Canonizarea Sf. Irodion de la Lainici

Basilica/ 29 octombrie 2010

În ziua de 29 octombrie 2010, în Sala sinodală din Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Ierarhii Sfântului Sinod au aprobat canonizarea Cuviosului Irodion de la Mănăstirea Lainici, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Cuviosul Irodion va fi prăznuit în ziua de 3 mai.

În cadrul şedinţei sinodale o atenţie deosebită a fost acordată intensificării vieţii duhovniceşti în şcolile de teologie şi problemelor pastorale din diaspora ortodoxă română.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/sedinta_de_lucru_a_sfantului_sinod_29_octombrie_2010_6788.html

~~~+~~~

„LUCEAFĂRUL DE LA LAINICI”

„CUVIOSUL ARHIMANDRIT IRODION IONESCU
Duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica
Schitul Lainici-Gorj
(+ 1900)

Acest cuvios părinte a fost unul din marii stareţi ai monahismului românesc, care a strălucit în mănăstirile Olteniei, în a doua jumătate a secolului trecut.

Era de loc din judeţul Vâlcea. Intrând de mic în nevoinţă călugărească la Mănăstirea Cernica, în puţină vreme a deprins bine meşteşugul luptei duhovniceşti, încât pe mulţi întrecea cu rugăciunea, cu smerenia şi ascultarea. Apoi a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei cu numele de Irodion.

Sfântul Ierarh Calinic, pe când păstorea Eparhia Râmnicului, cunoscând petrecerea Cuviosului schimonah Irodion, în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon şi preot şi l-a numit egumen la Schitul Lainici de pe Valea Jiului. Apoi l-a făcut arhimandrit şi îl avea de sfetnic şi duhovnic. Şi atât de mult îl iubea şi se cucerea de sfinţenia vieţii lui, că adeseori îl vizita la schit, numindu-l „luceafărul de la Lainici!”. Numele acesta a rămas în graiul poporului până astăzi. De la Cuviosul Irodion se întorcea Sfântul Calinic peste munţi spre Râmnicu-Vâlcea, în vara anului 1854, când i s-a descoperit de la Dumnezeu moartea arhimandritului Nicandru, stareţul Cernicăi.

Pentru multa lui smerenie, arhimandritul Irodion s-a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni şi al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot. Acest mare stareţ se învrednicise şi de darul mai înaintevederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare.

Odată, o femeie i-a adus, după obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Iar cuviosul i-a răspuns:

– Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!
– Ba nu, părinte – a zis femeia -, de la capra mea este.
– Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta! Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai drăcuit.

Aşa a trăit Cuviosul arhimandrit Irodion, totdeauna arzând pentru dragos- tea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovni- ceşte, atât pe mireni, cât şi pe călugări. Şi a fost duhovnic şi egumen vestit la Schitul Lainici peste 35 de ani, adunând în jurul său cam la 30 de ucenici.

Deci, ajungând în vârstă de peste 90 de ani şi simţindu-şi aproape sfârşitul, a chemat la sine pe toţi şi le-a dat binecuvântarea cea mai de pe urmă, zicând:

– Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos!

Apoi s-a mutat la cele veşnice, în primăvara anului 1900, pentru a lua plata ostenelilor sale.

În toamna anului 1916 s-a împlinit prezicerea Cuviosului Irodion Ionescu. Că fiind lupte grele pe Valea Jiului, Schitul Lainici a rămas pustiu 13 ani. Chiliile au fost arse, odoarele jefuite, iar biserica transformată în grajd pentru cai. Abia în anul 1929, Schitul Lainici a luat din nou fiinţă prin grija Protosinghelului Visarion Toia.

Noul stareţ, auzind de viaţa şi faptele Cuviosului Irodion Ionescu, l-a dezgropat în toamna aceluiaşi an şi trupul său, o! slăvită minune! l-a găsit întreg şi nevătămat ca pe un adevărat sfânt! Deci, luând poruncă de la episcopul Râmnicului, l-a îngropat din nou în mormântul său, unde se află şi astăzi.

Credincioşii de prin sate păstrează cu evlavie în casele lor chipul stareţului Irodion, iar când au unele necazuri, vin la Schitul Lainici, se roagă, îşi ating hainele de mormântul cuviosului, îi sărută crucea şi pleacă mângâiaţi la căminele lor.

sursa>

http://www.sfant.ro/sfinti-romani/cuviosul-arhimandrit-irodion-ionescu-duhovnicul-sfantului-calinic-schitul-lainici-2.html

foto>

http://ascortargujiu.wordpress.com/sf-irodion/

~~~+~~~

Irodion de la Lainici: Noi descoperiri biografice

Lumea monahilor/ 34 (4), aprilie 2010

Motto: „Fiind, dar, împreună‑lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu. Căci zice: La vreme potrivită te‑am ascultat şi în ziua mântuirii te‑am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii, Nedând nicio sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defăimată, Ci în toate înfăţişându‑ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, În bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; În curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă‑răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică; În cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de‑a dreapta şi cele de‑a stânga, Prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr, Ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându‑ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n‑au nimic, dar toate le stăpânesc“. (II Corinteni 6, 1‑10).

Sfinţenia nu cunoaşte grade de comparaţie. Eşti sfânt, sau nu. Eşti om al lui Dumnezeu şi respecţi porunca: fiţi sfinţi!, ori ba. Este adevărat că nu mulţi vor sta lângă sfântul Ioan Bote­ză­torul, dar „în casa Tatălui Meu, multe locaşuri sunt“ pentru sfinţii Săi. Cuviosul Irodion Ionescu de la Lainici este om sfânt. Nu mai sfânt decât alţi sfinţi, dar nici mai puţin desăvârşit decât alţi cuvioşi ai lui Dumnezeu. De ce este cu­viosul Irodion sfânt? Pentru că sfinţii sunt prieteni ai Domnului, iar viaţa lui toată demonstrează că nu poate exis­ta sfinţenie fără Dumnezeu. Pentru că sfinţenia lui Dumnezeu cere sfinţenie de la cei ce se apropie de El, dar îi şi sfinţeşte prin har pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste îi urmează Lui. Aşa a fost desăvârşit în chip tainic şi sfântul Calinic de la Cernica, bărbat plin de Duh Sfânt care se mărturisea înaintea Domnului şi a cuviosului Irodion. Şi dacă sfântul îl numea „Luceafărul de la Lainici“, iar obştea de multe ori îl defăima, e pentru că prea adeseori noi, cei îmbrăcaţi în păcat, suntem obişnuiţi să vedem doar strâmbătatea (pe care o şi socotim dreptate!) şi clevetim cu uşurinţă pe cei ce se ţin de Adevăr. Dar virtuţile cele străine pentru noi nu trec la fel de neobservate şi între cei desăvârşiţi, iar sfântul Calinic a putut să vadă curăţia sufletului celui pe care l‑a hirotonit, l‑a uns stareţ şi l‑a făcut martorul gândurilor sale înaintea Domnului.

