi fiecare duminică prin priveghere de toată noaptea, care era împlinită prin săvârşirea dumnezeieştii Liturghii. În felul acesta, ei dădeau expresie vie credinţei lor – care nu poate să nu fie şi a noastră – că toată viaţa creştinului este o jertfă, o imitare a vieţii Mântuitorului, un drum, o neîncetată trecere dinspre noapte spre zi, dinspre întuneric spre lumină, de la păcat spre sfinţenie, de la întristare la bucurie, de la foame şi post, la ospăţ şi îndestulare duhovnicească, de la lume la Împărăţie, de la vremelnicie la veşnicie. În timp ce păgânii şi necredincioşii îşi petreceau – atunci ca şi acum – zilele şi nopţile în excese, desfrâu şi veselii fără de cuviinţă, creştinii au privegheat şi priveghează în post şi rugăciune nopţile sfinte care preced întâlnirea la sfintele Liturghii cu Hristos Domnul, prin Cuvântul, Trupul şi Sângele Său dumnezeiesc.

În acest fel, noi creştinii priveghind dăm mărturie că nu trăim doar viaţa lumii, ci avem în noi de la Sfântul Botez viaţa lui Dumnezeu, care nu e ca viaţa lumii. Aşa cum nici pacea, bucuria, iubirea şi fericirea lui Dumnezeu dăruite nouă în Hristos şi în Biserica Lui nu sunt ca pacea, bucuriile, iubirile sau fericirile trecătoare, mărginite şi egoiste ale acestei lumi.

Iar acest lucru nu trebuie să-l uităm mai ales în lumea noastră tot mai secularizată, în care sensul şi trăirea creştinească a sărbătorilor se uită parcă tot mai mult în favoarea sărbătorilor mincinoase ale consumului, distracţiilor şi plăcerilor egoiste. La acestea suntem îndemnaţi zi de zi prin mass-media şi reclame de tot felul, care ne ţin legaţi în sclavia simţurilor, iar în preajma marilor praznice ale creştinătăţii ele ne propun o intensificare nebunească a dezmăţului şi desfrâului.

Să ne aducem aminte că Dumnezeu S-a născut în noaptea istoriei, într-o peşteră şi în loc de leagăn a fost aşezat într-o iesle sărăcăcioasă. Uitat de cei bogaţi şi puternici ai poporului lui Israel, Pruncul Iisus este însă recunoscut de păstorii umili de lângă Betleem şi de regii magi veniţi după stea. Aceştia au găsit Lumina fiindcă au privegheat nopţile, aşteptând sau călătorind la lumina stelelor spre Lumina lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le-a răsplătit osteneala privegherii şi le-a arătat lor celor dintâi Darul Său cel mai de preţ pe care ni l-a făcut şi ni-l face mereu în Fiul Său născut Prunc din Fecioară în staulul de lângă Betleemul Iudeii.

Să nu uităm deci că viaţa lui Hristos este viaţa noastră, că El ne umple de toate bucuriile umanităţii Sale îndumnezeite, dacă şi noi păşim pe calea sfintelor Sale porunci şi dacă ne străduim să trecem sacramental, dar şi ascetic, prin toate câte a trecut El în timpul vieţii Sale pământeşti.

Cel de-al doilea lucru pe care dorim să vi-l punem la inimă astăzi priveşte tot o bucurie.

Este bucuria prăznuirii jubileului împlinirii a două sute de ani de la naşterea marelui nostru înaintaş, Mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873), părintele nostru, al tuturor ardelenilor ortodocşi. Acest jubileu a fost aniversat cum se cuvine în zilele care au precedat nemijlocit praznicul sfântului Apostol Andrei. Mai întâi printr-o sesiune solemnă a Academiei Române şi apoi printr-un simpozion ţinut la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, ale cărui lucrări au fost binecuvântate de prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, căruia i s-a decernat cu acest prilej titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Sibiu. Pentru ca această bucurie să fie deplină, dorim să o împărtăşim cu toţi fiii noştri sufleteşti.

Meritele excepţionale ale marelui Andrei Şaguna în istoria Bisericii Ortodoxe a românilor din Ardeal sunt bine cunoscute. Ele pot fi uşor rezumate într-un singur cuvânt: ÎNVIEREA bisericească şi naţională a românilor ortodocşi după secole lungi de oprimare şi marginalizare. Sub lunga sa arhipăstorire de 27 de ani, Ortodoxia şi românii din Transilvania au ieşit din întuneric la lumină, din sclavie la libertate, din moarte la viaţă. Aşa cum ştiau deja contemporanii săi, marele Şaguna a fost un „bărbat providenţial, trimis de Dumnezeu pentru fericirea poporului său” (Nicolae Popea). Şi într-adevăr, el a fost un adevărat „Moise al românilor”, un nou apostol al transilvănenilor. Marele scriitor Ioan Slavici scria încă în 1880 despre Şaguna că „le-a venit ardelenilor ca un om trimis de Dumnezeu”, iar ardelenii de atunci – strămoşii noştri – „au cunoscut că s-a ivit un Mesia în mijlocul lor”. De aceea „astăzi chiar – scria tot Slavici – la doar câţiva ani de la mutarea la Domnul a mitropolitului Andrei – creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi”.

Este o bucurie nespusă pentru noi – o bucurie unică într-o viaţă de păstor – să vă dăm vestea cea bună că Sinodul ierarhilor ortodocşi din Transilvania socoteşte că de acum putem vorbi despre Şaguna nu numai ca despre mitropolitul „Andrei cel Mare” al Ardealului, ci şi ca despre „Andrei cel Sfânt” al ortodocşilor de pretutindeni. Pregătirile pentru trecerea Mitropolitului Andrei Şaguna în rândul sfinţilor Ortodoxiei sunt în plină desfăşurare. Să ne bucurăm cu toţii!

Dar fiindcă sărbătorim 200 de ani de la naşterea marelui Mitropolit, nu putem să o uităm nici pe minunata lui mamă. Acum două sute de ani, cu cinci zile înainte de Naşterea Domnului, pe 20 decembrie 1808, Anastasia Şaguna (1785 – 1833) aducea pe lume într-o familie de aromâni din oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei de azi), un băiat căruia la botez i s-a dat numele Anastasiu. După 25 de ani, prin intrarea în monahism a tânărului Anastasiu Şaguna, acest nume i s-a schimbat în Andrei, numele Apostolului românilor. Acestei mame dârze şi apărătoare eroică prin educaţia ortodoxă a copiilor ei – care i-au fost luaţi la moartea soţului pentru a fi crescuţi la şcoli ungureşti şi catolice – i-l datorăm românii ortodocşi pe viitorul Mitropolit al Ardealului. Fără veghea ei neadormită, de înger păzitor, copilul Şaguna putea fi pierdut pentru totdeauna pentru ortodoxie şi pentru românism. Şi fără Şaguna unde am fi fost astăzi noi, ortodocşii români din Transilvania? De aceea, aşa cum bine s-a spus, „amintirea Anastasiei Şaguna trebuie păstrată şi cinstită cu sfinţenie” (Ioan Lupaş). Fiindcă ea l-a născut de două ori – atât după trup, cât şi după duh pentru credinţa ortodoxă – pe cel ce avea să aducă învierea noastră în veacul acesta.

Iată, iubiţii mei, v-am pus acum la inimă minunatele daruri pe care ni le aduce acum taina Naşterii lui Dumnezeu ca Prunc în noaptea istoriei şi în sărăcia peşterii şi a ieslei!

Pe de-o parte, privegherea în noaptea sfântă pentru a trăi cu adevărat cu emoţie şi schimbare a vieţii bucuria întâlnirii cu Domnul întrupat. El se naşte la fiecare dumnezeiască Liturghie în peştera de taină care e altarul sfintelor noastre biserici şi vrea să fie primit în ieslea inimilor noastre curăţite şi sfinţite prin post şi priveghere.

Pe de altă parte, Mitropolitul Andrei cel Mare şi Sfânt, întocmai cu Apostolii, şi vrednica sa mamă, Anastasia cea sfântă – luptători pentru ortodoxie! Ce minunate pilde de creştinism autentic şi pentru noi românii secolului XXI! Cu nimic mai prejos decât sfinţii Împăraţi Constantin cel Mare şi Mama sa Elena, sau decât sfinţii fraţi din Capadocia şi Părinţi ai Bisericii, Vasile cel Mare şi Grigorie al Nyssei şi sora lor mai mare Macrina!

Iată cuvintele pline de dragoste cu care se adresa marele şi sfântul Mitropolit Andrei Şaguna ortodocşilor români din Ardeal, strămoşii noştri, la Naşterea Domnului din anul 1852:

„Cântarea îngerilor din cer la Naşterea Unuia Născut Fiul Său este temeiul bucuriei celei mari pe care o simte astăzi tot sufletul creştinesc.

O simţire de mare bucurie se deşteaptă astăzi în sufletul meu, căci simt şi cunosc mărimea şi sfinţenia Crăciunului. Tot ea mă îndeamnă la întocmirea acestei epistolii. Ca făcând aceasta să fiu astăzi duhovniceşte între voi şi plin de bucurie sufletească să prăznuiesc cu voi ziua cea mare şi minunată a Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Şi ca să vă trimit şi hrană sufletească, care să îndulcească zilele voastre pe pământ şi să vă pregătească cale sigură către Împărăţia lui Dumnezeu.”

Drept-măritori creştini,

Noi astăzi ne împărtăşim de darurile cereşti ale bucuriei veşnicei Împărăţii aduse în lume prin întruparea, jertfa şi învierea Fiului lui Dumnezeu. Bucuria noastră a Crăciunului este darul lui Dumnezeu, dar este în acelaşi timp şi darul sfinţilor neamului nostru. Nu putem uita însă că bucuria noastră a fost preţuită cu sânge, cu scumpul sânge al Mântuitorului, dar şi al mucenicilor Lui. Nu trebuie să uităm pentru ce şi-au dat viaţa atâţia şi atâţia oameni aleşi ai poporului nostru. Oare putem rămâne indiferenţi la scăderea demografică dramatică a populaţiei româneşti? Oare putem ignora distrugerea şi pustiirea satelor noastre, decăderea morală a societăţii? Oare putem trece cu vederea criza morală profundă prin care trecem, delăsarea şi laxismul şi indiferenţa noastră? Pentru că toţi suntem copleşiţi de atâtea greutăţi materiale şi spirituale şi toţi căutăm soluţia care să ne scoată din starea în care ne aflăm, iată, în aceste zile de sărbătoare, prin pilda vieţii marelui mitropolit Andrei Şaguna, Biserica vrea să ne îndemne să ne aducem aminte că noi, românii, întotdeauna am avut necazuri mari în decursul zbuciumatei noastre istorii, dar le-am biruit pe toate pentru că am avut resorturile, pârghiile unei vieţi interioare bogate, câştigate prin apropierea de Dumnezeu, prin împărtăşirea de Sfintele Taine, prin viaţă de asceză, prin paza sfintelor Sale porunci. Străbunii noştri au trecut peste toate fiindcă au ştiut să trăiască simplu, smerit şi curat ca şi înaintaşii lor în comunităţi, uniţi jurul preotului şi al ierarhului, participând la Sfânta Liturghie, păzind poruncile lui Dumnezeu şi ascultând sfaturile duhovnicilor. Dar noi ne-am depărtat de simplitatea şi curăţia originară a poporului nostru. Cultura mass-media la care toţi suntem conectaţi ne învaţă cum să trăim, cum să ne îmbrăcăm, cum să mâncăm, cum să ne vaccinăm, ca să nu ne mai îmbolnăvim, cum să ne împrumutăm, ca să dobândim şi să dorim mereu bunuri materiale, făcând din noi nişte oameni însinguraţi, nişte consumatori, nişte robi ai propriilor noastre plăceri, dar şi ai unor interese atât de străine de neamul nostru românesc. Aceasta este principala cauză a suferinţei noastre: depărtarea de Dumnezeu.

Să ne trezim aşadar cu toţii din această amorţire, să alergăm cu tot sufletul la Biserică, să urmăm sfinţilor neamului românesc, să ne arătăm toţi copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Hristos, prin gustarea din viaţa Lui prin Sfintele Taine. Să ne întoarcem la frumuseţea şi curăţia vieţuirii strămoşilor noştri, să renunţăm la patimile egoiste, omorându-ne „mădularele… cele pământeşti adică: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli …” (Col. 3, 5-8), lepădând mânia, defăimarea, cuvintele de ruşine, judecarea aproapelui, pizma şi invidia pentru ca astfel dumnezeiescul Prunc din ieslea Betleemului să se nască pururi şi să crească în inimile noastre.

