Interviu cu PS Irineu Pop Bitriteanul pentru Radio Reintregirea, imediat dupa alegerea ca Arhiepiscop al Alba Iuliei

Viziunea misionară, socială şi pastorală a PS Irineu,

noul arhiepiscop al Alba Iuliei

Reintregirea.ro / 19 mai 2011

Într-un interviu acordat postului de Radio Reîntregirea PS Irineu şi-a exprimat viziunea Preasfinţiei Sale despre noua misiune pe care o va face în Arhiepiscopia Alba Iuliei:

„Astăzi prin milostivirea lui Dumnezeu am fost ales întâistătător pe tronul istoric şi plin de nobleţe spirituală al Alba Iuliei. Sunt la început de drum nou când poate este potrivit să-mi exprim viziunea mea despre responsabilitatea misionară, socială şi pastorală care îmi stă în faţă.

Biserica noastră este astăzi rănită de apostazie, de poluare morală, de indiferentism religios şi suntem chemaţi să punem balsamul suav pe rănile corpului ecclesial, pe rănile trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica, definită în teologia noastră ca fiind extensiunea socială a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat.

Această viziune aş putea s-o exprim în trei direcţii:

În primul rând voi avea grijă de catehizarea şi educaţia religioasă a poporului şi mai ales a tinerilor. Catehizarea duce la cunoaştere, cunoaşterea duce la iubire, iar iubirea duce la trăirea tainelor credinţei. În felul acesta putem fii creştini, nu numai cu numele, ci şi cu fapta, creştini practicanţi.

În al doilea rând, o importanţă specială voi da Dumnezeieştii Liturghii, şi când spun acesta mă refer la faptul că ea trebuie să fie trăită integral. Nu e suficient să fii prezent fizic la Sfânta Liturghie, ci trebuie să înţelegi cu mintea ce se petrece acolo, să simţi cu inima misterul pascal, să ne împreunăm vocile în a ne ruga şi a cânta împreună şi apoi să ne şi împărtăşim, bineînţeles după o pregătire prealabilă şi după sfânta Spovedaniei. Deci e nevoie o împărtăşire frecventă a credincioşilor. În felul acesta nu suntem doar spectatori, ci adoratori ai lui Hristos, Mielul înjunghiat pentru păcatele lumii, adoratori ai lui în Duh şi în Adevăr.

În al treilea rând, aş vrea să spun că mărturia noastră credincioasă este foarte necesară. Când zic acesta mă gândesc că mărturia putem s-o facem prin exemplul personal. Fiecare dintre noi, cleric sau mireni, trebuie să fie sare pământului şi lumina lumii şi-atunci atragi şi pe alţii la Hristos. De asemenea când zic de mărturie mă gândesc că trebuie să ne apropiem de cei rătăciţi şi neştiutori şi să-i aducem în matca Bisericii şi la Adevărul, care te face liber. Că spune Sf. Ap Iacov „cel ce va întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui i se va ierta mulţime de păcate” (Iac. 5, 20). Aceasta este viziunea mea privind responsabilitatea pastoral-misionară pe care o am la Alba Iulia în aceste timpuri de noapte etică, de criză morală. Să-mi ajute Bunul Dumnezeu să mă fac pildă credincioşilor cu cuvântul, cu fapta, cu purtarea şi cu dragostea.”