Viata Cuviosului Irodion

„Călugăr de mare înfrânare şi ne­în­cetată rugăciune“ (pr. prof. D. Stă­niloae, Filocalia VIII, 1979, pg. 572), duhovnicul sfântului Calinic s‑a născut la Bucureşti în zbuciumatul an 1821. Mărturie despre aceasta o dă Dosarul 335 din 1872, fila 2, aflat la Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, care face referire la tot personalul monahal al mănăstirilor gorjene ale anului 1872 şi care spune că schitul Lainici avea la acea vreme un număr de 16 monahi (destul de mulţi, în comparaţie cu mănăstirea Tismana, care avea doar 13), iar apoi dă toate datele lor personale. Astfel suntem informaţi că stareţul Irodion Ionescu avea atunci 51 de ani –  fiind născut în Bucureşti, judeţul Ilfov – şi a fost tuns în monahism la mănăstirea Cernica în 1846. Mai mult de atât documentul ne dă şi o descriere sumară a cuviosului spunându‑ne că acesta avea faţa plăcută, părul castaniu, gura potrivită şi ochii verzi. (Documentul citat prezintă o mare importanţă fiindcă face lumină în privinţa locului şi a datei de naştere a cuviosului Irodion, despre care – de exemplu – părintele arhimandrit Ioani­chie Bălan afirma în Patericul românesc, ediţia V‑a, Sihăstria 2005, la pagina 471, că „era de loc din judeţul Vâlcea“, iar părintele profesor Nicolae C. Buzescu spunea în 1979, (în Mitropolia Olteniei 31, 1‑3, pag.175), că „nu a găsit până acum nici un act şi nici o însemnare asupra vieţii sale, din care să cunoaştem originea, anul naşterii, şi educaţia primi­tă“). Despre educaţia cuviosului Irodion, într‑adevăr nu avem prea multe date şi singurul lucru pe care‑l ştim cu certitudine este că a intrat de timpuriu în obştea mănăstirii Cernica, unde a primit schima monahală la numai 25 de ani. Aici, la Cernica îi va fi remarcat sfântul Calinic curăţia sufletului şi bună‑petrecerea sa întru cele sfinte ale lui Dumnezeu, încât deîndată ce a ajuns episcop de Râmnic (la 1850) l‑a şi luat pe tânărul Irodion în eparhia sa şi l‑a dus în 1851 deja, la schitul Lainici. Doi ani mai târziu, tot sfântul l‑a hirotonit diacon şi preot, pentru ca la 15 iunie 1854, să dea următoarea carte de numire:

„Dat‑am smerenia noastră această carte cuviosului Ieromonah Irodion, pe care după chibzuirea ce am făcut, l‑am orânduit stareţu părinţilor şi fra­ţi­lor de la schitul Lainici, din judeţul Gorjiu, precum şi chivernisitor acestei şi celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul cuviosului Ieromonah Chiril, cel ce şi‑a dat demisia…“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1854,  nr. 635 din 15 iunie 1854).

Deci nu oricum, ci după „chibzuire“ l‑a numit sfântul episcop pe tânărul ieromonah Irodion, la numai 33 de ani, stareţ al schitului de pe Valea Jiului!

Numai că sfinţii nu fac cele ale oa­menilor, ci doar pe cele ale lui Dumnezeu şi rămân în Adevăr chiar dacă‑i striveşte răutatea omenească, care nu suferă pe cei ce umblă în Duhul şi nu împlinesc pofta trupului (cf. Galateni  5, 14‑16). Pentru aceasta şi cine ştie câte altele, la 30 iunie 1855, episcopia Râmnicului avea să primească o cerere din partea obştii schitului Lainici în care se arăta că, spre regretul lor (!), stareţul Irodion a demisionat, iar ei doresc să le fie numit egumen în loc, iconomul Dorotei, „ca să ne fie păvăţuitor duhovnicesc în locul părintelui Irodion“! Şi cu toate acestea, cuviosul părinte, mult smerindu‑se, se pare că de data aceasta nici n‑a părăsit obştea schitului! Cu adevărat cei drepţi se văd pe ei întotdeauna păcătoşi, iar noi, păcătoşii, întotdeauna ne vedem sfinţi!

Şi iconomul Dorotei a fost numit stareţ la 2 iulie 1855, însă, tot după un an, acesta avea să ceară binecuvântarea „de a rămânea în pace şi linişte despre această însărcinare“. Aşa încât sfântul episcop al Râmnicului a fost nevoit să‑l aducă şi să‑l pună superior al schitului Lainici pe Marcel de la Cernica. Trebuie să fi fost vremuri tulburi în acei ani, pentru că în 1857 sfântul Calinic avea să‑l renumească stareţ al Lainiciului, din nou pe cuviosul părinte Irodion. Se mai păstrează actul de numire al noului stareţ, însă există şi o însemnare făcută pe un Triodion: „Anul 1857, martie 29, am venit cu părintele Irodion stareţu aici pentru slujba părinţilor“. În septembie 1859 acelaşi sfânt episcop avea să întărească pentru a treia oară printr‑o nouă carte stăreţia cuviosului Irodion Ionescu în Lainici. De data aceasta, instabilitatea monahilor din schit era evidentă, încât şi aceştia se săturaseră de acea stare de lucruri şi‑i cereau episcopului, prin Jalba monahilor din schitul Lainici, să le numească stareţ „pe părintele Irodion ca să ne fie păstor, precum şi mai nainte ne‑au fost. Şi cu înscris încredinţăm Preasfinţiilor voastre, şi sfinţiei sale părintelui Irodion, că nu vom ieşi din cuvântul ce ni se va porunci pentru mântuirea noastră, până la sfârşitul vieţii noastre şi de aceasta ne rugăm să nu ne laşi, ci să ne fii milostiv şi cum Duhul Sfânt te va lumina asupra nevredniciei noastre. Ai Preasfinţiei Voastre smeriţi şi plecaţi (ss) Calinic monah, Iovinalie monah, Mitrofan monah. Toată obştea părinţilor din schitul Lainici“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 72, nr. 1122 din 7 august 1859). Se pare că în timp monahii şi‑au dat seama de sfinţenia vieţii cuviosului Irodion, dar şi de nestatornicia şi dezbinarea lor, iar Dumnezeu i‑a înţelepţit în cererea lor. Nu se putea ca răbdarea, smerenia, fecioria trupului şi a sufletului său să nu atragă până la urmă preţuirea sfinţeniei cuviosului Irodion! De lucrul acesta erau convinşi la acea dată chiar şi ctitorii schitului care‑i scriau şi ei episcopului: „subscrişii, ne aflăm ca ramură de ctitori ai sfântului schit Lainici şi cu apropiere învecinaţi şi vedem o mare nedumerire între părinţii călugări, numai de la un timp de vreme… iar acum părinţii zic că au dorinţa a avea soţietate şi de stareţi pă părintele Irodion, cel ce a mai fost şi fiindu‑ne plăcut şi nouă duhul înţelepciunii sale, este cu smerenie rugat şi din parte‑ne Preasfinţia Sa Părintele Episcop, să binevoiască a ne îndeplini această cerere de obşte, nădăjduind că doar va rămânea împăcaţi“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 75, 12 august 1859). Aşadar şi mirenilor ctitori le era deja „plăcut duhul înţelepciunii sale“ căruia accepta să i se supună chiar şi stareţul Lainiciului din acea vreme, părintele Luca, care îi cerea şi el acelaşi lucru episcopului printr‑un lung hrisov, în care se jeluia de piedicile pe care le întâmpina de la fraţi în administrarea schitului şi conchidea: „cu zmerenie rog înţelepciunea Preasfinţiei Voastre a binevoi să orânduiască stareţi chiar pe părintele Irodion, căruia voi fi supus cu metanie. Luca eromonah. 1859 Aug. 27“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 75, 12 august 1859).