Sărbători fericite!

An Nou binecuvântat!

Întru mulţi şi fericiţi ani!

Al Vostru Arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,

Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi

Mitropolitul Ardealului

sursa>mitropoliaardealului.ro

~~~+~~~

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Omeneşte vorbind, naşterea Domnului nu a avut în ea nimic extraordinar. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne relatează faptele:[2] La un moment dat, cezarul de la Roma a poruncit să se facă un recensământ al tuturor cetăţenilor din imperiu, o operaţie de rutină, periodică, al cărei principal scop era stabilirea şi evidenţa impozitelor. Recensământul însă se făcea în localitatea de baştină a fiecărui cetăţean, adică acolo unde îşi avea rădăcinile. Maria din Nazaret, ca şi Iosif, ocrotitorul ei, se trăgeau din neamul regelui David, care se născuse în mica localitate Betleem. Aşadar, era normal ca, în calitate de cetăţeni ai imperiului, cei doi să se supună. Ca urmare, au avut de străbătut un drum lung, din provincia Galileea până spre marginea Iudeii, traversând Samaria, îndurând arşiţa zilei, asprimea nopţii şi îmbulzeala gloatelor care mergeau în aceeaşi direcţie. Maria însă purta și povara stării binecuvântate, adică a sarcinii care se apropia de sfârşit.

Odată ajunşi la destinaţie, Maria a simţit că i-a venit vremea să nască. Cei doi aveau neapărată nevoie de un adăpost. Ni se spune că au încercat la han (de unde se vede că era singurul „hotel” din localitate), acolo nu mai era nici un loc liber, ceea ce nu e de mirare, dată fiind mulţimea celor ce soseau în fiecare clipă. Nu ştim dacă au bătut la poarta cuiva şi că aceasta nu li s’a deschis. În unul din colindele noastre întâlnim reproşul:

Viflaime, Viflaime,

De ce n’ai primit în tine

Pe Fecioara Maria

Să nască pe Mesia.

Mustrarea pică bine sensibilităţii noastre de astăzi, a celor ce ştim cine era Maria şi pe Cine purta ea în pântece, dar e lesne de înţeles că nici unui locuitor al Betleemului de atunci nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva; îngerul Domnului îl înştiinţase pe Iosif, dar pe nimeni altcineva.

Aşa se face că, în cele din urmă, cei doi au poposit într’un staul de vite, unde Maica Domnului L-a născut pe Iisus. Nici faptul în sine nu poartă în el ceva extraordinar. Nu ştim dacă mai era cineva de faţă; iconografia ne arată câteva femei scăldând Pruncul, dar altă mărturie nu avem. Nu ştim nici dacă Mama a trecut sau nu prin durerile naşterii. Unii Sfinţi Părinţi presupun că dacă Maria nu a cunoscut plăcerea, era firesc să nu cunoască nici durerea, dar aceasta e o simplă presupunere, nu o certitudine. Chiar dacă a trecut prin chinurile naşterii, acestea intră în firescul fenomenului.

Singurele scene minunate relatate de Evanghelist sunt corul îngerilor şi închinarea păstorilor, dar ele sunt adiacente, fără o legătură directă cu fenomenul în sine al naşterii.

Şi totuşi, dragii mei, minunea se petrecuse, şi anume cu nouă luni în urmă. Orice naştere este precedată de zămislire, iar aceasta s’a săvârşit în ziua pe care noi o prăznuim calendaristic la 25 martie, sub denumirea de Buna Vestire. Fecioara Maria se afla singură în locuinţa ei din Nazaret când îngerul Domnului i-a adus vestea că Dumnezeu a ales-o să devină mama Fiului Său. Neînţelegând cum poate fi mamă fără să fi cunoscut vreodată un bărbat, tânăra copilă aude o explicaţie pe care nu o înţelege nicicum: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Nu înţelege, dar se supune.

Dragii mei, o minune nu se cere explicată, ci crezută. Nici eu nu voi încerca să v’o explic, ci doar să vă introduc în unul din înţelesurile ei ascunse. Prima parte din spusa îngerului e mai la îndemâna priceperii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine…”. ştim că S’a mai pogorât pe creştetul lui Iisus în clipa botezului din Iordan[3], ştim că S’a pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii[4].

Mai greu de priceput este partea a doua: „puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Cheia înţelesului se află în cuvântul a umbri. În tot cuprinsul Sfintei Scripturi, verbul acesta are o conotaţie cu totul specială, prin el înţelegându-se acţiunea prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane, sau chiar asupra unui simbol. În Vechiul Testament, şi anume în cartea Ieşirii, ni se descrie obiectul de cult care se chema chivotul mărturiei, pe al cărui capac erau înfăţişaţi doi heruvimi îngenuncheaţi faţă’n faţă, cu aripile umbrind acoperământul. Din această umbră, adică din spaţiul cuprins între aripile heruvimilor şi faţa capacului, Dumnezeu îi va vorbi lui Moise.

Pe muntele Tabor, în timpul schimbării la faţă a Domnului Iisus, un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli, iar din el s’a auzit vocea lui Dumnezeu rostind mărturie pentru identitatea Fiului Său[5]. Să reţinem că norul dumnezeiesc poate fi şi „luminos”, a cărui umbră nu poate fi decât lumină, lumina cunoaşterii.

În Faptele Apostolilor, „umbrirea” are puteri tămăduitoare. Când Petru mergea la templu, bolnavii erau scoşi pe tărgi şi înşiraţi pe marginea drumului, pentru ca „măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei” şi să se vindece[6].

În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu i-a umbrit trupul, atunci, în clipa aceea, Fiul Său cel născut din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”, atunci S’a întrupat în pântecele ei şi a devenit om. Acum putem înţelege mai bine stihurile colindului:

„Astăzi s’a născut

Cel făr’ de’nceput”,

adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie.

Aici, dragii mei, sunt dator să mai fac o lămurire, şi anume asupra unui cuvânt care poate duce chiar la erezie. Sfântul Evanghelist Matei afirmă că naşterea Domnului este plinirea unei previziuni a profetului Isaia, pe care îl citează textual: „Iată, fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu…”. Expresia „va avea în pântece” (sau, mai grav, „va lua în pântece”[7]) este incorect tradusă din greceşte în toate ediţiile româneşti ale Bibliei de până în 2001. Ea poate sugera ideea (copios preluată de sectanţi) că zămislirea lui Iisus a fost efectul unei legături trupeşti între o fecioară şi un bărbat, ceea ce, după socotinţa noastră, e o blasfemie. Or, verbul original nu este „a avea” sau „a lua”, ci „a purta[8]” (aşa cum se poartă un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold). Uneori se traduce şi cu „a avea”, dar tot în sensul de „a purta”, precum porumbelul trimis de Noe să cerceteze scăderea apelor; acesta s’a întors la corabie, având (adică purtând) în cioc o ramură verde de măslin”. Aşadar, versiunea corectă (şi ortodoxă) a citatului din Isaia este: „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu”, ceea ce e în deplină concordanţă şi cu relatarea lui Matei că, la un moment dat, Sfânta Fecioară „s’a aflat pe sine (adică s’a pomenit) având în pântece de la Duhul Sfânt”. Or, despre natura zămislirii ştia de la înger, dar despre ea şi-a dat seama doar când au apărut primele semne ale sarcinii.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Minunea zămislirii a durat o clipă, istoria vieţii lui Iisus va curge în ritmurile normale ale timpului: sarcina celor nouă luni, naşterea propriu-zisă, alăptarea, fuga în Egipt, copilăria şi tinereţea din Nazaret, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, activitatea de trei ani şi jumătate, patimile, răstignirea şi moartea. Toate acestea, aşa cum sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, atestă o perfectă autenticitate umană, confirmând faptul că Fiul lui Dumnezeu, devenit om prin întrupare, şi-a asumat toate ale omului, în afară de păcat: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fugit din faţa primejdiilor timpurii, Sa întristat, a plâns, S’a bucurat, a mâncat şi a băut, a postit, S’a mâniat, a osândit, a binecuvântat, S’a rugat, a şovăit în faţa morţii, a disperat pe cruce, a urlat de durere – totul, absolut totul – fiind profund omenesc. A săvârşit nenumărate minuni asupra altora, dar niciodată asupra Sa. Conştient că la nevoie poate folosi supranaturalul, a preferat să se menţină în limitele naturii umane. Arestat în grădina Ghetsimani, legat la mâini şi înconjurat de soldaţi, şi-a rostit convingerea că Tatăl îi poate trimite legiuni de îngeri care să-l scape, dar El preferă să plinească până la capăt rostirea profeţilor care-i prevestiseră patimile şi moartea. Ca un om a şovăit în faţa morţii, ca un om şi-a înfrânt slăbiciunea şi ca un om şi-a acordat voinţa cu aceea a Tatălui. Chinurile de pe cruce au fost reale, moartea şi îngroparea au fost acelea ale unui om, dar ale unui om născut prin înomenirea lui Dumnezeu, al cărui sânge era menit să ne răscumpere nouă păcatele. Răstignit pe cruce, a refuzat să guste dintr’o substanţă anestezică oferită într’un burete din vârful unei suliţe; durerea răscumpărătoare trebuia îndurată întreagă, fără compromisuri. – „Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, Îl batjocoreau fariseii, coboară-te de pe cruce!” Nu S’a pogorât de pe cruce. Unde era Fiul lui Dumnezeu, făcătorul de minuni?

Dragii mei, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu avea să se arate, dar de abia începând cu a treia zi de la îngropare, printr’o minune care îi va ului mai întâi pe ucenici şi apoi, de-a lungul veacurilor, pe toţi cei care se vor îndoi de ea, asemenea lui Toma: minunea învierii. Aceasta a fost minunea, singura minune asupra Luişi, din toată durata vieţii Sale pământeşti, încununată cu aceea a înălţării le cer.

Iată, v’am pus în faşă, alăturate, cele două ipostaze din viaţa Mântuitorului nostru: naşterea omenească, precedată de zămislirea supraomenească, şi moartea omenească, urmată de învierea supraomenească. Această alăturare arată limpede că viaţa de pe pământ a Domnului s’a petrecut omeneşte, dar între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârşitul, minunată va fi veşnicia noastră întru acelaşi Iisus Hristos. Vi le-am spus pentru ca voi să vă întăriţi în credinţă, să credeţi fără şovăire în pururea-fecioria Maicii Domnului şi în dumnezeirea Fiului său, să credeţi şi să-i faceţi ţi pe alţii să creadă, în această vreme când se fac din ce în ce mai simţite bântuielile lui Veliar. Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!

Hristos este Unul şi Acelaşi, acum şi în veac. Amin!

[1] Notele infrapaginale sunt pentru Cucernicii Preoţi.

[2] Luca 1,1-20; Matei 1,18-25.

[3] Matei 3,13-17.

[4] Fapte 2,1-4.

[5] Matei 17,5; Marcu 9,7.

[6] Fapte 5,15.

[7] Ediția din 1988, reeditată în 2008.

[8] ého (cu flexiunea éxei la persoana a treia singular feminin).

sursa>arhiepiscopia-ort-cluj.org

~~~+~~~


Mesajul IPS Părinte Mitropolit dr. Irineu Popa, de praznicul naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.