Sursa: Radio Reîntregirea, Data: 19 Mai 2011

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3540

~~~+~~~

PS Irineu despre întreita datorie în Arhiepiscopia Alba Iuliei

Reintregirea.ro / 19 mai 2011

Într-un scurt interviu acordat de PS Irineu la Radio Trinitas, imediat după alegerea la Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Preasfinţia Sa a vorbit despre o întreită datorie în noua misiune încredinţată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române:

„Acum la început de drum nou, de o nouă misiune, sau de responsabilitate pastoral-misionară ce mi s-a încredinţat, sunt hotărât să împlinesc acolo la Alba Iulia o întreită datorie:

În primul rând, voi acorda o atenţie deosebită slujirii pe care păstorii sufleteşti, sau preoţii, o desfăşoară. Voi căuta să-i determin a avea cât mai multă râvnă pastorală şi un dinamism entuziast în slujirea sfântă ce li s-a încredinţat. Şi mă gândesc acum la programul slujbelor religioase, care trebuie să fie foarte bogat şi intens, pentru că prin aceste slujbe se coboară ozonul harului peste turma cea cuvântătoare. Uşa bisericii să fie mereu deschisă. Şi-apoi cât îi priveşte pe păstorii sufleteşti mă gândesc şi la importanţa pastoraţiei individuale pe care ei trebuie să o desfăşoare. Să fie în căutarea oilor celor pierdute. Făcând acesta se vor valida într-adevăr ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu şi ca vase ale Duhului Sfânt, întrupări ale absolutului sau expresii ale veşniciei, cum îi numeşte un părinte athonit pe slujitorii consacraţi.

În al doilea rând, voi avea grijă de şcolile teologice şi de promovarea culturii, acolo la Alba Iulia. Zic şcolile teologice, pentru că aici se formează discipolii, care mâine-poimâine vor desfăşura activitatea lor în imensul câmp pastoral, filantropic, patrimonial şi social al Bisericii. Cultura nu va fi neglijată de mine, pentru că ştim că ea îşi are rădăcinile în cultul liturgic şi prin cultură se edifică, se iluminează sufletele şi cunoaşterea duce la trăire sau la practicarea credinţei, la trăirea tainelor credinţei. În acest domeniu intră şi sfintele mănăstiri şi schituri, care sunt prin excelenţă focare de spiritualitate şi cultură, oaze de primenire duhovnicească şi morală.

În al treilea rând, o atenţie deosebită voi acorda asistenţei sociale şi carităţii creştine, un lucru bine-plăcut lui Hristos, Marele Filantrop, despre care citim că trecea făcând binele, El într-adevăr umblă necunoscut prin lume şi se identifică mai ales cu cei care, cu glas sau fără glas, solicită mila şi ajutorul nostru. Dacă exercităm iubirea, Biserica este într-adevăr Hristosul extins în timp şi spaţiu sau Hristosul care vieţuieşte mai departe pe pământ.

Aceasta este viziunea mea la început de drum nou privind responsabilitatea mea personală, responsabilitatea Bisericii noastre într-o lume afectată de sărăcie morală, de secetă spirituală şi de oboseală în credinţă.

Îl rog pe Bunul Dumnezeu să îmi ajute ca să fiu într-adevăr instrumentul Său în acea zonă a României şi prin mine să îşi împlinească voia Sa, pentru ca lumea să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.”

Sursa: Radio Reîntregirea, Data: 19 Mai 2011

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3541 

foto>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bpreasfintitul_parinte_irineu_bistriteanul_este_noul_

arhiepiscop_al_arhiepiscopiei_alba_iulieib_8457.html

 

Sentinţă definitivă şi irevocabilă în cazul Preotului Daniel Crecan de la Parohia Bocşa Montană