Vor fi fost următorii patru ani foarte buni pentru schitul Lainici, pe care l‑a chivernisit cu bună chibzuială cuviosul părinte Irodion sporind viaţa duhovnicească şi numărul de monahi în sfântul lăcaş. La o lună de la instalarea sa, după ce i‑a ajutat pe monahii Luca şi Cleopa să tencuiască schitul Locurele, i‑a cerut episcopului Calinic binecuvântarea pentru „a sfinţi biserica cea nouă de la Locurele“. (I. Popescu‑Cilieni, Acte pri­vitoare la fondarea schitului Lo­curi‑Rele din jud. Gorj, AO 14, 1935, pag.399‑400). Neiubindu‑şi aproapele mai puţin decât pe sine, pentru bunăstarea părinţilor din schit – fiind şi vremuri grele pentru monahi şi mănăstiri (era chiar în timpul domniei lui Cuza!) – cuviosul Irodion vindea la 1 iunie 1861 câteva obiecte de cult, iar toţi banii căpătaţi îi dăruia obştii, pentru supravieţuire (există un înscris al cuviosului de la acea dată, care se păstrează la Arhivele Sattului, Fond Episcopia Râmnicului, Pachet CVI‑32, din 1 iunie 1861). Pentru cinstea sa, sfântul Calinic l‑a chemat la Craiova şi i‑a rânduit chiar funcţia de eclesiarh, însă cuviosul, deşi era „prea mulţumit de postul în care mă aflu orânduit“, şi‑a cerut voie să se înapoieze la schitul său, care se afla „într‑o poziţie tristă… stăruind a‑l îmbunătăţi prin toate mijloacele“. Se pare că cererea sa nu a fost aprobată, aşa încât în 1863 se vede nevoit „ din împrejurări binecuvântate, neputându‑mă întoarce la postul ce mi s‑a încredinţat, de superior al sfântului schit Lainici, Districtul Gorj, demisionez prin aceasta şi vă rog cu tot respectul a face cele de cuviinţă pentru administrarea acelui schit pe viitor. Al P.Sf.V.Prea plecat şi smerit servitor, Irodion Protosingel“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 82, 6 iunie 1863. Documentul poartă antetul „Principatele Unite“, scris cu caractere latine). Din păcate, alte date referitoare la activitatea protosinghelului Irodion la Râmnic şi Craiova nu se cunosc. Se ştie – indirect – că stareţul Ilarion n‑a diriguit schitul Lainici decât între 8 iunie 1863 şi 25 mai 1865, pentru că părintele Irodion a fost numit a patra oară stareţ, după cum reiese dintr‑un raport înaintat de el episcopiei Râmnicului, prin care cerea să‑i fie predate toate socotelile schitului: „Dela numirea mea ca stariţu allu schitului Lainici, din jud. Gorjiu, timp trecut de patru ani, am găsit că tot venitul proprietăţii schitului, care valorează annual până la 120 de taleri, s‑a strâns regulat de un călugăr anume Marchian, cel ce se numeşte că este Iconomu, fără a fi orânduit de cineva… Estimp, pomenitul călugăr a vândut fără voia mea 4 boi şi 70 de capre însuşind preţul lor pe samă‑i“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 83, nr. 5 din 7 august 1869).

Episcopia a ordonat o anchetă, în urma căreia protopopul de Tg. Jiu a obligat pe cei trei monahi implicaţi în această afacere, Marchian, Pavel şi Nifon, să restituie banii reţinuţi pe nedrept din vânzarea animalelor. Vizibil marcat de aceste probleme lumeşti din schit, cuviosul şi‑a cerut demisia în noiembrie 1869: „Subscrisul cu ordinul Episcopiei încă din 1865, am fost numit stariţu la Sfântul Schitu Lainici unde, după cum cunoaşte Sfânta Episcopie, am întâmpinat destule suferinţe din partea părinţilor vieţuitori acolo, şi ca să‑mi dobândesc liniştea, voesc a mă retrage la un alt chinoviu, rog cu respect Sfânta Episcopie a‑mi primi aceasta drept dimisie din arătatulu postu. Irodion Protosingel.“ (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 109, 12 noiembrie 1869).

Probabil că nu va fi fost uşor să păstoreşti obştea oricărui schit sau mănăstire din acea vreme fiindcă se ştie ce jafuri şi pagube s‑au produs în toate aşezămintele închinate Locurilor Sfinte, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din timpul domniei lui Ale­xandru Ioan Cuza (1859‑1866). Când obştea mai are şi monahi precum Mar­chian, autointitulat iconom, care de fapt, mai târziu va părăsi schitul, luând cu el la rudele sale din Budieni şi sineturile Lainiciului, este lesne de înţeles de ce cuviosul Irodion râvnea atât de mult „să‑şi dobândească liniştea“!

În următorii trei ani, sub stăreţia pă­rin­ţilor Iordache Bărbătescu (1870‑1872) şi ieroschimonahului Nifon (1872‑1873), schitul Lainici dimpreună cu obştea au ajuns „în voia întâmplării“, mai ales că în acea perioadă s‑a produs se­cula­rizarea averilor şi a mănăstirilor neîn­­chinate. Schitul nu mai avea de niciunele, iar viaţa duhovnicească bineîn­ţeles că era deja subordonată grijilor lumeşti, aşa încât dacă episcopia mai dorea să salveze Lainiciul trebuia să trimită un om providenţial acolo, spre a curma neorânduiala. Pentru a cincea şi ultima oară a fost numit egumen al schitului părintele protosinghel Irodion Ionescu, cuviosul ieromonah păstorind obştea neîntrerupt, până la mutarea sa la Domnul, în 1900. Punând mare preţ pe smerenie şi ascultare, cuviosul va reuşi să reînvie viaţa spirituală în Lainici, înmulţind şi numărul monahilor (care într‑un timp vor ajunge la 30), dar în acelaşi timp veghind cu asprime şi dreptate la moralitatea obştii (în 1887 a cerut episcopiei să înlăture din monahism pe călugărul Meletie Cristescu pentru abateri de ordin moral, iar episcopia Râmnicului a aprobat acest lucru). În acelaşi timp însă a tuns în monahism numeroşi vieţuitori, ştiuţi fiind: Ion Drăghiciou din Bumbeşti – sub numele de Iulian –, pe Staicu Florea, după 7 ani de noviciat – sub numele de Serghie –, pe Anghel Bărdan, din Rugi, plaiul Vulcanu, în 1879, pe Constantin Mândroi, din Scoarţa, plasa Amaradia – sub numele de Chiril –, sau pe Nicolae Popescu din Vălari, plasa Amaradia – călugărit la 64 de ani sub numele de Nicodim – şi mulţi alţii ale căror dosare nu s‑au mai păstrat.