video> http://www.m-ol.ro/

(sectiunea de clipuri video)

~~~+~~~

† N I C O L A E
DIN MILA LUI DUMNEZEU MITROPOLIT AL BANATULUI

Iubitului cler, cinului monahal, dreptcredincioşilor creştini şi creştine, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Din nou a sosit Crăciunul, sărbătoarea trimiterii de către Dumnezeu a Fiului Său unul născut pentru ca să ne ridice din păcatul în care am căzut şi să ne mântuiască. Cu lumina învăţăturii Sale, cu puterea harului Său, cu dragostea şi exemplul vieţii Sale a cucerit inimile şi a revărsat în sufletul oamenilor nădejdea îndreptării şi a izbăvirii.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă de veci” (Ioan 3, 16).

Toată bogăţia învăţăturii Sale şi a harurilor sfinţitoare de om şi toată lucrarea mântuirii noastre în desfăşurarea vremii, Iisus Hristos a lăsat o în Biserica Sa sfântă pe care a întemeiat o cu scump Sângele Său şi „s-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească, cum
spune Apostolul, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt şi ca s o înfăţişeze Sieşi Biserică mărită, neavând pată sau întinăciune ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5, 25-27).

Dreptmăritori creştini şi creştine,

De ziua Naşterii Domnului se cuvine să facem o scurtă recapitulare a învăţăturii Celui ce s a născut în Vifleem şi a sfintei Biserici pe care El a întemeiat o spre mântuirea noastră.

Noi facem parte din Biserica dreptmăritoare care propovăduieşte învăţătura şi tezaurul moştenite de la Mântuitorul. Biserica este icoana cea mai fidelă a vieţii dumnezeiescului ei Întemeietor.

Biserica este cu adevărat „aşezământul sfânt, întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu, spre sfinţirea şi mântuirea credincioşilor”. De peste două mii de ani ea n a avut alt scop decât mântuirea sufletească a fiilor ei. În sanctuarul ei se află depozitat
elementul divin întreg şi tot tezaurul spiritual moştenit de la Mântuitorul. „Ea este o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt”. Ea este „una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, după cum mărturisim în simbolul credinţei.

Cea dintâi însuşire a Bisericii este aceea de a păstra adevărul credinţei şi învăţăturii Domnului Hristos nemodificat, adevărul propovăduit de Sfinţii Apostoli şi dezvoltat şi întărit de Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice. Ea n a adăugat, nici n a lăsat nimic din ceea ce a moştenit de la Întemeietorul ei. Încât cu drept cuvânt ea se poate numi ceea ce zice Apostolul, „stâlpul şi întărirea adevărului” (I Timotei 3, 15).

După învăţătura şi concepţia Bisericii noastre, modelul vieţii în Dumnezeu este Iisus Hristos. Suntem atâta de creştini cât duh am luat din duhul lui Iisus Hristos. Viaţa noastră trebuie să o conformăm după chipul şi asemănarea Lui. „Să creştem în toate privinţele – după cum spune Apostolul – la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13-14). Mântuirea noastră vremelnică şi veşnică nu o putem obţine decât prin năzuinţa noastră permanentă de a ne face asemenea Lui.

Iisus Hristos ne a adus harul sfinţitor pe care ni l împărtăşeşte Biserica prin cele şapte Taine ale ei. Harul e o bogăţie de lumină şi o putere dumnezeiască ce pătrunde în adâncimile sufletului şi l înalţă la viaţă, purificându l, încălzindu l şi luminându l. Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt „revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucură toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură”. Biserica nu poate concepe viaţa fără har. La mântuirea sufletească lucrează întâi harul lui Dumnezeu şi apoi credinţa şi faptele bune ale credinciosului.

Biserica este depozitara şi păstrătoarea harului. Prin Biserică, păstrăm legătura cu Dumnezeu şi ne câştigăm mântuirea sufletului. Duhul Sfânt lucrează prin Biserică, precum sufletul lucrează prin trupul omului. „Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, scria Fer. Augustin, acesta este Duhul Sfânt pentru Trupul lui Hristos, care este Biserica. Sfântul Duh lucrează în toată Biserica, ceea ce lucrează sufletul în toate mădularele unui singur trup”. După concepţia noastră, Biserica este un imens univers creştin, care îi cuprinde şi pe cei ce trăiesc în prezent şi pe cei ce au trăit şi au plecat din lumea aceasta, şi pe îngeri şi pe sfinţi. Ea este un „cer nou şi pământ nou”, după cum spune proorocul Isaia (Isaia 65, 17). Ea este condusă prin ierarhiile cereşti şi pământeşti, în frunte cu Iisus Hristos, care este capul ei (Efeseni 1, 22).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Împărtăşindu vă aceste gânduri, să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să umblăm în lumina păcii şi a dragostei lui Hristos, să respectăm legile, să cinstim pe toţi semenii, să ne sprijinim şi să ne ajutăm ca fraţi adevăraţi.

„Îmbrăcaţi vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o prefaceţi în pofte” (Romani 13, 14) spune Sfântul Apostol Pavel. „Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Romani 14, 71).

„Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să ne dea să gândim la fel unii pentru alţii în Hristos Iisus” (Romani 15, 5). „Dumnezeul nădejdii să ne umple de toată bucuria şi pacea” (Romani 15, 13).

Praznicul Naşterii Domnului şi Anul Nou în care intrăm peste câteva zile, să ne aducă tuturor gânduri senine, mulţumire, sănătate, dragoste de muncă, bună voire şi propăşire întru toate.

Tuturor să ne dea Domnul pace, înfrăţire, bună înţelegere şi înflorire spre toate cele bune.

Să avem parte de un praznic fericit şi îndestulat, precum şi de un an nou plin de toate bunătăţile trupeşti şi sufleteşti.

Al vostru rugător către Dumnezeu,
† Nicolae
Arhiepiscop şi Mitropolit

sursa> mitropoliabanatului.ro

~~~+~~~

Darurile Crăciunului şi misiunea creştină

† Serafim

Mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Romane a Germaniei,

Europei Centrale si de Nord

„Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16)

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Iată-ne ajunşi din nou la marea sărbătoare a Naşterii Domnului cu inimile pline de bucurie şi de încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu Care a trimis în lume pe Fiul Său pentru ca lumea „să aibă viaţă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). Fiecare dintre noi a trăit anul pe care-l încheiem peste câteva zile cu bucurii şi împliniri, dar şi cu încercări şi dezamăgiri, căci viaţa omului pe pământ este o permanentă împletire de bucurii şi de necazuri. Dumnezeu fiind însă cu noi „în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20) ne ajută să depăşim orice necaz şi să gustăm bucuria chiar şi în durere. Sfinţii vorbesc mereu de bucuria care se naşte din durere, dacă ne încredinţăm voii sfinte a lui Dumnezeu.

Anul acesta Dumnezeu ne-a încercat, pentru păcatele noastre, cu inundaţii mari şi cu secetă în România şi în alte părţi ale lumii, iar în Europa şi America de Nord cu o criză bancară şi industrială de mari proporţii care poate avea consecinţe deosebit de grave. În toate acestea trebuie să vedem fragilitatea şi vulnerabilitatea vieţii omeneşti, ca şi a societăţii în care trăim. Nici o societate nu poate avea şanse de reuşită şi de supravieţuire dacă se fondează numai pe valori materiale: bani, câştig, profit, plăceri trupeşti… O societate sănătoasă, armonioasă şi prosperă, ca şi viaţa fiecăruia dintre noi, se construieşte în primul rând pe valori spirituale, izvorâte din credinţa în Dumnezeu. Europa este creştină dintru început şi nu va putea supravieţui decât conştientizând propria-i identitate spirituală şi promovând valorile evanghelice: credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni din care se naşte respectul faţă de identitatea fiecărei persoane şi ajutorul reciproc, curăţia vieţii, smerenia, blândeţea…

Istoria ne stă mărturie că toate societăţile omeneşti şi imperiile lumii au sfârşit odată cu decăderea lor morală. Astăzi când vedem în jurul nostru atâta imoralitate şi corupţie, încurajate (cel puţin imoralitatea) de însăşi legile civile, ne dăm seama că ne aflăm pe malul unei prăpăstii în care putem cădea oricând, fiecare în parte ca şi societatea întreagă.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, eveniment istoric petrecut acum două mii de ani, reprezintă cea mai mare răscruce în istoria omenirii. Astăzi aproape toate popoarele lumii numără anii de la Hristos. Iar „Părintele erei creştine”, adică cel care a calculat pentru prima oară anii de la Naşterea Domnului, a fost un străromân din Dobrogea, anume Dionisie Exiguul (cel Mic sau Smerit, 460-545), declarat anul acesta ca sfânt de către Biserica noastră cu data de prăznuire la 1 septembrie.

Evenimentul Naşterii Domnului este important şi unic prin ceea ce el reprezintă pentru întreaga omenire: venirea lui Dumnezeu în lume, Întruparea Sa din Fecioara Maria, unirea omului cu Dumnezeu în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, descoperirea lui Dumnezeu ca iubire sau comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; a lui Dumnezeu care din iubire a creat lumea şi pe om, care din iubire S-a întrupat, a pătimit şi a înviat, liberând pe oameni din robia diavolului, a păcatului şi a morţii. Toate acestea sunt darurile Crăciunului, ale Naşterii Domnului de care ne bucurăm astăzi. Desigur orice dar este gratuit, căci altfel el n-ar mai fi dar. Totuşi iubirea este reciprocă. La iubire se răspunde cu iubire. Atunci când facem cuiva un dar ne bucurăm mai întâi că darul nostru este primit şi că el aduce bucurie celui ce-l primeşte. Ne bucurăm şi mai mult când vedem că darul nostru este folosit de cel care-l primeşte, că acesta este recunoscător pentru darul primit şi că înmulţeşte darul făcând, la rândul său, bine altora.

Tot astfel şi Dumnezeu se bucură dacă primim darurile Sale, dacă primim şi ne bucurăm de Naşterea Domnului, de învăţătura pe care El ne-a dat-o, de ajutorul şi de mântuirea pe care El ni le oferă în Sfintele Taine ale Bisericii. Dumnezeu se bucură de recunoştinţa noastră, de mulţumirea pe care o aducem în rugăciunile noastre de zi cu zi, mai cu seamă participând cu evlavie la Sfânta Liturghie, care este marea rugăciune de mulţumire adusă lui Dumnezeu prin Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos. Dumnezeu se bucură când vede că ne străduim să ducem o viaţă curată şi sfântă, că facem bine semenilor noştri, că ne iubim unii pe alţii, că transmitem lumina credinţei semenilor noştri care nu-L cunosc sau Îl cunosc prea puţin pe Dumnezeu…

Iubiţii mei fii sufleteşti,

La începutul acestei Pastorale de Crăciun am amintit textul biblic: „Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit „. Troparul Naşterii Domnului pe care-l cântăm mereu în aceste zile spune şi el: „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…” Într-adevăr, Naşterea Domnului a adus lumii lumina cea adevărată care este Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea Betleemului, Iisus Hristos, care ne-a lăsat învăţătura cea mai desăvârşită, pecetluită cu Sângele Său. „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), zice Mântuitorul despre Sine.

Din păcate, o mare parte din lumea creştină de astăzi nu-L mai cunoaşte pe Domnul Iisus Hristos, nici învăţătura Sa, care singură liberează şi mântuieşte. Societatea în care trăim ne oferă tot felul de idoli pentru ca să ne satisfacă „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan, 2, 16). Slujind acestor idoli, adică alergând numai după bani, după plăceri şi distracţii, ne înstrăinăm de Dumnezeu şi ne închidem într-o lume fără orizont, care încetul cu încetul ne omoară mai întâi sufletul, iar apoi şi trupul. La îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu, contribuie şi o bună parte din legile promovate de Uniunea Europeană, mai cu seamă pe linie morală, cum sunt liberalizarea avortului sau legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, care sunt nu numai anti-creştine ci şi anti-umane prin consecinţele lor nefaste asupra sănătăţii oamenilor şi a societăţii.

Cei care-L cunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos şi învăţătura Sa sunt ocrotiţi de toate aceste rătăciri, trăiesc în lumina Lui care le luminează toate căile vieţii. „Făclie picioarelor mele este Legea Ta Doamne şi lumină cărărilor mele”, zice Psalmistul (Psalmul 118, 105).

Dar pentru ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu şi poruncile Lui, pentru a crede în El şi a se întoarce de la calea lor cea rea, este nevoie de multă misiune din partea Bisericii. Desigur, misiunea se face în primul rând în Biserică prin săvârşirea Sfintelor Taine şi prin predică. Sfintele Slujbe săvârşite cu evlavie sunt prin ele însele didactice, catehetice. Din ele putem învăţa mai mult decât din toate cărţile, mai cu seamă dacă preotul ne ajută să descoperim semnificaţia lor profundă, mistică. Dar cei care vin la Biserică sunt extrem de puţini în comparaţie cu cei care vin foarte rar sau nu vin deloc. Aici se impune cu stringenţă o pastoraţie individuală, personală. Preotul trebuie să ţină legătura personal cu toţi credincioşii de pe raza parohiei, prin vizite la casele credincioşilor, prin scrisori, prin convorbiri telefonice, prin publicaţii parohiale… Ca şi Păstorul cel bun din Sfânta Evanghelie, preotul trebuie să-şi pună sufletul pentru toţi păstoriţii săi, mai cu seamă pentru cei rătăciţi, care au uitat de Dumnezeu şi de Biserică. Căci Păstorul cel bun lasă cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi şi se duce după oaia cea rătăcită (Luca 15, 4) .