[Cum era de asteptat *(nu si pentru altii), Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului nu a intervenit favorabil pentru schimbarea sentintei de caterisire acordata preotului Daniel Crecan din doua mari pricini: prima – fiindca in urma impartasirii sale intr-o biserica greco-catolica din Timisoara, pe 25 mai 2008, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a facut atunci o „exceptie” de la Sfintele Canoane, iertandu-l pentru asa-zisa lui „pocainta”, dand cu acest prilej si o rezolutie potrivit careia „de atunci in colo niciunui cleric ortodox nu-i mai era  îngăduit să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgiile cu slujitori ai altor culte”, iar a doua – pentru ca fapta preotului Crecan a fost „sesizată de Cancelaria Sfântului Sinod”, Episcopia Caransebesului nefacand altceva decat sa se ‘conformeze’ si sa aplice hotararea Sinodului din iulie 2008. Daniel Crecan este, deci, primul cleric ortodox caruia i se aplica aceasta hotarare sinodala – dan.camen.]

Episcopia Caransebesului/ 18 noiembrie 2010

Sinodul Mitropoliei Banatului respinge recursul preotului Daniel Crecan, depus din treaptă pentru concelebrare cu un cleric aparţinând altui cult.

Joi, 18 noiembrie a.c., la reşedinţa mitropolitană din Timişoara, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Banatului a respins recursul înaintat de preotul Daniel Crecan împotriva deciziei de depunere din treapta preoţiei nr. 1682/25.10.2010, emisă de Preasfinţitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeşului urmare hotărârii Consistoriului eparhial al Episcopiei Caransebeşului.

Întrunit în şedinţă de judecată, Consistoriul eparhial al Episcopiei Caransebeşului a hotărât, la data de 19 octombrie a.c., că preotul Daniel Crecan se face vinovat de concelebrare liturgică cu un cleric aparţinând altui cult, în baza probelor administrate.

Fapta s-a petrecut în data de 23 mai 2010, în Duminica Rusaliilor, când biserica păstorită de preotul Daniel Crecan îşi serba hramul şi a ajuns în atenţia Oficiului canonic-juridic al Episcopiei Caransebeşului la sfârşitul lunii septembrie, fiind sesizată de Cancelaria Sfântului Sinod.

Hotărârea dată de Consistoriul eparhial, după două şedinţe de judecată, a fost aprobată de chiriarhul locului, în conformitate cu legiuirile bisericeşti şi prin urmare, a fost emisă decizia pedepsirii disciplinare cu „depunerea sau pierderea dreptului pentru totdeauna de a săvârşi vreo lucrare sacră, fără pierderea calităţii de preot, cu putinţa de a fi întrebuinţat în administraţia bisericească”, la care se adaugă „interdicţia de a purta, pentru totdeauna şi în orice împrejurare, reverenda preoţească, veşmintele liturgice, precum şi orice alt însemn clerical, începând cu data de 1 noiembrie 2010”.

Întrunit în şedinţă în luna iulie a anului 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în baza Sfintelor Canoane, că „nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă, şi în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni”.

Învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe îşi are exigenţele ei bine definite şi conturate în două milenii de experienţă şi gândire duhovnicească. Acestea constituie corpusul dogmatic al Ortodoxiei soborniceşti şi apostolice peste care nu se poate trece fără a pierde identitatea creştină ortodoxă. Un preot sau un mirean care încalcă aceste rânduieli se exclude singur din comuniunea Bisericii. În cazul de faţă, Consistoriul Episcopiei Caransebeşului a luat act de încălcarea deliberată a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a aplicat hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în duhul canoanelor Ortodoxiei.

Hotărârea de astăzi a Sinodului Mitropoliei Banatului, de respingere a recursului preotului Daniel Crecan împotriva deciziei episcopului Caransebeşului, respectă aşadar hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi Sfintele Canoane şi legiuiri bisericeşti.

Biroul de presă al Episcopiei Caransebeşului

sursa>

http://www.episcopiacaransebesului.ro/stiri/sentinta-definitiva-si-irevocabila-in-cazul-preotului-daniel-crecan-de-la-parohia-bocsa-montana-943912800.html