Patriot fiind, a trimis în Războiul de Independenţă din 1877, aproape toţi monahii pe care îi avea (12 la număr), spre a fi selectaţi ca infirmieri.
În 1889, episcopul Ghenadie al Râmnicului, după o vizită canonică în eparhie, i‑a încredinţat cuviosului Irodion spre ocârmuire şi schitul Locurele, fapt relatat chiar de episcop:

„Sunt frumoase, e prea adevărat, împrejurimile Oltului dintre Cozia şi Brezoi, dar acele ale Jiului de pre această cale sunt tot atât de frumoase, adăugând pe lângă aceasta că sunt şi multe, ba chiar la tot pasul. Ajungând cineva la skitul Lainici are mare trebuinţă mai nainte de a intra în monastire de un repaus, care l‑ar pune în posiţiune de a reflecta asupra frumuseţelor şi a măreţiei tablourilor naturei celei atât de bogate în aceste locuri… Astfel ne găseam sufleteşte, când la 6 1/2 ore am sosit dinaintea uşilor bisericii skitului Lainici. Ieromonahul Irodion, superiorul skitului, înconjurat de cei şapte monahi ai săi, ne‑a primit la intrare cu ceremonia obişnuită şi, după închinarea din altar şi pe la sfintele icoane împărăteşti, între care şi a hramului Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, am luat locul în strana arhierească. S‑a urmat rugăciunea de mulţumire cu polihroniul, cel pentru Maiestăţile Lor şi Alteţa Sa Regală, apoi a urmat polihroniul pentru Arhiereul locului şi în sfârşit s‑a încheiat această rugăciune scurtă cu polihroniul pentru înfăţăşitorii naţiei, sfatul ocârmuitor şi întreg poporul cel drept‑credincios. Dând binecuvântarea arhierească monahilor şi celor de faţă care se adăugaseră pe lângă cei ce ne‑au însoţit până la skit, şi locuitorii din împrejurimi, ne‑am retras în chiliile superiorului, unde se pregătise adăpost pentru noi şi cei împreună cu noi.

Joi, 10 August, de dimineaţă până la ora 9 am inspectat mănăstirea şi am căutat a cunoaşte viaţa ce o duce fiecare din locuitorii acestui sfânt lăcaş, dând fiecăruia sfatul trebuitor îndreptării şi mântuirii sale. La această oră, pedestri şi pe cai am luat drumul spre un alt skit, numit Locurele, unde este hramul Schimbarea la Faţă a Domnului şi care cu skitul Lainici are ca drum de comunicaţie o singură potecă dusă prin munţi şi păduri şi foarte anevoioasă de suit. Acest skit este fondat la 1850 de către preotul Constantin Cârteanu în unire cu schimonahul Ioanichie, care şi astăzi se nevoieşte într‑o chilie mai sus puţin de skit, şi anume la locul numit de popor Gropu, sau Vulcanu. Intrând în biserica skitului am fost întâmpinaţi la uşa bisericii de către preotul Constantin Slobozeanu din parohia Cartu‑Turcineşti cu Sfânta Evanghelie şi crucea, fiind de faţă şi domnul Radu Cârteanu cu soţia sa, fiind preotul ctitor, care venise întradins spre întâmpinarea noastră. După polihroniul obişnuit şi binecuvântarea arhierească, am vizitat skitul, care este compus dintr‑o bisericuţă bine întreţinută, din două rânduri de chilii‑din care într‑un rând şade monahul păzitor al skitului‑şi mai are şi o proprietate compusă din 19 pogoane loc cultivabil. Ne‑a nemulţumit foarte ne‑ngrijirea ce am găsit la acest sfânt skit şi care nu provine decât dintr‑un interes rău calculat al celor ce ar trebui să depună mai multă îngrijire şi să aibă mai multă interesare pentru asemenea aşezăminte dumnezeieşti. Pământul skitului era acoperit aproape tot cu plante de acelea ce le‑a făgăduit Dumnezeu lui Adam după căderea în păcat: adică cu spini şi pălămidă. Monahul îngrijitor al skitului, neavând treapta preoţiei, nu putea săvârşi Sfânta Liturghie şi, fiind crescut în Sfântul Munte, el ştia a lucra numai linguri, fără a se gândi că pământul îi putea aduce cele pentru viaţă cu mai multă înlesnire; de aici acea ne‑ngrijire a ogorului mănăstirii şi închiderea – aproape desăvârşită – a uşilor bisericii. Văzând o asemenea stare de lu­cruri, şi apoi mişcaţi şi de întristarea sufletească a d.lui ctitor Radu Cârteanu, am dispus, ca superiorul skitului Lainici, ieromonahul Irodion, să îngrijească de acum cu cele bisericeşti şi de skitul Locurele, având îndatorirea de a fi superiorul şi al acestui skit, şi a face o Liturghie pe săptămână – Sâmbăta – în biserica Schim­barea la Faţă, când va pomeni pe ctitorii acestui sfânt lo­caş. De asemenea va căuta a înlătura, prin munca şi sudoarea feţei părinţilor din Lainic, pustiul şi blestemul lui Adam pentru neascultare, făcând ca spinii şi pălămida să dea loc cartofilor, porumbului şi altor plante folositoare şi trebuitoare vieţii monahale; şi aceasta cu atât mai mult că moşia skitului ar putea foarte bine să îndeplinească lipsa de grădină din Lainici – unde arendaşul, după însăşi cuvintele superiorului, l‑a restrâns în­tre zidurile mănăstirii“… (Ghenadie al Râm­nicului, Zile din viaţa mea pastorală‑O visită canonică, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1889, cap. VIII‑IX, pag. 54, 55).
Tot din această preţioasă carte aflăm că mai sus de schitul Locurele, în locul numit Gropu (astăzi numit Poiana Pustnicului!), cu ştirea şi binecuvântarea părintelui Irodion, pustnicea un sihastru mult sporit în viaţa duhovnicească, pe numele său Ioanichie. Tot de la episcopul Ghenadie ni se păstrează şi o minunată întâmplare pe care a avut‑o chiar el cu acest om sfânt.

Se mai ştie că mai nainte cu un an de a pleca la Domnul, cuviosul a dăruit schitului un clopot de 319 kg, făcut pe cheltuiala sa şi a câtorva credincioşi.