În vremurile noastre, când mass-media a luat o amploare uimitoare, Biserica trebuie să folosească şi mijloacele moderne de comunicare pentru a transmite oamenilor mesajul său. Mai cu seamă când ştim că tocmai prin mass-media se răspândesc atâtea rătăciri şi ispite care-i ţin pe oameni departe de Dumnezeu şi îi îndeamnă la tot felul de păcate.

Ne bucurăm din toată inima că Biserica noastră, de când îl are în frunte pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pune un accent deosebit pe misiunea creştină prin mass-media. Astfel, la iniţiativa Preafericirii Sale, a fost înfiinţat încă din 1998 postul de radio „Trinitas”, astăzi cu emisie în toată Ţara şi postul de televiziune „Trinitas”, la care putem avea acces şi noi cei din Diaspora. De asemenea, Patriarhia Română editează primul cotidian creştin din Ţară cu titlul „Lumina”. Desigur, această misiune se face cu multă trudă şi cu multă cheltuială. De aceea, îndemnăm pe toţi credincioşii noştri şi toate parohiile să se facă părtaşi la această lucrare misionară sprijinind eforturile Bisericii pentru propovăduirea credinţei (donaţii: Patriarhia Română, IBAN: RO42RNCB0075004895030113, Cod BIC (SWIFT) RNCBROBU, Adresa: B-dul Unirii 63, Bl. F4, Sector 3, Bucureşti).

Misiune facem, de asemenea, când ajutăm în numele lui Hristos pe fraţii noştri aflaţi în lipsuri sau suferinţe. Ne bucurăm că Biserica Ortodoxă Română şi-a sporit mereu opera caritativ-filantropică, venind în ajutorul foarte multor oameni aflaţi în nevoi. Şi în parohiile noastre se fac eforturi în această direcţie. De aceea, vă îndemnăm ca în perioada sărbătorilor să ne împreunăm eforturile şi să ajutăm la procurarea grâului necesar pentru anul 2009 celor 258 de copii de la Valea Plopului (jud. Prahova) de care se îngrijeşte P.C.Pr. Nicolae Tănase (Asociaţia Provita pentru Născuţi si Nenăscuţi, IBAN: RO70 RZBR 0000 0600 0722 9028, Cod Cod BIC (SWIFT): RZBR ROBU, Adresa: Raiffeisen Bank – Agenţia Victoria Bucureşti, Calea Victoriei nr. 21, corp B, sector 3, cod 030023).

Cu nădejdea că veţi pune la inimă aceste cuvinte de învăţătură şi că vă veţi strădui să vă apropiaţi tot mai mult de Dumnezeu, înmulţind binele în lume, vă îmbrăţişez pe toţi cu îmbrăţişare sfântă în Hristos Domnul, Cel născut în Peştera Betleemului, vă binecuvintez în numele Lui şi vă fac cele mai calde urări de sănătate şi de tot binele.

Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi rugător către Domnul,

† Serafim

Arhiepiscop şi Mitropolit

sursa>mitropolia-ro.de

~~~+~~~

† NICOLAE

din mila lui Dumnezeu

Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române

din cele două Americi

Iubitului cler şi dreptmăritorilor creştini,
pace şi bucurie de la Hristos Domnul,
iar de la noi arhierească binecuvântare.

De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi
se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup.

Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. (Efeseni 5, 31-32)


Prea Cucernici Părinţi,

Iubiţi Credincioşi,

În tradiţiile multor popoare şi mai ales în tradiţia occidentală, sărbătoarea Naşterii Domnului este cu deosebire o sărbătoare a familiei. De Crăciun, familia se adună la casa părintească pentru a petrece împreună cu cei dragi, cu părinţii, fraţii, rudele. Se fac cadouri în amintirea darurilor magilor aduse pruncului Iisus. Se cântă colinde vestindu-se bucuria Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Iar această vestire încheie şi împlineşte perioada de colindat dinaintea Crăciunului când ne vestim unii altora Naşterea Mântuitorului. Ultimii colindaţi sunt părinţii şi fraţii în casa părintească. Cuvântul meu de vestire la acest praznic al Naşterii Domnului se referă tocmai la importanţa familiei în Biserică şi în societate.

Familia este cea mai veche şi mai sfântă instituţie pe care o cunoaşte omenirea. În Cartea Facerii descoperim modul personal al zidirii omului, personal însemnând după chipul personal al lui Dumnezeu, după chipul comuniunii veşnice dintre cele trei Persoane ale Sf. Treimi: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l supuneţi.” (Facere 1, 26-28). Se precizează şi se întăreşte prin repetare că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Putem spune că acest mod al creaţiei omului după chipul lui Dumnezeu este evident în crearea spre comuniune a bărbatului cu femeia. Dintru început bărbatul şi femeia au fost creaţi spre comuniune de viaţă şi dragoste.

Dar bărbatul şi femeia au căzut întorcându-şi faţa de la Creator şi refuzând să-şi recunoască păcatul: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: Pentru ce ai făcut aceasta? Iar femeia a zis: Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Facere 3, 12-13). Urmare a păcatului, bărbatul şi femeia au pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi unul cu altul. Au pierdut veşnicia şi s-au aplecat spre pământ: „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19).

Dar Dumnezeu Creatorul le-a făgăduit celor dintâi oameni şi răscumpărarea prin sămânţa femeii, printr-un urmaş al femeii: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Urmaşul femeii este, după tâlcuirea părinţilor Bisericii, Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta a zdrobit capul ispititorului din Eden, al Satanei. Prin femeie a venit ispita şi căderea, prin urmaşul femeii va veni mântuirea.

Hristos a venit să-l împace pe om cu Dumnezeu, să restaureze chipul cel căzut al omului, să-i redea frumuseţea cea dintâi. Cum chipul lui Dumnezeu în om se referă la comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenul, Întruparea Cuvântului a adus restaurarea comuniunii bărbatului cu femeia la chipul cel din Eden. Prin prezenţa la nunta din Cana Galileei şi prin săvărşirea primei sale minuni, Hristos a descoperit transformarea legăturii matrimoniale pământeşti într-una a Împărăţiei cerurilor, căci unirea bărbatului cu femeia la căsătorie se face „în Hristos şi în Biserică”. Harul lui Hristos îl reaşează pe om în poziţia de fiu al lui Dumnezeu. Tot harul lui Hristos îi arată pe cei doi, bărbat şi femeie, „uniţi în trup şi în duh”, ca şi familie în Biserică. Drumul personal al desăvârşirii început de fiecare la botez se continuă după cununie împreună, ca soţ şi soţie, ca familie creştină.

Sf. Apostol Pavel prezintă această taină a unirii bărbatului cu femeia după modelul unirii lui Hristos cu Biserica: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este… Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească” (Efeseni 5, 22-26). Legătura dintre Hristos şi Biserică este jertfa. Legătura bărbatului cu femeia este tot jertfa, cea a lui Hristos care ne-a redobândit harul, dar şi jertfa, dăruirea personală a dragostei unuia faţă de celălalt. În Biserică aducem jertfa cea nesângeroasă urmare a jertfei pe Cruce a lui Hristos. În familie aducem jertfa dragostei, a dăruirii bărbatului către femeie şi reciproc prin harul lui Hristos primit la cununie pentru a duce o viaţă de comuniune familială. Aceasta este semnificaţia cuvintelor Sf. Pavel: „taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică.”

Iubiţi credincioşi,

Descoperind aceste înţelesuri ale căsătoriei creştine, putem vedea pericolele la care familia este expusă în societatea modernă. Cartea Facerii spune lămurit şi întăreşte că Dumnezeu a făcut bărbat şi femeie, nu doi bărbaţi sau două femei. Iar împlinirea creaţiei bărbatului şi a femeii a fost binecuvântarea de a creşte şi a se înmulţi. Copilul este rodul dragostei dintre bărbat şi femeie şi numai această dragoste aduce viaţa. Orice alt înţeles al dragostei nu poate fi decât împotriva modului creaţiei lui Dumnezeu şi nu poate aduce viaţa. Acum când ne vestim unii altora pogorârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ se cuvine să primim şi această înţelegere creştină a familiei. La colindul nostru să adăugăm mărturisirea adevărului despre răscumpărarea adusă de Hristos şi despre restaurarea familiei în harul lui Dumnezeu.

Fie ca Pruncul Iisus născut în peştera Betleemului să se nască astăzi duhovniceşte în sufletul fiecărui credincios şi în sânul fiecărei familii. Căci El este pacea şi mângâierea noastră şi prin El ne vine de la Dumnezeu Tatăl „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17).

Vă îmbrăţişez frăţeşte în Hristos Domnul şi vă urez să petreceţi sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei cu sănătate, pace şi bucurii duhovniceşti.

La Mulţi Ani!

Al vostru frate întru rugăciune către Dumnezeu,

† NICOLAE

Chicago, Praznicul Naşterii Domnului, 2008

sursa>romarch.org/ro/

~~~+~~~

† Calinic

Episcop al Argeşului şi Muscelului

„Dar Dumnezeu pururea voieşte să-Şi descopere şi să ne arate iubirea Sa faţă de noi, ca şi noi, înţelegând şi respectând marea Sa bunătate, să voim
să-L iubim pe El.” (Sfântul Simeon Nou Teolog, Filocalia, vol. VI, Cuv. 10, pag. 142)

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Din marea iubire a lui Iisus Hristos Domnul, noi, vieţuitorii acestei lumi văzute, în fiecare secundă, respirăm din bunătatea lui Dumnezeu. Inima noastră, neadormită, mereu îşi face lucrarea sa, de noi neştiută, dar simţită în fiecare clipă. Dacă inima noastră ar sta din lucrarea ei tainică, viaţa noastră ar fi în mare pericol.

De câte ori ne aducem aminte, oare, că am fost zidiţi de Dumnezeu întru atâta ştiinţă? Cine simte mai bine pe lume, ca mama, când îşi apropie de inimă pruncul pe care
l-a născut, cum inima, din inima ei, răzbate prin timp şi spaţiu? Când noi trebăluim mereu şi veghem în lucrările multe care stau şi ne aşteaptă, inima îşi face lucrarea ei spornică, ţinându-ne vie, întreaga fiinţă. Cine dintre noi nu adoarme cu nădejdea că va trece peste noapte şi se va trezi la viaţă a doua zi, dis-dedimineaţă? Înţeleptul Solomon, în Cântarea Cântărilor, inspirat a scris: „Eu dorm, dar inima mea veghează.” (Cântarea Cântărilor, cap. 5, 2)

Înţelegem prin aceasta că noi ne odihnim, dar inima noastră veghează cu îngerul nostru păzitor, la trecerea fiecărei clipe, peste timpul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu să-l brodăm cu firul de aur al devenirii. Cu inima noastră, care veghează, această minune a lui Dumnezeu, aşezată în trupul nostru, acolo unde se întretaie făptura noastră în semnul Sfintei Cruci (Atunci când ne întindem mâinile orizontal, făptura noastră ia semnul Sfintei Cruci, iar inima este exact în centru), tindem mereu să ajungem cât de aproape de inima cea mare şi iubitoare a lui Dumnezeu.

Când sărbătorim Naşterea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, gândul şi inima se ridică „la cele de sus” (Coloseni 3, 2), unde ne îndeamnă marele Apostol Pavel, şi sufletul saltă de veselie pentru iubirea care ne-o arată Dumnezeu: „Dar cine va putea să se minuneze cât se cuvine de faptul că sufletul e şi iubit de El într-atâta, că e făcut să respire împreună cu El şi să fie părtaş de bunătăţile mai presus de ceruri şi i se încredinţează aşa de mari taine!” (Calist Patriarhul, Filocalia rom., vol. VIII, pag. 337)

În fiecare dintre noi, care alcătuim această obşte pământească, în adâncul fiinţei noastre este ascunsă scânteia dumnezeiască, aşezată de Dumnezeu pentru descifrarea tainelor din adâncurile lui Dumnezeu.