~~~+~~~
UPDATE

19 noiembrie 2010

Sinod mitropolitan la Timişoara

Ziarul Lumina/ 19 noiembrie 2010

Discuţii despre probleme administrative şi întărirea vieţii monahale[…] Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, s-a referit în mod deosebit la punctele de pe ordinea de zi propuse pentru şedinţa de astăzi, arătând că „în şedinţa Sinodului mitropolitan s-a aprobat ridicarea la rang de mănăstire a Schitului Gornea cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, cu o vechime de 10 ani, unde cu puţin timp în urmă s-a târnosit biserica mare a acestui aşezământ monahal”. 

Totodată, Preasfinţia Sa a precizat că a fost discutată şi o problemă de ordin disciplinar din cadrul Eparhiei Caransebeşului, a cărei hotărâre luată de Consistoriul eparhial a fost menţinută în continuare, cu menţiunea că, preotul în cauză poate fi reabilitat dacă va dovedi pocăinţă şi ascultare. [la fel cum a „dovedit pocainta” si IPS Nicolae Corneanu??… – n.m.]

sursa>

http://www.ziarullumina.ro/articole;1437;1;48324;0;Sinod-mitropolitan-la-Timisoara.html

Referinte>

P.S. LUCIAN MIC, EPISCOPUL CARANSEBESULUI L-A CATERISIT PE PREOTUL DANIEL CRECAN DE LA BOCSA MONTANA pentru concelebrarea si impartasirea cu un preot catolic de Rusalii. Iar “poporul dreptcredincios” refuza noul preot, acuza Episcopia de “intoleranta medievala” (!) si cere interventia lui… Nicolae Corneanu

TAINE SI IERURGII COMUNE CU CATOLICII LA BOCSA MONTANA SI SIRET! Dar atentie si la glasurile de sirena ale celor care vor profita de aceste abateri pentru a rupe Biserica!

Cazul preotului Daniel Crecan, caterisit pentru slujirea si impartasirea cu catolicii: SA SUSTINEM EPISCOPIA CARANSEBESULUI IN APLICAREA CANOANELOR!

 

Protejat: Arhim. Ieronim Cretu…

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

 

Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

 

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite

I

Slujba cunoscută sub numele de Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este de fapt un ritual de împărtăsanie dezvoltat prin îmbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate că nu se aduce jertfa cea fără de sânge şi nu se sfinţesc darurile de pâine şi vin, ea poartă denumirea de Liturghie deoarece în cadrul ei are loc împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Slujbă specifică Postului Mare

În prezent Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este o slujbă specifică Postului Mare putându-se săvârsi în zilele de peste săptămână (de luni până vineri) cu exceptia zilelor aliturgice, a sărbătorii Buneivestiri şi a Joii şi Sâmbetei Mari.

Aparitia şi dezvoltarea acestei slujbe a avut loc în contextul interzicerii de către Biserică a săvârsirii Liturghiei propriu-zise în zilele de rând din Postul Mare. Această interdictie vine să exprime incompatibilitatea dintre atmosfera de tristete, de absentă a Mirelui, specifică zilelor de rând din Postul Mare şi caracterul festiv şi luminos al Sfintei Liturghii, ca sărbătoare a venirii Mirelui Hristos în mijlocul Bisericii Sale.

Ritual de împărtăsire cu Sfintele Taine

Sfânta Liturghie este centrul vieţii noastre în Hristos având ca punct culminant unirea cu Hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nu este numai plinirea ostenelilor şi tinta spre care năzuim ci este şi ajutorul divin pe care îl primim în nevoinţa noastră duhovnicească şi care ne ajută să aspirăm către o comuniune desăvârsită în ziua cea neînserată a Împărătiei lui Dumnezeu. De aceea Biserica a rânduit un ritual de împărtăsire şi în zilele de rând din Postul Mare.

Postul ascetic şi postul total

Postul mare este o perioadă de mare nevointă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total. Postul ascetic reprezintă abtinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substantială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului. Postul total sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi asteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăsanie.

În Postul Mare, în zilele de peste săptămână, Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăsanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumusetea sa deosebită şi solemnitatea sa. Atribuită Sfântului Grigore Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi.

Împărtăsania de seară

Întreaga rânduială a Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite, în care cântări de mare frumusete se împletesc cu ritualuri impresionante şi rugăciuni de mare profunzime, creează ambianta necesară întâlnirii şi împărtăsirii cu Hristos după o zi de pregătire şi asteptare. Din păcate, ca o concesie făcută celor care nu pot sau nu vor să ajuneze precum şi prin analogie cu Liturghiile propriu-zise, s-a răspândit destul de mult practica slujirii Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite dimineata.