Dar se mai ştie şi că pentru asprimea nevoinţelor sale, cât şi pentru viaţa cu­ra­tă pe care a dus‑o înaintea lui Dum­ne­zeu şi printre oameni, părintele s‑a învrednicit încă din timpul petrecerii sale prin astă lume de multe daruri şi ha­ris­me. „Acest mare stareţ se învrednicise şi de darul mai înaintevederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare“ – mărturiseşte despre el părintele Ioanichie Bălan în Patericul ro­mânesc. Cele de taină i le‑a spus şi femeii ce îi adusese un vas cu lapte de capră, pe care cuviosul n‑a voit a‑l primi reproşându‑i că nu era de la capra ei. cum femeia nu pricepea vorbele sfântului, acesta i‑a explicat (după cum ne descrie acelaşi părinte Ioanichie Bălan): „Dar n‑ai dat‑o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta! Deci, vădită fiind femeia, şi‑a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n‑a mai drăcuit“.

Şi tot în Patericul românesc găsim şi o bună apreciere făcută de părintele arhimandrit Ioanichie Bălan: „Pentru multa lui smerenie, protosinghelul Irodion s‑a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni şi al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot“. Nu numai că izgonea duhurile necurate, dar pentru pentru râvna sa spre cele ale sfinţeniei, Dumnezeu i‑a încredinţat de multe ori şi din tainele cele viitoare, de multe ori proorocind cuviosul şi adeverindu‑se cele spuse de el întru totul. Cu puţin timp înainte de a se muta în veşnicie, cunoscându‑şi şi această clipă, a adunat obştea şi le‑a spus părinţilor: „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le‑aţi dat lui Hristos!“. Se va adeveri, din păcate şi această proorocie a cuviosului Irodion, după 16 ani de la adormirea sa, când, în primul război mondial, schitul a fost ocupat şi devastat de nemţi, biserica fiind transformată în grajd pentru cai. Timp de 13 ani schitul a stat pustiit, abia în primăvara anului 1929 părintele Visarion Toia refăcând obştea monahală a Lainiciului.

Se spune că mult timp „Luceafărul de la Lainici“ (cum îl numea sfântul Calinic de la Cernica) a slujit Liturghia zilnic şi „aşa a trăit cuviosul protosinghel Irodion, totdeauna arzând pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovniceşte, atât pe mireni, cât şi pe călugări“. (Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ed.V‑a, 2005, pag. 471)

Părintele Irodion Ionescu a plecat la Domnul în anul 1900, şapte ani mai târziu ieromonahul Iulian Drăghicioiu – tuns în călugărie chiar de către cuviosul – dezgropându‑l şi aflându‑l neputrezit, l‑a reînhumat. A rămas cere­rea lui către protopopiatul Tg. Jiu: „Îm­pli­nindu‑se şap­te ani de la răposarea protosinghelului Iro­dion, acum ieromonahul Iulian Drăghi­cioiu din acest schit este pre­gătit să dez­groa­pe oasele numitului ră­posat în ziua de cinci ale curentei luni. Sunteţi rugaţi a face intervenire cătră Prea­sfinţitul Episcop Eparhiot ca să dea voie spre a se putea aduce la îndeplinire de cele ce vă rugăm. Primiţi Preacucernice Părinte închinăciune, Superior Arhim. Teodosie Po­pescu“. (Arhi­vele Statului, Filiala jud.Gorj, Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, Dosar 335 din 1907, fila 2‑cererea nr. 7, 1 mai 1907). Din păcate ieromonahul Drăghiciou va fi luat prizonier şi dus în Germania unde‑şi va găsi sfârşitul într‑un lagăr.

Se pare că şi după trecerea lui în veşnicie, cuviosul a mai săvârşit minuni alungând duhuri necurate, aşa încât, mai ales după primul război mondial, mulţi au fost cei care au săpat după moaştele sale. Aflând de toate acestea şi cunoscând bine evlavia deosebită a multor credincioşi pentru osemintele protosinghelului Irodion, se presupune că cel care a îngropat mult mai adânc – decât se obişnuieşte – moaş­tele cuviosului spre a le feri de devalizare, a fost părintele Visarion Toia, în 1929.

De atunci au fost multe încercări de a descoperi moaştele sfântului rămase însă fără rezultat. Ele n‑au fost găsite decât atunci când a binevoit cuviosul, arătându‑ne că un sfânt se poate ascunde în Dumnezeu (pe când un păcătos se ascunde de Dumnezeu) şi oricât l‑am căuta nu‑l putem afla, din pricină că noi am uitat să mai fim sfinţi.

Până ce întreaga obşte a mănăstirii Lainici, în frunte cu părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, n‑a postit şi s‑a rugat cuviosului o săptămână întreagă şi până ce ÎPS Irineu al Olteniei nu l‑a rugat pe sfântul Calinic de la Cernica să i‑l descopere pe „Luceafărul de la Lainici“, nici cuviosul Irodion nu s‑a lăsat aflat!

Trecuseră 109 ani de la înveşnicirea lui…

George Crasnean

Ilustraţia: maestrul Grigore Popescu Muscel

sursa>

http://www.lumeacredintei.com/sct_6/c_2/art_1190/irodion_de_la_lainici_noi_descoperiri_biografice.htm