Cum vom tălmăci marile descoperiri din decursul istoriei omenirii până azi? Toate acestea vin să desluşească bogăţia tainelor lui Dumnezeu. Spre exemplu, dacă am interpreta corect şi cu deplină cuviinţă cele scrise de Sfântul Apostol Pavel: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, întru suflet viu; Adam cel de pe urmă – Iisus Hristos – cu duh făcător de viaţă. Dar nu cel dintâi este duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi – Adam – este din pământ, pământesc, Omul cel de al doilea – Iisus Hristos – este ceresc. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul Celui ceresc” (I Corinteni 15, 45-48.)

Astăzi ştim că ovulul femeii conţine o jumătate din cei 46 de cromozomi care există tot în a doua celulă a corpului omenesc. Celula de la bărbat adaugă ceilalţi 23 de cromozomi şi imediat cele două celule, acum una singură, încep să se despartă şi formează un om întreg. Dacă, fără să fim lipsiţi de reverenţă, ne întrebăm cum s-a putut, ca acest suprem mister al Întrupării să intre în legătură cu partea fizică, se pare că, pentru ca a doua Persoană a Trinităţii să devină om, Duhul Sfânt a creat genele necesare şi cromozomii necesari, care puteau fi vehicolul persoanei lui Hristos, unindu-le cu cele din trupul Fecioarei.

Putem începe să vedem felul în care definiţiile creştine, Îl descriu ca fiind o singură persoană, căci a fost zămislit prin unirea celulelor care produc o singură persoană, şi ca având două naturi, căci celula care s-a unit cu ovulul de natură umană, a fost de origine divină, nu umană” (Dicţionar Biblic, Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 1995, pag. 888-889)., vom ajunge să înţelegem că atât Adam, cât şi Hristos – Fiul lui Dumnezeu – sunt lucrarea de taină a lui Dumnezeu, care uimeşte lumea de-a pururi. Naşterea lui Iisus Hristos, în acest spaţiu de smarald, nu va fi înţeleasă decât atunci când vom cere înţelepciune şi „pricepere întru desluşirea tainelor” (Coloseni, 1, 26) din veac ascunse şi de îngeri neştiute.

Când ne gândim că Iisus Hristos a luat firea noastră cu toate cumplitele amaruri, ne întrebăm şi noi: „Cine a văzut, apoi, a auzit, sau a înfăptuit vreo astfel de iubire ca aceea minunată pe care, în bunătatea Ta, ne-ai arătat-o nouă, luând firea noastră cu toate cumplitele pătimiri îndurate pentru noi, mai presus de toate nădejdile?” (Calist Catafigiotul, Filocalia rom., vol. VIII, pag. 449).

Inima cea atotmiloasă a lui Dumnezeu s-a coborât asupra firii noastre, pentru întărire: „Cei ce contemplă acest fapt al Întrupării lui Iisus Hristos, atât cât se poate contemplat prin har, intră în noianul larg deschis al dragostei şi al minunatei purtări de grijă şi ajungând cu totul în afară de ei înşişi – în extaz – sunt cuprinşi la rândul lor de o dragoste covârşitoare faţă de Tine, Dumnezeule! Căci cele ce ţin de Întruparea Ta covârşesc cu prisosinţă şi mintea şi auzul şi înţelegerea, Dumnezeule, Preabune. Eşti şi Te numeşti Părinte al tuturor? Dar întreci în părinţie, în chip negrăit, orice minte, după cauză, stăpânire şi purtare de grijă, sfătuire, îndelungă răbdare, îngăduinţă” ( Idem, pag. 450).

Iubiţi credincioşi,

În zăduful zilei şi greutăţile pe care le îndurăm în viaţa ce ni s-a dat de sus, atunci când ne aruncăm grijile în spinarea lui Dumnezeu, Cel Atotputernic, Sfântul Efrem Sirul, inspirat de Duhul Sfânt, scrie: „O, voi cei cu dreaptă socotinţă! Veniţi şi vă minunaţi! Cine are cugetare înţeleaptă şi minunată ca să se minuneze după vrednicie de harul Făcătorului nostru? El este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea cea dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor care au călcat legea Lui, le îmbracă întru slava nestricăciunii. Acest har care ne-a înviat după ce am păcătuit, este mai mare decât acela prin care, când nu eram, ne-a adus la fiinţă. Slavă Ţie, Doamne, pentru harul Tău nemăsurat! Cu ce gând ne vom mărturisi Ţie, Împărate preabun, Cel ce iubeşti viaţa noastră?” (Sfântul Isac Sirul, Filocalia rom., vol. X, pag. 315-316).

Pentru iubirea cea veşnică, întru care ne poartă Dumnezeu zi de zi, noi suntem chemaţi să pricepem lucrarea Lui în viaţa noastră. Astfel nu ne vom mai simţi singuri pe acest pământ. În iubirea străluminată a lui Dumnezeu, noi trebuie să creştem, făcându-ne pe Iisus, Fiul Său din veşnicie, alesul inimii noastre de fiecare clipă. Dumnezeu ne-a dat darul cel mai de preţ din Cer şi de pe pământ, pe Iisus Hristos: „Şi dacă ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său, şi aceasta ne-ar fi dat-o, ca să se afle în El neamul nostru!” (idem, pag. 395).

Iubiţi credincioşi,

Toate acestea au fost făcute de Dumnezeu pentru a ne arăta dragostea Sa pentru creatura care a ieşit din făgaşul paradisiac. Niciodată Dumnezeu n-a silit libertatea noastră, deşi putea s-o facă nestingherit. Mereu rămânem uimiţi de modul absolut părintesc de a fi tratată fiinţa umană. Nimeni, niciodată, nu va da o mai mare libertate omului precum a dat-o Dumnezeu, care l-a zidit şi-l zideşte fără încetare. Din mâna şi suflarea Lui dumnezeiască nu putea să răsară robia, ci duhul de libertate de a îmbrăţişa cărarea care duce la Părintele Luminilor. Aşa vom înţelege mai uşor meditaţia Sfântului Isac Sirul: „Şi pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deşi putea să o facă, ci ne apropie de Sine, prin dragostea cugetului nostru” (idem, pag. 396).

Iubiţi credincioşi,

Cu bucurie să reflectăm, doar câteva clipe, în fiecare zi, la dragostea cu care ne ocroteşte Dumnezeu: „Dacă ai cunoaşte cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toţi perii capului tău ţi-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamăreşti pe El, sau să-i mulţumeşti după vrednicie. Dar cred că tu îţi dai seama de aceasta” (Sfântul Varsanufie, Filocalia rom. vol. XI, pag. 150)! Aşadar, Naşterea lui Iisus sau Crăciunul este renaşterea noastră de zi cu zi. Ceea ce ne ţine în depărtare de Dumnezeu sunt păcatele noastre pe care le săvârşim cu trupul şi sufletul nostru: „Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne bagă cu demonii ce ne chinuiesc, făcându-ne robi” (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia rom. vol. I, pag. 43).

Lupta îndârjită împotriva voirilor noastre păcătoase se impune permanent: „Că avem trebuinţă de multă pază, osteneli trupeşti şi curăţie a sufletului ca să sălăşluim pe Dumnezeu în inimile noastre, pentru ca de aici înainte să împlinim fără rătăcire poruncile Lui” (Avva Filimon, Filocalia rom., vol. IV, pag. 167). Predominant în viaţa noastră, petrecută între stihiile lumii, este să ne împărtăşim de iubirea lui Dumnezeu şi să vorbim cu Dumnezeu ca şi cu un prieten şi să stăm cu îndrăznire în faţa „Celui ce locuieşte în lumina cea neapropiată” (I Timotei, 6, 16).

Pomenirea numelui, Domnului Iisus Hristos, cu mintea şi cu inima, în fiecare moment al vieţii, înseamnă renaşterea şi rămânerea noastră în inima lui Dumnezeu: „Este lucru foarte minunat că Acela, pe care-L poartă cu uimire Serafimii şi toate Puterile Cerurilor, este purtat de inima credinciosului. Dar faptul de a nu-L purta numai, ci de a se şi uni cu El – prin rugăciune, meditaţie şi Euharistie – şi de a se întipări de El – ca o pecete – este mai presus de orice minune” (Calist Patriarhul, Filocalia rom., vol. VIII, pag. 336). Aşa vom avea pe Iisus, Cel născut în Peştera Betleemului, zi şi noapte în inima noastră, luminându-ne şi întărindu-ne!

Iubiţi credincioşi,

Am dori şi la Naşterea Domnului Iisus Hristos, din anul acesta, să stăm la sfat de taină şi să aducem pe Iisus Hristos în casa noastră, în viaţa şi nădejdea noastră, în credinţă puternică şi mereu proaspătă, în lucrările mari şi mici, obşteşti şi personale, deopotrivă, ajutându-ne, cu toată dragostea, unii pe alţii, în toate momentele mai grele din viaţă. Să nu uităm, nicicând, că Dumnezeu pururea voieşte să-Şi descopere şi să ne arate iubirea Sa faţă de noi, ca şi noi, înţelegând şi respectând marea Sa bunătate, să voim să-L iubim pe El – Iisus, Domnul Dumnezeu (Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia rom., vol. VI, cuv. 19, pag. 142)!

Să cântăm cu bucurie şi cu inima veselă, de Crăciun: Hristos Se naşte, măriţi-L! Hristos, din Ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos, pe pământ, Înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul!