Dar împărtăşirea de seară la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite după o zi de ajunare descoperă adevăratul sens al postirii şi al vieţii creştine, în totalitatea ei, ca pregătire şi asteptare a Împărătiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicesti şi fizice din timpul zilei sunt luminate de asteptarea primirii Trupului şi Sângelui Domnului, toate ocupatiile obisnuite, gesturile, cuvintele, gândurile, capătă o importantă deosebită în lumina viitoarei întâlniri cu Hristos. Timpul este resimtit în mod acut ca o asteptare a lui Hristos. Ziua de ajunare încununată cu împărtăşirea de seară devine astfel o imagine a vieţii creştine ca pregătire şi asteptare a „serii acestei lumi”. Bucuria şi slava acestei Împărătii putem să o pregustăm încă de acum tocmai pentru a dori şi mai mult comuniunea harică desăvârsită cu Dumnezeu şi a putea duce la bun sfârsit „lupta cea bună” şi a deveni „biruitori asupra păcatului”.

Concluzii

Câteva concluzii se impun de la sine:

* Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este un ritual de împărtăsire alcătuit din ratiuni foarte practice şi anume pentru a face posibilă împărtăşirea credincioşilor în zilele de peste săptămână. Ca urmare, atunci când nici un credincios nu se împărtăseste slujba îsi pierde sensul transformându-se în spectacol.

* Întreaga rânduială şi logica alcătuirii Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite o arată ca pe o slujbă de seară, ora cea mai potrivită pentru săvârsirea ei fiind ora vecerniei.

Preot Florin BOTEZAN

 

Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite

II

Liturghia nu este un mijloc, ci un mod de viaţă care se întemeiază pe sine însuşi: aceasta pune în evidenţă caracterul său teocentric.

Sfânta Liturghie este una din cele mai mari taine pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca şi unealtă de mare preţ într-ajutorarea mântuirii noastre.De când a luat ultima cină alături de Apostolii săi, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor cuvintele şi gesturile Mântuitorului rămân la fel de actuale atunci când binecuvântând pâinea a dat-o Apostolilor săi zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu…; apoi binecuvântând paharul de vin l-a dat acelora zicând: Beţi dintru acesta toţi… adăugând:aceasta să o faceţi întru pomenirea mea.(Matei 36, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).Astfel prin aceasta Mântuitorul împuterniceşte pe Apostoli, care la rândul lor pe episcopi şi preoţi, să săvârşească jertfa cea fără de sânge întru pomenirea Lui.

Această taină este un mod de mijlocire între Dumnezeu şi om, căci atunci când harul Sf. Duh se pogoară asupra darurilor acestea se prefac în Însuşi Hristos, ritualul întregii slujbe simbolizând întreaga viaţă lui Hristos. Cuvântul Liturghie provine de la grecescul leyon ergon şi înseamnă lucrare publică. Începutul acestui cuvânt îl găsim în V.T. şi denumea toate actele de cult ale preoţilor leviţi. Mai apoi toate slujbele creştine se numeau liturghii şi în cele din urmă acest cuvânt a căpătat o conotaţie mult mai restrânsă pe care o ştim noi astăzi.

După cum bine observăm în Liturghierul ortodox, în afară de cele două bine cunoscute Liturghii (a Sfântului Ioan şi a Sfântului Vasile) acesta mai cuprinde şi o a treia Liturghie cu un conţinut şi cu o rânduială mai deosebită, numită Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite. Aceasta se săvârşeşte numai în perioada Postului Mare, prin solemnitate primind o conotaţie şi un spirit deosebit în rândul credincioşilor care se împărtăşesc cu Darurile care au fost mai înainte sfinţite pentru dânşii spre a-L putea primi pe Hristos cu dragoste şi cu vrednicie în viaţa, în trupul, în sufletul şi în cugetul lor unde Hristos se va sălăşlui şi nealungat de patimi va trăi în ei şi ei întru El.

Autorul Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite

În ceea ce priveşte autorul acestei Sfinte Liturghii, tradiţia şi lucrurile sunt mai puţin precise. Dintre cei cărora le-a fost atribuită această slujbă enumerăm pe: Sfântul Iacob, fratele Domnului, Sfântul Petru, Sfântul Marcu, Sfântul Vasile cel mare şi mulţi alţii. Mai mult decât atât, unele manuscrise vechi atestă ca şi înfăptuitori ai Sfintei Liturghii pe Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei, iar altele pe Sfântul Gherman I, patriarhul Constantinopolului (sec.VIII); tradiţia siriană o pune pe seama patriarhului Sever al Antiohiei (511-518), iar unii liturgişti o atribuie Sfântului Ioan Damaschin.

