Pastorala la Nasterea Domnului a PS Petroniu, Episcopul Salajului

[O Pastorala perfect dogmatica. Sublinierile si boldirile imi apartin. – dan.camen.]

 

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
Zalău, 2010

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioşi,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu sărbătorim din nou măreţul praznic al Crăciunului sau naşterea Pruncului Iisus din pântecele preacurat al Maicii Sale. Când vorbim despre zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul în pântecele Sfintei Fecioare Maria şi despre naşterea Sa din Maica Sfântă noi spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Acest termen însă nu acoperă în întregime sensul coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume, pentru că El nu şi-a asumat numai trup omenesc, ci şi suflet, de aceea corect este să spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a înomenit, de vreme ce El Şi-a asumat în persoana Sa cea dumnezeiască omul întreg, nu doar o parte a acestuia.

Care este însă motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om?

În primul verset din Sfânta Scriptură citim că „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1). Sfinţii Părinţi ai Bisericii înţeleg prin „cer” universul spiritual, adică lumea îngerilor, iar prin „pământ” universul material. Spre deosebire de spirit, care este simplu, materia, creată la început netocmită, a fost organizată de Dumnezeu în cele şase zile ale creaţiei în diverse forme de existenţă şi moduri de manifestare, iar în cea de-a şasea zi, „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2,7). Întrucât trupul omului a fost plămădit din pământ, iar sufletul i-a venit prin suflare de la Dumnezeu, dintre toate creaturile universului numai omul este compus din materie şi spirit, fapt care îl face să aparţină ambelor lumi (materială şi spirituală), el fiind prin aceasta inelul de legătură dintre ele sau sinteza lor. Dacă nu avea suflet, omul era animal, dacă nu avea trup, era înger.

Omul a fost creat compus pentru că Dumnezeu voia să se unească cu el, iar prin intermediul lui cu întreaga creatură. De aceea l-a creat Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii spirituale şi materiale, ca recapitulare şi epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca unindu-Se cu el, să se unească cu toate creaturile şi să recapituleze în Hristos cele cereşti şi cele pământeşti. Înainte de a hotărî creaţia, fie a îngerilor, fie a oamenilor, fie a oricărei altei creaturi, Dumnezeu a prehotărât în sfatul Lui cel veşnic înomenirea Fiului Său.

Există oare şi vreun alt scop al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume?

Prin mâncarea din roadele pomului oprit, în grădina cea din Eden, omul căzuse în păcat şi pentru că singur nu se putea elibera sau mântui din robia păcatului şi a diavolului, Dumnezeu Însuşi îl mântuieşte, pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Astfel, cel de-al doilea scop al înomenirii Fiului lui Dumnezeu este mântuirea omului din robia diavolului, a păcatului şi a morţii, căci aşa cum a afirmat Sfântul Evanghelist Ioan, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu în lume: ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3,8).

Ce este de fapt mântuirea sau restaurarea? Mântuirea înseamnă revenirea omului, căzut prin păcat, la starea dinaintea căderii, de unde procesul desăvârşirii se continuă, aşa cum îl continua Adam dacă nu ar fi căzut în păcat.

Omul singur nu se putea mântui, nu se putea elibera de păcat, de aceea a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu în acest sens. Prin păcat însă, omul se pervertise în sine, deci pentru a fi mântuit, el trebuia schimbat lăuntric, trebuia restaurat din interior, încât doar o intervenţie exterioară, străină omului, care nu îl transforma lăuntric, nu era eficientă. Tocmai din acest motiv Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru a-l mântui pe om din interior.

Foarte multă lume este tentată să creadă că Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit numai din cauza căderii omului. Dacă venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ar fi fost determinată de căderea în păcat, atunci Satana, răul, ar fi condiţionat-o. Realitatea însă nu este aceasta. Hristos nu este o întâmplare, un accident în istorie. Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul nu constituie o simplă consecinţă a biruinţei diavolului asupra omului. Hristos nu este efectul unei lucrări a Satanei. Unirea naturii divine şi umane s-a făcut pentru că Dumnezeu a hotărât aceasta din veci. Indiferent dacă omul cădea în păcat sau nu, datorită iubirii Sale faţă de om, Dumnezeu se înomenea, pentru a se uni în acest mod cu creatura. Cu sau fără cădere, Dumnezeu a creat lumea pentru ca aici El să devină om şi pentru ca omul să devină dumnezeu prin har, participând la condiţiile de existenţă dumnezeiască.

Mai mult decât în înomenire nu se poate coborî Dumnezeu la om. Mai mult nu poate fi ridicată umanitatea la Dumnezeu.

Dacă singurul motiv al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume ar fi fost eliberarea omului din robia păcatului, atunci Dumnezeu Cuvântul trebuia să se facă şi înger, pentru a mântui şi pe îngerii căzuţi. Dar aşa cum a afirmat Apostolul neamurilor, Fiul lui Dumnezeu „nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evrei 2,16).

Mântuirea omului nu a fost un act de dreptate din partea lui Dumnezeu, în sensul că omul a meritat prin faptele lui acest lucru, ci unul de iubire, pentru că „Dumnezeu şi-a arătat dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi, căci Dumnezeu ne-a mântuit, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor” (Romani 5,8 şi II Timotei 1,9).

De ce s-a născut Fiul lui Dumnezeu dintr-o Fecioară?