Cu bucurie sfântă, Vă întâmpină, cu doriri de pace trainică şi iubire frăţească,


† Calinic

Episcop al Argeşului şi Muscelului

sursa>eparhiaargesului.ro

~~~+~~~

NAŞTEREA DOMNULUI
‑ Vestea minunată
a copilăriei fericite


† Casian,
Din darul lui Dumnezeu,
Episcop al Dunării de Jos,

Preacuvioşilor şi preacucernicilor slujitori ai sfintelor altare şi tuturor drept-măritorilor creştini  din eparhia noastră – har, pace, sănătate şi bunăvoire,  cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Bobotezei şi Anului Nou, iar de la noi, părinteşti şi frăţeşti doriri de tot binele.

„Betleeme, găteşte‑te; iesle, bine te împodobeşte;
peşteră, pri­meşte; că Adevărul a venit”1.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,


„Astăzi S‑a născut Hristos,
Mesia, chip luminos,
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!”2

Astăzi, „Hristos Se naşte, slăviţi‑L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi‑L!
Hristos pe pământ, înălţaţi‑vă!
Cântaţi Domnului tot pământul
Şi cu veselie popoare lăudaţi‑L,
Că S‑a preamărit”3.

Cu aceste doxologii de pe pământ alcătuite de trăitorii eve­­nimentului Naşterii Mântuitorului de acum două milenii, la timpul prezent, pentru toţi bine-credincioşii „din toată vremea şi din tot locul”, ne unim şi noi slujitorii şi creştinii drept­măritori cu îngerii ce‑au preamărit la Betleem pe dumne­zeiescul Prunc, în­văţându‑ne să mărturisim din adâncul ini­milor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bună­voire” 4 . Astfel pregătiţi duhovni­ceşte, prezenţi la sfintele biserici în toată eparhia, asemenea creştinilor din toată lumea, întâm­pinăm pe „Cel fără de început”, Care S‑a făcut Om adevărat „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, rămânând „Dumnezeu ade­vărat din Dumnezeu adevărat”5.
El „Chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei Lui primeşte înfăţişare de rob, ieşind din Maică ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare, că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ceea ce nu era, om făcându‑Se, din iubire de oameni”6 .
În acelaşi timp, ne simţim purtaţi prin credinţă spre peşte­ra sărăcăcioasă, care, aşa cum cântă colindătorii, „a fost a Domnului casă!”
Astăzi Îl descoperim prin acest sacru pelerinaj pe „Soa­rele” cel adevărat, Care ne luminează şi mintea şi inima, fă­cându‑ne spiritual „candele” strălucitoare aidoma stelei care L‑a însoţit pe dumnezeiescul Prunc în peşteră. Înţelegem mai bine de ce astăzi, la Naşterea Domnului, „Cerul şi pământul s‑au îm­preunat”, pentru că „astăzi, Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s‑a suit” 7 .
Aşa cum a tălmăcit Sfântul Atanasie cel Mare, şi noi as­tăzi mărturisim în comun la biserici, în casele noastre şi în lume marele adevăr al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, ca pe noi să ne îndumnezeiască şi să primească de la om uma­nitatea fără de pă­cat, dăruindu‑ne şi puterea Sa dumne­ze­iască. Dumnezeu adevărat şi Om adevărat este Mântuitorul Iisus Hristos, „Calea, Ade­vărul şi Viaţa”8  pentru noi, oame­nii, şi pentru mântuirea noastră.


Drept-măritori creştini,
Prin îndătinatul cuvânt duhovnicesc la marile praznice creş­ti­­neşti, arătăm, mai întâi, unitatea noastră în aceeaşi cre­dinţă măr­turisită, aşa cum ne‑o oferă Biserica „una, sfântă, so­bor­ni­cească şi apostolească”9 . Istorisim, cum ne învaţă Sfân­tul Ata­nasie cel Mare în veacul al IV‑lea, „potrivit dreptei noastre cre­dinţe, cele de­spre întruparea Cuvântului şi înfăţişăm dumne­zeiasca arătare a Lui către noi… Facem aceasta pentru ca din o astfel de micşo­rare a Cuvântului să câştigăm şi mai mare şi mai dreaptă credinţă în El. Pentru ca cele pe care nu le cuprind oamenii, socotind că sunt cu neputinţă, pe acestea El le dove­deşte a fi cu putinţă10 .
Aşadar, am început cuvântul nostru cu o invitaţie a Bise­ricii adresată nouă, tuturor, de a pregăti, prin evocarea eve­nimentului de acum 2.000 de ani de la Betleem, propriul nostru Betleem spiritual, iar prin amintirea peşterii, a ieslei, a păstorilor şi a ma­gilor, spre a face din sufletele şi din tru­purile noastre „case” deschise şi primitoare pentru întâmpi­narea Pruncului dumne­zeiesc.
Cum sunt cu putinţă acestea? Cât de disponibili ne facem pentru un astfel de efort, de trecere de la cele lumeşti, ma­teriale şi pământeşti, la cele dumnezeieşti şi mai presus de lume?
În ce chip şi cu ce stare se cuvine să participăm aievea, spiritual, liber şi responsabil la o astfel de cerească poftire?
Iată doar câteva întrebări ale noastre, ale tuturor celor ce do­rim a trece „pragul” sufletesc dinspre lume spre Betleem, lo­calizat atât de aproape de fiecare dintre noi, cum arată ros­tirea pro­fundă a celor mici atunci când colindă casele noastre mai înainte de praznic: „La Betleem, colo, jos!” Deci, foarte aproape de casa şi de uliţa noastră, poate chiar de uşa aparta­mentului nostru, sau în ecoul prelungit şi rămas în aşteptarea răspunsului de dincolo de unele dintre uşile închise „colindului sfânt şi bun”!


Iubiţilor,
Întâlnirea cu dumnezeiescul Prunc născut în peştera sără­că­cioasă ne este mijlocită de o categorie aparte dintre noi şi anume de copii, de la leagăn şi până la adolescenţă. Ne amin­tim cu toţii de dragostea Mântuitorului pentru copii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, şi nu‑i opriţi”. Ne arată şi motivul acestei poftiri şi chemări adresate de fapt nouă, prin El: „Căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu” 11 .
Iată legătura adâncă dintre copii şi Hristos-Prunc, dincolo de orice emoţie, de orice tradiţie şi de fascinaţia obiceiurilor creşti­neşti ori ale manifestărilor tradiţionale prilejuite de Naş­te­rea Dom­nului.
Împreună cu ecourile spirituale ale cântărilor şi ale gingă­şiei copiilor se iveşte o tainică şi sfântă legătură dintre copii şi dumnezeiescul Prunc de la Betleem vegheat de Sfânta Sa Maică, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ea este singură cu Fiul dum­nezeiesc, în absenţa oricăror altor persoane ome­neşti şi în lipsa cadrului familial pentru astfel de momente. De aceea, în chip mân­tuitor şi proniator, prin Naşterea Dom­nului, renaşte la Bet­leem Omul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu pentru noi cei ce ne manifestăm uneori faţă de prunci, ca şi când am fi fără de Dumnezeu! Pruncii noştri, fără grija noastră izvorâtă din credinţa noastră şi în absenţa dragostei pornite din prezenţa lui Dumnezeu din ei, vor fi mereu singuri, trişti şi nefericiţi.
Pentru a preveni o astfel de stare, Domnul ia un copil în braţe, cum arată Sfânta Evanghelie, spre a ne arăta calea spre Betleem, cu pruncii în braţele Mântuitorului Hristos şi de la El apoi în ale noastre. Aşa începe Împărăţia lui Dumnezeu, ca promisiune încă din lumea noastră. „Cine nu va primi Împă­răţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”12 .
Şi noi suntem invitaţi, mai ales la sărbătoarea Naşterii Dom­­nului, să respectăm, să cinstim şi să ajutăm copiii de astăzi, toţi copiii, începând cu cei din propria familie şi continuând cu cei care din diferite pricini nu pot să se bucure de cei apro­piaţi ori de propriii părinţi. Niciodată nu pot fi înlocuiţi părinţii, iar atunci când astfel de accidente se produc, ele lasă urme grele şi suferinţă apăsătoare pentru sufletele celor mici şi nevinovaţi.
Privind acum şi astăzi, mai ales în lumea noastră, vom con­stata câtă suferinţă există în copilăria multor prunci, deşi ne aflăm într‑o ţară creştină şi cu multe posibilităţi de a‑i iubi, de a‑i creşte şi de a‑i preţui. Cu toate acestea, realităţile ne arată cât de mult avem de lucrat împreună toţi creştinii, pentru descoperirea „razei” de la Betleem pe chipul fiecărui copil! Astfel ne luminăm şi noi şi putem să deschidem braţele spre a‑i primi, cum o face Domnul.
Nenumăratele exemple bune ale creştinilor milostivi care înfiază copii abandonaţi, jertfelnicia entuziaştilor misionari de pe lângă parohiile noastre, exemplele de la aşezămintele creştineşti de la noi din eparhie şi nu numai sunt tot atâtea „steluţe” luminoase, fapte reale desprinse din exemplul de la Betleem.
Iată de ce Sfântul nostru Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne a hotărât ca în fiecare parohie, sfinţiţii slujitori, părinţi duhovniceşti ai copiilor, ajutaţi de dascălii de la ora de religie, de comitetele parohiale şi de oricare alţi oameni buni, să organizeze întâlniri ritmice pentru a transmite celor mici me­sajul şi exemplul Domnului în creşterea şi în ocrotirea lor. Creş­te­rea cu înţelepciune şi cu vârsta a copiilor are nevoie de cre­dinţa strămoşească şi de educaţia creştinească, prin care devin mărturisitorii tradiţiei spirituale şi culturale a poporului nostru recunoscut în lume pentru păstrarea valorilor creştine, rădă­cinile adevărate ale civilizaţiei europene. Când anunţăm aceas­tă iniţiativă sinodală, arătăm totodată exemplele bune din epar­hie, vrednice de toată preţuirea. Mulţi vă regăsiţi în astfel de dumnezeieşti lucrări, preoţi şi credincioşi, pe care vă rugăm să primiţi felicitările şi mulţumirile noastre în zi de mare praznic!
În curând, fraţi creştini, intrăm în Noul An. Aşa precum aţi şi fost vestiţi, anul 2009 este închinat în Biserica Ortodoxă Română Sfântului Ierarh Vasile cel Mare şi tuturor Sfinţilor capadocieni. Aceasta arată mai întâi legătura noastră, încă din veacul al IV‑lea, cu Sfântul Vasile al Liturghiei, al promovării dreptei-credinţe şi al organizării pe temelii creştineşti a filan­tropiei. După datină, noi actualizăm, an de an, lucrarea sfântă a Marelui Vasile, începând cu participarea la Privegherea de la miezul nopţii de 1 ianuarie în toate parohiile.
Vom mai descoperi împreună multe învăţături şi exemple bune de urmat din catehezele, din predicile şi din activităţile misionare ale vrednicilor noştri preoţi de la Dunărea de Jos, ajutaţi cu generozitate şi de frăţiile voastre. Familia creştină, „casă a Betleemului”, în care copiii sunt crescuţi creştineşte şi ajutaţi să devină fii demni ai societăţii de mâine, este prin­cipala noastră preocupare în toate comunităţile parohiale şi, în general, în lucrarea pastoral‑misionară la Dunărea de Jos, în anul Domnului 2009.
Să păşim, aşadar, încrezători spre lucrarea noastră, preaiu­biţilor, împreună cu Sfântul Vasile, primind neîncetat ajutorul şi harul Domnului, de Anul Nou. Să‑L rugăm pe Mântuitorul, Dătătorul a tot binele, să binecuvânteze „cununa anului bu­nătăţii Sale”, cu pace, cu sănătate şi cu mai multă frăţietate şi ajutorare, ca fii ai aceleiaşi Biserici, Maica neamului românesc şi acoperământul nostru spiritual de toate încercările.
Să ne ajute dumnezeiescul Prunc născut în sărăcăcioasa iesle, să redescoperim toată bogăţia şi generozitatea sufletului românesc: bun, ospitalier şi darnic.
Să aveţi parte numai de bucurii, împreună cu toţi cei dragi de aproape şi de departe şi să nu‑i uitaţi pe niciunul dintre cei în lipsă şi în suferinţă! Să fiţi sănătoşi!


„Şi acum te las,
Fii sănătos şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita când eşti voios,
Române, să fii bun!”
La mulţi ani!
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul rugător,


† Casian,
Episcopul Dunării de Jos


1. Alcătuirea Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, la slujba Ceasurilor de la Naşterea Domnului.
2. Colind.
3. Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului, irmos, cântarea I, la Canoanele Naşterii, alcătuirea lui Cosma Melodul.
4. Luca 2, 14..
5. Simbolul credinţei.
6. Stihiră la slujba Naşterii Domnului, alcătuirea lui Ghermano.
7. Stihiră la Litia praznicului.
8. Ioan 14, 6.
9. Simbolul credinţei.
10. Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, în Sfin­ţii Părinţi, despre Naştere şi Întruparea Cuvântului, Sofia, 2007, p. 535.
11. Marcu 10, 14.
12. Marcu 10, 15.

sursa> basilica.ro

~~~+~~~

† LUCIAN,

din mila lui Dumnezeu Episcop al Caransebeşului.

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,
Suntem la Praznicul Naşterii Domnului şi avem certitudinea că „Dumnezeu este cu noi”, avem credinţa că „Tatăl nostru care este în ceruri” nu ne-a părăsit şi putem iarăşi mărturisi tuturor neamurilor că „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). Bucuria şi lumina cunoştinţei, pacea pe pământ şi bunăvoirea între oameni au fost aduse de Fiul lui Dumnezeu, „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de Sus”, care la „plinirea vremii” s-a născut din Fecioara Maria, El care este „mai înainte de veci” şi în care s-au plinit toate profeţiile Vechiului Testament. Evanghelistul vechi testamentar – Isaia profetul şi Sfântul Apostol Matei – binevestitorul din Legea Harului, mărturisesc următoarele: „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23; Ioan 7, 14. ). Această profeţie împlinită la Praznicul Crăciunului, alături de toate celelalte proorocii, ne ajută să înţelegem iarăşi că „ieri, astăzi şi în veci – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” nu ne-au părăsit ci sunt şi vor fi cu noi, în mijlocul nostru, în lăuntrul nostru, în viaţa şi familia noastră, în comunitatea în care ne rugăm şi ne lucrăm mântuirea sufletelor noastre.


Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,


După izgonirea lui Adam din Rai, Dumnezeu Tatăl – Creatorul Cerului şi al pământului, a purtat de grijă neamului omenesc, făgăduindu-ne de la început că va trimite un Răscumpărător. Astfel cartea Facerii conţine şi prima veste bună – Protoevanghelia – care a dat speranţă de izbăvire protopărinţilor noştri. Aceştia prin păcatul neascultării au pierdut Paradisul, însă au trăit şi au murit cu nădejdea venirii unui Mântuitor, speranţă pe care au avut-o toate neamurile de la Adam până la Avraam, la David şi ceilalţi profeţi sau drepţi ai Legii celei Vechi.