foto>

http://ascortargujiu.files.wordpress.com/2010/05/sf-irodion-poza.jpg

~~~+~~~

Descoperirea moaştelor

Sfântului Cuvios Irodion, duhovnicul Sfântului Calinic

Lumea Monahilor/ anul III, nr. 6 (24) Iunie 2009

Cuviosul Irodion Ionescu are în urmă o istorie tainică şi plină de evenimente neobişnuite. A intrat în monahism la Mânăstirea Cernica, aflată atunci sub oblăduirea Sfântului Calinic. După ce acesta ajunge episcop, îl va strămuta pe părintele Irodion la Lainici. Viaţa lui curată îl va propulsa din postura de ucenic în cea de duhovnic, Sfântul ajungând să i se spovedească şi să îl ţină de povăţuitor. Apoi faima i s‑a răspândit şi a ajuns să fie supranumit „Luceafărul de la Lainici”. După moartea sa era atât de cunoscut credincioşilor încât aceştia l‑au dezgropat pe ascuns şi i‑au luat braţele cinstindu‑le ca sfinte moaşte. Au trecut mai bine de 100 de ani şi osemintele sale au rămas în pământul mânăstirii. Anul acesta, pe 10 aprilie 2009, în ajunul prăznuirii Sfântului Calinic de la Cernica, părintele stareţ Ioachim Pârvulescu a purces la căutarea lor cu binecuvântarea Î.P.S. Irineu, Mitropolitul Olteniei. Încercările de până atunci, din anii de dinainte de revoluţie, dăduseră greş. Aşa că acum, când au început să sape, stareţul i‑a avertizat pe ceilalţi monahi: „Părinţilor, rugaţi‑vă foarte insistent şi foarte serios, pentru că avem de trecut un mare examen. Nu se ştie dacă vom găsi moaştele Sfân­tu­lui Cuvios Irodion, nu se ştie dacă este chiar aici mormântul cu­viosului. Pentru că totul s‑a distrus pe lângă mănăstire, toa­te crucile, inclusiv crucile de la cimitir, s‑a nivelat totul în primul război mondial şi abia prin anii douăzeci şi ceva, ’29, când a venit părintele Visarion de la Frăsinei stareţ aici, la Lainici, el a identificat locul după spusele bătrânilor lo­cal­ni­ci; tot atunci au aşezat crucea pe mormânt.”

Deci localnicii îşi mai aduceau aminte unde fusese îngropat…

Sigur că da! Pentru că îl ţineau la mare evlavie pe cu­vi­o­sul Irodion, încă din viaţă! Era chiar fă­cător de minuni. Mulţi oameni se vin­de­cau, scotea demonii… atât cei din Oltenia, cât şi din Tran­sil­vania veneau aici. Era, să zicem aşa, o mare efervescenţă du­hov­ni­cească, în zona mănăstirii.

Veneau în pelerinaj la el chiar în timpul vieţii?

Da, în timpul vieţii, da, pentru că i se cunoştea sfin­ţe­nia, era un om văzător cu duhul. Făcător de minuni şi văzător cu duhul. Noi am început acest lucru vineri di­mi­nea­ţa la orele 7, în prezenţa Î.P.S. Irineu, Mitropolitul Olteniei. S‑a săpat la adâncimea nor­mală a unui mormânt, de 1,80‑1,90 m adâncime şi s‑au găsit la fundul gropii câteva oseminte aruncate, şi cărămizi, de asemenea nescrise – nu au ştiut ale cui să fie acele ose­min­te, nu au putut fi identificate. După aceea, am săpat mai spre vest şi am găsit un mormânt efectiv intact. Era un schelet intact. La un moment dat, am cre­zut că este al cuviosului Irodion. Toţi am rămas sur­prinşi. În cele din urmă, am găsit cărămida de sub cap – aşa cum se punea la monahi – pe care scria: Mitrofan schimonahul, 1864. După aceea, am mers spre est. Iar am săpat, iar alt mormânt. Şi am dat de Atanasie schimonahul, anul nu se mai cunoştea. După aceea, am săpat mai în stânga, mai în sud apoi mai în nord. Deja făcusem o groapă de 6 m lungime pe 2 m lăţime şi pe 2 m adâncime.

Cât o fundaţie de casă!

Aproape. Eram deznădăjduiţi total, într‑o mare de­za­mă­gire, eram pe marginea… prăpăstiei dez­nădejdii şi a disperării; că n‑am găsit nimic. Înalt Prea Sfin­ţitul s‑a dus la chilie să se roage la Sfântul Calinic, noi, de asemenea, ne rugam, cum puteam, în groapă. Băieţii tot mai săpau, mai în stânga, mai în dreapta. La un moment dat, Înalt Prea Sfinţitul spune: „Ce facem? Săpăm până găsim! Să­păm până găsim!” Ce să mai găsim? Pe unde? S‑o luăm roată pe lângă biserică, cu săpatul? Nu, era imposibil! Şi atunci, părinţii, la un moment dat au observat că la fundul gropii era ceva mai moale, ca o mocirlă, şi sub celelalte morminte era tare. Şi atunci băieţii au început să sape mai jos şi, la un mo­ment dat, săpând aşa, ca la vreo 20‑30 cm, găsesc un toc de bocanc. Şi asta iarăşi a făcut să tresalte ini­ma puţin în noi, aşa că am săpat mai adânc, mai adânc, aproape 2,5 metri, şi am găsit, în cele din urmă, câteva cuişoare aproape descompuse de rugină. Să­pând aşa, cu foarte multă migală, cu mistria, ca la ches­ti­unile de arheologie, în cele din urmă, parcă‑parcă se întrezărea creionarea unei alte gropiţe la fundul gropii ce­lei mari. Şi la un mo­ment dat ne‑am dat seama că trebuie să fie ceva, încep să apară la suprafaţă primele părţi ale sfintelor moaşte – care erau de un maroniu impecabil, aşa cum este ste­ja­rul, băiţuit. Această culoare, maronie, am mai văzut‑o numai la Sfântul Siluan Athonitul, în Mun­tele Athos la capul Sfântului Siluan; şi la Sfân­tul Gheorghe, stareţul de la Cernica.

Dar altfel osemintele obişnuite ce culoare au?

Oasele normale au culoarea albă. Mai ales după ce se usucă, ele sunt albe‑albe. Sfintele moaşte nu au niciodată culoare albă. Moaştele au stat în acea mocirlă 102 ani, ca să le dezgropăm noi, nevrednicii. Nu s‑a mai găsit nicio bucată de lemn din sicriul acela, totul era descompus – vă daţi sea­ma, de 102 ani! Inclusiv cuiele cu care fu­se­se bătut sicriul, toate erau descompuse de rugină, nu mai era aproape nimic din ele!  Atunci am spus în sinea mea că acestea sunt. Înalt Prea Sfinţitul încă nu credea. Încet, încet au luat primul osemânt şi mi l‑au dat. Am luat apoi fiecare oscior şi l‑am pus într‑un si­criu. Şi în momentul în care mi‑au dat prima parte din moaş­tele Sfântului, când le‑am pus în mână, erau de câteva ori mai uşoare decât celelalte oase dezgropate în celelalte morminte. De câteva ori mai uşoa­re! Erau ca o hârtie în mâna mea, ca un pai! Era incredibil aşa ceva! Primul semn: culoarea ma­ro­nie, al doilea: erau foarte uşoare. Şi după aceea, băieţii din fundul gropii au început să zbiere: „Părinte! Începe să miroasă! O mireasmă deosebită!” Un mi­­ros extraordinar de plăcut! Deja osemintele începuseră să apară şi miroseau extraordinar de frumos. În cele din urmă, am găsit că­ră­mida care identifica clar mormântul cuviosului Irodion. Era scris pe ea: Protosinghel Irodion Ionescu, protosinghelul mă­nă­stirii Lainici, născut: 1821, adormit în Domnul: 3 mai 1900. Ăsta a fost lucrul cel mai clar. Î.P.S. Irineu de bucurie l‑a anunţat telefonic şi pe Părintele Patriarh despre acest lucru, şi chiar Părintele Patriarh i‑a spus: „Vedeţi, vlă­dică, în zilele de criză economică, Dumnezeu ne dă bo­găţie spirituală!”