Când l-a aşezat în grădina raiului, Dumnezeu i-a zis lui Adam, primul om: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2,16-17). Mâncând din rodul pomului oprit Adam a călcat porunca lui Dumnezeu şi a săvârşit păcatul strămoşesc, care a fost transmis tuturor urmaşilor săi, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Despărţirea sufletului de trup înseamnă moartea trupului, iar despărţirea sufletului de Dumnezeu, prin păcat, înseamnă moartea acestuia, deci Adam, în urma călcării poruncii dumnezeieşti, a căzut întâi în moarte sufletească şi abia după o viaţă întreagă trăită în afara grădinii raiului a murit şi cu trupul.

Dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi născut la plinirea vremii dintr-o femeie obişnuită, ca orice om, ar fi moştenit şi El păcatul strămoşesc, iar de vreme ce „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), şi El ar fi trebuit să moară ca orice om, fără să poată învia din morţi şi fără să poată învia oamenii a căror fire a asumat-o. În această situaţie crucea Lui n-ar fi fost mântuitoare, pentru că El nu ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru ceilalţi oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o fără voie, pentru vina Lui, ca o lege căreia i-ar fi fost şi El supus.

Sfânta Fecioară Maria nu a avut păcate personale, iar la bunavestire, odată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu, a fost curăţită de păcatul strămoşesc, astfel încât Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat firea omenească curată, neîntinată de păcat. Arhanghelul Gavriil i-a spus spus Fecioarei Maria în Nazaret: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1,35). Astfel Duhul Sfânt pe care Fiul lui Dumnezeu l-a comunicat umanităţii Sale în momentul zămislirii Sfintei Fecioare, a făcut ca această umanitate să fie fără de păcat, aşa cum a fost şi Adam la crearea lui, şi acelaşi Duh Sfânt i-a fost comunicat şi Fecioarei, pe care a curăţat-o de păcatul strămoşesc, încât să poată da din trupul şi din sângele ei trupul omenesc al Fiului ei dumnezeiesc lipsit de păcatul strămoşesc, cât şi să-L poată naşte ca Fecioară. Întrucât Domnul Hristos S-a născut dintr-o Fecioară, fără sămânţă bărbătească, deci fără poftă, nu a avut păcat strămoşesc, şi fiind lipsit şi de păcate personale, după răstignire nu a putut fi reţinut de moarte, care este o consecinţă a păcatului. Astfel între naşterea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Sfintei Fecioare Maria şi biruirea morţii pentru mântuirea oamenilor este o strânsă legătură.

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, a luat trup şi suflet omenesc, nu înseamnă că El s-a transformat din Dumnezeu în om, ci El a rămas Dumnezeu, dar şi-a asumat în ipostasul Său cel unul, alături de firea dumnezeiască, şi firea omenească, fiind Dumnezeu deplin şi om deplin, într-o singură persoană, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, a fost om deplin, asemenea nouă, dar fără de păcat. El Însuşi a spus despre Sine: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8,46), iar sfântul Petru a afirmat despre Domnul Hristos că „nu a săvârşit nici un păcat” (I Petru 2,22). Mântuitorul nu putea să păcătuiască, pentru că păcatul este o faptă împotriva lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate lucra împotriva Sa, „căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (II Timotei 2,13).

Dacă Domnul Hristos nu a păcătuit, este El om adevărat?

Pe bună dreptate Domnul nostru Iisus Hristos este om deplin, pentru că păcatul nu ţine de firea omului. Păcatul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a apărut în lumea îngerilor prin pervertirea lăuntrică a unora dintre ei, care prin aceasta s-au transformat în diavoli, îndepărtându-se prin voia lor de Dumnezeu şi de ceilalţi îngeri. În rai, până la ispitirea de către diavol şi căderea în păcat, Adam şi Eva erau neîntinaţi de păcat. Păcatul a intrat în lumea noastră prin reaua întrebuinţare de către protopărinţi a libertăţii cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Păcatul nu este propriu firii omeneşti, ci el este asemenea unui cariu care roade, strică şi denaturează firea omenească creată de Dumnezeu bună. Datorită păcatului au intrat în lume bolile, suferinţa şi moartea, iar „cel ce săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că diavolul de la început păcătuieşte” (I Ioan 3,8). Neavând păcate, Mântuitorul este în mod mai deplin om decât cei care păcătuiesc, iar prin aceasta îşi alterează firea creată de Dumnezeu bună.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Din cele prezentate până acum am înţeles rolul important pe care i l-a hărăzit Dumnezeu omului în lume, motiv pentru care regele şi psalmistul David I se adresează admirativ lui Dumnezeu: „Ce este omul, că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, oile şi boii, da, totul, chiar şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul” (Psalmul 8,4-9 ).

De vreme ce Dumnezeu a făcut atât de multe pentru noi, oamenii, iar Fiul Lui a venit în lume, făcându-Se om, datori suntem şi noi să conlucrăm cu Dumnezeu, împlinindu-I poruncile, prin săvârşirea de fapte bune şi ferirea de păcat, pentru că doar în acest mod ne lucrăm propria mântuire şi ne gătim loc în împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului

sursa>

http://www.episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=1&sub=412

foto>

http://www.episcopiasalajului.ro/upload/articol/1098/2010%20-%20schitul%20marca%2016.jpg

 

Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire: Fie!

Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire

FIE!

† Bartolomeu ANANIA

~~~+~~~

[O predica exceptionala, pentru care cuvintele noastre, cred, sunt de prisos. Multumim Inaltpreasfintia Voastra!   –  dan.camen.]

~~~+~~~

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. în faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? în ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

– Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.

Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, -jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică,  să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.  Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea   devine   astfel   născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

~~~+~~~

sursa>

http://mitropolia-clujului.ro/stiri/2009/03/25/cuvant-al-mitropolitului-bartolomeu-la-buna-vestire/

foto>

http://www.rostonline.org/blog/claudiu/uploaded_images/Bartolomeu_Anania_MR-761425.JPG