Purtarea de grijă a lui Dumnezeu sau Pronia Divină s-a văzut şi simţit dintru început. Dumnezeu a fost şi cu protopărinţii noştri chiar dacă ei au căzut în păcat: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, întru sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Cu alte cuvinte, Cel ce se va naşte din femeie, din Eva cea Nouă, Pururea Fecioară Maria, adică Iisus Hristos – Dumnezeu-Omul – ACESTA va zdrobi pentru totdeauna capul şarpelui, vrăjmaşul neamului omenesc. De la început, s-a văzut aşa cum citim în Sfintele Scripturi, că Dumnezeu a fost, este şi va fi cu noi, nu ne-a părăsit şi nu ne va părăsi niciodată, ne poartă de grijă, ne călăuzeşte, ne luminează şi ne cercetează cu iubire, milă şi multă îndurare.


Luminânda praznicului de astăzi confirmă că Dumnezeu doreşte să fie şi să rămână cu noi zicând următoarele: „Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevătul: că din Fecioară S-a născut Domnul” (Luminânda Praznicului, Mineiul pe Decembrie, p. 412-413).. Iar Condacul praznicului ne aminteşte că: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”, adică la plinirea vremii s-a născut Mesia din Fecioara Maria dar şi ASTĂZI „Hristos se naşte”, nu în „Betleemul care a deschis Edenul” oarecând, ci se naşte în Betleemul inimilor noastre, deschizând încă o dată Poarta Cerului, prin care sufletul nostru va intra şi ieşi şi va afla păşune, luând pace şi izbăvire pentru că astăzi „mântuire a trimis Domnul poporului Său” (Chinonicul Praznicului, Mineiul pe Decembrie, p. 415.).


Profetul grăia în psalmii profetici 2 şi 88, Apostolul Neamurilor spunea evreilor în epistola sa la capitolul întâi, iar noi toţi în biserică stând şi la slujbă participând, strigăm împreună cu David şi Pavel la Prochimenul acestui slăvit praznic, cântând şi grăind următoarele: „Domnul a zis către mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am Născut” (Psalmul 2, 7 şi Evrei 1, 5.). Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu” (Paslmul 88, 26-27 şi Evrei 1, 5.)


Înţelegem din cele spuse până acum că Dumnezeu vorbeşte cu omul la timpul prezent continuu, că Domnul „ieri, astăzi şi în veci este acelaşi”, că la Dumnezeu „o mie de ani este ca ziua de ieri”, că „Dumnezeu astăzi şi în veci este cu noi”. De aceea scrierile drepţilor Vechiului Testament, ale sfinţilor apostoli şi binevestitorilor din Legea cea Nouă, dar şi alcătuirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, mărturisesc cu tărie că ASTĂZI „Fecioara naşte…”, „Hristos se naşte…”, şi Fiul iubit al Tatălui tot ASTĂZI se pregăteşte încă din Peştera sărăcăcioasă a Betleemului, să ne mântuiască şi să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor: „… iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului „( Matei 28, 20.)


Iubit popor creştin,


Praznicele în Legea harului nu pot fi „aduceri aminte”, „comemorări” sau „aniversări”. Sărbătorile Bisericii creştine sunt praznice ale sufletului, suflet care este şi va rămâne neliniştit „până ce se va odihni în Dumnezeu” (Fericitul Augustin, „Confessiones”, P.S.B. vol. 64, Bucureşti, 1985, p. 63.)
Aceste praznice trebuie trăite ASTĂZI nu în trecut, înţelegând că Domnul nu a cercetat pe poporul Său numai în vremea aceea, ci îl cercetează şi în vremea aceasta, trimitându-L la noi pe Unicul Său Fiu „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16. ).


Cu aceste mărturisiri biblice şi patristice să ne bucurăm cu toţii astăzi la Praznicul Crăciunului, deoarece „pentru noi S-a născut Prunc tânăr Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Condacul Praznicului, Mineiul pe Decembrie, p. 408.), pe care Îl rugăm să fie şi să rămână cu noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, astăzi şi în vecii nesfârşiţi. Amin!
Hristos s-a născut!

Al vostru, de tot binele doritor,


† Lucian
Episcopul Caransebeşului

sursa> episcopiacaransebesului.ro

~~~+~~~

DE LA DARURILE MAGILOR LA MOŞ CRĂCIUN

sau

DESPRE SECULARIZAREA JERTFEI

Pastorală la Naşterea Domnului, Anul Mântuirii 2008

† SEBASTIAN,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei,

Iubitului nostru cler şi popor har şi pace de la Dumnezeu,

Tatăl nostru, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!


Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Încă de la începuturi, darurile aduse de oameni lui Dumnezeu au fost înţelese ca jertfe izvorâte din dragostea pe care ei o nutreau faţă de El. Aşa se face că Abel şi Cain, fiii protopărinţilor noştri Adam şi Eva, I-au adus lui Dumnezeu ca dar jertfă din mieii turmelor şi din roadele pământului, iar jertfa lor a fost primită, respectiv respinsă, funcţie de dragostea ce le-a insuflat darurile (Facere 4, 3-5). După modelul acelora, şi urmaşii lor – nu doar din rândurile poporului ales, ci din toate neamurile – au înţeles să-şi exprime dragostea faţă de Dumnezeu aducându-I dar de jertfă potrivit credinţei şi concepţiilor lor despre Divinitate. Iată aşadar cât de profundă a fost dintotdeauna legătura dintre daruri, jertfă şi cea mai mare poruncă din Lege – dragostea (Marcu 12, 31).

În icoana Naşterii Domnului Iisus Hristos, alături de Prunc şi de Maica Sa, alături de păstori şi de turmele lor, de îngeri şi de doxologiile lor, de stea şi de lumina ei, de animale şi de căldura suflării lor, apar şi Magii veniţi din răsărit cu darurile lor. Aceştia au străbătut mări şi ţări, din ţinuturile îndepărtate ale Orientului, spre a aduce Noului Născut – lui Mesia Celui întrupat în istorie acum mai bine de 2000 de ani – daruri împărăteşti de „aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11). Erau darurile, jertfa şi expresia dragostei lor! Şi, probabil după modelul acestora au înţeles şi creştinii să aducă totdeauna de Crăciun ca jertfă daruri, expresie a dragostei faţă de Cel ce ne-a adus în dar mântuirea şi faţă de cei spre care se îndrepta generozitatea lor. A fost un exerciţiu personal şi general de dărnicie sfântă, totodată de jertfă curată şi, mai ales, de dragoste sinceră.

În secolul al XIX-lea însă, a apărut nevoia „singularizării” şi „mitologizării” celui ce aduce daruri, în persoana lui „Moş Nicolae”, „Moş Crăciun”, „Sfântul Vasile” sau – subversiv – „Moş Gerilă”, darul, jertfa şi dragostea fiind monopolizate cu timpul de personajul din ce în ce mai străin de „valorile” caracteristice iniţiale. Aşa se face că, de la sfântul bun şi plin de dragoste, s-a ajuns astăzi la „moşul” – dacă mai este moş – de-a dreptul caraghios, dizgraţios, insinuant sau chiar vulgar. Este expresia secularizării noastre, adică a decreştinării şi a noţiunii de dar, şi a ideii de jertfă, dar şi a conceptului de dragoste. Dacă la început darurile constituiau jertfă şi erau expresia dragostei noastre, în cele din urmă acest „personaj”, din ce în ce mai necreştin, ne-a furat sentimentele, ne-a instituţionalizat dragostea şi ne-a artificializat comuniunea. Este motivul pentru care, de cele mai multe ori, de la daruri s-a ajuns la cadouri sau „plocoane”, de la jertfă – ca profunzime a gestului de a dărui – s-a ajuns la obicei mecanic, obligaţie „de serviciu” sau, şi mai rău, interes, iar de la dragoste sinceră s-a ajuns la complezenţă şi felicitări formale. Este neputinţa noastră de a mai iubi, într-o lume care se decreştinează şi se desacralizează pe zi ce trece, locul adevăratelor valori fiind luat tot mai mult de sentimente simulate, gesturi şi fapte mai mult sau mai puţin improvizate, ori relaţii din ce în ce mai instituţionalizate.

Iubiţi fii sufleteşti,

Ce ne mai aduce astăzi Moş Crăciun, dacă nu ceea ce suntem sau ceea ce am ajuns să fim?! El ne oferă acum „cadouri” în loc de daruri, pentru că suntem din ce în ce mai puţin capabili de „a dărui” celuilalt din inimă „darurile” dragostei noastre sincere şi curate; în loc de jertfă ne aduce aniversare comemorativă, petreceri degradante, „cultură de supermarket” ori divertisment, pentru că acestea reprezintă tot mai mult modul în care înţelegem noi astăzi „jertfa creştină”; în loc de dragoste pentru Hristos Domnul – în cinstea Căruia sărbătorim Crăciunul şi Care, pentru aceasta ar trebui să se situeze în centrul dragostei noastre – ne aduce bucurii fără de Hristos, Crăciun fără „Cristos”, pentru că aşa au ajuns unii dintre noi să petreacă astăzi Naşterea Lui.

Vă întreb: Ce altceva reprezintă Crăciunul pentru creştinul care nu a ţinut postul pregătitor, care nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi care nu a participat cu fior sfânt la slujba de Crăciun, dacă nu aniversare de rutină, scurt concediu de odihnă, vizită la prieteni, divertisment sau simplu folclor? Nimic comun cu adevărata „dăruire”, jertfă sau dragoste, în primul rând pentru Cel care Se naşte de Crăciun şi pentru însemnătatea acestui măreţ praznic! Vedeţi unde ne-a dus secularizarea?! Vedeţi ce ne-a făcut „Moş Crăciun”?! Nu acela bun, al copilăriei noastre curate, ci acesta al culturii comerciale „vestice”, al consumismului!… Unde mai este prezentă în viaţa noastră jertfa şi comuniunea cu „Cel sărbătorit”, câtă vreme noi petrecem Crăciunul fără Hristos şi ziua onomastică fără comuniune liturgică cu sfântul căruia îi purtăm (cu cinste?!) numele?

De aceea, la o zi sfântă ca aceasta, vă îndemn să încercăm să ne întoarcem pentru o clipă în noi înşine şi să ne întrebăm: unde sunt darurile de altădată, făcute cu jertfă sfântă şi cu dragoste caldă? Unde este dulceaţa purităţii şi a credinţei noastre nealterate şi necomercializate? De ce am uitat pe Hristos, rămânând doar cu Crăciunul acesta cu care în curând, probabil, nu o să ştim ce să mai facem?… Când Crăciunul nostru va uita cu totul de Hristos şi vom rămâne doar cu „spectacolul”, cu „concediul” şi cu „supermarketul”, ce se va mai alege, oare, de jertfa şi dragostea noastră? Haideţi, aşadar, să ne venim în fire şi să redescoperim Crăciunul cel adevărat şi pe Hristos care acum S-a întrupat! Să încercăm să retrăim în fiecare an tot ce ni s-a întâmplat mai sfânt vreodată de Crăciun! Să presărăm Crăciunul cu daruri izvorâte din inimă, cu jertfă curată şi sinceră şi cu dragoste nealterată şi neinstituţionalizată! Să ne pregătim totdeauna pentru întâlnirea cu Hristos de Crăciun mai mult decât pentru oricare altă întâlnire şi, mai ales, creştineşte: postind, rugându-ne, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cu Sfintele Lui Taine, dacă vrem să trăim cu adevărat la această sărbătoare „taina dragostei Lui” neţărmurite faţă de noi.

Să încercăm să ne întoarcem la Creştinismul acela autentic, care zace undeva prăfuit în lăuntrul nostru, creştinism demolat mai întâi de buldozerele comunismului, minimalizat apoi de politicile relativismului, iar în vremurile de astăzi deturnat şi bagatelizat de frenezia consumismului. Să ne întoarcem privirile acum, de Crăciun, şi spre cei dragi ai noştri de la ţară, unde s-a născut credinţa noastră, şi să încercăm să retrăim clipele de neuitat ale Crăciunului de altădată, ca premisă a renaşterii noastre. Să ne bucurăm de postul, de privegherea şi de pregătirea noastră deplină pentru sărbătoare; să savurăm colindul sfânt al micilor vestitori ai Naşterii Domnului, întâmpinându-i cu daruri şi cu jertfa dragostei noastre; să încercăm să fim creştini adevăraţi din nou, primenind fiinţa noastră de balastul timpului petrecut departe de cele sfinte şi să învăţăm să redescoperim taina darurilor celor adevărate, a jertfei şi a dragostei sincere şi neîntinate.

Să petrecem Sărbătorile cu Hristos, bucurându-ne creştineşte de daruri, de jertfa dragostei şi de dragostea de jertfă curată şi nesecularizată!


Al vostru către Domnul rugător,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI

sursa> episcopiaslatinei.ro

~~~+~~~


«Betleemul a deschis Edenul»
Stockholm-2008

†MACARIE,

Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor ortodocşi din Europa de Nord, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi, sfântă îmbrăţişare de Crăciun şi urarea ca ,,Hristos să Se nască în inimile tuturor!”