Majoritatea manuscriselor din sec.XII păstrate până astăzi in liturghierele noastre, pune însă această Sfântă Liturghie pe seama Sfântului Grigore cel Mare, supranumit Dialogul, sau papa Romei (+604). Această tradiţie nu are nici un temei istoric. Nu putem spune cu siguranţă că Grigore cel Mare a infiinţat întreg oficiu liturgic al acestei Sfinte Liturghii, însă putem afirma că acest mare Sfânt al creştinătăţii a contribuit la îmbogaţirea şi la sistmatizarea acestei Sfinte Liturghii pe vremea cât a stat la Constantinopol.

În mai multe manuscrise vechi, Codicele Barberini din Biblioteca Vaticanului (sec.VIII-IX) şi în unele ediţii a Liturghierului grecesc numele autorului acestei Sfinte Liturghii nu apare nici în titlul, nici în otpustul ei, ea apărând ca o Liturghie anonimă, aşa cum e menţionată şi în canonul 52 al Sinodului Trulan (692). De asemenea şi în Liturghierul românesc ea apărea ca o slujbă anonimă. Suntem mai aproape de adevărul istoric dacă socotim că şi această Liturghie este rezultatul contribuţiei mai multor generaţii de clerici, monahi, credincioşi ai mai multor generaţii care au dezvoltat şi au alcătuit aceasta punându-o pe seama unuia dintre cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii din epoca veche.

Sfântul Grigore cel Mare, papa Romei sau Dialogul

Ceea ce este surprinzător este faptul ca opera Sfântului Grigore cel Mare a fost în general ignorată în spaţiul cultural romanesc şi mai mult decât atât pentru omul de rând numele autorului crea o confuzie între sfinţii părinţi din Biserica răsariteană, Grigore de Nazians si Grigore de Nyssa.

După Leon cel Mare, Sfântul Grigore a fost singurul papă care a mai primit acest supranume. Astfel predecesorii îi recunosc meritele şi împlinirile pe care acest mare Sfânt le-a adus Bisericii lui Hristos într-o perioadă atât de nefastă, marcată de invaziile pagâne şi calamitaţi naturale, pentru spiritul său de organizator al Bisericii. Mai mult decât atât lasă creştinismului un tezaur cultural înmiresmat de scrierile sale de mare preţ care fac o punte extraordinară de legătură între el şi ilustrul său predecesor, Augustin de Hippona. Profesorul F. Cayre spunea atât de frumos şi expresiv că a fost, in vremea sa, un ecou îndepărtat al vocilor Sfântului Augustin şi Sfântului Leon . Cu siguranţă că pe langă această filiaţie titlul de doctor i-a fost acordat şi datorită operei sale şi importanţa acesteia cât şi datorită ortodoxiei doctrinaire, el astfel întregind galeria celor patru mari doctori ai Bisericii latine, alături de Sfântul Ambrozie al Milanului, de Sfântul Ieronim şi de Sfântul Augustin.

Papa Grigore cel Mare poate fi considerat persoana de la cumpăna celor două importante perioade istorice (antichitatea latină târzie şi evul mediu) în care s-a întâlnit tradiţia vieţii creştine şi cea mult mai îndepărtată, dar încă vie, a spiritului roman. J. Tixeront afirma despre el că este un roman, un spirit moderat, care se fereşte de excese şi nu încearcă imposibilul .

Grigore cel Mare s-a născut în anul 540 d. Hr., la Roma într-o familie de patricieni cu o veche tradiţie crestină: un strămos al său, Felix al II lea, fusese papă, iar mama sa Sylvia şi cele două surori ale tatălui, Tarsilla şi Aemiliana, fuseseră cinstite ca sfinte.