Părinte am înţeles că atunci când l‑aţi dezgropat pe cuvios el nu avea ­mâini.

Aşa este, în momentul în care noi l‑am dezgropat, nu i‑am găsit mâinile şi coastele; mâinile şi majoritatea coastelor lipseau. Şi atunci, ar fi două ipoteze.

După ce cuviosul Irodion s‑a mutat la Dom­nul, la mormântul lui se făceau minuni: veneau oa­meni demonizaţi, ieşea diavolul din ei; veneau bolnavi şi se vindecau, plecau acasă vindecaţi. Şi se spune că unii oameni evlavioşi ar fi umblat la mormântul cuviosului Irodion şi ar fi furat, pur şi simplu, părticele din sfinte moaşte. Aşa se face că părintele Iulian Drăghicioiu, ucenicul său, a cerut la episcop ca după şapte ani să fie dezgropat şi după aceea să fie pus la loc. Pe la 1907, la şapte ani de la moarte, l‑au dez­gropat şi l‑au pus într‑un sicriu. Se spune, iarăşi (în tra­di­ţie s‑a păstrat acest lucru), că atunci au găsit sfinte moaşte şi au raportat epis­co­pului de la Râmnic: „Prea Sfinţite, am găsit moaştele cu­vi­osului Irodion Ionescu!” La care, Episcopul Râmnicului ar fi excla­mat: „Aista mi‑ai fost, Irodioane!” Şi atunci au luat sfintele moaş­te şi le‑au băgat înapoi în mormânt. Le‑au băgat adânc, la doi metri şi jumătate şi le‑au bă­gat şi într‑o lădiţă. După aceea, au pus pământ pe ele, şi deasupra au pus alte oseminte şi cărămidă şi au as­tu­pat totul.

… ca oamenii să nu mai caute, să nu le mai poată fura…

… asta a fost lucru de­rutant. În tradiţie se spune foarte clar că în anii ’30, părintele Visarion Toia a săpat căutând moaştele, dar nu le‑a mai găsit; după aceea, părintele Calinic Cărăvan, următorul stareţ, a căutat şi el, dar n‑a găsit; după aceea, foarte concret, părintele Vasile Economu ştie că în 1983, părintele stareţ Caliope Georgescu, împreună cu câţiva părinţi, aşa, în mod discret, cu binecuvântarea Mitropolitului Nestor Vornicescu, noaptea au săpat. Au găsit oasele acelea pe care le‑am găsit şi noi, deasupra, dar n‑au ştiut că moaştele se aflau dedesupt. Deci era ca o comoară ascunsă în adâncul pământului.

Aţi făcut aproape anchetă poliţistă!

Hm… din unele puncte de vedere. Adică as­ta e o chestie de descoperire, sfântul a vrut să fie des­co­pe­rit. Nu‑i meritul cuiva.

Deci, asta ar fi o primă ipoteză, că la anul 1907, la şapte ani, l‑ar fi îngropat ei. A doua ipoteză, cu care nu prea sunt de acord, ar fi că părintele Visarion Toia, când vine, în 1929, la stăreţie, sau 1930, el ar fi dezgropat din nou mor­mântul cuviosului Irodion, pentru că se ştia că s‑a um­blat la mormântul lui de mai multe ori, şi s‑au sustras din moaş­tele cuviosului Irodion. Şi atunci el, ca să pună capac acestor chestiuni, speculaţii şi mârşăvii care nu erau după Dumnezeu, a făcut acel sicriu mai mic, a săpat la doi metri jumate adâncime, a băgat acel sicriu în gropiţa aceea mică, a pus pământ peste ea, după aceea, la fundul mormântului normal, a pus alte oase şi cărămizi la derută, şi toţi care au săpat au găsit oasele şi n‑au găsit sfintele moaşte. Eu nu‑s de acord cu această ipoteză, pentru că pe pă­rin­tele Visarion, părintele Calinic Cărăvan, următorul sta­reţ de după părintele Visarion, îl avea la mare evlavie şi si­gur că era ucenicul lui direct. Pe Părintele Calinic l‑am prins în viaţă mulţi ani, a murit în 1991, chiar eram aici şi l‑am înmormântat. Dar el niciodată n‑a spus nimic despre moaştele cuviosului Irodion. Dacă pă­rin­te­le Visarion l‑ar fi dezgropat şi l‑ar fi îngropat înapoi, în 1929 sau 1930, s‑ar fi ştiut din tradiţie că erau acolo. Dar nu ne‑a spus nimeni nimic. De aceea, nu‑s de acord cu aceas­tă a doua ipoteză, că ar fi fost dezgropat în ’29. Eu so­co­tesc că mai degrabă în 1907 a fost prima dezgropare, şi atunci a fost definitivă. Dar cert este că oamenii, din evla­vie, doreau dezgroparea lor.

Părinte, de fapt cum aţi ajuns la căutarea du­hov­nicului Sfântului Calinic?

Este un lucru foarte greu de spus. Pentru că au fost lucruri total imprevizibile. A fost ca o taină care s‑a descoperit în acest mo­ment. Taina descoperirii “luceafărului de la Lainici”.

Aşa i se spunea demult?

Da, se cunoaşte din tradiţia mănăstirii că stareţul Irodion se numea “luceafărul de la Lainici“ – a fost supranumit aşa de Sfântul Calinic de la Cer­ni­ca pe când acesta era epis­cop la Râmnic. Acest cu­vi­os Irodion s‑a născut la anul 1821, în Bucureşti, şi la vâr­sta de 20 de ani a mers la mănăstirea Cernica. Deja mer­gea foarte des la mănăstire, şi duhul isihast de la Mă­nă­sti­rea Cernica l‑a atras ca un magnet…

Moştenirea lui Paisie de la Neamţ şi a Sfântului Gheorghe Cernicanul…

Da. Sub oblăduirea Sfântului Calinic, care atunci era stareţ acolo, a trecut prin toate ascultările şi a fost tuns în monahism, în 1846. Du­pă aceea, Sfântul Calinic venind episcop la Râmnic, l‑a luat cu el, că era printre cei mai deosebiţi părinţi ai mănăstirii Cernica, şi l‑a pus ca egumen în 1854 la Lainici. Se cunoaşte că Sfântul Calinic a avut trei mănăstiri de suflet în vremea sa: Mănăstirea Cernica, Mănăstirea Frăsinei – co­pi­lul său de suflet şi Mănăstirea Lai­nici. De aceea, foarte des venea la Mănăstirea Lainici, să se spovedească la cuviosul Irodion (ucenicul îi devenise între timp duhovnic!)

Era ca o lumină puternică acest mare părinte Irodion. Se consemnează în viaţa Sfântului Calinic faptul că, la un moment dat, când acesta era la Râmnic cu fraţii Baldovin, s‑a ridicat în picioare, a făcut semnul sfin­tei cruci, a binecuvântat şi a spus: „Domnul!” Şi atunci fra­ţii Baldovin l‑au întreabat: „Ce este, Prea Sfinţite, ce s‑a în­tâmplat?” Şi Sfântul Calinic le‑a răspuns: „Stareţul Irodion de la Lainici mi‑a cerut binecuvântare pentru un lucru.” Deci, iată că vorbea în duh cu acest mare părinte.