Iubiţi fraţi întru Hristos,
Cel născut în ieslea Betleemului,

Cu multă bucurie şi cu inima deschisă vin astăzi prin cuvânt la voi toţi, ca arhipăstor, ca să sărbătorim împreună pentru prima oară Crăciunul, aşa cum se cuvine, cu sfântă rugă şi cu străbune datini. Aşa am învăţat de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii prin care am moştenit credinţa sfântă, aşa am învăţat de la moşii şi strămoşii noştri de la care am primit în desaga cu care am plecat de-acasă bunăcuviinţa obiceiurilor de sărbători. Să ne primenim sufletul şi casa, să-L aşteptăm pe Dumnezeu şi să-L omenim întru noi! Oriunde-am fi să nu ne lipsească nici Liturghia, nici colinda şi nici omenia! Mă simt în faţa voastră ca un colindător plecat de-acasă, dintr-un colţ de rai transilvan, trimis de Domnul Sfânt să vă aducă vestea cea bună a Naşterii la fereastra sufletului:
„Sus în slava ceriului,
La cea dalbă mănăstire
Colindă-mi, Doamne, colind (refren)
Frumoasă slujbă se ţine ;
Slujba-i sfântă
Cin mi-o cântă?
Şi mi-o cântă Tatăl Sfânt.
Slujba Sfântă
Cin mi-o ascultă ?
Mi-o ascultă
Maica Sfântă.
Cu-n Fiuţ micuţ în braţă,
Cu cosiţa-i despletită
Peste Fiul mic slobozită.
Maica din grăiuţ grăiară,
Pe toţi sfinţii mi-i treziară
Şi-ncă Maica mai grăiară :
Să se scoale preotul,
Pân-o cânta cocoşul
Şi să-mi tragă clopotul
Să-mi trezească poporul,
Ca să vadă şi să creadă
Că S-a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe acest pământ,
Colo-n ieslea boilor
În mirosul florilor…”

Aşa sărbătoreau cei de odinioară, trezindu-se de cu zori să întâmpine sărbătoarea, poftiţi de Maica Domnului, chemaţi de preotul lui Hristos prin zvon de clopot să vină la biserică, Betleemul şi Ierusalimul duhovnicesc al credincioşilor, ca să participe ei înşişi în chip tainic la minunea minunilor: înomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea oamenilor, pogorârea lui Dumnezeu pe pământ şi urcarea oamenilor în cer, deschiderea raiului şi înfruptarea oamenilor din pomul vieţii, omorârea morţii şi triumful vieţii.
Cu simţire sfântă trag acest clopot al Liturghiei de Crăciun pentru toţi credincioşii noştri din Europa de Nord, îndemnat de Maica Domnului să vă poftesc la ospăţul Vieţii în Betleemul bisericii. Chiar dacă nu avem catedrale cu clopote măreţe, inima mea, a preoţilor noştri şi a dumneavoastră trebuie să bată astăzi, la unison, ca un clopot care vă cheamă la bucuria revărsată din cer pe pământ, aşa cum păstorii de odinioară, care privegheau în câmpul Betleemului, au fost chemaţi de către îngeri: ,, Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul : Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând : Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 10-14). Păstorii de-atunci au fost uimiţi de vedenia cerească şi s-au îndemnat unii pe alţii să meargă să vadă cu ochii lor adevărul celor vestite de către înger: ,,Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut” (Lc 2, 15). Ei sunt primii pelerini ai Betleemului şi primii mărturisitori ai minunii Naşterii, făcându-i bucurie Maicii Domnului, memoria vie a tuturor celor petrecute atunci: ,,Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Lc 2, 16-19).
De atunci, din primele veacuri ale creştinismului, credincioşii din Ţara Sfântă au sărbătorit Naşterea printr-o procesiune de la Ierusalim la Betleem şi înapoi, cu Liturghie în peştera sfântă chiar în noaptea de Crăciun. Pentru cei de departe, fiecare biserică a însemnat un adevărat Betleem, strămutat în inima fiecărui credincios prin Sfânta Cuminecare. Fericitul Ieronim descria odată, ucenicei sale Paula, trăirile sale, atunci când a văzut pentru prima dată peştera sfântă: ,,O ascultam jurându-mi cum contempla cu ochii credinţei pruncul înfăşurat în scutece şi scâncind în ieslea lui, magii adorându-l pe Dumnezeu, steaua care strălucea deasupra, Fecioara Maria, tatăl înfietor purtându-se prevenitor, păstorii dând fuga de cu noapte pentru a vedea ce se întâmplase (…), pruncii măcelăriţi, Irod şi furia lui. Pe Iosif şi Maria fugind în Egipt. Amestecându-şi lacrimile cu bucurie, striga: ,,Bun găsit, casă a pâinii, unde s-a născut Pâinea cea coborâtă din cer!…”.
Tot acest Părinte latin al Bisericii, care a trăit mulţi ani ca şi călugăr la Betleem, în imediata apropiere a peşterii sfinte, îşi exprima mâhnirea, la începutul secolului al V-lea, în predica sa de Crăciun, pentru faptul că ieslea de lut de la început a fost înlocuită sau acoperită cu o alta de argint. Acest contrast între ieslea originară din lut şi cea ulterioară din argint îi oferea prilejul să-şi ducă mai departe exerciţiul său omiletic de admiraţie a sărăciei Domnului care străluceşte smerit în gunoiul lumii: ,,Ah, cât aş dori să mi se dea să văd această iesle în care Domnul S-a odihnit! Noi am crezut că-L cinstim pe Hristos luând ieslea de lut şi punând una de argint, însă mi-era tare dragă aceea, care a fost luată (dată la o parte): păgânătatea pretinde argint şi aur. Pentru credinţa creştină era mai valoroasă ieslea de lut. Cel Care S-a născut în această iesle condamnă aurul şi argintul. Nu-i condamn pe cei care au crezut că-L cinstesc pe Hristos cu aceste bogăţii, cum nu-i mai condamn pe oamenii care au sculptat vase de aur în templu, însă eu Îl admir pe Stăpânul Care, Creatorul lumii fiind, nu se naşte în preajma aurului şi argintului, ci în gunoi”.
Imaginea venirii lui Dumnezeu în gunoiul păcatelor omenirii se regăseşte la mai mulţi Părinţi ai Bisericii, dar a rămas proverbială la Fericitul Ieronim. Se spune că acesta pe când trăia in Palestina şi se nevoia lângă peştera din Betleem, unde S-a născut Mântuitorul nostru, a avut de Crăciun o vedenie minunată. I s-a arătat Domnul Iisus Hristos ca un Prunc şi l-a întrebat: „Ieronime, acum când toţi Imi dăruiesc câte ceva, tu ce-Mi vei dărui?” „Virtutea şi rugăciunile mele”, i-a răspuns Fericitul Ieronim. „E foarte bine, dar altceva Îmi mai dăruieşti?” „Inima mea, sufletul meu şi chiar pe mine însumi!” „Şi aceasta o primesc, dar Eu doresc şi altceva de la tine!” „Ce altceva aş putea să-Ţi dau, Doamne?”, a întrebat nedumerit, iubitorul de Hristos. „Dăruieşte-Mi păcatele tale!”. Fericitul Ieronim, cu inima înfrântă, a început să plângă. El a întrebat printre lacrimi: „Şi la ce-Ţi trebuie, Doamne, păcatele mele?” „Vreau să le iau asupra Mea!”
V-am pomenit toate acestea ca să vă încurajez în credinţă : să nu fie nimeni stingherit în biserică, crezând că nu are ce să ofere Domnului, căci în toată vremea Postului Crăciunului, El ne-a aşteptat să-I dăruim păcatele noastre şi astfel să ne libereze şi să ne lase să-L primim pe El în noi.
Am venit mulţi dintre noi în părţile acestea de lume ale Soarelui-apune pentru o viaţă mai bună, mai demnă şi mai îmbelşugată, pentru un viitor mai luminos pentru copiii noştri. Din toate aflăm, însă, că dacă nu e Dumnezeu cu noi, suntem goi şi pustii, iar bogăţia nu are nicio valoare. Eu am venit să vă aduc vestea cea bună că vi s-a născut Mântuitor, făcându-mă ecoul cuvintelor unui credincios binecunoscut al acestor plaiuri, pe nume Sören Kirkegaard: ,,Astăzi S-a născut vouă un Mântuitor. Astăzi înseamnă un indiciu veşnic de timp, aşa precum atunci când Dumnezeu spune astăzi şi ca atunci când pe cărţile apărute stă scris «tipărit în acest an». Asta se repetă de la om la om pentru fiecare persoană dintre aceste milioane, şi, de fiecare dată când unul dintre aceştia devine cu adevărat creştin, nu înseamnă nimic altceva decât : astăzi ţi S-a născut ţie un Mântuitor” Altfel spus: ,, De-o mie de ori de s-ar întrupa Hristos în Betleem, dacă nu se va naşte şi în sufletul tău, totul este în zadar”(Angelus Silesius).
Regăsim aceste gânduri atât în colinda străbună, cât şi în imnele sărbătorii. În primul rând să primim cu bucurie invitaţia sfântă de a intra în raiul redeschis prin venirea Domnului: ,,Betleemul a deschis Edenul, veniţi să vedem! Aflat-am desfătare tainică înlăuntrul peşterii. Veniţi să privim cele din rai! Acolo S-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat fântâna nesăpată din care David mai înaninte a dorit să bea, acolo, Fecioara născând Pruncul, a potolit setea lui Adam şi a lui David”.

Iubiţi credincioşi,

Vă mai pun la suflet o străveche colindă culeasă din satul meu năsăudean, de la poalele Ţibleşului, care este prin melodie ca un cântec de leagăn şi totodată un soi de punere în gardă a celor care sărbătoresc venirea cea smerită a Domnlui în ieslea Betleemului:
„La vremea de judecată,
Viţă verde de lemn verde (refren)
Când nouă ne va fi dată,
Trâmbiţa-vor îngerii
În patru cornuri de lume,
La tot omul pe-a lui nume.
Să iasă la judecată
Viii cu morţii deodată
Judecata-i mare frice,
Craiii şi-mpăraţii-or plânge,
Şi-or vărsa lacrimi de sânge
Şi la moarte s-or ruga :
-Ce să-ţi dăm noi, moarte, ţie?
Da-ţi-om aur şi argint,
Să ne mai laşi pe pământ.
-Nu-mi trebe aur şi-argint,
Numa suflet drept şi sfânt;
Nu-mi trebe aur curat,
Numa suflet de-mpărat;
Nu-mi trebe aurul tău,
Că m-o trimis Dumnezău”

Să ne dăruiască Domnul suflet drept şi sfânt, să nu ne lăsăm copleşiţi de psihoza colectivă creată de către criza financiară, nimic altceva decâr aurul şi argintul lumii, şi să ne întemeiem viaţa pe credinţă şi pe cele care cresc din credinţă. Criza poate să însemne şi un lucru bun, o judecată a lui Dumnezeu care ne cheamă la încredere şi solidaritate umană, ambele crescute şi hrănite din Biserică, Trupul Său Cel tainic şi universal. Cu nădejdea că vom face împreună lucruri bune şi bineplăcute Domnului, vă urez să petereceţi în bucurie şi pace Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza!
Cu îmbrăţişare sfântă, al vostru rugător către Domnul şi de tot binele voitor,


†Macarie,
Episcopul românilor din Europa de Nord

sursa> basilica.ro

~~~+~~~


foto>

http://picasaweb.google.com/SilverLakeJim/TurkeyGreecePilgrimage200711Athens#5143995594523857138

 

Etichete: , , , , ,