A beneficiat de o pregătire intelectuală completă, care i-a permis o ascensiune rapidă în administraţia romană. În 1572 atinsese deja gradul de praefectus Urbis, dar numai pentru doi ani. La moartea tatălui său a transformat casa părintească de pe colina Caelius în mănăstire, după care a fondat încă alte şase mănăstiri pe domeniile sale din Sicilia. În această perioadă Grigore cel Mare s-a înfruptat din învăţăturile Sfintei Scripturi si a scrierilor patristice tânjind spre dasăvârsirea propriei culturi religioase.

În anul 579 după ce este hirotonit diacon, pleacă la Constantinopol ca nunţiu al papei Pelagius al-II-lea, astfel timp de şase ani a avut o legătură neîntreruptă cu creştinismul răsăritean. Faptul că, în tot acest timp, nu s-a gandit să înveţe limba greacă a fost inţeles ca un indiciu al rupturii dintre cele două culturi, dintre cele două părţi ale creştinătăţii .Se poate considera de altfel o dovadă a unităţii imperiului, unitate asigurată de limba latină.

După întoarcerea sa la Roma, Grigore işi doreşte să intre în mănăstire, dar în anul 590 papa Pelagius moare, răpus de ciumă si Grigore, în aclamaţiile poporului este obligat să se supună alegerii de întâi stătător al Bisericii apusene deşi aceasta nu era voia sa şi astfel îl va simţii mai aproape pe maestrul său spiritual, Sfantul Augustin, care fusese ales episcop de Hippona în aceleaşi condiţii.

Activitatea sa pastorală a fost foarte intensă, el fiind nevoit să-şi păstorească credincioşii în timpul unor mari încercări: ciumă, inundaţii, foamete, să îi păzească de rătăciri: donatişti şi maniheişti, să îi fereasca din calea barbarilor: invaziile longobarzilor. Deşi a purtat povara diferitelor responsabilităţi şi-a refuzat toate titlurile, cu excepţia titlului de servus servorum Dei.

În anul Domnului 604 în slăvita zi de 12 martie, trupul său, chinuit fiind de boală şi durere, dar cu o excepţională putere de lucru, a încetat a mai fi însufleţit, iar sufletul Marelui Grigore se îndrepta spre aurorele cereşti ale nemuririi dumnezeieşti.

A sporit puterea Bisericii şi a apărat universalitatea credinţei creştine în situaţii cât se poate de concrete. ,…,Echilibrul şi mintea ordonată nu l-au înşelat nici când s-a judecat pe sine, nici când a trebuit să hotărască în situaţii mai delicate… .

Ceea ce este foarte important este faptul că acest mare sfânt al creştinătăţii a lăsat o comoară de mare preţ care nu poate fi asemuită cu nimic din lumea aceasta, si cu nici o lucrare de a sa şi nu numai; ne-a lăsat izvorul cel viu şi îndestulător al harului divin, şi anume Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care este ridicată la rangul de Liturghie euharistică de către Ioan Hrisostom şi Vasile cel Mare, atribuită fiind cel mai probabil Sfantului Grigorie cel Mare, papa Romei, numit şi Dialogul datorită faptului că traducerea în limba greacă, de către papa Yaharia, a Dialogurilor sale, i-a asigurat un mare prestigiu în lumea monahală bizantină.

Arhid. Casian Ruşeţ

Bibliografie

1. Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996
2. F. Cayre, Spirituels et mystyques des premiers temps, Paris, Librairie Artheme Fayard, 1956
3. J. Tixeront, Precis de patrologie, treiyieme edition, Paris, Libraire locoffre, 1942
4. Pierre Thomas Camelot, Enczclopedia Universalis, vol.10, p. 925, s.v. Gregoire le Grand
5. Grigore cel Mare, Dialoguri despre moarte, Editura Amarcord, Timisoara, 1998

 

sursa 1 >

http://agonia.ro/index.php/personals/222692/Liturghia%20darurilor%20mai%20%C3%AEnainte%20sfin%C5%A3ite

sursa 2 > http://www.episcopiacaransebesului.ro/readarticle.php?article_id=29&article_cat_id=3

foto > http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Grigore_I_cel_Mare