Aţi întâlnit, aţi vorbit cu oameni care să fi păstrat amintirea minunilor săvârşite de Sfântul Irodion?

Vă daţi seama că e un timp foarte lung. De la 1907, de când s‑a dezgropat, din 1900 când a murit cu­vio­sul, vine primul război mondial, care a distrus totul aici, pur şi simplu, din mănăstire nimic n‑a mai lăsat, nici ar­hi­vă, nimic, nimic! Şi oamenii goniţi! După aceea, în pe­ri­oa­da interbelică, cei bătrâni, care au mai cunoscut, i‑au spus părintelui Visarion, dar, din păcate, el s‑a dus cu aceste co­mori dincolo, în mormânt, şi după aceea, prin anii ’80‑’90, deja nu se mai ştia.

În zona aceasta, în Munţii Lainici, de aici, erau foarte mulţi oameni pe atunci, localnici, care tră­iau în cabane de munte cu animale cu tot, foarte răzleţi, prin munţi, şi veneau doar duminica sau la sărbători, aici la mănăstire şi comunicarea nu se realiza ca acum. Astfel încât nu prea s‑au mai păstrat relatări precise ale minunilor sale.  Poate că şi cuviosul Irodion a vrut să stea în această discreţie, în acest ano­ni­mat, ca atunci când vor fi într‑adevăr oameni care do­resc acest lucru şi cer acest lucru şi intră în corespondenţă în duh cu el şi din toată inima… atunci, sfântul se descoperă.

Se mai cunoaşte însă câte ceva de la părintele Calinic Cărăvan, ultimul stareţ pe care l‑am cunoscut în viaţă. Părintele Ioa­ni­chie Bălan, când a făcut acel Pateric românesc, prin anii şaptezeci şi ceva, mergând pe la majoritatea mănăstirilor din ţară a venit şi la părintele Calinic. Atunci i‑a spus acesta despre minunile care se gă­sesc acum în Pateric şi‑n Convorbiri duhovniceşti, despre cu­vio­sul Irodion Ionescu. E acea minune care s‑a în­tâm­plat cu o femeie de aici, de prin munţi, de prin cabanele acestea şi care venea la mănăstire de mul­te ori, şi aducea prinoase, daruri. Şi la un moment dat vine cu un vas cu lapte şi‑l aduce la cuviosul Irodion. „V‑am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!” Şi părintele stareţ Iro­dion îi spune: „Nu este laptele tău!” „Ba nu, prea cuvioase, că doar eu l‑am muls azi dimineaţă, acuma… e muls de mine, e proaspăt!” „Nu e laptele tău!” „Ba da, prea cuvioase, e al meu!” „Nu este al tău, este al dia­vo­lu­lui!” „Păi, cum aşa?” „Păi, ieri ai dat diavolului capra de la care l‑ai muls, şi atunci, dacă ai dat‑o diavolului, nu mai este laptele ei, este al diavolului, pentru că diavolul a pus stăpânire pe acea capră! Şi atunci ia‑l de aici şi du‑te!”

Părintele avea înainte vedere şi ştia că femeia înjura şi blestema!

Deci, asta‑i: era un mare văzător, văzător cu duhul şi cunoştea lucrurile în profunzime. Dar, din păcate, s‑au cu­nos­cut puţine lucruri despre el, despre minunile care s‑au făcut în viaţa lui. O altă minune pe care sfântul Irodion a vă­zut‑o – i‑a spus părintelui Iulian Drăghicioiu: „La câţiva ani de la moartea mea, Mănăstirea Lainici se va pustii”. Şi aşa s‑a şi întâmplat, că în 1916, primul război mondial a devastat totul şi a pustiit această mănăstire. Deci, altă prorocie referitoare la Mănăstirea Lainici.

Şi o ultimă sau poate… o primă minune s‑a în­tâm­plat după dezgroparea moaştelor Sfântului cuvios Iro­dion. După ce l‑am dezgropat, în prima duminică am vorbit des­pre acest lucru la biserică, toată istoria pe care v‑am spu­s‑o şi dumneavoastră până acum. Am continuat şi în celelalte duminici. Pe 3 mai era chiar ziua mutării la Domnul a cuviosului Iro­dion. În timpul slujbei observasem că în biserică erau două maici, pe care le cunoşteam foarte bine, că erau de la Mănăstirea Polovraci. Era o maică tânără, pe ca­re o cunoşteam eu de prin anii ’84, pe când avea 10‑12 ani. Tot timpul venea, avea evlavie la cuviosul Irodion, pentru că era tradiţia aceasta la Mănăstirea Lainici, oamenii care‑i cunoşteau minunile din vechime, veneau şi puneau lumânări la mor­mântul său. După ce a ter­mi­nat zece clase, s‑a dus la Mănăstirea Polovraci şi acolo a fost tunsă în monahism. Se numeşte maica Marina, în ziua de astăzi. Şi această maică a auzit la un moment dat că s‑au dezgropat moaştele cuviosului Irodion. Cu un an de zile înainte, a avut un vis. La miezul nopţii, pe la 1‑2, se făcea, în vedenia aceas­ta, că este la mănăstirea Lainici. Şi era în faţa mormântului cuviosului Irodion, iar curtea era plină de lume. Şi la un mo­ment dat vede că se desface mormântul cuviosului Irodion şi parcă ar fi dispărut toată lumea şi cuviosul era deasupra mormântului. Şi maica a rămas uimită de acest lucru. Mai întâi, dorea din tot sufletul să se apropie de cuviosul Irodion, voia să‑i sărute pi­cioarele, simţea o bucurie extraordinară. El a ieşit din mormântul care s‑a deschis şi parcă se îndrepta spre lume. Era frumos la chip, cu barbă lungă şi neagră, însă sărăcăcios îmbrăcat. Şi atunci când Sfântul a vrut să se întoarcă‑n pământ maica a prins curaj şi l‑a rugat să stea afară că doar era viu! Abia atunci a vorbit cuviosul Irodion şi i‑a spus că „N‑a venit încă vremea!”. Maica, văzându‑l atât de sărăcăcios îmbrăcat l‑a întrebat dacă poate să‑i aducă îmbrăcăminte şi pantofi noi, în anul care vine, când se va întoarce pe la mormânt. Şi sfântul i‑a răspuns profetic: „N‑am nevoie de nimic. Anul viitor părintele stareţ îmi va face haine noi!”. Peste un an, i‑am dezgropat moaştele, în chip minunat.

Şi n‑a spus nimica maica, decât maicilor din mă­năstire, care nu cunoşteau mare lucru. Nici mie nu mi‑a spus nimic. Vedeţi cum Dumnezeu a rânduit să mi‑o spună numai după ce l‑am dezgropat, chiar în du­mi­ni­ca de 3 mai, când Sfântul a împlinit 109 ani de când s‑a mu­tat la Domnul…

Cristian Curte

sursa>

http://www.lumeacredintei.com/sct_6/c_2/art_791/descoperirea_moatelor_sfntului_cuvios_irodion

_duhovnicul_sfntului_calinic.htm

foto>

http://www.lumeacredintei.com/images/news/c1/n400/big/id408_sf1.jpg

http://ascortargujiu.files.wordpress.com/2009/09/racla-moaste-sf-irodion-lainici.jpg?w=428

~~~+~~~

Viata Sfantului Irodion de la Lainici in imagini

fresce din pridvorul bisericii mari a Manastirii Lainici

fotografii preluate de pe site-ul ASCOR Tg. Jiu